Noi meditatii de William danca

la sf ec marcu

Cuvânt-înainte

Evanghelia după Marcu

Despre sf marcu in raport cu sf ioan

Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan - de Dumnezeu cuvîntătorul - era fiul lui Zevedei
şi al Salomiei, care era fiica lui Iosif Logodnicul. Acesta a fost chemat de la mrejile
pescăreşti la pro-poveduirea Evangheliei. Cînd Hristos Domnul, umblînd pe lîngă
marea Galileii, îşi alegea din pescari apostoli şi a chemat pe cei doi fraţi, pe Petru şi
pe Andrei, atunci a văzut şi pe Iacob al lui Zevedei şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu
Zevedei, tatăl lor, legîndu-şi mrejele lor, şi i-a chemat la Sine. Iar ei, îndată lăsînd
corabia şi pe tatăl lor, au mers după Dînsul (Matei 4, 11-22). La primirea sa, Ioan a
fost numit de Hristos Domnul fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată
lumea şi tot pămîntul să umple. Şi umbla după Bunul său Învăţător urmînd paşilor
Lui, şi învăţînd înţelepciunea care ieşea din gura Lui. Şi era foarte iubit de Hristos,
Domnul său, pentru nerăutatea lui cea desăvîrşită şi pentru curăţia fecioriei. Şi l-a
cinstit pe el Domnul, între cei doisprezece apostoli, ca pe un prea ales şi era unul din
cei trei mai de aproape ucenici ai lui Hristos, cărora le descoperea mai mult tainele
Sale cele Dumnezeieşti. Cînd a vrut să învieze pe fiica lui Iair, n-a lăsat nici pe unul să
meargă după Sine, fără numai pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Cînd în Tabor a vrut să-şi
arate slava Dumnezeirii Sale, a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Cînd se ruga în
grădină şi acolo nu era fără de Ioan, pentru că zicea ucenicilor: "Şedeţi aici, pînă ce
Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga. Şi luînd cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui
Zevedeu, a început a se întrista şi a se mîhni" (Matei 26, 36-37).

Pretutindenea Ioan, ca un iubit ucenic al lui Hristos, a fost nedepărtat de Dînsul. Iar
cum îl iubea pe el Hristos, este cunoscut de acolo că s-a culcat pe pieptul Lui. Căci, la
Cina cea de taină, Domnul a spus dinainte de vînzătorul său şi se întrebau ucenicii,
nepricepîndu-se pentru cine grăieşte. Atunci Ioan s-a culcat pe pieptul iubitului
învăţător, precum singur spune în Evanghelia sa: "Iar la masă era rezemat la pieptul
lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus". Deci, Simon Petru i-a făcut
semn acestuia şi i-a zis: "Întreabă cine este despre care se vorbeşte". Şi că-zînd acela
astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: "Doamne, cine este?" (Ioan 13, 23-25). O dragoste ca
aceasta avea el spre Hristos Domnul, încît putea fără de oprelişte să se rezeme pe
pieptul Domnului şi să întrebe cu îndrăzneală despre taina aceea. Ioan avea către
Domnul său dragoste mai multă decît alţii. Pentru că, în vremea patimilor Domnului,
toţi lăsînd pe Păstorul lor au fugit, numai el singur privea nedepărtat spre toate
chinurile lui Hristos, pătimind cu inima împreună cu Dînsul, şi plîngînd şi tînguindu-
se cu Prea-curata şi Prea nevinovata Fecioară Maria, Maica Domnului. Chiar şi la
cruce şi la moarte, împreună cu dînsa nu s-a depărtat de Cel ce a pătimit pentru noi,
Fiul lui Dumnezeu. Şi sub cruce s-a numit de Dînsul fiu al Prea curatei Fecioarei
Maria. Căci răstignit fiind Domnul pe Cruce,... văzînd pe mama Sa şi pe ucenicul pe
care îl iubea stînd alături, a zis mamei Sale: "Femeie, iată fiul tău!" Apoi a zis
ucenicului: "Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a lua-t-o la sine" (Ioan 19, 26-
27).

Şi o avea pe ea la sine, ca pe mama sa în toată cinstea, şi i-a slujit ei pînă la cinstita şi

slăvita ei adormire. Iar la adormire, ducîndu-se cinstitul şi sfîntul ei trup al Maicii lui
Dumnezeu la mormînt, sfîntul Ioan a dus înaintea patului Ei stîlparea ce strălu-cea ca
o lumină, pe care Arhanghelul Gavriil o adusese Preacuratei Fecioare, spunîndu-i de
mutarea ei de pe pămînt pe cer.

Iar după adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dus cu ucenicul său
Prohor în Asia, unde-i căzuse lui soarta, ca acolo să propovăduiască cuvîntul lui
Dumnezeu. Şi mergînd se mîh-nea, pentru că vedea înainte ispitele cele de pe mare,
pe care le şi spusese ucenicului său Prohor. Şi dacă intrară din Ioppi în corabie, şi
începură a merge, s-a ridicat o furtună mare în ceasul al unspre-zecelea din zi şi s-a
spart corabia în noaptea aceea, şi toţi cei ce erau în corabie înotau prin valurile mării.
Iar în ceasul al şaselea din zi, i-a aruncat marea vii pe toţi la uscat, ca la cinci stadii de
la Seleucia, numai singur Ioan a rămas în mare. Iar Prohor plîngînd mult pentru el, s-a
dus în Asia. Şi mergînd patruzeci de zile, a sosit la un sat ce era lîngă mare, şi s-a
odihnit de osteneală. Şi privea spre mare şi se întrista pentru Ioan, şi iată, din mare
spumîndu-se un val, s-a trîntit de mal cu sunet tare şi a dat afară pe Ioan viu.

Deci, a alergat Prohor să vadă ce fel de om a aruncat marea şi a aflat pe Ioan, şi l-a
ridicat pe el de la pămînt şi cuprinzîndu-se în braţe, au plîns şi au mulţumit lui
Dumnezeu de toate. Aşa a petrecut sfîntul Ioan patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi
în mare înotînd, şi cu darul lui Dumnezeu a rămas viu. Şi intrară în sat şi cerînd pîine
şi apă s-au întărit, şi s-au dus după aceea în Efes.

Intrînd ei împreună în cetate, i-a aflat pe ei o femeie romană, însemnată şi vestită pînă
şi la Roma de răutatea lucrurilor ei. Ea ţinea baia cea de obşte în cetatea aceea. Femeia
aceea prinzîndu-i pe ei, i-a pus în baie să slujească şi îi chinuia rău.

Însă cu meşteşugirea sa i-a tras pe amîndoi spre slujba sa, pe Ioan ca să aprindă focul,
iar pe Prohor să toarne apă. Şi au petre-cut într-o nevoie ca aceea multă vreme. În baia
aceea era un de-mon, care în toţi anii sugruma pe unul din cei ce se spăla într-însa,
tînăr sau tînără. Căci, cînd se zidea baia şi s-a săpat temelia, un tînăr şi o tînără, după
sfat idolesc, i-a îngropat de vii acolo, şi de atunci începuse a se face mereu cîte o
ucidere ca aceea. Apoi, s-a întîmplat în acea vreme de a intrat în baie un copil, anume
Domnos, fiul lui Dioscorid, mai marele cetăţii. Pe cînd se spăla Domnos în baie, a
năvălit asupra lui dracul şi l-a sugrumat, şi plîngere multă s-a făcut după dînsul. Şi s-a
auzit aceasta în toată cetatea Efesului. Dioscorid, înştiinţîndu-se de aceasta, era în
mare întristare, cît a şi murit de necaz. Iar Romana se ruga mult Artemidei ca să
învieze pe Domnos. Şi, rugîndu-se, îşi chinuia trupul său, dar n-a reuşit nimic. Iar Ioan
întrebînd pe Prohor despre ceea ce se întîmpla, i-au văzut pe dînşii Romana vorbind şi
a apucat pe Ioan şi a început a-l bate tare, mustrîndu-l şi ocărîndu-l. Şi aruncînd
pricina morţii lui Domnos asupra lui Ioan, i-a zis: "De nu vei învia pe Domnos,
sufletul tău din trup îl voi despărţi".

Ioan, rugîndu-se, a înviat pe copil şi s-a spăimîntat duhul Romanei, zicînd că sau
Dumnezeu, sau fiul lui Dumnezeu este el. Iar Ioan propovăduia puterea lui Hristos şi-i
învăţa să creadă întru Dînsul. Apoi, a înviat şi pe Dioscorid. Şi Dioscorid, Domnos şi
Romana crezură în Hristos şi se botezară. Apoi a căzut frică peste tot poporul şi se
mira de ceea ce se făcuse, şi unii ziceau de Ioan şi de Prohor că sînt vrăjitori, iar alţii
ziceau că vrăjitorii nu înviază pe morţi. Deci, a gonit Ioan şi pe duhul cel viclean din
baie, şi petreceau amîndoi în casa lui Dioscorid, întărind în credinţă pe cei din nou
luminaţi, şi îi învăţa pe ei la viaţă îmbunătăţită.

Într-o vreme, se făcea praznicul Artemidei în Efes, şi tot poporul sărbătorea îmbrăcat
fiind în haine albe, dănţuind şi jucînd lîngă capiştea Artemidei. Iar aproape de capişte
era idolul zeiţei aceleia. Suindu-se şi Ioan la un loc înalt, a stat aproape de idol, şi
mustra cu mare glas orbirea lor, că nu ştiu cui se închină şi că în locul lui Dumnezeu
cinstesc pe diavolul. Iar mulţimea se umplu de mînie pentru aceasta şi arunca cu pietre
asupra lui Ioan. Dar nici o piatră nu l-a lovit pe dînsul, ci întorcîndu-se, toate loveau
pe cei ce le aruncau. Iar Ioan, întinzîndu-şi mîinile în sus, a început a se ruga şi îndată
s-a făcut arşiţă şi zăduf mare pe pămînt şi au căzut din mulţime bărbaţi ca la două sute
şi au murit. Iar ceilalţi, din frica care îi cuprinsese şi-au venit în fire şi se rugau lui
Ioan ca să cîştige milă, căci cutremur şi frică căzuse peste dînşii. Iar dacă s-a rugat
Ioan către Dumnezeu, toţi morţii au înviat şi toţi au căzut la picioarele lui Ioan şi
crezînd în Hristos, s-au botezat. Şi acolo, la un loc care se numea Tihi, a tămăduit Ioan
pe un slăbănog, care zăcea de doisprezece ani şi care sculîndu-se, a preamărit pe
Dumnezeu.

Şi multe alte semne împlinindu-se de Ioan, şi străbătînd au-zul minunilor pretutindeni

şi văzînd diavolul cel ce petrecea în capiştea Artemidei şi înţelegînd că are să se surpe
de dînsul, a luat un chip de ostaş asupră-şi şi plîngînd cu amar, şedea la un loc anu-
me. Iar cei ce treceau pe alăturea, îl întrebau pe el de unde este şi de ce plînge aşa tare.
Iar el zicea: "Eu sînt din Cezareea Palestinei, mai mare peste temniţă, şi mi se dăduse
mie ca să păzesc doi vrăji-tori care veniseră de la Ierusalim, Prohor şi Ioan, care erau
osîndiţi la moarte pentru mulţimea lucrurilor rele ale lor, şi dimineaţă era să fie cu
amar pierduţi, iar ei, cu vrăjile lor, au fugit din lanţuri şi din temniţă noaptea, şi am
căzut eu în răspundere pentru ei, căci a voit să mă piardă guvernatorul pe mine pentru
dînşii, dar eu m-am rugat boierului să mă lase să mă duc să este cea mai scurtă evanghelie
din Noul Testament. Titlul și rezumatul cărții le găsim în primul capitol. Titlul în versetul 1:
„Începutul Evangheliei lui Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu” și rezumatul în versetele 14 și 11:
„După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu și
spunând: «S-a împlinit timpul și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Convertiți-vă și credeți în
evanghelie»”.
Tema principală a Evangeliei
Tema principală a Evangheliei după Marcu este identitatea lui Isus, răspuns la întrebarea ,,Cine
este Isus?” pe care o pun cele mai multe dintre personajele Evangheliei: discipolii, lumea,
demonii, Irod, marele preot, Pilat și centurionul. La început, Isus dorește ca identitatea lui să
rămână ascunsă, de aceea Marcu a lăsat faptele să vorbească. În a doua parte, după mărturisirea
lui Petru (8, 29), Isus începe să-și descopere progresiv identitatea apelând la titlul de Fiul Omului
sau Slujitorul lui Iahwe, care aduce mântuirea în lume prin jertfirea propriei vieți. Drumul către
descoperirea identității lui Isus nu este accesibil tuturor căci nu toți îndeplinesc condiția necesară
unui discipol de a intra și de a rămâne în comuniune personală cu Isus și misterul persoanei sale.
Mergând pe urmele lui Isus, discipolul îl cunoaște mai bine și i se aseamănă mai mult pentru că
învață să renunțe la sine, la legăturile de familie, la bogățiile pământești, ba chiar și la propria
viață.
Evenimentele din prima parte a Evangheliei după Marcu, se desfășoară în Galileea. Aici, după ce
i-a chemat pe primii patru discipoli, care erau pescari, Isus a început să învețe, să predice, să
vindece și să scoată demoni. În Galileea a atins cea mai înaltă cotă de popularitate, deși a vestit
Evanghelia și în alte sate de pe malurile Iordanului sau din preajma Ierihonului, ori chiar din
teritorii păgâne. În Galileea, pe un munte (3, 13-19), a ales doisprezece discipoli care să-l ajute la
predicarea Evangheliei și la alungarea demonilor.
Viața lui Isus se sfârșește la Ierusalim unde este condamnat de sinedriu și dat la moartea prin
răstignire de Pilat. Aceste evenimente dramatice sunt prefațate de intrarea solemnă în Ierusalim,
dialogurile controversate care au avut loc acolo, Ultima Cină a lui Isus cu discipolii și arestarea
în Ghetsemani (vezi capitolele 14 și 15). Potrivit celor mai vechi manuscrise, Evanghelia după
Marcu se termină cu scena impresionantă a mormântului gol (capitolul 16, 1-8).
În această carte găsim titluri christologice importante, care-l numesc pe Isus Fiul lui Dumnezeu,
Mesia, Christos sau Fiul Omului. În condiția lui umană, Isus are sentimente asemănătoare
sentimentelor oricărui om: milă (1, 41), mânie (3, 5), victorie (4, 40), simpatie (5, 36), uimire (6,
6), admirație (10, 21), tristețe și neliniște interioară (14, 33-34), indignare (14, 48-49).
Autorul și destinul Evangheliei după Marcu
În mod tradițional se spune că autorul acestei evanghelii este Ioan Marcu, vărul lui Barnaba, fiul
Mariei, o femeie din Ierusalim în casa căreia se adunau creștinii de la începuturile Bisericii. Se
vorbește despre Marcu în scrisorile pauline și petrine. În jurul anului 125, Papias spune că Marcu
era tălmaciul lui Petru. A murit ca martir, iar relicvele lui sunt păstrate în bazilica „San Marco”
din Veneția.
Tot potrivit tradiției, evanghelia a fost scrisă înainte de anul 70, la Roma, iar primii ei destinatari
au fost creștinii proveniți dintre neamurile păgâne, care nu cunoșteau obiceiurile iudaice și nu
auziseră de persecuția dezlănțuită la Ierusalim. Tocmai de aceea, Evanghelia își propune să
întărească credința ucenicilor ca să reziste în timpul persecuțiilor care păreau să fie iminente.
Soarta acestei mici cărți biblice este destul de curioasă, multe secole la rând fiind Evanghelia cel
mai puțin citită, comentată și foarte rar folosită în celebrările liturgice. Oare de ce? Pentru că nu
dedică niciun rând evenimentelor legate de nașterea lui Isus sau pentru că nu descrie aparițiile lui
Isus înviat? Poate că da. Fapt e că acum se bucură de mare atenție atât din partea exegeților, cât
și din partea publicului larg. Biserica i-a acordat onoarea de a-i fi pusă la dispoziție un an întreg,
anul B, pentru a fi meditată de credincioși în cadrul liturghiilor de duminică. Sunt mai multe
motive. M-aș opri la câteva dintre ele. Mai întâi, Marcu inventează genul literar numit
„evanghelie”. Înainte de Marcu, de exemplu la Paul, se folosește termenul „vestea” mântuirii.
Apoi, și acesta pare să fie motivul principal, Marcu nu insistă asupra învățăturii lui Isus, ci
asupra persoanei Lui, asupra vieții sale, asupra activității sale mesianice și răscumpărătoare. De
aceea, stilul plin de culoare, căldură umană și simplitate narativă nu se găsește în celelalte
evanghelii căci, în principal, prezentarea lui Marcu are scopul de a-l invita pe cititor să aibă o
întâlnire personală cu Christos. În fine, ultimul motiv constă în faptul că evanghelia e scurtă,
simplă, incitantă, cu o structură clară în descrierea evenimentelor și faptelor lui Isus.
Conținutul Evangheliei
Între coperțile volumului de față, cititorul găsește meditațiile care au rezultat din omiliile ținute
în catedrala „Sfântul Iosif” din București, dar și în alte câteva biserici din Arhidieceza de
București, între anii 2018 și 2021. Ele provin dintr-o comunicare directă, vie, în biserică, unde
credincioșii participă la explicarea Cuvântului lui Dumnezeu și prin atenție cristalizată în
momente de tăcere glacială, dar și prin neatenție marcată prin tuse, foială și privit la ceas. Nu am
modificat nimic din aceste urme ale realității concrete, vitale, interumane, în care s-au născut
meditațiile. Nu am eliminat niciuna din omilii, nu am adăugat niciuna elaborată la birou. Am
explicat în altă parte că meditațiile provin din schemele de predici pe care le aprofundez în
rugăciune, uneori multă rugăciune, până când schema devine clară pentru mine, cu o zi sau două
înainte de a fi rostite în fața credincioșilor. Sper ca aceste aspecte să se poată identifica în textele
publicate în seria „Mysterium Christi”, ca un drum spre realitățile spirituale care se percep la
nivel spiritual, după ce urcăm scara care produce fenomenul, după cum spune Mircea Eliade.
Mulțumiri
Rămân profund îndatorat persoanelor care m-au ajutat să transcriu omiliile din formatul audio în
formatul scris. Vreau să adresez cuvinte de mulțumire și recunoștință și persoanelor care au avut
răbdarea plină de credință, la fel, de altfel, ca și cele care au transcris predicile din formatul audio
în formatul scris, că prin această colaborare participă la o lucrare de zidire sufletească a unor
oameni pe care nu-i vom vedea niciodată în această viața pământească, dar pe care nădăjduim să-
i vedem dincolo, în lumea frumoasă a lui Dumnezeu, spre care am încercat să atrag atenția și să
înalț inimile cititorilor.
Mulțumesc din inimă doamnelor Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu pentru că mi-au
îngăduit să preiau traducerea lor la Evanghelia după Marcu și la Evanghelia după Ioan. De ce și
Ioan? Pentru că sunt câteva duminici din anul B în care liturgia Bisericii preia pericope
din Evanghelia după Ioan cu scopul de a aprofunda semnificația unor evenimente mântuitoare,
cum ar fi Botezul Domnului și instituirea Euharistiei, sau sărbătoarea „Christos Rege”.
Și, nu în ultimul rând, mulțumesc domnului Otniel Vereș, directorul editurii Ratio et Revelatio,
care găzduiește acest proiect și știe să înțeleagă și nerăbdarea autorului care vrea să-și vadă
volumul publicat cât mai repede și în condiții grafice excelente, și exigențele tipografului care
depinde în ceea ce face de factori de piață și de speranțe de supraviețuire, uneori, la propriu.
Sper ca, prin meditațiile publicate aici, pasiunea Sfântului Marcu pentru Isus din Nazaret, Fiul lui
Dumnezeu și Fiul Omului, să atingă inimile cititorilor și să le transforme în așa fel încât să
mărturisească identitatea lui divino-umană, oriunde și fără teamă, și să spună împreună cu
Sfântul Petru: „Tu ești Christos !”.
În Duminica Învierii, 17 aprilie 2022