“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt.

4,4)

M ERINDE P ENTRU S UFLET

Apare cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Foaie de învățătură duhovnicească și cateheză a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

A NUL 11 N °43 S ERIA SĂPTĂMÂNALĂ 6 AUGUST 2020

C UVÂNTUL D OMNULUI
S CHIMBAREA LA F ATĂ A D OMNULUI

Fraţilor, siliţi-vă cu atât
mai mult să faceţi temeinice și
chemarea şi alegerea voastră, de
vreme ce, făcând acestea, nu veţi
greşi niciodată. Că aşa vi se va da
cu bogăţie intrarea în veşnica îm-
părăţie a Domnului nostru şi
Mântuitorului Iisus Hristos.
Drept aceea, vă voi aminti puru-
rea de acestea, cu toate că le ştiţi
şi sunteţi întăriţi întru adevărul în
care staţi. Socotesc, dar, că este
drept, câtă vreme sunt în acest
cort, să vă ţin treji, prin aducerea
II PETRU 1, 10-19
aminte, fiindcă ştiu că degrabă voi
lepăda cortul acesta, precum mi-a
arătat Domnul nostru Iisus Hris-
tos. Dar mă voi sili ca, şi după
plecarea mea, să vă amintiţi ne-
contenit de acestea, pentru că noi
v-am adus la cunoştinţă puterea
Domnului nostru Iisus Hristos şi
venirea Lui, nu luându-ne după
basme meşteşugite, ci fiindcă am
văzut slava Lui cu ochii noştri.
Căci El a primit de la Dumnezeu-
Tatăl cinste şi slavă atunci când,
din înălţimea slavei, un glas ca
acesta a venit către El: «Acesta
este Fiul Meu cel iubit, întru Care
am binevoit». Şi acest glas noi l-
am auzit, pogorându-se din cer,
pe când eram cu Domnul în
muntele cel sfânt. Şi avem cuvân-
tul prorocesc mai întărit, la care
bine faceţi luând aminte, ca la o
făclie ce străluceşte în loc întune-
cos, până când va străluci ziua, şi
Luceafărul va răsări în inimile
voastre.

Matei 17, 1-9

În vremea aceea a luat
Iisus cu Sine pe Petru și pe Iacov
şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus
într-un munte înalt, de o parte. Şi
S-a schimbat la faţă înaintea lor și
a strălucit faţa Lui ca soarele, iar
veșmintele Lui s-au făcut albe ca
lumina. Şi iată, Moise şi Ilie s-au
arătat lor, vorbind cu Dânsul. Și,
răspunzând, Petru a zis lui Iisus:
Doamne, bine este să fim noi aici;
dacă voieşti, vom face aici trei
colibe: Ţie una, și lui Moise una şi
lui Ilie una. Dar, pe când el vor-
bea, un nor luminos i-a umbrit şi,
iată, glas din nor zicând: Acesta
este Fiul Meu Cel iubit, în Care
am binevoit; de Acesta să ascul-
taţi! Şi auzind, ucenicii au căzut
cu faţa la pământ şi s-au spăimân-
tat foarte tare. Dar Iisus S-a apro-
piat de ei și, atingându-i, le-a zis:
Sculaţi-vă şi nu vă temeţi! Și,
ridicându-şi ochii lor, nu au văzut
pe nimeni decât numai pe Iisus
singur. Şi pe când se coborau din
munte, Iisus le-a poruncit, zicând:
Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi
văzut, până când Fiul Omului va
învia din morți.

Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenici-

lor Tăi Slava Ta, pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta
cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de
lumină, slavă Ţie.
Tropar la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului, glasul VII

„Strălucească şi nouă, păcăto- Dumnezeule,... . Strălucească şi lumină dumnezeiască ne schimbă
şilor, lumina Ta cea pururea nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pe noi, păcătoşii, ne înnoieşte şi
fiitoare...” (din Troparul prazni- pururea fiitoare...”.
cului).În condacul acestui mare
praznic al Schimbării la Faţă a
Domnului se spune: „În munte Te-
ai schimbat la Faţă...pentru ca atunci
când Te vor vedea răstignit, să înţeleagă
Patima Ta cea de bunăvoie şi să propo-
văduiască lumii că Tu eşti
cu adevărat raza Tatălui”.
Aici, Sfânta
Biserică ne arată scopul
schimbării la faţă a
Domnului, faptul că
înaintea ucenicilor
stătea o grea încercare a
credinţei lor. Îi aştepta
groaznica umilire a lui
Hristos - scuiparea,
ocărârea, biciuirea,
răstignirea ruşinoasă şi
moartea pe Cruce. Era
nevoie să li se întărească
credinţa în Fiul lui
Dumnezeu şi să li se
arate că El de bunăvoie
se predă acestei ruşini,
acestor chinuri.
Acest lucru L-a
şi făcut Domnul, când S
-a schimbat la faţă
înaintea ucenicilor Săi, pe
Muntele Taborului şi li s-a arătat
lor în toată slava Sa
dumnezeiască. Ei n-au putut
suferi această slavă şi au căzut cu
faţa la pământ, simţind, în acelaşi
timp, o negrăită fericire a Raiului
şi înţelegând cu toată fiinţa lor că
Hristos este cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu, este izvorul fericirii
veşnice a celor care cred în El.
Sfânta Biserică ne arată
însă şi un alt scop al schimbării la
faţă a Domnului. Despre acest
scop ea vorbeşte în următoarele
cuvinte din troparul praznicului
de astăzi: „Schimbatu-Te-ai la
faţă, în munte, Hristoase
T ÂLCUIRI
ne înduhovniceşte.
Domnul toate le-a făcut
pentru noi, ne-a învăţat, a pătimit
şi a murit pentru noi, a înviat şi s-
a înălţat la cer pentru noi şi s-a
schimbat la faţă pentru noi, ca
prin această lumină dumnezeiască
să ne schimbăm şi noi, ca prin
această lumină, din păcătoşi să ne
facem curaţi şi sfinţi, din
neputincioşi să devenim
puternici, din trişti să ne facem
bucuroşi.
Această lumină pentru
schimbarea noastră nu este
altceva decât însuşi Harul
Sfântului Duh, care s-a pogorât
peste apostoli şi de atunci se
revarsă cu prisosinţă asupra
noastră în Sfânta Biserică, prin
Tainele acesteia.
Iar Sfânta Biserică ne
arată o mulţime de exemple
referitoare la felul minunat în care
acest Har dumnezeiesc, această
PAG. 2
Astfel, prin acest Har s-a
luminat cândva tâlharul, răstignit
o dată cu Hristos pe Cruce. Evan-
gheliştii Matei şi Marcu povestesc
că la început ambii tâlhari l-au
hulit pe Domnul, iar evanghelistul
Luca spune că l-a hulit pe
Hristos numai unul dintre
tâlhari. Este clar că Dom-
nul, prin Harul Său, s-a
atins de inima celuilalt tâl-
har.
Domnul şi-a amin-
tit de marea lui milostivire
pe care, potrivit tradiţiei
bisericeşti, acesta a mani-
festat-o faţă de El, Prunc
fiind, când fugea de Irod în
Egipt, împreună cu Prea-
curată Sa Maica şi cu drep-
tul Iosif, nepricinuind nici
un rău sfintei Familii.
Acum, fiind pe
cruce, a crezut în Hristos şi
dintre cei ce L-au urmat pe
Domnul a fost primul care
a intrat în Rai, pentru a se
bucura de fericirea veşnică.
Această lumină
harică l-a luminat oarecând pe
Saul, care mergea în Damasc,
pentru a persecuta şi omorî pe
creştini, iar el din prigonitor s-a
transformat în cel mai mare
apostol al lui Hristos.
Tot aşa, prin lumina
dumnezeiască a acestui Har,
Maria Egipteanca, Evdokia şi
Taisia s-au transformat din mari
desfrânate în îngeri, prin curăţie şi
dragoste pentru Hristos.
Din viaţa preacuviosului
Moise Arapul este evident că
acesta a fost conducător de
tâlhari, făcându-se vinovat de
ucideri şi tot felul de crime grele.
Dar apoi, luminat de Har şi întărit

de puterea lui, îi uimea pe toţi
prin blândeţea sa, prin viaţa sa
asemenea îngerilor, fapt pentru
care Sfânta Biserică l-a aşezat în
rând cu Arsenie cel Mare şi cu alţi
părinţi minunaţi şi sfinţi.
Sfânta Biserică ne arată
multe exemple de lucrări
uimitoare ale Harului, când
hulitorii lui Hristos, prigonitorii şi
călăii creştinilor, se făceau dintr-o
dată oameni credincioşi şi
primeau cununile muceniceşti.
Marelui sfânt al Bisericii,
Grigore Palama, arhiepiscopul
Tesalonicului, îi plăcea să se roage
cu aceste cuvinte, în scurta sa
rugăciunea: „Doamne, luminează-
mi întunericul”. Şi Domnul atât L
-a luminat cu lumina Harului Său,
că, atunci când săvârşea Liturghia,
lumina dumnezeiască strălucea pe
faţa sa şi putea fi văzută de mulţi
Cuvânt de la părinti
(...) Este cu putinţă ca
fiecare dintre noi să guste un
anume fel de sfinţire, căci
nevoinţa şi calea spre sfinţirea
desăvârşitoare trec progresiv prin
diferite stadii. Calea care duce la
sfinţire şi la desăvârşirea în
Hristos este pocăinţa, deoarece
„toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi
de slava lui
Dumnezeu” (Romani 3, 23). Cu
cât cineva urcă mai sus pe scara
pocăinţei, în aceeaşi măsură urcă
şi pe treptele sfinţirii. Acesta este
scopul adevăratei pocăinţe, ca
omul să redobândească Harul
dumnezeiesc pe care l-a pierdut
din pricina păcatului sau de care s
-a lipsit trăind departe de credinţă
şi de cunoaşterea lui Dumnezeu.
Dobândirea Harului nu este ceva
T ÂLCUIRI
oameni evlavioşi, aflaţi în biserică.
Să ne rugăm întotdeauna,
iubiţilor întru Hristos fiii mei, ca
şi noi să ne schimbăm şi din
trupeşti să devenim duhovniceşti,
din împătimiţi, neprihăniţi prin
lumina Harului, care trăieşte în
noi din momentul Botezului şi
care pâlpâie ca o scânteie
dumnezeiască sub cenuşa
patimilor şi păcatelor noastre.
Să năzuim, prin împlinirea
poruncilor dumnezeieşti, ca un
scop suprem al întregii noastre
vieţi, să fim şi noi ca o lumină, aşa
cum a spus-o Hristos: „Voi
sunteţi lumina lumii” (Matei 5,
14); „aşa să lumineze şi lumina
voastră înaintea oamenilor, aşa
încât să vadă faptele voastre cele
bune şi să slăvească pe Tatăl
vostru cel din ceruri” (Matei 5,
16).
în parte, ci înfierea deplină, pe
care Hristos o dă credincioşilor
prin Biserica Sa. Credincioşii se
pot apropia de desăvârşire, dacă
vor, atât cât este cu putinţă
omului. Iar pe aceasta Părinţii o
împart în trei stări: curăţitoare,
luminătoare şi
desăvârşitoare. Starea a treia se
numeşte şi desăvârşire sau nepătimire
sau cunoaştere dumnezeiască sau
dragoste de Dumnezeu. Se numeşte
încă şi sabat, adică odihnă, în
care, aşa cum Dumnezeu „S-a
odihnit” în ziua a şaptea de
lucrurile Sale, tot astfel şi omul se
odihneşte de lucrările pocăinţei.
Sfântul Maxim Mărturisitorul citează
trei stări generale, obişnuite la
monahi, care îi caracterizează pe cei
ce se apropie de sfinţire. Prima este
PAG. 3
Fie ca după moartea
noastră, să se împlinească întru
noi cuvintele Domnului: „Atunci
cei drepţi vor străluci ca soarele în
împărăţia Tatălui lor (Matei 13,
43).
Pentru aceasta s-o rugăm
pe Preacurata Maica Domnului,
prima noastră apărătoare şi
mijlocitoare înaintea lui
Dumnezeu, să se împlinească în
noi, în toată puterea lor, cuvintele
troparului sărbătorii de astăzi:
„Strălucească şi nouă, păcătoşilor,
lumina Ta cea pururea fiitoare,
pentru rugăciunile Născătoarei de
Dumnezeu, Dătătorule de lumină,
slavă Ţie”. Amin.
(Sfântul Ierarh Serafim
Sobolev, Făcătorul de minuni,
Cuvânt la Praznicul Schimbării
la Față a Domnului)
Sursa: doxologia. ro
„a nu păcătui cu
fapta” (II Timotei 2, 5). Acesta
este stadiul curăţirii, în care
nevoitorul, luptându-se după lege,
intră în starea firească. A doua
este „a nu-ţi închipui în sufletul
tău gânduri pătimaşe”. Aceasta
este starea curăţitoare care are
drept caracteristică specială
primirea luminării dumnezeieşti,
prin care mintea poate izgoni
gândurile pătimaşe. Starea a treia,
cea desăvârşitoare, este „a privi
chipurile femeilor şi ale celor
care te-au mâhnit fără patimă în
gândul tău”. Când omul se află în
această stare, sufletul atinge
libertatea, căci deşi sunt prezente
încă în suflet înţelesurile
pătimaşe, ele nu pot mişca şi răpi
sufletul. Acesta este şi scopul
principal al vieţii duhovniceşti.
Folosirea corectă a înţelesurilor
va aduce folosirea dreaptă a

lucrurilor. În felul acesta se
desfiinţează lucrarea ascunsă a
răului, căci, aşa cum accentuează
Sfântul Maxim, dacă cineva nu va
păcătui mai întâi cu cugetarea, nu
va păcătui niciodată cu fapta.
Credinţa, frica de
Dumnezeu, râvna izvorâtă din ele
şi ascultarea fără murmur a
poruncilor omoară partea
pătimaşă a sufletului. În felul
acesta, el se întoarce în întregime
spre Dumnezeu, pentru că, aşa
cum spune Apostolul, „ceea ce
este muritor se înghite de
viaţă” (II Corinteni 5, 4). Atunci
simţurile lucrează numai în
limitele legii necesităţii şi astfel se
Semnul Sfintei Cruci
„Semnul Crucii este nouă
Scutul cel mântuitor
Care depărtează răul
Şi ne dă la toate spor.
Deci să facem cum se cade
Creştinescul nostru semn,
Căci vrăjmaşii fug atuncia
Ca de prea cinstitul lemn.
Iar acei ce bat în cobză
Şi pe Cruce o îngână
Au sămânţa necredinţii
Şi pecete rea la mână!
N-au evlavie în suflet
Nici ruşine la obraz
Plecăciune nu pot face
Că-i boierul pe grumaz!
Domnul cerurile pleacă
Pentru neamul omenesc
Iar la El să-şi plece capul
Mulţi creştini nu se silesc.
El întinde sus pe cruce
T ÂLCUIRI
disciplinează prin înfrânare,
pricinuind întristarea şi
simţământul păcătoşeniei.
Deşi desăvârşirea se întinde pe
planurile citate mai înainte, totuşi
oricine poate fi părtaş, în parte, şi
la nepătimire. Deşi credinciosul
nu s-a desăvârşit în întregime
trecând prin aceste trei stări,
el cunoaşte. Atunci simţurile
lucrează numai în limitele legii
necesităţii şi astfel se disciplinează
prin înfrânare, pricinuind
întristarea şi simţământul
păcătoşeniei. Deşi desăvârşirea se
întinde pe planurile citate mai
înainte, totuşi oricine poate fi
Poezii
Mâinile dumnezeieşti
Tu măcar a face semnul
Omule nu te sileşti.
El ne mântuie creştine
Săvârşindu-se pe lemn
Iară tu socoţi ruşine
Ca să faci al Crucii semn!”
La ușa milostivirii
„Prea Sfântă Maică şi Fecioară
Nădejdea sufletului meu
Tu eşti a mea mijlocitoare
La milostivul Dumnezeu!
De n-ar avea la ceruri lumea
Rudenie de pe pământ
Atunci ar fi pustie viaţa
Asemenea unui mormânt!
De nu erai tu primăvară
PAG. 4
părtaş, în parte, şi la nepătimire.
Deşi credinciosul nu s-a
desăvârşit în întregime trecând
prin aceste trei stări, el cunoaşte
totuşi legea libertăţii, fie şi în
parte, şi dobândeşte experienţa
sfinţirii. Unul ca acesta este în
stare să descrie în amănunt
ambele stări, a harului şi a
înşelării, a virtuţii şi a răutăţii, a
biruinţei şi a înfrângerii şi, în
general, tainele războiului nevăzut
(...).
(Gheron Iosif Vatopedinul,
Învățăturile lui Gheron Iosif
Isihastul, Despre Sfințire și
nepătimire)
A veacului înţelenit
Ar fi rămas de-a pururi iarnă
Şi soarele n-ar fi zâmbit.
De n-ai fi revărsat tu zorii
Peste pământul adormit
Atuncea umbra cea de moarte
Ar fi rămas fără sfârşit.
Iar astăzi, Prea Curată Maică,
Când toţi ne-am abătut la rău,
De nu te vei ruga fierbinte
Ne părăseşte Fiul Tău!
Trimite-i semn de pocăinţă
Norodului nedumerit
Şi adă iarăşi la credinţă
Pe sufletul cel rătăcit!
Dezleagă, Prea Curată Maică,
Cătuşele celor robiţi
Şi dăruieşte-le răbdare
Creştinilor năpăstuiţi! ” (Sfântul
Ioan Iacob, Românul, „Hrană du-
hovnicească”, Editura Lumină din Lumi-
nă, București 2006, p.43, 130)