PREDICĂ LA DUMINICA A XXII A DUPĂ RUSALII

Evanghelia de astăzi ne aduce în faţa ochilor noştri sufleteşti o mare dramă. Un om bogat
care toată viaţa lui a petrecut „în porfiră şi în vison” ajunge, în lumea cealaltă, să se
chinuiască în iad. Iar un sărac, pe nume Lazăr care a petrecut în lipsuri, râvnind la fărâmiturile
ce cădeau de la masa bogatului, a ajuns în „sânul lui Avraam”. Drama este cu atât mai mare cu
cât, din focul iadului, bogatul vede pe Lazăr petrecând cu patriarhul Avraam. Şi, avem cu toţii
neplăcuta surpriză să vedem că bogatul – care, de astă dată manifestă „bun simţ”, a învăţat între
timp să se şi roage, el care ştia doar să mănânce, să bea şi, eventual să dispreţuiască pe
săracul Lazăr de la poartă — adresează două rugăminţi dreptului Avraam şi niciuna din acestea nu-
i este ascultată.
Întâia rugăminte:„Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful
degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”.
Ce i-a răspuns Avraam?„Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr,
asemenea, pe cele rele; iar acum el aici se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate
acestea între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să
nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi”.Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că atât pedeapsa
cât şi fericirea din viaţa viitoare sunt veşnice şi definitive, căci e cu neputinţă să se mai treacă de la
una la alta.
A doua rugăminte a bogatului este:„Rogu-Te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,
căci am cinci fraţi, să le spună şi lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin!” .Dreptul
Avraam, însă, respinge şi această rugăminte:„Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor
crede nici dacă ar învia cineva din morţi”
Iată de ce spun că evanghelia de astăzi este o mare dramă! Se poate ajunge din fericirea
aceasta pământească, atât cât este ea, în iad. Şi tragedia este cu atât mai mare cu cât starea de
dincolo va fi definitivă şi veşnică. Până la Judecata Universală, rugăciunile Bisericii pentru cei morţi
încă mai pot ajuta celor care au luptat câtuşi de puţin pentru mântuire, dar nu mai pot schimba
substanţial starea celor care s-au dus cu totul nepregătiţi.
Niciuna, însă, dintre rugăminţile bogatului, nu au mai putut fi ascultate. De ce? Întâi,
pentru că iadul este veşnic şi definitiv. Iar al doilea, pentru că nimeni nu ne poate ajuta dacă nu
vom înţelege că trebuie să ne ajutăm singuri.
Poate să vină tot „raiul” aici pe pământ!… Toţi sfinţii să vină şi să ne „sâcâie” cu mărturiile lor
din lumea cealaltă, dacă nu vom asculta de cuvântul proorocilor, al lui Hristos şi al Evangheliei Sale,
dacă nu vom înţelege că mântuirea ţine de noi şi nu vine din afară, la nimic nu foloseşte. De aceea
Avraam a fost atât de categoric. Dumnezeu n-a glumit cu noi, spunându-ne: „Vedeţi că există iad
veşnic!”, pentru ca în viaţa de dincolo să zică: „Ştiţi ce, de fapt nu este iad, dar v-am păcălit ca să
vă străduiţi mai mult”. Ne-ar fi plăcut, poate, să fie aşa! Ne-ar fi plăcut ca Dumnezeu să nu-şi ţină
cuvântul, să fi glumit sau să fi procedat cu noi pedagogic! Dar Dumnezeu nu minte şi nici nu glumeşte
cu noi, iar evanghelia de astăzi ne dovedeşte că viaţa de dincolo este veşnică, fie iad, fie rai.
 Oricât am voi să nu existe iad, sau, oricât ar fi de neplăcut să vorbim despre el şi oricât am fi
tentaţi să mizăm pe o bunătate fără dreptate a lui Dumnezeu, există, totuşi, iad. Şi vă spun că iadul
există nu pentru că aşa vrea El, ori pentru că Dumnezeu este bun doar până la un punct, iar după
aceea se mânie pe noi şi zice: „Gata! Nu pot să vă mai sufăr, mergeţi în iad!”. O să vă spun de
ce există iad şi, mai ales, că există iad nu din vina sau pentru că îl vrea Dumnezeu, ci din vina
noastră şi pentru că noi în mod deliberat îl alegem, atunci când refuzăm să lucrăm binele şi
săvârşim în chip voluntar răul.
Să nu credeţi că Judecata din urmă va fi aşa cum vedem noi astăzi prin tribunale — nişte
judecători care stau şi ascultă părţile, cu slăbiciunile şi virtuţile lor, pentru ca după aceea să pronunţe
o sentinţă sau alta, interpretabilă şi suspectă de părtinire. Ştiţi cum va fi Judecata de apoi? Judecata
din urmă care, se şi spune în tradiţie că va fi foarte scurtă — atât cât durează citirea Psalmilor
Judecăţii de la Slujba Utreniei — va fi o cât se poate de firească şi simplă constatare a stării şi a
„deprinderilor” noastre, după care vom fi invitaţi să ne continuăm viaţa „dincolo”, fără însă a mai
avea obiectul şi instrumentele păcatului. Ne-am deprins la desfrânare? Ei bine, în viaţa de dincolo
asta nu se mai poate. Avem obiceiul să bem peste măsură, să fumăm, să furăm să săvârşim alte
blestemăţii? În viaţa de dincolo nu mai sunt posibile acestea! De aici chinul, durerile, neîmplinirea şi
nefericirea de care vorbeşte Scriptura. Ce va face cel care s-a deprins să lucreze virtutea? În mod
firesc şi normal i se da posibilitatea să-şi continue viaţa sa virtuoasă, şi asta se numeşte rai şi fericire
veşnică.
Eram seminarist şi nu înţelegeam cum Dumnezeul acesta atât de bun va putea totuşi să rabde
să vadă oameni în iad? Mă ispitea gândul să cred că, poate, Dumnezeu nu-i atât de bun, de vreme
ce va răbda ca unii dintre noi, cei dragi ai mei eventual părinţi, fraţi, prieteni-să se chinuiască veşnic
în iad. Ei bine, răspunsul pe care l-am găsit la Părintele Stăniloae,m-a convins că iadul nu este
„opera” lui Dumnezeu, ci că noi oamenii, în chip liber şi conştient,ni-l „construim” singuri, de
aici, din această viață, prin toate nemerniciile pe care le facem. Aţi înţeles că în iad se va ajunge
nu din vina lui Dumnezeu, ci din vina personală a fiecăruia?
Îndrăznesc să spun şi aceasta: Dumnezeu este atât de bun, încât ne-ar putea lăsa liberi să
mergem oriunde în viaţa de dincolo, numai că, în chip firesc noi nu am alege decât locul pe
care ni l-am pregătit cu atâta meticulozitate aici pe pământ!… Şi să vrea EI altfel, nu vom mai
putea noi să ne mai schimbăm, pentru că acolo nu mai este schimbare. Imaginaţi-vă că în
clădirea Guvernului ar fi adusă, într-o zi, o bătrână simplă de la ţară, care habar nu are ce vasăzică
guvernul unei ţări. Este adusă de undeva dintr-un cătun, de la marginea ţării, acolo unde sunt miniştrii
în şedinţă şi este poftită să ia şi ea parte la discuţii: „Mamaie, stai şi matale aici. Vezi că acuma
discutăm bugetul pe anul viitor, să iei şi dumneata cuvântul”. V-o imaginaţi pe biata femeie? Nu caută
ea, atunci, o mie de uşi să scape de acolo şi să se întoarcă în „bordeiul” ei, simţindu-se neavenită,
roşind şi trecându-o toate sudorile? Ce caută ea acolo? Ce dacă a luat-o de mână chiar „primul-
ministru” şi a poftit-o în şedinţa de guvern? A înţeles imediat că nu este locul ei acela şi va alege liber
să se întoarcă în sărăcia şi „nefericirea” ei. Înţelegeţi acum? În rai se merge „pregătit”, iar nu din
greşeală ori prin „bunăvoinţă”.
 Să nu mizaţi pe bunătatea lui Dumnezeu că, adică, te va lua pe tine, care habar n-ai de
slujirea Lui, care nu ştii nimic despre post, despre rugăciune, despre curăţie trupească până la
căsătorie şi de fidelitate conjugală după aceea, care-ţi petreci viaţa la întâmplare, să nu contezi pe
bunătatea lui Dumnezeu, pentru că vei fi silit a constata că, de fapt, singur te-ai autoexclus din
Împărăţia Sa, ca „mamaia”, gata să părăsească singură locul pe care nu-l merita. Iată de ce raiul şi
iadul vor surveni „de la sine” şi potrivit felului în care singuri ni le-am pregătit. Dumnezeu nu va fi
subiectiv! Nu va fi nici discreţionar, să spună: „Gata! Tu mergi acolo, tu te duci dincolo”, ci ne va pofti
pe fiecare să ne aşezăm singuri pe “scaunul” pe care personal ni l-am pregătit şi să ne odihnim în
“aşternutul” pe care singuri ni l-am aranjat din vreme. De când? Din viaţa aceasta, pentru că în
viaţa de dincolo nu se mai poate face nimic, căci, prăpastie va fi între bine şi rău.
Să ne luăm, aşadar, dragii mei, viaţa de creştini în serios căutând să slujim cu toată
fiinţa lui Dumnezeu! Să începem, fiecare după putere, să lucrăm binele, conştienţi că în lumea
cealaltă, nu vom putea duce decât viaţa pe care ne-am deprins încă de aici să o ducem. Dacă am
deprins doar păcatul, în viaţa de dincolo nu vom putea „culege” decât numai roadele păcatului —
nefericirea şi neîmplinirea. Dacă însă, am deprins binele, vom moşteni Împărăţia Binelui. Acesta este
raiul şi acesta este iadul, şi ambele au la origine voinţa şi pregătirea noastră în viaţa aceasta, pentru
că viaţa aceasta este şansă pentru cealaltă; este ringul, este stadionul în care alergăm, cum
spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 9, 24). Aici este lupta, iar „dincolo” este biruinţa. Vom reuşi,
oare? Vom ajunge să petrecem în sânul lui Avraam? Oricum, Dumnezeu îşi va respecta cuvântul şi
ne va rezerva fiecăruia ceea ce merităm, potrivit pregătirii noastre din viaţa aceasta.
Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi conştiinţă ca să ne trăim cu seriozitate viaţa
aceasta. Să ne deprindem a trăi pentru El încă de aici de pe pământ, căci viaţa de dincolo nu
va fi decât o continuare firească a zidirii începute pe „temelia pusă aici” (I Tim. 6, 19). Să-L
slujim pe Dumnezeu în această viaţă, pentru ca să ne facă şi pe noi dincolo „cetăţeni” veşnicei Sale
Împărăţii, Amin”.