Predica la Soborul Sfantului Ioan

Botezatorul
2023

Iubiti credinciosi,
De la Craciun pana acum suntem invitati la un pelerinaj duhovnicesc. O procesiune de la
un praznic la celalalt. La Nasterea Domnului am parcurs cu magii calea catre Betleem, am vazut-
o si apoi am inteles ca avem o mama in ceruri pururi rugatoare in doua zi de Craciun. In a treia zi
am vazut cum reactioneaza omul pacatos la Legea NT si la intrarea lui Dumnezeu in istorie. In
prima zi a anului nou am inchinat timpul nostru catre Dumnezeu din nou, am avut praznicul
taierii imprejur si Sf Ier Vasile cel Mare si ieri am contemplat la cele intamplate la raul
Iordanului.
Iată, ne aflăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima verigă a sărbătorilor sfinte și
luminoase, pe care le-am prăznuit împreună. Încheiem acest buchet al sărbătorilor de iarnă cu
amintirea Sfântului Ioan Botezătorul.

 Ieri L-am văzut, cu ochii sufletești, pe Domnul, botezat în apele Iordanului, și Duhul
Sfânt coborând peste El în chip de porumbel, și am auzit grăind pe Tatăl cel ceresc: „Acesta este
Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit“. Am văzut cu ochii minții toate cele trei Persoane,
arătându-Se lumii, fapt unic în istoria omenirii. Și am fost martori, cu sufletul și cu inima, la acel
freamăt de pe malul Iordanului, plin de lumea care era cutremurată de tot ce vedea și auzea.

Sărbătorim astăzi pe Sfântul Ioan Botezătorul, martorul cel ales de Dumnezeu, slujitorul
acestei taine mari, de o covârșitoare însemnătate pentru mântuirea neamului omenesc. Ioan
Botezătorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani înainte de Nașterea lui Iisus:
„Iată, trimit pe ingerul Meu înaintea feței Tale, și el va pregăti calea Ta“. El este singurul
pămantean despre care Iisus spune acel cuvânt de laudă: „Că dintre toți cei născuți din femeie, nu
este nici unul mai mare decat Ioan“. Când Sfântul Ioan este întrebat: „Cine esti tu?“, el răspunde
prin cuvântul prorocului: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului“,
recunoscându-se pe el însuși a fi înaintemergător al lui Iisus. Pe acest înaintemergător al
Domnului îl prăznuim noi astăzi.
 Sfântul Ioan era un copil născut ca dar al rugăciunilor părinților lui. Bătrânii Zaharia și
Elisabeta, ajunși la o vârstă înaintată, se rugaseră din tot sufletul să dobândească un copil de la
Dumnezeu; și Dumnezeu parcă nu-i auzea, deși Zaharia era preot la Templul din Ierusalim.
Ajunși la această vârstă înaintată, când nu mai aveau nici o nădejde să nască un copil, iată că
arhanghelul Gavriil îi aduce lui Zaharia, în Templu, vestea că Elisabeta va naște un fiu. Bătrâna
Elisabeta naște la vremea cuvenită, și pruncul Ioan începe să crească, ca orice prunc, sub
oblăduirea părinților lui, într-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plină de măslini
și portocali.

Aici vine Maica Domnului, după Buna Vestire, și când se întâlnesc cele două mame, Ioan
(care încă nu se născuse) saltă de bucurie în pântecele bătrânei Elisabeta. Era ca un salut pe care
pruncul Ioan îl aducea Pruncului dumnezeiesc din pântecele Maicii Domnului. Acest moment de
lucrare a Duhului Sfânt este plin de gingășie și sfințenie. Maica Domnului rămâne un timp la
bătrâna Elisabeta și cum era tânăra și foarte sprintenă, împlinea toate trebuințele gospodăriei și
căra apa de la un izvor de mai jos de casa lui Zaharia. Până astăzi acest izvor este numit „Izvorul
Fecioarei“ sau „Izvorul Maicii Domnului“. Dar cei doi bătrâni mor foarte curând după nașterea
pruncului și Ioan, rămas orfan, este îngrijit un timp de o rudenie, iar pe la vârsta de 10 ani pleacă
în pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se întindea un povârniș cu pante repezi, un deșert cu
văi prăpăstioase…

Acolo, într-o peșteră, a stat Sfântul Ioan, mai bine de 20 de ani, în cea mai aspră asceză
pe care noi ne-o putem închipui. Îmbrăcat foarte sumar, într-o haină săracă de păr de cămilă,
desculț, umbla printre aceste pietre ascuțite din pustiu, rugându-se tot timpul și având mintea
numai la Dumnezeu. Mânca miere sălbatică și un fel de fructe acre care creșteau în pustie,
precum și muguri de copaci. Băutura lui era apa de izvor, iar patul era pământul gol. Ca
acoperamânt avea cerul și harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de
animale sălbatice, peșteri în care foiau șerpii veninosi și noaptea urlau șacalii și leii; care răcnesc
umplându-te de spaimă… Sfântul Ioan trăia printre ei, sub arșița dogoritoare a zilei și în frigul
tăios al nopții. El a sfințit astfel sălbăticia pustiului, prin rugăciunile lui de zi și de noapte, prin
viața lui aspră. Fără îndoială, animalele nu l-au atacat pentru că simțeau Duhul lui Dumnezeu în
el.

Totuși, această severă pustnicie este nespus de plăcută și de dulce atunci când este
închinată lui Dumnezeu, ca o jertfă curată a vieții noastre, oferită lui Dumnezeu cu smerenie și
cu dragoste, din dorul de a-L cunoaște și de a ne apropia și mai mult de El. Prin această viață
pustnicească, Sfântul Ioan devine modelul și prototipul pustnicilor de mai târziu care au populat
pustiurile, trăind adânc și din plin Evanghelia lui Hristos. Rugăciunea lor era neîncetată, pentru
ei și pentru lumea întreagă. Își sfințeau viața lor și viața altora, vindecând tot felul de bolnavi
aduși în jurul peșterilor și chiliilor lor, sfătuind și convingând, așa încât cei care veneau la ei își
schimbau cu totul viața de până atunci.

Frați creștini, cine se abține de la vorbăria deșartă și de la patimile de tot felul, de

la plăcerile trecătoare, nu din dispreț față de oameni și de viață, ci din focul unei prea mari iubiri
față de Dumnezeu, un asemenea om, dacă nu fuge el după oameni, fug oamenii după el. Unde e
flacăra mare în suflet, acolo se adună oamenii să-și încălzească sufletele lor reci. Așa a fost și
Sfântul Ioan Botezătorul. În iconografie el este pictat ca un înger, are aripi la spate și este pictat
așa din cauza marii lui sfințenii, de care s-a umplut încă din pântecele mamei lui. Trăind în
pustie, viața lui era plină de Duhul Sfânt; de aceea, pentru el, asprimea ascezei nu era grea.
Numai pentru noi pare grea, dar pentru el, care era plin de Duhul Sfânt, viața de asceză era o
viață ca în cer. Fiind puternic în duh, asemenea Sfântului Ilie, Sfântul Ioan a biruit toate
slăbiciunile și patimile omenești, cunoscând în schimb bucuriile unei vieți cu adevărat minunate,
trăite din plin în Dumnezeu.

În perioada aceasta, el a [cercetat] și niste regiuni de lângă Ierihon, unde locuiau

esenienii, un fel de călugări evrei care își aveau acolo un fel de cetate a lor, cu săli de studii, dar
duhul lor era cu totul străin de Dumnezeu, aveau o doctrină foarte dușmănoasă, mai ales față de
Templul din Ierusalim. S-a crezut mult timp că Sfântul Ioan ar fi fost la acești singuratici evrei,
dar este o părere foarte greșită, pentru că ei erau foarte răi la suflet, invidioși, plini de viclenie și
răutate, foarte departe de duhul plin de bunătate și de smerenie al Sfântului Ioan, adevărați lupi
îmbrăcați în piele de oaie.

La timpul cuvenit, Dumnezeu îl cheamă pe Ioan din pustie. Și el vine pe malul Iordanului
și începe predica lui despre pocăință, pregătind calea lui Mesia. Era slab si firav. Trăise în pustie
mai mult cu Duhul lui Dumnezeu decât cu hrană pământeană, de aceea avea o forță extraordinară
în cuvânt. Chipul lui era de o mare blândețe și de o mare smerenie, cu toata înfățișarea lui aspră.
Avea un dar deosebit de a vorbi: venea în duhul lui Ilie și vocea lui puternică îi cutremura pe toți.
Au început să vină la el puhoaie de oameni, zeci de mii de oameni din Ierusalim și din toată
Iudeea care îi sorbeau cuvintele și își mărturiseau păcatele, iar el îi boteza în râul Iordan. Venea
nu numai poporul de rând, ci și căpeteniile, ostași, vameși, conducători ai poporului evreu. Și toți
se întrebau: „Oare nu e acesta Mesia?“ - că prea era răscolitor de suflete…

Puțini au fost oamenii, în istoria omenirii, spre care să fi alergat mulțimile cu atâta sete,
asa cum alergau după Sfântul Ioan Botezătorul. Acest lucru era cu atât mai uimitor, cu cât
Sfântul Ioan nu menaja sub nici un chip scăderile lor omenești. Nu era nicicum ca o trestie
clătinată de vânturile împrejurărilor, ci mustra fără ocol viciile celor care veneau la el. Nu le
ascundea osânda cea mai înfricoșată care-i aștepta și nu-i lăuda pe bogații cei împătimiți, ci îi
îndemna să se îndrepte. Sfântul Ioan nu cerea numai pocăinta pentru trecut, ci o viață cu totul
nouă, pentru viitor. O viață întemeiată pe dreptate, pe respectul omului, pe egala îndreptățire la
viață a semenului. „Nu luați de la nimeni mai mult decât vă este îngăduit“, spunea el vameșilor,
condamnând una din cele mai urâte patimi omenești: căștigul nemuncit. El atrăgea atenția asupra
demnității ființei umane și cerea oamenilor pocăinta - adica nu numai să-si recunoască păcatele,
ci și să se îndepărteze de ele pentru totdeauna. Învățătura sa voia să smulgă din viața oamenilor
iubirea de sine, egoismul în formele lui cele mai subtile, așa încât oamenii să se respecte unii pe
altii, să se ajute în lipsurile lor, să trăiască în pace și în bună înțelegere unul cu altul. În acest chip
pregătea Sfântul Ioan pe oameni pentru venirea Mântuitorului Hristos.

Și iată că într-o zi, Iisus Însuși vine să ia botezul de la Ioan, ca să Se facă cunoscut în tot
Israelul. Sfântul Ioan era deja foarte cunoscut, dar pe Iisus nu-L cunoșteau decât cei din Galileea.
Și Sfântul Ioan care era așa de mare, așa de uriaș în fața mulțimii, se întoarce spre Iisus și îl arată
cu degetul, spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii“, „iar eu nu sunt
vrednic să dezleg nici măcar cureaua încălțămintei lui“.
 Și lumea se întoarce spre Iisus, pe care nu-L cunoscuse până atunci. Mai mult decât atât,
Sfântul Ioan renunță chiar și la căldura dragostei ucenicilor săi, îndemnându-i să se facă ucenici
ai lui Mesia și să-l lase pe el: „…căci Aceluia I se cade să Se înalțe, iar mie mi se cade să mă
micșorez”

Iisus este botezat de către Ioan, apoi se retrage în pustie și postește patruzeci de zile și
patruzeci de nopți în locul acela, astăzi, este o mănăstire numită Sarindar, acolo unde a postit
Iisus - iar Ioan continuă să boteze mai departe. Și într-o zi trece pe acolo, prin mijlocul acelei
mulțimi de la Iordan, împăratul cu Irodiada, soția fratelui sau. Ioan care aflase despre acest
incest, îl mustră pe împărat în fața mulțimii, spunându-i: „Nu ți se cuvine ție, ca împărat, să
trăiești într-o asemenea fărădelege“. La îndemnul Irodiadei, Ioan este arestat și ținut în temnița
de sub palatul lui Irod.

Si in urma odiosului ospat Sf Ioan Botezatorul avea a primeasca si el botezul martiriului

sau, la data de 29 august.

Însă el… nu a murit, frați creștini: duhul lui și toată puterea lui este sus, în ceruri. El
trăiește cu adevărat, în mare cinste, în împărăția lui Dumnezeu și se bucură de veșnică răsplată și
slavă de la Mântuitorul Hristos. Împreuna cu Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezatorul este cel
mai puternic mijlocitor în fața lui Dumnezeu: mama și nașul lui Iisus.

Iubiti credinciosi,

dacă noi toți suntem datori să urmăm fiecarui sfânt în acele virtuți în care ne este cu
putință a-l urma, apoi pe Sfântul Ioan îl putem urma mai ales în virtuțile slujirii aproapelui și a
lui Dumnezeu, în smerenie. Oricât de mult bine am face aproapelui nostru și orice jertfelnicie am
depune în slujba lui Dumnezeu, să nu ne atribuim nouă aceste merite, pentru că numai cu
ajutorul lui Dumnezeu putem face o faptă cu adevărat bună. Micșorându-ne și smerindu-ne pe
noi înșine, acoperind sub smerenie sinceră orice vrednicie personală, numai așa vom putea avea
întreaga dragoste a lui Dumnezeu pentru noi.

Sfântul Ioan să rămână, dar, modelul nostru de smerenie: „El, Iisus, să creasca, să fie
cât mai cunoscut de lume, iar eu să scad“

Să urmăm exemplul smereniei lui, să-l avem la inimă și să ne rugăm cu toată credința
acestui mare sfânt și prieten al Mirelui Hristos, care ne poate ajuta cu adevărat.

Să-l cinstim pe Sfântul Ioan Botezătorul, cu o viață creștineascaă aleasă, cât mai curată,
neîntinată de păcate. Aduceți-va mereu aminte de principala lui învățătură: Pocăiți-vă că s-a
apropiat Împărăția cerurilor! Să nu uităm că fără pocăință nu avem mântuire. Iată, suntem la
început de an nou. Să făgăduim lui Dumnezeu că de astazi înainte vom merge la biserica în
fiecare Duminică și sărbătoare, că ne vom ruga mai mult, că vom face milostenie la săraci, după
putere, că vom ierta pe aproapele, că vom părăsi orice patimă care ne ucide sufletul și că vom
face roade vrednice de pocăință.
 Aceasta este porunca Sfintei Evanghelii amintită astăzi și de Sfântul Ioan Botezătorul.
Aceasta este și chemarea Bisericii, mama noastră duhovnicească. Aceasta este și urarea noastră
acum la început de an nou. Să părăsim păcatele și să adunăm roade pentru Împărăția cerurilor,
unde nădăjduim să ajungem și să ne veselim cu toți Sfinții, în veci. Amin.