07-01-2022

IUBITI CREDINCIOȘI, Iată, ne aflăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima verigă a

sărbătorilor sfinte și luminoase, pe care le-am prăznuit împreună. Încheiem acest buchet al
sărbătorilor de iarnă cu amintirea Sfântului Ioan Botezătorul. În cinstea lui suntem aici. Să vă
binecuvânteze Sfântul Ioan râvna și dragostea pe care o aveți pentru Dumnezeu și pentru el.
Ieri L-am văzut, cu ochii sufletești, pe Domnul, botezat în apele Iordanului, și Duhul Sfânt
coborând peste El în chip de porumbel, și am auzit grăind pe Tatăl cel ceresc: „Acesta este
Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit”.

Sfântul Ioan era un copil născut ca dar al rugăciunilor părinților lui. Bătrânii Zaharia și
Elisabeta, ajunși la o vârstă înaintată, se rugaseră din tot sufletul să dobândească un copil de
la Dumnezeu; și Dumnezeu parcă nu-i auzea, deși Zaharia era preot la Templul din
Ierusalim. Ajunși la această vârstă înaintată, când nu mai aveau nici o nădejde să nască un
copil, iată că arhanghelul Gavriil îi aduce lui Zaharia, în Templu, vestea că Elisabeta va naște
un fiu. Bătrâna Elisabeta naște la vremea cuvenită, și pruncul Ioan începe să crească, ca orice
prunc, sub oblăduirea părinților lui, într-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune
plină de măslini și portocali.

Aici vine Maica Domnului, după Buna Vestire, și când se întâlnesc cele două mame, Ioan
(care încă nu se născuse) saltă de bucurie în pântecele bătrânei Elisabeta. Era ca un salut pe
care pruncul Ioan îl aducea Pruncului dumnezeiesc din pântecele Maicii Domnului. Acest
moment de lucrare a Duhului Sfânt este plin de gingășie și sfințenie. Maica Domnului
rămâne un timp la bătrâna Elisabeta și cum era tânăra și foarte sprintenă, împlinea toate
trebuințele gospodăriei și căra apa de la un izvor de mai jos de casa lui Zaharia. Până astăzi
acest izvor este numit „Izvorul Fecioarei“ sau „Izvorul Maicii Domnului“. Dar cei doi
bătrâni mor foarte curând după nașterea pruncului și Ioan, rămas orfan, este îngrijit un timp
de o rudenie, iar pe la vârsta de 10 ani pleacă în pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se
întindea un povârniș cu pante repezi, un deșert cu văi prăpăstioase…

Acolo, într-o peșteră, a stat Sfântul Ioan, mai bine de 20 de ani, în cea mai aspră asceză pe
care noi ne-o putem închipui. Îmbrăcat foarte sumar, într-o haină săracă de păr de cămilă,
desculț, umbla printre aceste pietre ascuțite din pustiu, rugându-se tot timpul și având mintea
numai la Dumnezeu. Mânca miere sălbatică și un fel de fructe acre care creșteau în pustie,
precum și muguri de copaci. Băutura lui era apa de izvor, iar patul era pământul gol. Ca
acoperamânt avea cerul și harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline
de animale sălbatice, peșteri în care foiau șerpii veninosi și noaptea urlau șacalii și leii; care
răcnesc umplându-te de spaimă… Sfântul Ioan trăia printre ei, sub arșița dogoritoare a zilei
și în frigul tăios al nopții. El a sfințit astfel sălbăticia pustiului, prin rugăciunile lui de zi și de
noapte, prin viața lui aspră. Fără îndoială, animalele nu l-au atacat pentru că simțeau Duhul
lui Dumnezeu în el.

Totuși, această severă pustnicie este nespus de plăcută și de dulce atunci când este închinată
lui Dumnezeu, ca o jertfă curată a vieții noastre, oferită lui Dumnezeu cu smerenie și cu
dragoste, din dorul de a-L cunoaște și de a ne apropia și mai mult de El. Prin această viață
pustnicească, Sfântul Ioan devine modelul și prototipul pustnicilor de mai târziu care au
populat pustiurile, trăind adânc și din plin Evanghelia lui Hristos. Rugăciunea lor era
neîncetată, pentru ei și pentru lumea întreagă. Își sfințeau viața lor și viața altora, vindecând
tot felul de bolnavi aduși în jurul peșterilor și chiliilor lor, sfătuind și convingând, așa încât
cei care veneau la ei își schimbau cu totul viața de până atunci.

În iconografie el este pictat ca un înger, are aripi la spate și este pictat așa din cauza marii lui
sfințenii, de care s-a umplut încă din pântecele mamei lui. Trăind în pustie, viața lui era plină
de Duhul Sfânt; de aceea, pentru el, asprimea ascezei nu era grea. Numai pentru noi pare
grea, dar pentru el, care era plin de Duhul Sfânt, viața de asceză era o viață ca în cer. Fiind
puternic în duh, asemenea Sfântului Ilie, Sfântul Ioan a biruit toate slăbiciunile și patimile
omenești, cunoscând în schimb bucuriile unei vieți cu adevărat minunate, trăite din plin în
Dumnezeu.

La timpul cuvenit, Dumnezeu îl cheamă pe Ioan din pustie. Și el vine pe malul Iordanului și
începe predica lui despre pocăință, pregătind calea lui Mesia. Era numai piele și os. Trăise în
pustie mai mult cu Duhul lui Dumnezeu decât cu hrană pământeană, de aceea avea o forță
extraordinară în cuvânt. Chipul lui era de o mare blândețe și de o mare smerenie, cu toata
înfățișarea lui aspră. Avea un dar deosebit de a vorbi: venea în duhul lui Ilie și vocea lui
puternică îi cutremura pe toți. Au început să vină la el puhoaie de oameni, zeci de mii de
oameni din Ierusalim și din toată Iudeea care îi sorbeau cuvintele și își mărturiseau păcatele,
iar el îi boteza în râul Iordan. Venea nu doar poporul de rând, ci și căpeteniile, ostași,
vameși, conducători ai poporului evreu. Și toți se întrebau: „Oare nu e acesta Mesia?“ - că
prea era răscolitor de suflete…

Și iată că într-o zi, Iisus Însuși vine să ia botezul de la Ioan, ca să Se facă cunoscut în tot
Israelul. Sfântul Ioan era deja foarte cunoscut, dar pe Iisus nu-L cunoșteau decât cei din
Galileea. Și Sfântul Ioan care era așa de mare, așa de uriaș în fața mulțimii, se întoarce spre
Iisus și îl arată cu degetul, spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele
lumii“, „iar eu nu sunt vrednic să dezleg nici măcar cureaua încălțămintei lui“.

Nicușor a mers la cumpărături cu mama sa. În drum spre piaţă au trecut pe lângă o
mare Biserică Ortodoxă. Nicușor o privi şi spuse: "Mămică, ia uite, ferestrele sunt
chiar murdare". Mămica nu-i spuse nimic. Îl luă de mână şi-l conduse în Biserică. De
aici ferestrele arătau frumos colorate şi luminoase. Atunci, Nicușor se miră şi privi cu
atenţie la vitralii. În faţă la altar sărea în ochi o fereastră foarte frumoasă cu figuri de
sfinţi. Şi printr-o figură tocmai treceau razele soarelui, încât aceasta era foarte
luminoasă. Nicușor întrebă: "Mămică, cine este acesta?". "Acesta în faţă, răspunse ea,
este sfântul Ioan Botezătorul". Câteva zile mai târziu băiatul a avut oră de religie.
Profesorul i-a întrebat pe elevi: "Cine poate să-mi spună ce este un sfânt?". Atunci se
făcu mare linişte în clasă. Doar Nicușor ridică mâna şi spuse: "Un sfânt este un om prin
care străluceşte Soarele dreptății - Dumnezeu".