Caracterizarea lui Tudor Şoimaru

Mihail Sadoveanu, „Ştefan cel Mare al literaturii noastre” (Geo Bogza) este autorul
romanului „Neamul Şoimăreştilor” (1915). Tema acestuia o constituie evocarea luptei ţăranilor
răzeşi din Moldova la începutul secolului al XVII-lea, împotriva boierimii lacome şi mincinoase.
Personajul principal, central, pozitiv este Tudor Şoimaru, urmaşul unei familii de răzeşi,
tatăl – Ionaşcu şi mama – Anisia, din satul Şoimăreşti de pe valea Răutului, din ţinutul Orheiului.
El este un personaj creat de imaginaţia scriitorului, reprezentantul tipic al răzeşului, exponentul
idealurilor de libertate şi dreptate ale neamului său de răzeşi. Tudor este prezentat ca un personaj
în evoluţie , surprins în acţiune, erou care se transformă, o figură memorabilă în jurul căreia se
concentrează atenţia scriitorului şi a cititorului. Pentru realizarea portretului complex al
personajului Sadoveanu foloseşte toate procedeele cunoscute, caracterizare directă, dar mai ales
indirectă, valoare deosebită având acţiunile eroului şi analiza psihologică.
Portretul fizic al eroului este schiţat sumar, direct, prin descriere, pe când portretul moral
se dezvăluie treptat, mai ales în mod indirect, urmărind faptele acestuia, atitudinile, stările
sufleteşti, relaţiile cu alţi eroi, în cele două ipostaze ale sale cărora le corespund două nume:
Înstrăinatul şi Justiţiarul.
Capitolul al XIII-lea evocă întâlnirea emoţionantă, dar şi dureroasă cu satul natal.
Revenind în Şoimăreşti şi cunoscând amărăciunile răzeşilor, el începe să se transforme dintr-un
oştean fără ţară într-un răzeş care prinde rădăcini, care devine exponent al ţăranilor, înfăptuitorul
sfintei dreptăţi.
Capabil de trăiri sufleteşti intense, Tudor, plin de emoţie, se destăinuieşte prietenilor săi:
”-Fraţilor, zise el, acesta-i satul meu!...” La replica lui Cantemir „E un sat ca oricare altul !...”,
Tudor a răspuns simplu, dar mândru şi convingător: „Se poate, dar acesta-i al meu şi nu l-am
văzut de 20 de ani !”
După ce e recunoscut de unchiul Mihu, e primit cu bucurie de neamurile sale şi îmbrăţişat
încât îşi „simţi pieptul înfierbântat de o căldură necunoscută”. Scena sugerează sfârşitul
pribegiei lui Tudor şi întoarcerea printre ai săi. E momentul ca oşteanul până atunci fără ţară să
devină un flăcău adevărat al neamului şi să-şi pună braţul oţelit în slujba acestuia. Moş Mihu îl
duce în mod firesc în cimitir la mormântul lui Ionaşcu ucis mişeleşte de boierul Stroie Orheianu,
urmărind să trezească în sufletul lui Tudor mânie şi ură la adresa celui care i-a ucis tatăl.
Echilibrul sufletesc al eroului este pus la grea încercare când bătrânul Mihu îi dezvăluie numele
ucigaşului: „boierul cel mare de la Murgeni,Stroie Orheianu”. Tudor rămase ca fulgerat, cu
ochii rotunziţi, înfricoşaţi de groază lăuntrică. Din acest moment un conflict dureros va sfâşia
sufletul eroului care, o vreme, nu va fi în stare să aleagă între dragoste şi datorie. Purtarea
Magdei din Polonia îi zdrobeşte inima şi marchează revenirea definitivă lângă ai săi, rezolvând
conflictul psihologic. Acum, „durerea tuturor începea să fie şi durerea lui”.
Capitolul al XXXV-lea intitulat simbolic „Morţii poruncesc celor vii” înfăţişează punctul
culminant şi deznodământul acţiunii. Acum, Tudor îndeplineşte porunca morţilor neamului său,
pedepseşte prin moarte pe cel ce luase, pe nedrept, viaţa tatălui său, pe cel ce risipise pământurile
Şoimăreştilor.
Sadoveanu pune faţă în faţă pentru a treia oară cele două personaje antitetice. În timp ce
Stroie este prezentat într-un portret alcătuit mai ales din noutăţi de ordin vestimentar, Tudor este
surprins în ceea ce caracterizează starea sa psihologică (gesturi, reacţii, fapte).
Tudor se pierde în mulţime tăcut şi modest, dar ochii îi trădează zbuciumul lăuntric: „Era
tăcut îi ardeau ochii, dar părea foarte liniştit”. Echilibrat, chiar dacă liniştea lui ar putea prevesti
furtuna, când Mihu îl anunţă că vine la sfatul răzeşilor boierul Stroie, oşteanul răspunde cu o
uimitoare siguranţă de sine: „Da ..., să aşteptăm”, impunând respect prin ţinuta sa demnă. Când
Orheianu îl jigneşte, îl scuipă pe oştean şi-l ameninţă cu buzduganul, acesta de dezlănţuie, devine
aprig şi neiertător cu duşmanul, acţionând în spiritul dreptăţii şi al datoriei faţă de neamul său:
„Atunci îl văzură întâi neamurile lui, turbat ca fiara, cu ochii crunţi şi cu obrazul ca de var...Cu
braţul drept ridică fierul, se repezi ca scăpat dintr-un arc şi lovi în creştet pe Orheianu. Apoi îl
apucă de barbă pe boierul ucis şi-l târăşte, lepădându-i trupul lângă piatra de mormânt a
tatălui său”, gest ce vrea să semnifice dreptatea, în sfârşit înfăptuită. Dau apoi foc conacului
boieresc şi, într-un gest de sublimă nobleţe sufletească, îi iartă pe Magda şi pe logodnicul ei,
dovedind generozitate.
Din epilogul romanului aflăm că Tudor se va căsători cu Aniţa, fată de răzeş, şi împreună
cu ceilalţi răzeşi „au fost urgisiţi şi prigoniţi, dar s-au ţinut cu tărie”.
Tudor Şoimaru este un personaj complex, un personaj exponenţial, reprezentativ pentru
colectivitatea din care face parte – marea familie a răzeşilor din Şoimăreşti. De asemenea Tudor
este un personaj tipic sadovenian, adică unul excepţional, pus în situaţii de excepţie, încercat de
mari sentimente şi pasiuni.
Tudor Şoimaru întruchipează idealul de frumuseţe morală a omului din popor înzestrat
cu o multitudine de însuşiri : bărbăţie, vitejie, dragoste de neam, generozitate, fidelitate în
prietenie, înţelegere faţă de cei necăjiţi, demnitate, devotament, spirit justiţiar. Tudor se
aseamănă cu eroii baladelor populare (Toma Alimoş) sau ai basmelor (Greuceanu), cu eroii altor
romane istorice sadoveniene (Nicoară Potcoavă, Fraţii Jderi).
Prin însuşirile sale, Tudor Şoimaru trezeşte în sufletele noastre sentimente de admiraţie şi
respect.

Caracterizarea lui Stroie Orheianu

Personajul opus lui Tudor Șoimaru, reprezentant al marii boierimi. Boierul Stroie este foarte
bogat după cum aflăm din vorbele slujitorului său :”..are pământuri la Orhei cât poți cuprinde cu
ochii de pe un munte. Cine le mai știe seama?”
Deși are averi multe, nu se mulțumește și vrea să acapareze altele. Lacomia lui este fără
margini. Orheianu vine și le cere pământurile răzeșilor arătând că acest pământ este al lui:”Cer
toată moșia voastră, dați ce-a rămas ca să-mi întregesc ce-i al meu”.
Stroie Orheianu, ucigașul lui Ionașcu, este un om crud și răzbunător, care se înfurie repede.
Astfel, îl omoară pe Ionașcu cu cruzime, lovindu-l în lumina ochilor cu buzduganul lui Aron.
Orheianu gândește că țăranul este făcut să muncească continuu pământul, pământ care i se
cuvine boierului. Viclean, cu o sută de fețe este gata să profite de partea lui Tomșa motivând că
cel mai tare are dreptate. În acest sens îi convinge și pe ceilalți boieri:”..hai să-l primim și pe el
cu toții”.
Orheianu este opurtinist, care caută să profite de pe urma domnilor.Tot el este acela care îi
îndeamnă pe boieri la răscoală împotriva lui Tomșa care nu era pe placul boierimii.
La întâlnirea cu Șoimăreștii el sosește mândru pe cal, însoțit de mazuri (polonez):”Măreț
în straiul lui bogat, călare pe un roib de Lehia”.La început el arată răzesilor o falsă bunăvoință
prin adresarea sa mieroasă. Cu viclenie caută să le dovedească răzeșilor că s-a arătat mărinimos
insistând pe langă Alexandru-Vodă să-l ierte pentru sprijinul dat lui Tomșa. Dar adevăratul
motiv iese la suprafață: “Dați-mi de bună voie moșia voastră, căci eu mi-am pus obrazul pentru
voi si v-am cerut iertatre de la Vodă”.
Șoimăreștii îl întreabă cu disperare ce vor face fără pământ, dar stăpânul de la Murgeni se
arată nepăsător și nemilos, răspunzându-le:”Că îi va lumina Dumnezeu!”.Simțidu-se puternic în
noua domnie a Movileștilor, boierul îi arată lui Tudor cu un dispreț nedisimulat că rolurile s-au
inversat:”Ieri ai fost tu, azi sunt eu!”. Astăzi nu mai este mișelul vostru Tomșa și domnia s-ar
spulbera de pe fața pământului de-ai îndrăzni”…În confruntarea cu Tudor Șoimaru se vede
atitudinea sa reală, marcată prin schimbări în modul de adresare și prin amenințări. Brutal și
violent, Stroie Orheianu merge cu gândul până la pedeapsa cu moartea pentru îndrazneală de a fi
înfruntat.
Agresiv și nestăpânit Orheianu se repezi scuipă pe Șoimaru și ridică buzduganul asupra-i.
 Pedepsirea boierului reprezintă un act justițiar, un mod de a alunga răul și nedreptatea
departe de neamul Șoimăreștilor.
Poate singurul sentiment omenesc al boierului este dragostea pe care o poartă fiicei sale,
Magda. Stroie este mândru de fata lui, pe care o consideră inegalabilă în frumusețe. A crescut-o
în puf, cu toată onorurile, și este furios și disperat când este rapită. Nu poate concepe căsătoria
Magdei decât cu cineva egal în rang cu ea și de aceea pune capăt brutal speranței lui Tudor.
Boierul Stroie Orheianu, prin concepțiile și parerile sale, este un reprezentant al
boierimii lacome, care a asuprit veacuri de-a rândul țărănimea română.