Poezia Șalul verde de Spiridon Vangheli

Țarina-i pustie, Fiul cel mai mare:

Doar un plug s-aude -Mama mi te lasă
Și-un glas de femeie. Gospodar acasă.
Ară cîmpu-o mamă, Nu umblați cu focul,
Șchiopătînd prin țărnă, Nici pe la fîntînă,
Că și-a spart piciorul Am să viu degrabă.
Într-un colț de furcă. Și pe nemîncate
Sara crapă lemne A ieșit pe poartă
Și ațîță focul, Cu un băț în mînă.
Mai tîrziu, pe lună,
Unde își termină
Singură cu gîrla
Cîmpul o cărare,
Rufele descurcă.
Mama ‘ncepe alta
Are mama, are
Și o mută pasul
Șase prunci cît bobii.
Într-un fund de zare.
Pe la miezul nopții
Ca o căprioară
Cîntă: „Nani-nani,
Tîrîe-un picior…
Las’că mama face
Cine a rănit-o,
Și vă crește oameni.
Care vînător?
Dimineața mama
Au de ce izvorul
Umblă cu suveica:
Linul, se-nroșește?
Iaca iarna vine,
Iarba-n urma mamei
N-are cușmă, n-are
Roșu înflorește?
Măcar cel mai mare –
Cine-a prăpădit-o Corbii negri, corbii
S’o găsesc în drum? Zbord de-asupra ei?
Podu-i fără pîne, Au și corbii acasă
Grajdul vrea o vacă Pui prea mititei…
Și hogeagul cere Nimeni n-o oprește,
Sus, pe casă, fum. Nimeni nu-i îngîndă,
Unde se grăbește
De-ar trăi tăicuțul,
Cu un băț în mînă?
Tot mai bine ar fi…
S-a’ncîlcit în gînduri Întrebînd drumul de vrăbii,
Măiculița-mamă: A tot mers măicuța
– Doamne, ce mă fac?! Pînă a ieșit
Nici a doua noapte Din Țara Pelinului,
N-a închis o geană Apoi a dat
Cu alt pumn sub cap. În țara Nopților:
La aprins de ziuă Cărarea
Și-a trezit, în șoaptă, Îi fugea de sub picioare,
Prin iarbă Dă-mi acasă, traista,
Umblau în cruce jivinele, Las’că-mi fac eu parte.
Porumbeii îi căutau Mă așteaptă fiii
Fața și mînile Și e loc departe.
Și-i sfîșiau hainele,
– Prea te-ncumeți, maică.
De asupra capului,
– Am venit deatîta,
Înnegrind noaptea,
Rogu-te, dă-mi traista,
Croncăneau corbii…
Ai și tu luceferi.
Dar mama a tot mers
– Bimr, – zise Luna, –
Pînă a ajuns
Fac pe voia ta,
La curtea Soarelui
Dar șă știi femeie,
Care era atunci pe pămînt.
Că la fundul trăistii
Ea credea să afle Este un șal verde –
Un măreț palat, Cînd îl pui în umeri,
Dar găsi o casă Nu te poți mișca.
Ca la ei în sat.
De-i lua din traistă
Soarele-frumosul Într-o săptămînă
Nu era acasă, Zilele pe-o lună,
Luna sta pe prispă Într-o lună numai
Palidă la față, Zilele pe-un an –
Doi copii-luceferi Mai degrabă, mamă,
Legăna în brață. Îmbrăca-vei șalul…
-Ce să-i faci, preabună,
Mama bate-poartă
Șalu-i tot al nostru,
Și aude pași:
Fiii dacă-ar crește
– Bună vreme, Lună,
Și să-și afle rostul.
Sănătate vouă,
Doi luceferași! … Se întoarce mama
-Doamne, tu, măicuță? cu trăistuța-n spate,
Ai adus o veste? tristă și voiasă.
-Unde-i neica Soare? Gîndul o întrece,
– Cum îi el, cu drumul? Fuge înspre casă:
-Am o rugă, Lună: „Gospodarii mamei,
În cămara lui Porumbeii mei,
Spînzură în cui Cine vă aruncă
Traista mea cu zile. Dimineața mei?
Soarele, cum știi, Nu vă temeți sara?
Îmi dă cîte una, Luați sama mîcăi
Tu îmi dai de-asemeni Să nu vă încolțească
Cîte-o noapte numa – Mița aripioara.
Nu-mi ajung, bunică, Iaca vin, s-aproape,
Mă întorc de-acum.
Mai răbdați o noapte
Și-mi ieșiți la drum…”
Pe-amurgite mama
Dă de un izvor.
Răcorindu-și gura,
S-a lăsat în iarba
De pe cel Tăpșan.
Cum era trudită
Adormi buștean.
Corbii negri, corbii,
Ce zburau pe-aproape,
Vin și-i fură traista
Și-o deșartă noaptea
Peste lunci, hîrtoape.
Unde scutur traista,
În mijlocul toamnei
Pomii dau în floare,
Hăul înverzește
Și s-aude-n cîmpuri
Behăit de oaie,
Măcăit de rață
Și-un cucoș cucoș cum cîntă
Corbii dau ospățuri.
Se trezesc și lupii,
Vilpile s-aadună…
Numai mama doarme
Într-o văgăună.
Pe la zori măicuța
S-a trezit și-ngînă:
-Doamne, ce-o fi asta?
Parcă mă ia frigul.
Cînd se uită-n apă,
Vede o bătrînă:
Părul i-i ca varul,
Zbîrcituri pe față,
Crețituri pe mînă.
– Unde-i traista, doamne?
Am avut o traistă! –
Cîmpul verde tace
Și își scutur floarea
Întristați, copacii…
O găsește mama
Hăt, pe un răzor.
Fără băieri traista
Și într-însa numai
Fărmături de zile,
Lacrime și dor:
O, sări-le-ar ochii!
Mama hai cu pasul
Înspre sat, de vale.
N-o cunosc copiii,
Nu-i aleargă-n cale,
Fiul cel mai mare.
Lîngă pragul casei
Scoate ea din traistă
O cușmuță veche,
Trei cămăși de pînză,
Pîsle – o pereche,
Mampasele scoate,
Pîine și cu sare…
– Asta-i mama, mama! –
Sar voioși micuții.
Dar de ce nu rîde
Fiul cel mai mare?
Pînă-n sară mama
Murui cuptorul,
A tras brîu la casă
Și-a sădit la poartă
Un copac în floare.
Iar adăuzi, doamne,
Cît de nant îi pare
Pragul de la ușă!…
Mîinele-s străine,
Soarele e veșted,
Cerul de cenușă.
– Mamă, – o dezmiardă
Fătul cel mai mare, –
Am și eu o traistă,
Tot la tuța Soare.
O să-l rog să-ți deie
Zile de la mine.
– Nu, băiatul mamei,
Lasă-le să crească,
Că sînt mititele.
Eu mai am putere. –
Și s-a dus să are.
Dar în vîrf de deal
Urma i se pierde –
Mama se preface
În morman de țărnă
Și îmbracă mama
Șalul cela verde.