“Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt.

4,4)

M ERINDE P ENTRU S UFLET

Apare cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan,
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Foaie de învățătură duhovnicească și cateheză a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

A NUL 11 N °47 S ERIA SĂPTĂMÂNALĂ 29 AUGUST 2020

C UVÂNTUL D OMNULUI
T ĂIEREA CAPULUI S FÂNTULUI P ROOROC
I OAN B OTEZĂTORUL

Fapte 13, 25-33

În zilele acelea, când şi-a
împlinit Ioan calea sa, zicea: Nu
sunt eu ce socotiţi voi că sunt.
Dar, iată, vine după mine Cel că-
ruia nu sunt vrednic să-I dezleg
încălţămintea picioarelor. Bărbaţi
fraţi, fii din neamul lui Avraam şi
cei dintre voi temători de Dum-
nezeu, vouă vi s-a trimis cuvântul
acestei mântuiri. Căci cei ce locu-
iesc în Ierusalim şi căpeteniile lor,
necunoscându-L şi osândindu-L,
au împlinit glasurile proorocilor,
care se citesc în fiecare sâmbătă.
Şi, neaflând în El nici o vină de
moarte, au cerut de la Pilat ca să-
L omoare. Iar când au săvârşit
toate cele scrise despre El,
coborându-L de pe cruce, L-au
pus în mormânt. Dar Dumnezeu
L-a înviat din morţi. El S-a arătat
mai multe zile celor ce împreună
cu El s-au suit din Galileea la Ie-
rusalim şi care sunt acum martorii
Lui către popor. Şi noi vă
binevestim făgăduinţa făcută pă-
rinţilor, că pe aceasta Dumnezeu
a împlinit-o cu noi, copiii lor,
înviindu-L pe Iisus.

În vremea aceea a auzit
Irod împăratul vestea despre Ii-
sus, căci numele lui Iisus ajunsese
cunoscut, şi zicea că Ioan Boteză-
torul s-a sculat din morţi şi de
aceea puterile lucrează în El. Alţii
însă ziceau că este Ilie, iar alţii
ziceau că este prooroc, ca unul
din prooroci. Dar auzind Irod, a
zis: acesta este Ioan căruia eu am
pus să i se taie capul; el s-a sculat
din morţi. Căci Irod trimiţând,
prinsese pe Ioan şi-l legase în
temniţă, din pricina Irodiadei,
femeia lui Filip, fratele său, pe
care o luase de soţie. Însă Ioan îi
zicea lui Irod: nu-ţi este îngăduit
să ai de nevastă pe femeia fratelui
tău. De aceea Irodiada îl pizmuia
şi voia să-l omoare, dar nu putea
Marcu 6, 14-30
pentru că Irod se temea de Ioan,
ştiindu-l om drept şi sfânt, şi îl
ocrotea; şi când îl asculta, sta mult
pe gânduri şi era bucuros să îl
asculte. Dar s-a ivit o zi cu bun
prilej: când Irod, de ziua sa de
naştere, făcea ospăţ dregătorilor şi
căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor
din Galileea. Atunci fiica
Irodiadei intrând şi jucând, a plă-
cut lui Irod şi celor care şedeau cu
el la ospăţ. Iar împăratul a zis fe-
tei: cere de la mine orice voieşti,
şi-ţi voi da. Şi s-a jurat fetei, zi-
când: orice vei cere de la mine voi
da ţie, până la jumătate din împă-
răţia mea. Iar ea ieşind, a întrebat
pe mama sa: ce să cer? Iar Irodia-
da a zis: capul lui Ioan Botezăto-
rul. Atunci, îndată a intrat grăbită
la împărat şi i-a cerut, zicând:
vreau să-mi dai numaidecât pe
tipsie capul lui Ioan Botezătorul.
Şi împăratul s-a întristat adânc,
dar din pricina jurământului şi din
pricina celor care şedeau împreu-
nă cu el la ospăţ, n-a voit să-i ne-
socotească cererea. Şi trimiţând
îndată pe paznicul temniţei, împă-
ratul a poruncit să aducă capul lui
Ioan. Iar acela mergând, i-a tăiat
capul în temniţă, l-a adus pe tipsie
şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat ma-
mei sale. Când au aflat ucenicii
lui, au venit, au luat trupul lui
Ioan şi l-au pus în mormânt. Şi
apostolii s-au adunat la Iisus şi I-
au spus toate câte au făcut şi câte
au învăţat pe oameni.

Frați și surori creștine,
Sărbătorim astăzi pe Sfân-
tul Ioan Botezătorul, martorul cel
ales de Dumnezeu (…), despre
care scria profetul Maleahi cu pa-
tru sute de ani înainte de Nașterea
lui Iisus: „Iată, trimit pe ingerul Meu
înaintea feței Tale, și el va pregăti calea
Ta“. El este singurul
pămantean despre care Ii-
sus spune acel cuvânt de
laudă: „Că dintre toți cei năs-
cuți din femeie, nu este nici unul
mai mare decat Ioan“. Când
Sfântul Ioan este întrebat:
„Cine esti tu?“, el răspunde
prin cuvântul prorocu-
lui: „Eu sunt glasul celui ce
strigă în pustie: gătiți calea
Domnului“, recunoscându-se
pe el însuși a fi înaintemer-
gător al lui Iisus. Pe acest
înaintemergător al Domnu-
lui îl prăznuim noi astăzi.
Sfântul Ioan era un
copil născut ca dar al
rugăciunilor părinților lui.
Bătrânii Zaharia și
Elisabeta, ajunși la o vârstă
înaintată, se rugaseră din tot
sufletul să dobândească un
copil de la Dumnezeu; și
Dumnezeu parcă nu-i auzea, deși
Zaharia era preot la Templul din
Ierusalim. Ajunși la această vârstă
înaintată, când nu mai aveau nici
o nădejde să nască un copil, iată
că arhanghelul Gavriil îi aduce lui
Zaharia, în Templu, vestea că
Elisabeta va naște un fiu. Bătrâna
Elisabeta naște la vremea
cuvenită, și pruncul Ioan începe
să crească, ca orice prunc, sub
oblăduirea părinților lui, într-un
sat de munte, la 60 km de
Ierusalim, o regiune plină de
măslini și portocali.
Aici vine Maica Domnu-
lui, după Buna Vestire, și când se
T ÂLCUIRI
întâlnesc cele două mame, Ioan
(care încă nu se născuse) saltă de
bucurie în pântecele bătrânei Eli-
sabeta. Era ca un salut pe care
pruncul Ioan îl aducea Pruncului
dumnezeiesc din pântecele Maicii
Domnului. Acest moment de lu-
crare a Duhului Sfânt este plin de
gingășie și sfințenie. Maica Dom-
nului rămâne un timp la bătrâna
Elisabeta și cum era tânăra și
foarte sprintenă, împlinea toate
trebuințele gospodăriei și căra apa
de la un izvor de mai jos de casa
lui Zaharia. Până astăzi acest iz-
vor este numit „Izvorul Fecioa-
rei“ sau „Izvorul Maicii Domnului“.
Dar cei doi bătrâni mor foarte
curând după nașterea pruncului și
Ioan, rămas orfan, este îngrijit un
timp de o rudenie, iar pe la vârsta
de 10 ani pleacă în pustie, undeva
la sud de Ierusalim, unde se întin-
dea un povârniș cu pante repezi,
un deșert cu văi prăpăstioase…
PAG. 2
Acolo, într-o peșteră, a
stat Sfântul Ioan, mai bine de 20
de ani, în cea mai aspră asceză pe
care noi ne-o putem închipui.
Îmbrăcat foarte sumar, într-o
haină săracă de păr de cămilă,
desculț, umbla printre aceste
pietre ascuțite din pustiu, rugându
-se tot timpul și având
mintea numai la Dumnezeu.
Mânca miere sălbatică și un
fel de fructe acre care
creșteau în pustie, precum și
muguri de copaci. Băutura lui
era apa de izvor, iar patul era
pământul gol. Ca
acoperamânt avea cerul și
harul lui Dumnezeu. Aceste
pustiuri aspre ale Palestinei
erau pline de animale
sălbatice, peșteri în care foiau
șerpii veninosi și noaptea
urlau șacalii (i-am auzit și eu,
frați creștini, pe acești șacali
care trăiesc în grupuri și țipă
înspăimântător, mai ales
noaptea…) și leii; care
răcnesc umplându-te de
spaimă… Sfântul Ioan trăia
printre ei, sub arșița
dogoritoare a zilei și în frigul
tăios al nopții. El a sfințit astfel
sălbăticia pustiului, prin
rugăciunile lui de zi și de noapte,
prin viața lui aspră. Fără îndoială,
animalele nu l-au atacat pentru că
simțeau Duhul lui Dumnezeu în
el.
Totuși, această severă
pustnicie este nespus de plăcută și
de dulce atunci când este închina-
tă lui Dumnezeu, ca o jertfă cura-
tă a vieții noastre, oferită lui
Dumnezeu cu smerenie și cu dra-
goste, din dorul de a-L cunoaște
și de a ne apropia și mai mult de
El. Prin această viață pustniceas-
că, Sfântul Ioan devine modelul și

prototipul pustnicilor de mai târ-
ziu care au populat pustiurile,
trăind adânc și din
plin Evanghelia lui Hristos. Rugă-
ciunea lor era neîncetată, pentru
ei și pentru lumea întreagă. Își
sfințeau viața lor și viața altora,
vindecând tot felul de bolnavi
aduși în jurul peșterilor și chiliilor
lor, sfătuind și convingând, așa
încât cei care veneau la ei își
schimbau cu totul viața de până
atunci.
Frați creștini, cine se
abține de la vorbăria deșartă și de
la patimile de tot felul, de
la plăcerile trecătoare, nu din
dispreț față de oameni și de viață,
ci din focul unei prea mari iubiri
față de Dumnezeu, un asemenea
om, dacă nu fuge el după oameni,
fug oamenii după el. Unde e
flacăra mare în suflet, acolo se
adună oamenii să-și încălzească
sufletele lor reci. Așa a fost și
Sfântul Ioan Botezătorul. În
iconografie el este pictat ca un
înger, are aripi la spate și este
pictat așa din cauza marii lui
sfințenii, de care s-a umplut încă
din pântecele mamei lui. Trăind
în pustie, viața lui era plină de
Duhul Sfânt; de aceea, pentru el,
asprimea ascezei nu era grea.
Numai pentru noi pare grea, dar
pentru el, care era plin de Duhul
Sfânt, viața de asceză era o viață
ca în cer. Fiind puternic în duh,
asemenea Sfântului Ilie, Sfântul
Ioan a biruit toate slăbiciunile și
patimile omenești, cunoscând în
schimb bucuriile unei vieți cu
adevărat minunate, trăite din plin
în Dumnezeu.
În perioada aceasta, el a
[cercetat] și niste regiuni de lângă
Ierihon, unde locuiau esenienii,
un fel de călugări evrei care își
aveau acolo un fel de cetate a lor,
T ÂLCUIRI
cu săli de studii, dar duhul lor era
cu totul străin de Dumnezeu,
aveau o doctrină foarte dușmă-
noasă, mai ales față de Templul
din Ierusalim. S-a crezut mult
timp că Sfântul Ioan ar fi fost la
acești singuratici evrei, dar este o
părere foarte greșită, pentru că ei
erau foarte răi la suflet, invidioși,
plini de viclenie și răutate, foarte
departe de duhul plin de bunătate
și de smerenie al Sfântului Ioan,
adevărați lupi îmbrăcați în piele
de oaie.
La timpul cuvenit,
Dumnezeu îl cheamă pe Ioan din
pustie. Și el vine pe malul
Iordanului și începe predica lui
despre pocăință, pregătind calea
lui Mesia. Era numai piele și os.
Trăise în pustie mai mult cu
Duhul lui Dumnezeu decât cu
hrană pământeană, de aceea avea
o forță extraordinară în cuvânt.
Chipul lui era de o mare blândețe
și de o mare smerenie, cu toata
înfățișarea lui aspră. Avea un dar
deosebit de a vorbi: venea în
duhul lui Ilie și vocea lui
puternică îi cutremura pe toți. Au
început să vină la el puhoaie de
oameni, zeci de mii de oameni
din Ierusalim și din toată Iudeea
care îi sorbeau cuvintele și își
mărturiseau păcatele, iar el îi
boteza în râul Iordan. Venea nu
numai poporul de rând, ci și
căpeteniile, ostași, vameși,
conducători ai poporului evreu.
Și toți se întrebau: „Oare nu e
acesta Mesia?“ - că prea era
răscolitor de suflete…
Puțini au fost oamenii, în
istoria omenirii, spre care să fi
alergat mulțimile cu atâta sete, asa
cum alergau după Sfântul Ioan
Botezătorul. Acest lucru era cu
atât mai uimitor, cu cât Sfântul
Ioan nu menaja sub nici un chip
PAG. 3
scăderile lor omenești. Nu era
nicicum ca o trestie clătinată de
vânturile împrejurărilor, ci mustra
fără ocol viciile celor care veneau
la el. Nu le ascundea osânda cea
mai înfricoșată care-i aștepta și nu
-i lăuda pe bogații cei împătimiți,
ci îi îndemna să se îndrepte. Sfân-
tul Ioan nu cerea numai pocăinta
pentru trecut, ci o viață cu totul
nouă, pentru viitor. O viață înte-
meiată pe dreptate, pe respectul
omului, pe egala îndreptățire la
viață a semenului. „Nu luați de la
nimeni mai mult decât vă este îngădu-
it“, spunea el vameșilor, condam-
nând una din cele mai urâte pa-
timi omenești: căștigul nemuncit.
El atrăgea atenția asupra demnită-
ții ființei umane și cerea oameni-
lor pocăinta - adica nu numai să-
si recunoască păcatele, ci și să se
îndepărteze de ele pentru totdea-
una. Învățătura sa voia să smulgă
din viața oamenilor iubirea de
sine, egoismul în formele lui cele
mai subtile, așa încât oamenii să
se respecte unii pe altii, să se ajute
în lipsurile lor, să trăiască în pace
și în bună înțelegere unul cu altul.
Nu obârșia neamului îndreptățeș-
te pe cineva la mântuire, ci roade-
le cele vrednice de pocăință. În
acest chip pregătea Sfântul Ioan
pe oameni pentru venirea Mântui-
torului Hristos.
Și iată că într-o zi, Iisus
Însuși vine să ia botezul de la
Gândul zilei
Cel ce-și va pierde
sufletul, pentru Hris-
tos, va avea parte de
viață...

Ioan, ca să Se facă cunoscut în tot
Israelul. Sfântul Ioan era deja
foarte cunoscut, dar pe Iisus nu-L
cunoșteau decât cei din Galileea.
Și Sfântul Ioan care era așa de
mare, așa de uriaș în fața
mulțimii, se întoarce spre Iisus și
îl arată cu degetul, spunând: „Iată
Mielul lui Dumnezeu care ridică
păcatele lumii“, „iar eu nu sunt vrednic
să dezleg nici măcar cureaua
încălțămintei lui“.
Frați creștini, Sfântul Ioan
este cinstit de Biserică ca prooroc
al Celui Preaînalt, ca înaintemer-
gător și Botezător; ca mare muce-
nic, pentru moartea lui martirică;
ca înger în trup, pentru covârși-
toarea lui sfințenie. Este zugrăvit
în icoane cu aripi îngerești și este
cinstit ca prieten al Mirelui, prie-
ten al Mântuitorului Hristos. Dar
ceea ce se desprinde îndeosebi
din toată această vrednicie a sa și
ceea ce împodobește în mod deo-
sebit chipul său duhovnicesc, este
smerenia lui adâncă. Deși avea în
ființa lui atâta putere încât era
socotit de unii drept Mesia cel
așteptat, el se apără mereu cu
strășnicie și îndrepta privirile tu-
turor spre Cel ce avea să vină,
Căruia el nu se socotea vrednic
nici măcar să-I dezlege cureaua
încălțămintelor.
Și lumea se întoarce spre
Iisus, pe care nu-L cunoscuse
până atunci. Mai mult decât atât,
Sfântul Ioan renunță chiar și la
căldura dragostei ucenicilor săi,
îndemnându-i să se facă ucenici ai
lui Mesia și să-l lase pe el: „…căci
Aceluia I se cade să Se înalțe, iar mie
mi se cade să mă micșorez.. “
Șirul lung al prorocilor care, prin
puterea Duhului Sfânt, au anunțat
venirea lui Hristos, cu multe vea-
curi înainte, se încheie acum cu
cel mai mare dintre proroci, care
T ÂLCUIRI
nu-L prezice pe Mesia de departe,
cum au făcut ceilalți, ci îl arată
îndeaproape cu degetul întins:
„Iată Mielul lui Dumnezeu“; „Iată-L
aici, în mijlocul nostru, pe Cel ce L-au
văzut de departe prorocii“; „Eu am
vazut Duhul Sfânt coborând în chip de
porumbel peste El“; „Nu sunt eu Lu-
Pomenirea dreptului cu
laude, iar ţie destul îţi este
mărturia Domnului, Îna-
intemergătorule. Că te-ai
arătat cu adevărat mai
cinstit şi decât proorocii.
Că te-ai învrednicit a bo-
teza în repejunile Iorda-
nului pe Cel Propovăduit.
Drept aceea, pentru ade-
văr nevoindu-te,
bucurându-te, ai
binevestit şi celor din iad
pe Dumnezeu, Cel Ce S-a
arătat în trup: pe Cel Ce a
ridicat păcatul lumii şi ne-
a dăruit nouă mare milă.
(Tropar la Tăierea cinsti-
tului cap al Sfântului Pro-
roc Ioan Botezătorul)
mina, ci eu am venit să mărturisesc
despre lumină“; „Acesta trebuie să
crească, iar eu să mă micșorez“; „Eu
nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua
încălțămintelor Lui“. Și lumea se
întoarce spre Iisus. Iisus este bo-
tezat de către Ioan, apoi se retra-
ge în pustie și postește patruzeci
de zile și patruzeci de nopți în
locul acela, astăzi, este o mănăsti-
re numită Sarindar, acolo unde a
postit Iisus - iar Ioan continuă să
boteze mai departe. Și într-o zi
trece pe acolo, prin mijlocul acelei
mulțimi de la Iordan, împăratul
PAG. 4
cu Irodiada, soția fratelui sau.
Ioan care aflase despre acest in-
cest, îl mustră pe împărat în fața
mulțimii, spunându-i: „Nu ți se
cuvine ție, ca împărat, să trăiești într-o
asemenea fărădelege“. La îndemnul
Irodiadei, Ioan este arestat și ținut
în temnița de sub palatul lui Irod.
Într-o zi, la un ospăț din casa lui
Irod, într-o atmosferă îmbibată
de desfrâu și beție, Salomeea, fiica
Irodiadei, dansează un dans pă-
gân și pătimaș care a stârnit foarte
multe patimi în Irod. Amețit de
patimă și de băutură, Irod îi făgă-
duiește fetei că-i va da orice cere,
până la jumătate din împărăție.
Îndemnată de Irodiada, fata îi ce-
re imediat capul lui Ioan, să i-l
dea fără întârziere! Soldații coboa-
ră din palat în temniță, taie capul
Sfântului, iar Irodiada primește
din mâinile Salomeii, pe tipsie,
acest cap - acum, sigur, fără glas.
Și ea ia un ac și înțeapă limba lui
Ioan, pentru a se răzbuna de mus-
trarea pe care i-o făcuse Sfântul
Ioan - cea mai cumplită cruzime
de care a fost capabilă o feme-
ie… Capul Sfântului Ioan a rămas
acolo la palat un timp, iar trupul a
fost luat de ucenicii lui. Ucenicii
devin de acum înainte ucenici ai
Mântuitorului Hristos. Așa își
încheie viața acest mare profet,
sub sabia unui mare păcătos.
Însă el… nu a murit, frați
creștini: duhul lui și toată puterea
lui este sus, în ceruri. El trăiește
cu adevărat, în mare cinste, în
împărăția lui Dumnezeu și se
bucură de veșnică răsplată și slavă
de la Mântuitorul Hristos.
Împreuna cu Maica Domnului,
Sfântul Ioan Botezatorul este cel
mai puternic mijlocitor în fața lui
Dumnezeu: mama și nașul lui
Iisus. Ei mijlocesc în rugăciune

pentru noi. Maica Domnului
spune: „Doamne, Te-am purtat în
brate, ai supt la sânul meu, Te-am
crescut; pentru bunătatea Ta, primește
acum rugăciunea și ajută robilor Tăi,
care se roagă Ție, prin Mine“. Sfântul
Ioan întinde mâna și spune:
„Doamne, adu-Ți aminte de această
mână care Te-a botezat și adu
-Ți aminte că Tu m-ai numit
«prietenul Tău», cu toată
nevrednicia mea. Ajută dar,
celor ce se roaga Ție, prin
mine“. Ei sunt acolo sus,
într-un loc și într-o stare
din care ne văd și, prin
darul lui Dumnezeu, știu
totul despre noi și pot să
ne ajute. Acest „sus“ nu
este un sus fizic, frați
creștini, ci e foarte
aproape de noi, pentru că
Dumnezeu și toata lumea
cerească nu sunt undeva
departe, ci printre noi și în
noi înșine. Chiar dacă noi
avem această mărginire
pământească de a o
vedea… Dumnezeu nu e
departe de noi…
Binecredincioși
creștini, dacă noi toți suntem
datori să urmăm fiecarui sfânt în
acele virtuți în care ne este cu
putință a-l urma, apoi pe Sfântul
Ioan îl putem urma mai ales în
virtuțile slujirii aproapelui și a lui
Dumnezeu, în smerenie. Oricât
de mult bine am face aproapelui
nostru și orice jertfelnicie am
depune în slujba lui Dumnezeu,
să nu ne atribuim nouă aceste
merite, pentru că numai cu
ajutorul lui Dumnezeu putem
face o faptă cu adevărat bună.
Micșorându-ne și smerindu-ne pe
noi înșine, acoperind sub
smerenie sinceră orice vrednicie
T ÂLCUIRI
personală, numai așa vom putea
avea întreaga dragoste a lui
Dumnezeu pentru noi.
Sfântul Ioan să rămână,
dar, modelul nostru de smere-
nie: „El, Iisus, să creasca, să fie cât
mai cunoscut de lume, iar eu să scad“.
Și Iisus crește, până ajunge în Ie-
rusalim și pe Golgota, iar Ioan,
retrăgându-se, trece în împărăția
luminilor.
Să urmăm exemplul sme-
reniei lui, să-l avem la inimă și să
ne rugăm cu toată credința acestui
mare sfânt și prieten al Mirelui
Hristos, care ne poate ajuta cu
adevărat. Amin.
Capul lui, frați creștini, a
urmat niste „drumuri“ mai
speciale. El a fost recuperat din
palatul Irodiadei și purtat, ca un
odor de mare pret, prin Siria,
Mesopotamia, Egipt, iar astăzi
este într-o moschee din Damasc,
ridicată pe ruinele unei catedrale
PAG. 5
închinate Sfântului Ioan
Botezătorul. Acolo vin mulți
bolnavi, mai ales orbi. Te
impresioneaza privirea lor, fixată
undeva în gol… Am întrebat pe
cineva: „Ce așteaptă aceștia, de stau
aici de atâta vreme?“ și mi s-a
răspuns: „Foarte mulți dintre ei se
vindecă“.
Trupul Sfântului
Ioan a ramas îngropat în
Sevastia până la anul 362,
când Iulian Apostatul a
vrut să-l ardă împreună
cu alte sfinte moaște.
Creștinii l-au scos din
mormânt - era cu trupul
întreg - și l-au dus în
Alexandria, punand în
locul lui alte oseminte
care au fost arse de
tiranul împărat. Despre
trupul lui nu mai știm
nimic. Înainte de asta,
Sfântul Luca, trecand
prin Sevastia, ia mâna
dreaptă a Sfântului Ioan
și o duce în Antiohia,
păstrând-o cu foarte
mare cinste. În timpul lui
Iulian au ascuns-o într-un
zid, ca s-o ferească de furia
tiranului, apoi a ajuns la Athos.
Astazi această mână este la
Mănăstirea Sfântului Dionisie și
cu ea se sfințesc apele.
Iar capul lui, așa cum am
mai spus, este într-un sicriu, într-
o moschee din Damasc. Odată,
niște musulmani au lovit cu
toporul în acest sicriu, spunând:
„Ce caută ghiaurul acesta aici?“.
Din sicriu au început să curgă
valuri de sânge, țâșnea sângele din
sicriu și din marmură. Și ei s-au
speriat foarte tare și au chemat
preoții ortodocși să vină să facă
rugăciuni ca să oprească aceste
valuri de sânge care au umplut

moschea… De-atunci, deși sunt
musulmani, ei au un mare respect
față de Sfântul Ioan.
Frați creștini, să nu uitați
încă un amănunt. Trupul
omenesc este tot așa de valoros
ca și sufletul. „Trupul este templu al
Duhului Sfânt, iar voi nu sunteți ai
vostri, ci ai lui Dumnezeu“ - spune
Sfântul Pavel. Cu atât mai mult
copilul care ia ființă în pântecele
mamei, este al lui Dumnezeu. „și
cine va strica templul acesta, îl
strică Dumnezeu pe el“ -spune
Sfântul Pavel. Și apoi, ce știi tu ce
va fi cu pruncul acesta? Când s-a
născut Sfântul Ioan Botezatorul,
cei din jur se întrebau: „Ce va fi cu
pruncul acesta?“ Era un pui de om,
fără nici un alt semn deosebit.
Câți prunci nu se nasc
fără multe semne de oameni
mari, și ajung oameni mari cu
adevărat. Câți prunci ar putea să
se nască și nu se nasc, pentru că
mamele îi ucid - și nu știu ce
ucid, poate un mare preot, sau un
arhiereu, sau poate un om de
geniu. Îl ucid pentru ce? Pentru
că e „incomod“. Preferă să-l
omoare, copilul acesta [e] ucis și
aruncat la gunoi sau la câini, ca
un pumn de gunoi. Și cred că au
terminat cu el… Nu, nu au
terminat, pentru că sufletul lui
țipă acolo, înaintea lui
Dumnezeu. Tu omori trupușorul
lui, dar sufletul se întoarce înapoi,
pentru că omul și femeia au
stricat vasul lui. Și țipă strașnic
pruncul înaintea lui Dumnezeu,
împotriva mamei ucigașe și a
Mărita tăiere a Înaintemergătorului, rânduială Dumnezeiască a fost, ca şi celor
din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului. Să se tânguiască Irodiada, care
a cerut ucidere fărădelege, că nu Legea lui Dumnezeu, nici viaţa cea vie a iubit, ci
pe cea amăgitoare şi vremelnică.
T ÂLCUIRI
tatălui ucigaș! Pentru că amândoi
sunt vinovați, și soțul este la fel
de vinovat înaintea lui Dumnezeu
și vor da socoteală amandoi
pentru această crimă… V-am
spus aceste lucruri în legătură cu
nașterea Sfântului Ioan
Botezatorul. Nu vă ucideți
pruncii, lăsați-i să se nască, să-i
creșteți așa, cu toata greutatea.
Nu uitați că și dumneavoastră ați
fost prunci, și cineva s-a ostenit
cu fiecare din dumneavoastră, cu
fiecare din noi.
Sfântul Ioan a fost ucis cu
un an înainte de patimile
Domnului. Vă spuneam că trupul
lui a rămas îngropat acolo, în
închisoare, iar capul a rămas la
palatul lui Irod, iar apoi a fost
luat de acolo și păstrat cu foarte
mare grijă de către ucenicii lui, ca
un odor de mare preț, un odor
sfânt, care-i scapă din foarte
multe primejdii. Din cauza
prigoanelor care au urmat, acest
sfânt cap a fost păzit și ascuns.
Din când în când numai, își face
simțită prezența - asa cum
izbucnesc uneori izvoare de sub
pământ - și apare odată la Edessa,
altădată în Egipt… Iar acum este
în Damasc, într-o mare moschee,
așa cum v-am spus, o moschee
construită pe locul unei catedrale.
Am văzut și eu această moschee
luxoaăa, cu lampadare și covoare.
Este acolo un mic paraclis
acoperit cu email verde și cu
pereți de sticlă. Acolo înăuntru
este capul Sfântului Ioan
Botezătorul. În jurul acestui
PAG. 6
paraclis stau foarte mulți orbi, în
genunchi sau turcește, într-o
tăcere care te uimește. Stau și nu
văd nimic, dar ochii lor
dinlăuntru sunt deschiși. Ei se
roagă și foarte mulți se vindecă .
Ce spun ei, numai Dumnezeu
știe, dar, în mod sigur, primesc
foarte mult ajutor de la capul
Sfântului Ioan. Se revarsă foarte
multe minuni de acolo asupra
acestor musulmani… Vin și foar-
te multe femei musulmane, cu
copii în brațe, și se sprijină de
bara care înconjoară mormantul,
acelui sicriu. Îl înconjoară de trei
ori, apoi pleacă la treburile lor…
pleacă cu fața veselă… Pun și un
fel de pomelnice într-un locșor
anume de lângă acel sicriaș. Sunt
acolo gramezi de rugăciuni către
Sfântul Ioan Botezătorul, este un
semn de mare venerație pentru
acest sfânt.
(...) Sfântul Ioan
Botezătorul este ființa de legătură
dintre profeți și apostoli. E
marele pustnic și marele celib și
totodată, primul martir din lumea
creștina: el moare pentru
sfințenia vieții de familie. S-a spus
despre el că venea „în duhul și
puterea lui Ilie“ - acel profet
temut, care zguduia conștiințele,
într-o vreme când lumea intrase
într-o mare criză duhovnicească.
Și tot așa va veni mai înainte de
sfârșitul istoriei Ilie, care a fost
ridicat cu trupul la cer.
(Pr.Sofian Boghiu)