“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt.

4,4)

M ERINDE P ENTRU S UFLET

Apare cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Foaie de învățătură duhovnicească și cateheză a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

A NUL 11 N °62 S ERIA SĂPTĂMÂNALĂ 29 NOIEMBRIE 2020

C UVÂNTUL D OMNULUI
D UMINICA A 30- A DUPĂ R USALII
(D REGĂTORUL BOGAT —P ĂZIREA PORUNCILOR )

Fraților, îmbrăcați-vă, dar,
ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și
preaiubiți, cu milostivirile îndură-
rii, cu bunătate, cu smerenie, cu
blândețe, cu îndelungă-răbdare,
îngăduindu-vă unii pe alții și ier-
tând unii altora, dacă are cineva
vreo plângere împotriva cuiva;
Coloseni 3, 12-16
după cum și Hristos v-a iertat
vouă, așa să iertați și voi. Iar peste
toate acestea, îmbrăcați-vă întru
dragoste, care este legătura desă-
vârșirii. Și pacea lui Hristos, întru
care ați fost chemați ca să fiți un
singur trup, să stăpânească în ini-
mile voastre; și fiți mulțumitori.
Cuvântul lui Hristos să locuiască
întru voi cu bogăție. Învățați-vă și
povățuiți-vă între voi, cu toată
înțelepciunea. Cântați în inimile
voastre lui Dumnezeu,
mulțumindu-I, în psalmi, în laude
și în cântări duhovnicești.

Luca 18, 18-27

În vremea aceea un dregă-
tor oarecare s-a apropiat de Iisus
și L-a întrebat, zicând: Bunule
învățător, ce să fac ca să moște-
nesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis:
Pentru ce Mă numești bun? Ni-
meni nu este bun, decât Unul
Dumnezeu. Știi poruncile: «Să nu
săvârșești adulter, să nu ucizi, să
nu furi, să nu mărturisești strâmb,
cinstește pe tatăl tău și pe mama
ta». Iar el a zis: Toate acestea le-
am păzit din tinerețile mele. Au-
zind, Iisus i-a zis: Încă una îți lip-
sește: Vinde toate câte ai și le îm-
parte săracilor și vei avea comoa-
ră în ceruri; apoi vino de urmează
Mie. Iar el, auzind acestea, s-a
întristat, căci era foarte bogat. Și,
văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât
de greu vor intra cei ce au averi în
Împărăția lui Dumnezeu! Că mai
lesne este a trece cămila prin ure-
chile acului decât să intre bogatul
în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-
au cei ce ascultau: Și cine poate să
se mântuiască? Iar El a zis: Cele
ce sunt cu neputință la oameni,
sunt cu putință la Dumnezeu.

Vom afla multe răspun-
suri dacă ne cercetăm minuţios şi
sincer sufl etele, şi dacă ne gân-
dim, apoi, de câte ori am primit
răspunsurile cerute, pe o cale sau
alta - de foarte multe ori pe alte
căi decât cele la care ne gândeam
noi -, de câte ori Dumnezeu ne-a
vorbit tainic, ne-a dat semne clare
ale voii Sale cu răsunet în conşti-
inţa noastră, iar noi… am refuzat
să le vedem / auzim / înţelegem
T ÂLCUIRI
sau… le-am înţeles prea bine, dar
nu ne-a convenit ce am primit şi
am refuzat să le urmăm, ne-am
revoltat şi am căutat în afara
noastră îndreptăţiri şi ţapi ispăşi-
tori.
Din aceasta tragem concluzia că
nici nu suntem atât de sinceri (cu
noi înşine şi cu Dumnezeu) pe cât
ne place să credem despre noi,
dar şi că între noi şi voia lui
Dumnezeu stă zidul „avuţiei” fie-
căruia, la care nu poate renunţa.
Episcopul Augustin de
Florina mărturiseşte că unii oa-
meni la Crăciun şi la Paşti aprind
lumânări în biserică şi fac şi câte o
rugăciune. Spun că ei cred în
Dumnezeu, dar nu cred, spun
minciuni. Cred într-un alt
Dumnezeu. Cine este Dumnezeul
lor? „Mamona”, adică banul.
Acesta este dumnezeul lumii de
astăzi. Cei care adoră banul

C UVÂNTUL D OMNULUI
lucrează aspru. Nu ca să trăiască şi
să-şi câştige pâinea; această muncă
este binecuvântată. Aceştia se
extenuează nu pentru că nu au, ci
ca să le înmulţească pe cele pe
care le au. Au o sută de mii? Să le
facă două sute. Au două sute? Să
le facă patru sute… Sunt nesătui.
Lacomii, care îl adoră pe
mamona, nu vor spune
niciodată: „Îmi ajung cele pe
care le am; slavă lui
Dumnezeu!”. Lucrează şi
duminica, şi în ceasul în care
bat clopotele, lucrează şi în
Sfânta şi Marea Vineri,
lucrează continuu.
Dumnezeul lor este
Mamona; tot ce le spune
acesta, asta fac. Le spune
mamona „furaţi!”? Vor fura.
Le zice să se ducă la tribunal
să se jure? Pun mâna pe
Evanghelie. Le spune să
nedreptăţească pe văduvă şi
pe orfan? Nedreptăţesc. Le
spune să facă război? Fac. Le
zice să smulgă pâinea de la
gura săracului? O fac.
Despre maladia dragostei de
avere ne învaţă şi Sfântul Ioan
Gură de Aur.
Este cu mult mai cumplit să-ţi fie
mintea înrobită de această boală,
spune el, decât să stai la
închisoare. A sta la închisoare nu
se întâmplă totdeauna. Dar
totdeauna dragostea de bani
robeşte mintea.
Şi după cum cei care sunt
în întuneric nu văd nimic lămurit,
ci, dacă văd o frânghie, socotesc
că este şarpe, iar când sunt în
munţi şi în locuri prăpăstioase
mor de frică, tot aşa cei
îndrăgostiţi de averi, oameni cu
mintea întunecată, privesc cu
teamă lucruri care nu înfricoşează
deloc pe cei cu mintea limpede.
Te temi de sărăcie, dar,
mai bine spus, nu numai de
sărăcie, ci şi de cea mai mică
pagubă. Dacă pierzi un lucru cât
de mic, te supără şi te tulbură mai
mult decât cei care sunt lipsiţi de
hrana cea de toate zilele. Mulţi
bogaţi s-au spânzurat chiar pentru
că n-au putut suferi o nenorocire
ca aceasta. Ocările şi calomniile li
se par bogaţilor atât de greu de
suferit, încât mulţi şi-au pus capăt
vieţii din pricina lor.
Bogăţia îi face slabi pe
bogaţi în faţa tuturor greutăţilor
din viaţă, afară de slujirea bogăţiei.
Când bogăţia le cere să-i slujească,
merg până la crimă, la bătăi,
insulte, la orice neruşinare. [...]
Bogaţii înfruntă multe primejdii şi
prăpăstii, şi ajung la un sfârşit
întru nimic folositor; stau într-un
îndoit întuneric: sunt orbi, din
pricină că li-i stricată mintea, şi
sunt înconjuraţi de mare ceaţă,
din pricină că-i înşeală mulţimea
grijilor. De aceea, nici nu pot
vedea cu uşurinţă. Cel care stă în
întuneric scapă de întuneric când
se arată soarele; dar cel care-i
lipsit de vedere nu scapă de
PAG. 2
întuneric nici când se arată
soarele. Bogaţii sunt ca aceştia din
urmă. Nu scapă de întuneric nici
după ce Soarele dreptăţii a răsărit,
nici după ce le-au ascultat
sfaturile, pentru că bogăţia le-a
astupat ochii. De aceea şi stau într
-un îndoit întuneric: unul din
pricina lor, iar altul din
pricină că nu ascultă pe
învăţător.
Mântuitorul Hristos
înfăţişează câştigul ce-l
avem de pe urma
dispreţului banilor şi cum
ne face să ne dăm seama
de folosul ce-l avem, dacă
ne dezlipim inima de cele
ce sunt potrivnice sănătăţii
noastre! „Bogăţia, spune
Domnul, nu vă vatămă
numai pentru că
înarmează pe hoţi
împotriva voastră, nici
numai pentru că vă
întunecă desăvârşit
mintea, ci şi pentru că vă
scoate din robia lui
Dumnezeu, făcându-vă
prizonieri banilor fără sufl
et şi vătămându-vă de două ori: o
dată pentru că vă face robi
banilor, peste care ar trebui să fiţi
voi stăpâni, şi a doua oară pentru
că vă scoate din robia lui
Dumnezeu, Căruia mai mult decât
tuturor ar trebui să-I fiţi neapărat
robi.” După cum atunci când
Gândul zilei
„Monahul lipsit de ago-
niseală e vultur ce zboară
în înalt: coboară pentru
hrană numai când îl si-
lește nevoia„
Evagrie Ponticul

Domnul a vorbit de bogăţie, a
arătat că este vătămată de două
ori: şi pentru că este depusă aici,
pe pământ, unde o strică moliile,
şi pentru că nu este depusă
dincolo, în cer, unde nu poate fi
furată; tot astfel şi acum arată că
pricinuieşte o îndoită pagubă sufl
etească şi pentru că ne depărtează
de Dumnezeu, şi pentru că ne
supune lui mamona (Sfântul Ioan
Gură de Aur, Omilii la Matei).
„Vinde toate câte ai şi le împarte
săracilor şi vei avea comoară în
ceruri; şi vino de urmează
Mie” (Luca 18, 22) reprezintă
asumarea sacrifi cării a toate,
inclusiv a vieţii pământeşti, pentru
Hristos şi pentru Cuvântul Său şi
de care nu avem voie a ne ruşina
câtuşi de puţin, ca să păstrăm
„cinstea” de la oameni şi toate
înlesnirile vieţii confortabile. Un
asemenea cuvânt - mai ales dacă
este luat şi înţeles şi în
consecinţele sale concrete, iar nu
doar în teorie - nu are cum să nu
dea frisoane omului modern şi
răsfăţat, crescut şi format, aşa
cum spune părintele Seraphim
Rose, în „generaţia eu”, pentru
care sănătatea, fericirea şi viaţa sa
proprie sunt valorile cele mai de
preţ. Şi care, chiar dacă primeşte
credinţa în Hristos, ia dintr- însa
numai partea convenabilă, care
crede că se pliază pe fi rea lui sau
Şi aceasta o povesteau
mulţi dintre ucenicii lui:
Le-a fost adus un peşte, bucătarul
l-a prăjit, şi l-a adus chelarului.
Dar având el o treabă fără amâna-
re, a ieşit din cămară, lăsând peş-
tele într-un vas pe jos, şi a rugat
un ucenic mic al fericitului Ghela-
sie să-l păzească o vreme, până se
întoarce. Iar copilaşul, fiindu-i
poftă, începu să mânce peştele
T ÂLCUIRI
care nu îi cere schimbări mari şi
renunţări foarte grele, oprindu- se
când este vorba de chemarea la
Crucea de bunăvoie, pentru El.
Majoritatea reflexelor şi
atitudinilor creştinului „firesc”,
(post)modern, trădează ceea ce se
poate numi „agăţarea cu dinţii” de
viaţa aceasta, agăţare care, atunci
când se instalează şi în mintea
noastră, ne umple de prejudecăţi
omeneşti, care nu ne dau voie să
credem drept, sănătos.
Şi atunci construim noi înşine sau
preluăm de la alţii - din „aerul”
lumii - justificări, teorii, explicaţii
cu aspect „duhovnicesc”, numai
idei frumoase, optimiste,
generoase, nobile, care ţin de
„umanism”, dar care nu se
întemeiază pe nimic din Scriptură
sau din Tradiţie, de fapt, pe nimic
din Duhul Sfânt, ci pe propriile
dorinţe, proiecţii, pe nişte temeri
întoarse în speranţe (apropo,
„speranţa” omenească e puţin
altceva decât nădejdea creştină).
Şi atunci începem să dăm drumul
foarte uşor la cuvinte mari despre
„bunătatea lui Dumnezeu care pe
toate le iartă [fără ca cineva să se
pocăiască?!]”, despre „mila Lui
care n-o să îngăduie răul”, despre
faptul că „nu putem fi tocmai noi
cei din urmă” sau despre
„profeţiile discutabile” ale
Părinţilor, despre „speranţa că
F ILE DE PATERIC
fără vreo şovăială. Intrând chela-
rul şi văzându-l mâncând, s-a mâ-
niat pe copil, care şedea jos, şi i-a
şi dat un picior, fără să stea pe
gânduri. Şi din lucrarea diavolului,
lovit de moarte, leşinând a murit.
Iar chelarul de frică l-a învelit în
pătura lui, apoi s-a dus de a căzut
la picioarele avvei Ghelasie,
vestindu-i ce se întâmplase. Acela
i-a poruncit să nu mai spună ni-
PAG. 3
totul va fi bine”, despre
„optimismul şi bucuria
creştinului”, şi câte şi mai câte...
Mesajul Fiului lui
Dumnezeu este clar: dacă vrem să
ne asumăm condiţia de creştin,
trebuie să ştim de la bun început
ce presupune acest lucru. Dacă
prin Botez „ne-am îmbrăcat în
Hristos”, aceasta înseamnă că,
unindu-ne cu El, drumul Său
devine, duhovniceşte, şi drumul
nostru, a ne duce până la capăt
intenţiile bune, a nu ne accepta
nouă înşine jumătăţi de măsură, a
nu mai face compromisuri şi, mai
ales, a nu ne mai căuta scuze.
Trebuie să avem curajul să
fi m ai lui Hristos tot timpul. Nu
numai la Biserică sau nu numai în
intimitatea noastră. Nu putem fi
nişte creştini „parţiali”,
„dedublaţi” sau „cu jumătate de
normă”. Crucea ne cheamă să fim
aceiaşi mereu şi în toate
privinţele: şi în sufl et, şi în trup,
şi în ascuns, şi la arătare, şi în
gânduri şi în limbaj, şi în
preocupările cotidiene ş.a.m.d..
Prin toate alegerile noastre, mari
sau mici, Îl putem mărturisi şi
alege pe Hristos sau, dimpotrivă,
ne ruşinăm, ne lepădăm de El.
(Pr. Cristian Vlad Irimia;
Sursa: condeiulardelean.ro)
mănui, şi să-l ducă în altar seara,
când toţi se liniştesc, şi să-l pună
înaintea jertfelnicului şi să plece
de acolo. Şi venind bătrânul în
altar, a stat la rugăciune; iar la cea-
sul miezonopticii, adunându-se
fraţii, a ieşit bătrânul însoţit de
copil, nimeni neştiind ce se întâm-
plase, în afară de el şi de chelar,
până la sfârşitul vieţii sale.

T ÂLCUIRE
„Doamne, cine va locui în
locașul Tău sau cine se va sălășlui în
muntele cel sfânt al Tău?” (Ps. 14, 1)
Textul acesta,
vrând să ne descrie pe omul
desăvârșit, pe cel care va avea
parte de fericiri, se folosește de o
oarecare ordine și metodă a
însușirilor care se văd la un om
desăvârșit și face începutul
descrierii sale pornind de la cele
dintâi însușiri, de la cele mai
apropiate.
„Doamne, cine va locui în
locașul Tău?”
Locuirea este o ședere
vremelnică, nu o viață întemeiată;
este o ședere trecătoare, cu nădej-
dea unei mutări într-o locuință
mai bună. Un bărbat sfânt se so-
cotește trecător în viața aceasta; se
grăbește spre o altă viață. De ace-
ea și David spune despre el însu-
șii: „Străin sunt la Tine și pribeag, ca
și părinții mei” (Ps. 38, 17). Străin a
fost și Avraam, și nici pe o palmă
de pământ nu era stăpân; iar când
i-a trebuit pământ pentru îngropa-
re, l-a cumpărat cu bani (Fc. 23,
16; Fapte 7, 16). Cuvintele psal-
mistului arată că se cuvine ca cel
care trăiește în trup să se soco-
tească străin; dar după ce se va
muta din viața aceasta, se va
odihni în locurile lui proprii. De
aceea, în viața aceasta locuiește
vremelnic împreună cu cei de alt
neam, iar în mormânt și-a
neguțătorit locuință, pământul
care i-a primit trupul. Cu adevărat
fericit este unul ca acesta, pentru
Doamne, cine va locui în
locaşul Tău şi cine se va sălăşlui în
muntele cel sfânt al Tău? Cel ce
umblă fără prihană şi face
dreptate, cel ce are adevărul în
inima sa, Cel ce n-a viclenit cu
DUHOVNICEASCĂ LA
că nu se topește după lucrurile de
pe pământ ca după niște lucruri
care ar fi ale lui, nici nu se lipește
de cele de aici ca de o patrie fi-
rească, ci știe că a căzut din bună-
tățile raiului și că locuiește vre-
melnic pe pământ, îngreunat de
viețuirea de aici, venită peste el în
urma osândei, întocmai ca cei care
pentru niște greșeli au fost izgo-
niți peste hotare de judecători.
Dar rar este un asemenea om,
care să nu se uite la cele din lumea
aceasta ca la niște bunuri ale lui,
care să știe că este trecătoarea fo-
losirea bogăției, care să socotească
de scrută durată bunăstarea trupu-
lui, care să-și dea seama cât de
nesigură este floarea slavei ome-
nești.
„Cine va locui în locașul Tău-
?”
Se numește locaș al lui
Dumnezeu trupul dat de
Dumnezeu ca locuință sufletului
omului.
Cine se va uita la trupul
acesta ca la ceva străin?
După cum oamenii străini
arendează pământ străin și lucrea-
ză ogorul după voința celui de la
care l-au luat, tot așa și nouă ni s-
P SALTERION
limba, nici n-a făcut rău împotriva
vecinului său şi ocară n-a rostit
împotriva aproapelui său.
Defăimat să fie înaintea Lui cel ce
vicleneşte, iar pe cei ce se tem de
Domnul îi slăveşte; cel ce se jură
PAG. 4
P SALMI
a dat, după Scriptură, grija de
trup, ca să-l lucrăm cum se cuvine
și să-l dăm înapoi plin de roadă
Celui ce ni l-a dat. Dacă trupul
este vrednic de Dumnezeu, atunci
ajunge cu adevărat locaș al lui
Dumnezeu, așa precum Dumne-
zeu a locuit în sfinți. Așa este tru-
pul celui care se socotește locuitor
vremelnic în această lume. De
aceea psalmistul se întreabă:
„Doamne, cine va locui în locașul
Tău?”.
După această întrebare,
vine o altă întrebare, care arată un
spor duhovnicesc, o propășire:
„Și cine se va sălășlui în
muntele cel sfânt al Tău?”.
Iudeul cel pământesc,
atunci când aude de „munte”
aleargă cu gândul la muntele Sion.
„Cine se va sălășlui în
muntele cel sfânt al Tău?”
Cel care locuiește ca străin
în trup, acela se va sălășlui în
muntele cel sfânt. Muntele acela
este țara cea mai presus de cer,
țara cea strălucită și luminoasă,
despre care Apostolul spune: „V-
ați apropiat de muntele Sion, de cetatea
Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul
cel ceresc, în care este adunare
sărbătorească de îngeri și Biserica celor
întâi-născuți, înscriși în ceruri” (Evr.
12, 22)
(Sfântul Vasile cel Mare, Omi-
lie la Psalmul 14, Tâlcuire du-
hovnicească la Psalmi,
EIMBOR, București, 2000, p. 43-
45)
aproapelui său şi nu se leapădă,
Argintul său nu l-a dat cu camătă
şi daruri împotriva celor
nevinovaţi n-a luat. Cel ce face
acestea nu se va clătina în veac.
(Psalmul 14)