PREDICĂ LA SFÂNTUL ARHIDIACON ȘTEFAN

Orice foc pornește de la o scânteie și aceasta a fost Învierea. Până la Înviere, viața
sfârșea invariabil în moarte, o necunoscută care stârnea polemici chiar în sânul poporului evreu.
Astfel că fariseii credeau într-o înviere pământească, pe când saducheii nu credeau deloc în așa
ceva. Nimeni nu știa și nu înțelegea moartea și nici sensul ei. Hristos este cel care, la vremea
potrivită, descoperă taina morții și sensului ei, ca poartă spre o lume nouă, născută din cea de
aici. Este „taina cea din veci ascunsă și de îngeri neștiută”. Secretos Dumnezeul nostru, nu?
Dacă stăm să ne gândim bine e de înțeles. Care conducător de oști și-ar face cunoscut
dușmanului planul său? De ce oare ar fi trebuit diavolul să știe cum îl va surpa pe el
Dumnezeu? Iar noi, de ce ar trebui, oare, să știm tot ceea ce are în plan Domnul cu noi?
Să-L criticăm pentru că nu face cum trebuie, după mintea noastră? Nu este mai cuminte,
oare, să Îi credem, ca unui Tată, că ne vrea binele? Cei care sunt părinți știu că ascund sau
au ascuns unele lucruri de copiii lor nu pentru că nu le-ar vrea binele, ci pentru că aceștia încă nu
le pot purta sau înțelege, urmând ca, la vremea potrivită, să le descopere pe toate.
Revenind la moarte, dintr-o dată aceasta și-a pierdut puterea. „Cu moartea pe
moarte călcând”, Hristos biruiește diavolul chiar cu instrumentele sale. Dacă înainte de
Înviere moartea era cel mai mare rău care se putea întâmpla unui om, după Înviere frica de
ea nu se mai justifică. Nici moartea, nici boala, nici suferința, nici lipsurile, nici încercările
de toate felurile nu mai sunt sperietori, ci doar trepte spre cetatea cerului.
Primul care face experiența aceasta, crezând și urmând Domnului, a fost Sfântul
arhidiacon Ștefan. Plin de Duh Sfânt și de înțelepciune, le ține o lecție mai marilor poporului,
învățătorilor și cărturarilor, pe care aceștia nu i-o vor ierta. Cuvintele sale i-au usturat cum
numai cele ale lui Hristos i-au mai usturat. Sarea Duhului a sărat rănile făcute de mândria
lor și n-au răbdat umilința înfrângerii. Ce au făcut? Același lucru pe care îl trăim și noi
astăzi: atunci când potrivnicii lui Hristos nu mai au argumente, vin cu defăimări, cuvinte
de ocară și injurii. Creștinii devin dintr-o dată fundamentaliști, înapoiați, retrograzi,
medievali, proști, cu IQ redus, sunt puși la stâlpul infamiei și împroșcați cu pietre. Minciuna
nu rabdă adevărul, căci îi arată în oglindă falsitatea și urâțenia. Și atunci ce face? Strigă și
amenință, doar-doar adevărul va tăcea. Și dacă adevărul nu tace, ci, cu curaj, așa cum a făcut
Ștefan, îi descoperă toată găunoșenia, se aruncă asupra lui ca să-l ucidă.
Schema aceasta e veche de când lumea și nu s-a schimbat. S-a mai cosmetizat, a
căpătat o înfățișare politic corectă, însă este aceeași. Dar noi, creștinii, rămânem tari pe
poziții și nu cedăm șantajului, chiar cu prețul suferinței, rămânem fideli lui Hristos, căci El
ne-a învățat și arătat, nu-i așa? Credem că suferința e temporară, credem că mărturisind pe
Hristos ne va mărturisi și El Tatălui, prețuim mai mult viața veșnică decât slaba viață trecătoare,
suntem curajoși așa cum El ne-a îndemnat să fim, Îl iubim mai mult pe El decât orice altceva
de pe pământ: serviciu, apartamente, conturi bancare, mașini? În definitiv, nu ni se cere
decât să mărturisim adevărul, ce poate fi mai simplu decât atât?
Iată, Sfântul Ștefan a deschis calea mărturisitorilor lui Hristos și Însuși Domnul l-a primit în
cerurile deschise pentru el. O pleiadă de mărturisitori au călcat, apoi, pe urmele lui, și mai bine
de două secole de persecuții au născut martiri în cer. Lucrurile nu s-au oprit aici, căci martiri au
fost și sunt de două mii de ani, fără încetare. Noi, românii, am dat ultimii martiri în temnițele
comuniste, deși martiri fără sânge sunt și astăzi, uciși de calomnii și campanii de discreditare. Iar
în Africa, în China, în Siria, în țările musulmane, sângele de creștin se varsă și azi.
Dar noi? Eu? Dacă aș fi acum în locul Sfântului Ștefan, aș face la fel? Hai să fim
sinceri. Dacă nu sunt în stare să renunț la țigara mea, la Netflix-ul meu, la telefonul meu, la
machiajul meu, la bericica mea, pe scurt, la micile mele plăceri, voi fi în stare să sufăr
pentru adevăr? E plăcut să ne uităm, tolăniți în fotoliu, la un documentar despre Sfinții martiri
Brâncoveni, ne dau chiar lacrimile, dar când să răbdăm un cuvânt greu de la cel care ne jignește,
asta nu mai putem. Când să răbdăm o neputință, o boală a părinților noștri asta e de
neimaginat. Să naștem un copil cu posibile probleme de sănătate? Ce, am înnebunit? Dă-l
pe gârlă, tată, avortul e un drept! Cum să ne chinuim cu el? Sau să aducem pe lume copii,
chiar sănătoși? E greu, nenicule, cu unul, d-apoi cu mai mulți? Că putem să ducem câinele la
plimbare zilnic și să stăm după el nu e nici o problemă, dar să ștergi un copil la fund devine o
corvoadă. Fericiți cei care pot împlini acestea, căci sunt martiri fără sânge, pentru că se
jertfesc pe sine pentru ceilalți și, după cuvântul Domnului, „mai mare iubire decât aceasta
nimeni nu are: să-și pună cineva viața pentru prietenii săi. (Ioan 15, 13)”
De fiecare dată când mergem să ne împărtășim auzim aceleași cuvinte: „Cred, Doamne,
și mărturisesc”. Aceste cuvinte le spunem noi când ne împărtășim. Le trăim sau ne mințim și
Îl mințim pe Însuși Hristos? Dacă trecem pe lângă o biserică ne facem cruce sau ne facem că
nu o vedem, motivând că nu vrem să „deranjăm” pe alții care nu cred, în felul acesta
anesteziindu-ne conștiința? Purtăm o cruce care să ne identifice ca și creștini? Ne împărtășim cu
credința că Trupul și Sângele lui Hristos este dătător de viață și nu de boală? Dar noi nu
mărturisim, căci ne e frică. De ce ne e frică? Doar Hristos e cu noi, așa cum ne-a promis, până la
sfârșitul veacurilor! Ne e frică pentru că nu credem. Așa încât suntem în situația jalnică că
nici nu credem, nici nu mărturisim. Suntem caracterizați fie de sămânța căzută în loc pietros,
când la primele încercări ne facem că nu știm de Hristos și Îl lepădăm, fie de sămânța crescută
între spini, când nu ne putem desprinde de cele ale veacului de acum și abandonăm pe
Dumnezeu, Îl punem la coada vieții noastre, Îl facem un apendice dispensabil.
Nu este asa de simplu sa renunti la tot [si] sa faci saltul in Divinitate. Nu este simplu pentru noi
sa renuntam la toate, nu? Sa renunti la orgoliu, la pozitia ta, la situatia ta economica si sa
zici: astazi este duminica, nu lucrez si ma duc la biserica; astazi este sarbatoare, nu ma
duc la petrecere, ma duc la biserica, sa slavesc pe Dumnezeu – toate celelalte le fac in alte
zile. Este greu sa facem lucrurile acestea. (…)
De aceea ma bucur foarte mult ca sunteti aici si ma rog lui Dumnezeu sa va tina aceasta inima
curata, plina de credinta, si-asa, cu neputintele noastre, sa fim printre cei care renuntam
macar la o parte din cele ale lumii acesteia ca sa-L primim pe Dumnezeu, ca sa stăm lângă
Iisus Hristos, ca sa urmam exemplul Sfantului Stefan si al tuturor martirilor si intr-o lume in care
nu ni se cere martirajul, ni se cere macar curajul de a marturisi pe Dumnezeu, de a suporta
batjocura celor care nu stiu nimic decat ceea ce vad si cunosc cu mintea, de a suporta
batjocura lor pentru ca noi cunoastem prin credinta mai mult decat orice: cunoastem pe
Dumnezeu, cunoastem pe Iisus Hristos, din inima noastra am facut pestera in care El S-a
nascut acum, de Craciun, suntem gata sa-L urmam pana la botezul Lui si dincolo, la
predicare, sa-L urmam pana la moarte pe cruce, ca murind si noi impreuna cu El sa inviem
odata cu El“.