Rolul bărbăției morale în viața adolescenților și a tinerilor.

Studiu de caz: sfinții care au pătimit în închisorile comuniste și modelul lor de curaj

Despre modelele pe care tinerii le consideră demne de urmat ar trebui vorbit mai mult, mai
detaliat. Într-o societate care încurajează viața exterioară și promovează imaginea, adolescenții, aflați
într-o etapă a vieții în care trebuie să își aleagă calea pe care doresc să o urmeze (includem în această
categorie exhaustivă liceul, facultatea, domeniul profesional, o viitoare familie, un domiciliu stabil
ș.a.), se orientează preponderent după reperele identificate pe rețelele sociale și, în general, după
persoane ori personaje cu o existenţă creată de mediul virtual. Absența cenzurii, aparatul critic fragil,
precum și comoditatea care atinge cote dăunătoare dezvoltării psihice și fiziologice sunt doar câțiva
dintre factorii care au condus la situația cotidiană: majoritatea copiilor, adolescenților și tinerilor nu
își cunosc istoria, prezintă aplecări vagi, fugitive spre literatura românească și sunt, de cele mai multe
ori, reticenți față de îndemnurile părinților și față de spiritualitatea creștin-ortodoxă pe care aceștia și
generațiile anterioare urmăresc să o transmită.
În cele ce urmează, urmăresc să expun o tipologie de modele aparte. Voi aborda, în rândurile
pe care le voi scrie, o filă din istoria națională sumar expusă atât în programa școlară (și, implicit, în
manualele școlare), cât și în mediul public. Voi puncta despre calea prin care oameni care și-au
desfășurat activitatea în timpul comunismului au reușit să se distingă și să rămână în istoria Bisericii
Ortodoxe prin gesturile întreprinse și, în final, prin suferințele și moartea martirică (în cazul unora) la
care au fost supuși.
Îi vom numi în continuare „sfinții închisorilor”. Au fost sfinți, întrucât au reușit să desfășoare o
activitate intrinsecă specială și au urmat îndemnul scripturistic de a se sfinți pentru a deveni sfinți
asemenea lui Dumnezeu1. În ,,Noul Testament", Însuși Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă, cât se
poate de indubitabil, la un exercițiu de creștere spirituală. Suntem chemați la desăvârșire, întrucât
Tatăl nostru este desăvârșit2 și, prin excelență, acest proces reprezintă tranziția de la chip al lui
Dumnezeu la asemănarea cu Dumnezeu, fapt ilustrat elocvent și în textul genezic 3. Sfinții au existat
încă din cele mai vechi timpuri și, în conformitate cu tradiția creștin-ortodoxă, aceștia sunt de mai
multe tipuri, iar sinaxarele au urmărit să consemneze, cât mai plenar, activitatea pământească a
acestora. Sfinții au existat, sfinți devin oamenii și în zilele noastre, iar sfinți vor mai exista, întrucât
Iisus Hristos, conform spuselor Sale, este cu noi până la sfârșit4.

1
cf. Leviticul 19, 1: „Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”.
2
cf. Matei 5, 48: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este”.
3
cf. Facerea 1, 26: „Și a zis Dumnezeu:<<Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului,
animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul! >>. Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a
făcut; a făcut bărbat și femeie”.
4
cf. Matei 28, 20: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”.
 Sfinții reușeșsc să valorizeze interiorul în pofida exteriorului și întreprind faptele necesare în
vederea salvării sufletului acestora. „Sfinții închisorilor” sunt mirenii, monahii, preoții, somitățile
culturale și spirituale ale neamului românesc care, în timpul prigoanelor suferite sub talpa
comunismului, au refuzat cu demnitate abandonarea credinței lor și anularea principiilor morale pe
baza cărora au fost crescuți și educați de înaintașii lor. Au ales să îndure suferințe fizice și psihice
pentru cel mai înalt ideal pe care un creștin adevărat, un organ sănătos din trupul Bisericii al cărei cap
este Hristos5, și-l poate propune spre îndeplinire: mărturisirea credinței creștine și asumarea crucii
personale în drumul care duce spre mântuire. Apreciez, pe această cale, că sfinții închisorilor
constituie mucenici prin excelență ai perioadei actuale și sunt o certificare concretă a luptei
permanente pe care creștinul o întreprinde în chip nevăzut cu lumea materială și abundentă în diverse
și deficitare păcate, dar și cu cei care constituie reale pericole pentru credința creștină. Contextual,
părintele profesor Mihai Valică aprecia că „martirul reprezintă o sinteză a smereniei și a jertfei
personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel, răbdând
chinul, nedreptățile sau dându-și viața de dragul lui Hristos, al adevărului și al credinței creștine” 6.
Este deosebit de interesantă și, de altfel, de necuprins prin potențialul cognitiv de care dispune mintea
noastră limitată, natura acestei conlucrări între fapta proprie și harul lui Dumnezeu. Este un sincretism
deplin, în care omul este invitat să tindă spre o răstignire personală cât mai apropiată de jertfa
Mântuitorului de pe Golgota astfel încât, ulterior, Învierea Domnului să îl restaureze pe deplin pe cel
dispus să își îngroape pornirile corozive.
Numele tuturor celor care au pătimit în închisorile comuniste și care s-au stins în condiții
inumane este știut, pe deplin, doar de Dumnezeu. Încercarea de limitare care, în final, a tins spre
abolirea completă a oricărui crâmpei de spiritualitate din conștiința românească nu a făcut altceva
decât să sporească, peste decenii, prin mărturiile supraviețuitorilor și ale celor care și-au consemnat
experiența personală, credința oamenilor. Indiferent de poziția pe care o ocupau în societate,
„dușmanii poporului” au fost supuși diferitelor abuzuri, toate variind prin metodă și prin sadismul
torționarilor. În acest punct, sfinții s-au diferențiat de orice altă persoană supusă chinurilor acestei
lumi: răbdarea în suferință, abordarea demnă, credința în Dumnezeu, precum și iubirea vrăjmașilor în
concordanță cu porunca hristică7 le-au fost călăuza pe durata anilor în care au fost privați de libertate.
Practic, au reușit să întrebuințeze constructiv toate lipsurile și carențele care îi înconjurau. Pe această
cale, aș dori să mă raportez la cuvintele Sfântului Serafim de Sarov care îndemna rostind că „așa cum

5
cf. Efeseni 1, 22-23: „Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce
plineşte toate întru toţi”.
6
Pr. prof. dr. Mihai Valică în România între martiraj, asumare a istoriei și teroare ideologică - considerații teologice și bioetice din volumul
Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere, ed. a 2-a, îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, 2011, p. 271.
7
cf. Matei 5, 44: „Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce
vă vatămă şi vă prigonesc”.
lumânarea, dacă nu se încălzește și nu se înmoaie, nu poate să primească sigiliul, la fel și sufletul,
dacă nu este încercat cu ostenelile și neputințele, nu poate să primească deasupra lui pecetea virtuții” 8.
Pe de altă parte, Sfântul Isaac Sirul găsea că o virtute poate fi astfel denumită doar în măsura în care
este însoțită de aceste necazuri și limitări exterioare, situație în care enunța: „Să nu te miri când,
punând început virtuții, izvorăsc împotriva ta din toate părțile necazuri aspre și tari. Căci nu se
socotește virtute aceea care nu este însoțită de greutăți în lucrarea ei” 9. Conchidem din acestea că
sfânt este omul care îndură iminentele dificultăți care îl înconjoară și care, în situația celor care au
pătimit în temnițe și în lagăre de muncă, erau expediate de torționarii nemiloși, tehnicieni ai unui
sistem care a urmărit anularea identității persoanei. Desigur, întrucât părinți precum Iustin Pârvu,
Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu, Sofian Boghiu, Arsenie Boca ș.a. au reușit să își focalizeze
atenția privind ascendent, leziunile fizice nu și-au îndeplinit efectul asupra lor, iar acești bărbați
curajoși nu și-au pierdut nici iubirea, nici nădejdea, nici iubirea pentru Dumnezeu, motiv pentru care
constituie un model pentru noi. Într-o scriere de-a sa, Sfântul Ioan Hrisostom nota că „virtutea este
prin ea însăși vrednică de laudă. Iar atunci când omul luptă pentru virtute în mijlocul oamenilor răi, ea
este mai strălucitoare și cu atât mai vrednică de laudă. Din virtutea unui om se pot folosi mulți
oameni răi, în vreme ce răutatea multora nu poate vătăma pe un om care lucrează cu adevărat cu
virtutea. Un om sfânt poate izbăvi un întreg popor de mânia lui Dumnezeu, în vreme ce un popor
întreg de păcătoși nu poate abate de la calea sa pe un om sfânt”10.
Toți martirii din temnițele comuniste s-ar putea caracteriza prin formule foarte asemănătoare.
Toți s-au smerit și au îndurat prigoana. Toți și-au urmat idealul de a-L sluji pe Hristos până la final,
dedicându-se Lui și urmându-I voia printr-un zilnic exercițiu de răbdare față de ura deosebită a
torționarilor11. Această răbdare este absolut monumentală în cazul lor. Constantin Ittu, cercetător
științific gr. II în cadrul Muzeului Național Brukenthal din Sibiu, menționa: „S-a afirmat că
suferințele îndurate de cei anchetați și condamnați nu se deosebeau de cele ale primilor creștini.
Totuși, se prea poate, afirmă specialiștii, ca cele îndurate de sfinții închisorilor postbelice să fi fost
chiar mai mari față de suferințele din timpul Bisericii primare, deoarece teroarea comunistă plasează
în mod constant persecuția în sfera psihologică” 12. Din acest motiv am menționat că răbdarea titanică
a comportat, în cazul acestora, o nuanță uimitoare. Dacă schingiuirile fiziologice și condițiile
patologice induse de actele violente puteau fi, prin absurd, omise, lupta torționarilor cu psihicul
acestora a atins culmi de necrezut. Toți s-au dedicat pe deplin Domnului prin îmbunătățirea relației cu
8
Sfântul Serafim de Sarov, Cugetări alese, Editura Egumenița, Galați, 2016, p. 26.
9
Sfântul Isaac Sirul în Cartea filocaliilor. Cele mai frumoase pagini apărută sub coordonarea Georgetei-Anca Ionescu, după textele originale traduse de
acad. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2018, p. 370.
10
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, 2007, p. 353.
11
cf. Matei 24, 12-13: „Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui”.
12
Cercet. dr. Constantin Ittu în Identități tăcute. Rezistența prin rugăciune în comunism din volumul Identități sociale, culturale, etnice și religioase în
comunism coordonat de Cosmin Budeancă și Florentin Olteanu, Editura Polirom, Iași, 2015, p. 410.
acesta sau, în anumite situații, au existat persoane care l-au descoperit pe Hristos și credința creștină
în închisoare (a se vedea cazul Nicolae Steinhardt). Toți aceștia și-au aflat virtuțile și și le-au
dezvoltat, înmulțindu-și talantul precum suntem toți invitați să o facem13. Răbdarea s-a corelat cu
smerenia, pacea interioară și iubirea pentru prigonitori. În absența acesteia, poate că ne-ar fi cu mult
mai dificil să portretizăm chipurile de martiri îmbunătățiți ale acestor mărturisitori. În altă parte,
Sfântul Petru Damaschinul și-a expus punctul de vedere referitor la importanța răbdării și la
potențialul constructiv al acesteia. Ofer, în continuare, posibilitatea de a vizualiza această secvență
aparte din opera cuviosului: „Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtășește de toate virtuțile, dacă nu
va răbda până la sfârșit și nu se va izbăvi de cursele diavolului, nu este vrednic să ajungă în Împărăția
cerurilor. Fiindcă și cei ce au luat arvuna au nevoie de răbdare ca să primească răsplată desăvârșită în
veacul viitor. În toată știința și cunoștința este nevoie de răbdare. Și pe drept cuvânt. Pentru că nici
lucrurile cele sensibile nu se fac fără ea, iar dacă i s-a făcut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de
răbdare ca să-i rămână ceea ce i s-a făcut. Și, simplu grăind, tot lucrul înainte de a se face, prin ce se
face și odată făcut, prin ea rămâne și fără de ea nu stă, nici nu se desăvârșește. Pentru că, dacă este
bun, ea îl prilejuiește și îl păzește; iar dacă este rău, ea dă ușurare și tărie de suflet și nu lasă pe cel
ispitit să fie strâmtorat de descurajare, care este arvuna gheenei. Ea are puterea să omoare
deznădejdea, care omoară sufletul. Ea învață sufletul să se mângâie și să nu slăbească de mulțimea
războaielor și a necazurilor”14.
Să nu omitem iubirea creștină pe care sfinții închisorilor au manifestat-o față de cei care s-au
străduit prin toate mijloacele pe care le aveau la îndemână să îl îndepărteze pe Hristos din sufletele
acestora. Au omis beneficiile pe care, indirect, li le-au provocat: prin însetare, înfometare, înstrăinare
de societate și izolare fizică nu au reușit decât să le stârnească dorul de Dumnezeu. Dorința de
verticalizare s-a pronunțat mai stringent în cazul mărturisitorilor, numeroase defecte și păcate proprii
le-au fost descoperite. Prin bătaie, le-au anulat corpul și le-au întărit grija față de trup. Prin
însingurarea de lume le-au oferit oportunitatea comuniunii harice cu divinitatea. Prin neliniștea
permanentă provocată și prin muncile la care i-au supus, mintea sfinților s-a concentrat pe esențial, pe
calitatea de a fi creștin și de a fi dispus să mori și să înviezi zilnic. Este surprinzătoare și de neînțeles
pentru noi reacția caldă, profund creștină a acestor bărbați care, o parte dintre ei supraviețuitori fiind,
au consemnat întâmplările trăite și nu au adus cuvinte necuviincioase la adresa gardienilor și a
torționarilor care au urmărit dezumanizarea lor. Acest fapt îmi amintește de un îndemn al Avvei
Zosima rostit cu multe veacuri în urmă, care descrie prin excelență modalitatea optimă de
comportament față de cei care ne vor răul și ne neîndreptățesc. Acesta afirma că „cel ocărât este dator

13
Trimitere la Matei 25, 14-30, punct al Sfintei Evanghelii în care Mântuitorul Iisus Hristos rostește „Pilda talanților”.
14
Sfântul Petru Damaschin, ibidem9, pp. 379-380.
a mulțumi unora ca acestora și a-i avea pe ei, dacă este pătimaș, ca pe niște doctori ce-i vindecă rănile
sufletului lui; iar de este nepătimaș, ca pe niște făcători de bine ai lui și mijlocitori ai Împărăției
cerurilor”15.
Strădania este certitudinea efortului absolut necesar pe calea mântuirii. Întrucât Hristos, liderul
Bisericii, nu a fost acceptat de lumea care avea nevoie de El, suntem îndemnați să îndrăznim și să
dăm dovadă de curaj16. Strădania atestă lipsa noastră de comoditate și disponibilitatea noastră de a-L
urma pe Dumnezeu în uimitorul proces al morții și Învierii. Întru început, menționam că sfinții
închisorilor ne sunt nouă, elevilor, modele de bune practici și de bărbăție. Tinerețea noastră și forța de
care, prin naturalețea firii dispunem, trebuie întrebuințată corespunzător și, astfel, mobilizată în
vederea dobândirii virtuților prin sârguință proprie. Sfântul Nectarie ne îndemna spunând că „silința
învinge orice obstacol și îl conduce pe om pe drumul fericirii. Silește-te, trudește, câtă vreme ești
tânăr, pentru ca mai târziu să nu regreți zadarnic!” 17. De altfel, Părintele Petru Vamvulescu, ucenic al
părintelui Arsenie Boca, preot care a pătimit alături de alte importante fețe bisericești în închisorile
comuniste, a avut oportunitatea de a consemna cuvintele marelui duhovnic. Vamvulescu nota că „tot
părintele zicea, vizavi de suferință, că nu este o altă cale de mântuire! Nu există o altă cale de
mântuire, de ispășire a păcatelor, decât calea Crucii! Dacă ar fi fost o altă cale, spune Părintele foarte
clar, Dumnezeu ne-ar fi descoperit-o. Dar dacă Dumnezeu Și-a asumat această cale, înseamnă că ea
este singura posibilă. Calea de ispășire, calea de mântuire este calea Crucii. Suferința ne smerește. Și
ne apropie de Dumnezeu”18.
Apostolii Petru și Pavel - ocrotitorii celor întemnițați pe nedrept - le-au fost patroni spirituali și
ocrotitori tuturor martirilor din lagărele de muncă forțată instaurate de regimul comunist. Dorința de
elidare completă a lui Dumnezeu a oferit, atât în urma primelor veacuri creștine, cât și în situația din
prezent, sute de martiri ale căror rămășițe umane comportă, din punct de vedere anatomic, caractere
diferite și, de asemenea, sunt sursa a numeroase minuni și binefaceri mărturisite de credincioși.
Astfel, încarcerarea determină, în general, ființa umană la penitență și introspecție adâncă. Încercarea
de deratizare a oricărui sentiment creștin din ființa omului s-a întors ca o armă împotriva celor care
nedreptățeau mărturisitorii neamului român. De aceea, întotdeauna în rugăciunile lor săvârșite în mare
taină, părinți înduhovniciți precum Iustin Pârvu, îi menționau și pe chinuitorii lor, dorindu-le salvarea
și oportunitatea de a-L afla pe Dumnezeu. În realitate, aceștia respectau un sfat oferit de Sfântul Ioan
Hristosom care scria cu mult timp în urmă că trebuie „Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău,
mai mult decât ne doare pentru noi înșine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt,

15
Avva Zosima, Când ești nedreptățit, Editura Egumenița, Galați, 2015, p. 29.
16
cf. Ioan 16, 33: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”.
17
Nectarie din Eghina, sfânt, Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute, Editura Sophia, București, 2012, p. 389.
18
Petru Vamvulescu în volumul Părintele Arsenie Boca: viața și mărturia, Editura Meteor Press, București, 2014, p. 49.
ei. Așa cum cei care dau cu piciorul în cuie și se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel și cei
care îi nedreptățesc pe alții sunt vrednici de mila noastră, deoarece își rănesc propriile lor suflete” 19.
Certitudinea că rugăciunile lor au fost ascultate și primite bine de către Dumnezeu ne este oferită de
însăși atestarea biologică a sfințeniei acestora prin trupurile care, în urma îndepărtării sufletului din
acestea ca urmare a iminentei morți, dobândesc aspectul de sfinte moaște. Necazurile din închisori i-
au ajutat să își focuseze minora forță fizică și psihică rămasă în direcție ascendentă. Din experiența
proprie, părintele Sofian Boghiu mărturisea că, „în închisori, eram așa de bine păziți și așa de
constrânși încât nu ne puteam gândi decât în sus, pe verticală, la Dumnezeu... Și de obicei omul se
roagă cu putere în necazuri. Iar în închisori erau cu adevărat niște mari necazuri. Rugăciunile celor
din închisori erau primite de Dumnezeu...”20. Despre universalitatea mărturisirii opina și părintele
Iustin Pârvu. Acesta opta pentru o mărturisire pe care fiecare dintre noi să o realizeze, necondiționat,
indiferent de statut, în concordanță deplină cu propriile forțe. Sfinția sa aprecia că „fiecare are datoria,
însă, să mărturisească după puterea lui. Nu-ți trebuie mare filosofie, adevărul este simplu. Nu numai
sfinții au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit și toată suflarea creștină care a primit Botezul
lui Hristos. (...) Mărturisirea face parte din datoriile creștinului, mai ales în vremuri grele. Că putem
să facem noi toate rugăciunile și toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se
socotește ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de
spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinții, ba dimpotrivă, de la cel mai
păcătos până la cel mai desăvârșit, deopotrivă”21.
Prin jertfa lor, și-au demonstrat aplecarea spre sacru, dar și patriotismul. Nu au militat pentru
curentul vremii și nici pentru împărtășirea unui tipar mintal care să nu concorde cu personalitatea și
învățătura Sfintei Biserici. Mai mult, nu au fost cuprinși de lașitate, ci s-au îmbărbătat permanent.
Aceste constante uzine de energie duhovnicească au murit pentru idealul lor și pentru credința
creștină. Cei care au supraviețuit ororilor din închisorile comuniste au rămas, până la mutarea la
Domnul, în slujba binelui și a dreptății, continuând exercițiul de mărturisire creștină prin povățuirea
ucenicilor și a credincioșilor. Caracterizând creștinul curajos, Sfântul Nectarie de Eghina îl descria
spunând că „cel curajos, odată ce pleacă la luptă, nu se lasă cuprins de lașitate, nu se retrage, nu se
pune pe fugă, ci stăruie luptându-se și sforțându-se bărbătește pentru a birui; și poate cădea luptând
pentru patrie, pentru cele sfinte, pentru dreptate, pentru adevăr, dar niciodată nu dă înapoi și nu
întoarce spatele”22. Curajul acesta, model pentru noi toți, a fost o sursă de bucurie în Hristos. Nu

19
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 416-417.
20
Părintele Sofian Boghiu în volumul Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere, ed. a 2-a, îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura
Areopag, 2011, p. 137.
21
Părintele Iustin Pârvu în volumul Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere, ed. a 2-a, îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura
Areopag, 2011, p. 136.
22
Nectarie din Eghina, sfânt, op. cit., p. 279.
putem descrie pe deplin această stare și nici nu o vom putea înțelege în totalitate, întrucât comoditatea
în care suntem înglobați, permite arareori sustrageri de la plăceri. Cu toate acestea, bucuria
duhovnicească dobândită și statutul de următori ai lui Hristos i-au ambiționat pe aceștia să își
dorească admiterea în Împărăția Cerurilor. Aici trebuie evocate cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur
cu privire la atitudinea pe care trebuie să o manifestăm atunci când faptele noastre bune sunt răsplătite
cu răutate și chiar condamnate. Arhiepiscopul susținea că „atunci când faci un bine și ești răsplătit cu
rău, să nu te întristezi, ci să te bucuri; să nu încetezi să faci binele, ci cu mai multă râvnă să-l duci la
îndeplinire. În felul acesta, vei primi cununa nestricăcioasă a vieții veșnice, la fel ca ucenicii lui
Hristos, care sunt părtași acum la slava Sa cerească, pentru că pe pământ au avut parte de tristeți și
prigoane”23.
Nu în ultimul rând, prin considerațiile de natură istorică și prin implicațiile educative pe care
modelul constructiv al sfinților din închisorile comuniste îl pretind pe bună dreptate, sfințenia în
condițiile aprige ale comunismului românesc din secolul XX are, printre altele, un rol educativ
deosebit de benefic pentru tânărul din zilele noastre. Aplecarea elevilor către studiul istorie și al
disciplinei religie s-a diminuat simțitor. Afinitatea către literatura patristică împreună cu studiul
teologiei și al artelor s-au redus constant și suntem, în măsura în care recunoaștem printr-un exercițiu
de onestitate deplin, predispuși unui Alzheimer istoric colectiv. Părintele profesor Mihai Valică
considera: „Cu toate că nu există martiri universali, însă, respectând martirii fiecărui neam, respectăm
pe sfinții universali ai lui Dumnezeu, care devin împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui
Dumnezeu, doar dacă au făcut actul martiric în numele și de dragul lui Dumnezeu, în Vechiul
Testament, și al lui Hristos și al credinței creștine, în Legea Harului”24. Nu doar că nu ne omitem
modelele demne de urmat, dar îl cinstim și pe Dumnezeu care este minunat întru sfinții Săi 25. Avem,
prin aceste modele, instrucțiuni demne de urmat, avem tiparul care trebuie urmărit și chipuri de
bărbați îmbunătățiți care să reprezinte repere pentru noi. Această continuă mărturisire trebuie
introdusă - în măsura în care nu exista - și întărită constant prin propovăduire. Părintele Sofian
Boghiu considera că „se cuvine însă, din respect pentru cei ce au murit pentru dreapta credință, să
luăm aminte la credința lor, dar și la viața lor. Dacă nu ne cere nimeni jertfa lor de sânge și nu murim,
cum o făceau ei, trebuie să trăim viața noastră asemenea lor, gata pentru un astfel de sfârșit. Ei și-au
trăit viața după învățătura și după exemplul Mântuitorului, Care a spus că El este Calea, adică
modelul de viață. O asemenea viață trebuie să trăim și noi, creștinii” 26. Însuși Hristos care este cu noi

23
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 324-325.
24
Pr. prof. dr. Mihai Valică în România între martiraj, asumare a istoriei și teroare ideologică- considerații teologice și bioetice din volumul
Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere, ed. a 2-a, îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, 2011, p. 270.
25
cf. Psalmi 67, 36: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său. Binecuvântat este
Dumnezeu”.
26
Sofian Boghiu, arhimandrit, Buchet de cuvântări: predici și meditații, Editura Basilica, București, 2017, p. 246.
în tot timpul și în tot locul a salvat Biserica în perioada comunistă prin intermediul oamenilor aleși de
El. Sunt veridice cuvintele părintelui profesor Mihai Valică care sugera că „în acest context, cred că
nu prudența, nu compromisurile sau exclusiv tactul pastoral al unora au salvat Biserica în perioada
comunistă, ci Însuși Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și ca veșnic jertfitor pe sfintele altare, a
salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor de-a lungul istoriei și pentru sângele, prigoana și jertfele
martirilor uciși în temnițele comuniste, precum și pentru persecuțiile de tot felul, îndurate în rândul
creștinilor și a oamenilor verticali în fața răului, în perioada Holocaustului roșu”27.
În final, în calitate de tineri, trebuie să ne reactualizăm în minte memoria acestor figuri
impresionante din istoria Bisericii noastre și a patriei. Desigur, contextul socio-politic s-a modificat,
însă permanenta grijă pentru propovăduirea adevărului și a dreptății trebuie să rămână indiferent de
conjunctură. Cadrelor didactice, mentorilor și persoanelor din mediul public le revine, de asemenea,
atribuția de a-i orienta pe copii spre aceste modele de bune practici și, de altfel, de a le inspira calități
precum iubirea și curajul, ambiționarea în vederea săvârșirii binelui și curiozitatea perpetuă pentru
cunoașterea istoriei naționale. Toate acestea și în special expunerea istoriei comunismului în România
pe căi veridice, necenzurate și transparente, stârnesc în rândul copiilor dragostea pentru lucrurile
profunde, înalte, frumoase prin substanța lor și îl îndepărtează de neplăceri, în asociere cu spusele
Sfântului Ioan Hrisostom care afirma că „cel care are în inima sa dragostea pentru cele înalte și se
hrănește cu nădejdea bunătăților veșnice nu este răpus de nicio încercare și de nicio supărare din
această viață”28.
Să urmărim, așadar, să nu ne rușinăm de propriul trecut și să nu ezităm în a-l expune public,
prin diferite căi și mijloace. Să căutăm permanent a le urma sfinților mucenici, celor care s-au ostenit
și care și-au sfârșit viața pământească în închisorile comuniste. Dobândirea curajului mărturisirii
credinței și a valorilor firești trebuie să ne fie obiective nouă, tinerilor, astfel încât, prin bărbăția
morală, să pășim demn pe calea mântuirii despre care, elocvent, Sfântul Nectarie din Eghina găsea că
„cel plin de bărbăție morală, pururea binecuvântându-l pe Dumnezeu pentru toate, viețuiește astfel
încât să placă numai lui Dumnezeu. Fericit bărbatul care a dobândit bărbăția morală, pentru că aceasta
pășește în chip statornic pe calea mântuirii”29.

27
Ibidem, p. 276.
28
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 437.
29
Nectarie din Eghina, sfânt, op. cit., p. 277.