Preotul ca persoană liturgică

Existenţa umană, în tot ansamblul ei, a avut şi are frumuseţe, diversitate şi

complexitate, trăirea ei presupunând, nu o abordare haotică, la întâmplare, ci una
elaborată, trecută prin mecanismul orânduielii. Cel ce vieţuieşte, în momentul în
care începe să cunoască sistemul de valori dar şi opusul acestora, atunci când
realizează prin intermediul elementului istoric faptul că viaţa îşi are orientarea ei,
principiile ei şi un anumit scop, recunoaşte că statutul de trăitor nu este unul
oarecare, ci unul ce pretinde cunoaştere şi calităţi precum şi o înţelegere a rostului
şi rolului pe acest pământ. Viaţa duhovnicească, la rândul ei, îşi demonstrează
complexitatea dar şi utilitatea şi de asemenea, frumuseţea pe care le promovează,
nu ca elemente de paradă ci de substanţă. Cel chemat a vieţui în acest mod nu face
din reuşita proprie un scop în sine. Sensul vieţii lui este viaţa în Hristos. Sfântul
Apostol Pavel, convertit la adevărata viaţă, lasă posterităţii un reper scripturistic de
necontestat: De acum nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine (Gal 2, 20).

Sfântul Grigorie Dialogul notifică: „Josniciile lucrărilor pământeşti nu mai

sunt parte pentru acela care se dăruieşte predicării lucrurilor celor cereşti. Căci
acela care se foloseşte de predicarea celor cereşti e ca şi cum ar sta pe culmile cele
mai înalte, atrăgând în felul acesta cu atât mai uşor la desăvârşire pe supuşii săi, cu
cât le va da o dovadă concretă că el se află în culmea desăvârşirii. Posibilitatea de a
atrage pe credincioşi la o mai mare desăvârşire e în raport cu posibilitatea de a
dovedi validitatea realităţilor divine cu pilda vieţii... Păstorul sufletesc nu poate
cunoaşte limite în a lucra cele bune între cei răi. E datoria lui morală ca să-şi aducă
aminte că a avut un destin mai înalt faţă de acela al bunilor credincioşi, nu numai
prin demnitatea hirotoniei, ci, mai ales, prin sfinţenia vieţii"1

1
Sfântul Grigorie Cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 53
 Între calităţile intelectuale un loc aparte îl ocupă experienţa, sumă a
întâmplărilor, a cazurilor, a traiului de zi cu zi, pe baricadele vieţii. „Pentru a-l
putea direcţiona bine pe credincios, preotul are el însuşi nevoie de experienţa vieţii
petrecută cu Hristos. Pentru a corecta voinţa căzută a altuia, duhovnicul trebuie să
fie purtător de Duh. În voinţa căzută a omului există o înclinare către toate
patimile. Este evident că această voinţă căzută nu poate fi îndreptată de către un
dascăl care , el însuşi, este rob al patimilor" Un părinte duhovnicesc devotat
chemării de păstor sufletesc, „înţelept şi cu experienţă, va sesiza imediat unde
trebuie să insiste, unde este rana sufletească, unde este păcatul" şi concentrându-şi
eforturile va ajuta un suflet, va salva o viaţă.2

Roadele experienţei sunt nenumărate iar sfaturile celor care au experiat viaţa
curată sunt binevenite. „Dacă tu vrei să renunţi la lume, zice Sfântul Simion Noul
Teolog, şi să înveţi a trăi după Evanghelie, nu te da pe mâna unui dascăl fără
experienţă sau robit de patimi, ca nu cumva să deprinzi de la el, în locul vieţii
evanghelice, o viaţă diavolească. Căci învăţătura dascălilor buni este bună, iar a
dascălilor răi este rea. Seminţele rele vor produce cu siguranţă roade rele. Orice om
orb care vrea să-i călăuzească pe alţii este un impostor şi îi aruncă pe cei ce-l
urmează în prăpastia pierzării"3

Rezultantă a experienţei este şi marele câştig al depistării şi dimensionării

exacte a acelui „deşert interior"4 pe care penitentul îl aduce odată cu el în scaunul
de spovedanie. Anii de practică, interesul pus în slujba misiunii de doctor sufletesc
şi deprinderea (nu rutina) în administrarea tainei îi conferă duhovnicului, prin
experienţa acumulată, încă o calitate de mare folos şi cu mare spectru de utilizare.
„Preoţi cu bogată lucrare şi experienţă pastorală mărturisesc că lucrarea pastorală
2
†Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie şi comuniune, Alba Iulia, 1998, p. 154
3
Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, Alba Iulia, 1996, p. 52.
4
Adalbert de Vogue, Histoire litteraire du mouvement monastique dans l'antiquité, tome I, Les Editions du Cerf,
Paris, 1991, p. 52.
îndeplinită cu credinţă, cu zel fierbinte pentru slujirea Mântuitorului, e adânc
simţită în propria viaţă duhovnicească, dacă ceea ce face pentru fiii duhovniceşti,
se face şi pentru propria persoană".5

Acestea sunt principalele însuşiri cerute pentru exercitarea funcţiei de

părinte duhovnicesc. Suma acestora dau dimensiunea personalităţii preotului
asigurându-i acestuia climatul de lucru şi ridicând instituţia pe care el o reprezintă,
la rangul de instituţie vitală, salvatoare. Atât mediul moral cât şi cel intelectual
întreţin acea stare care-l defineşte pe preot a fi cu adevărat om al lui Dumnezeu,
om al Bisericii, om pentru alţii. Acţionând într-un mediu social, fiind cu chemare
expresă de a sluji comunităţii, având la îndemână mijloacele unei instituţii divino-
umane şi fiindu-i marcată personalitatea de suma calităţilor ce se cer într-un astfel
de mediu, preotul îşi simte misiunea nu ca pe o obligaţie, nu ca o sarcină trasată de
o autoritate rigidă, ci ca pe o datorie, ca pe o responsabilitate ce cuprinde emoţia
angajării, recunoştinţa pentru „investiţia" la care a fost angajat precum şi bucuria
de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor. În viaţa de zi cu zi, purtarea cu demnitate şi
rodnicia acestor răspunderi sunt materializate prin punerea în aplicaţie a calităţilor
părintelui duhovnicesc, prin aşezarea lor ca bază a edificiului spiritual ce urmează
a fi restaurat sau chiar construit, precum şi orientarea lor, asemenea unui far
călăuzitor, spre ţinta luminoasă şi salvatoare a progresului duhovnicesc al
păstoriţilor.

Sfântul Apostol Pavel participa deosebit de intens cu întreaga fiinţă, când predica
despre îndatoririle celor chemaţi la înalta treaptă a slujirii şi ajutorării semenilor.
Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma...Privegheaţi, aducându-vă aminte că,
timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua, să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare
dintre voi (FAp 20, 28-31). „Lacrimile de care pomeneşte aici sunt o dovadă a
5
Diac. Prof. Orest Bucevschi, „Viaţa lăuntrică a preotului şi lucrarea lui pastorală", în MO, anul VII, nr. 10-12,
octombrie-decembrie, 1955, p. 552.
responsabilităţii ce o avea pentru mântuirea fiecărui suflet. Din această
responsabilitate pornea nu numai stăruinţa deosebită...ci şi grija deosebită pe care o
purta pentru fiecare suflet, prin pastoraţia individuală pe care o făcea".6

La cererea unui păgân de a i-L arăta pe Dumnezeul său, Sfântul Teofil al

Antiohiei răspunde: „Arată-mi omul tău şi ţi-L voi arăta pe Dumnezeul meu. Ceea
ce vrea să spună e că omul creat după chipul lui Dumnezeu reflectă taina
dumnezeiască şi că nici unul nici celălalt nu pot fi definiţi în cuvinte. Pe când
Dumnezeu îl modela pe omul Adam el privea pe Hristos-omul, pe Hristos cel ce
avea să fie într-o zi acest lut şi acest trup. Adânca raţiune a întrupării nu pleacă de
la om ci de la Dumnezeu, din dorinţa de a deveni Om şi de a face din firea umană o
Teofanie, locul iubit al prezenţei Sale". Acest „loc iubit" este universul unde se
manifestă în mod expres, întreaga disponibilitate a părintelui spiritual, pentru
materializarea vocaţiei şi misiunii sale. „Omul trebuie să fie conştient de
dimensiunea sacră a fiinţei şi existenţei sale, de măreţia viziunii pe care o poartă cu
sine. Tocmai pentru că redă istoric chipul lui Dumnezeu, că revelează lumii planul
pe care Dumnezeu îl are cu ea, forţele răului imaginează diverse forme de tiranie
împotriva libertăţii şi demnităţii lui. Oricine poate fi ispitit sau împins să abdice de
la demnitatea sa, să-şi facă libertatea dependentă, să fie complice la acte de tiranie.
În acest caz, omul trebuie să devină responsabil de propria-i biografie, cunoscând
dificultăţile acestei răspunderi."7

Oamenii de vocaţie, marile personalităţi din orice ramură de activitate, au

iubit opera ce aveau de înfăptuit cu toată fiinţa lor şi nu au trăit decât pentru
lucrarea respectivă şi tocmai din această iubire a rezultat valoarea şi trăinicia
operei lor. Preoţia, fiind opera cea mai mare, slujirea cea mai înaltă din toate câte
6
Pr. Prof. Sofron Vlad, „Sfântul Apostol Pavel, păstor de suflete", în ST, seria II-a, anul III, septembrie-octombrie
1951, p. 443
7
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,
Iaşi, 1995, p. 112-113
sunt pe lume, trebuie să fie temeluită pe cunoaştere, virtuţi şi responsabilitate mai
mult decât orice altă lucrare omenească. Preoţia de calitate se face cu oameni şi
pentru oameni de calitate. Zestrea de însuşiri pozitive înnobilează şi încununează
pe omul de caracter, pe preotul care înţelegându-şi vocaţia ca un imbold de fiecare
clipă, dovedeşte că este nu numai un mânuitor al verbului inteligenţei ci şi un
exponent al ideii de rodnicie şi mai ales a gestionării acesteia. Este şi rămâne omul
contemplativ, activ şi echilibrat, „în Hristos şi în Biserică", slujind lui Dumnezeu şi
oamenilor.8

8
Pr. Prof. Ioan G. Coman, „Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi", ST, 9-10, seria a II-a, noiembrie-decembrie, 1949, p.
747