Rezumat

I. DEFINIREA DREPTULUI CANONIC. NOȚIUNILE DE „DREPT” ȘI „CANONIC”

Sf. Atanasie cel Mare: dreptatea= virtutea care dă fiecăruia ceea ce este al său și a cărei
măsură superioară este adevărul

Sf.Vasile cel Mare: dreptatea= virtutea prin care se dă după vrednicie fiecăruia ce este al
său; dreptatea și dreptul sunt contrare răului, dar conforme
adevărului, forma deplină a acestora fiind însuși Iisus
Hristos.

Dreptul canonic este disciplina teologică în cadrul căreia sunt expuse metodic
și sunt studiate sistematic elementele după care se organizează și își reglementează
lucrarea Biserica, asigurând creștinului și comunității o încadrare și un sprijin pe calea
mântuirii împreună cu toți cei ce asumă viața în Hristos și se împărtășesc de Sfintele
Taine în bună rânduială.

Caracterul teologic fundamental al dreptului canonic este dat de obiectivul său:

a pune la dispoziția Bisericii mijloace care decurg din experiența ei de Trup al lui
Hristos viețuitor în această lume.
Noțiunea de drept trimite la normele după care se conduce societatea, iar
noțiunea de canon face trimitere la Sfintele canoane, expresii ale experienței ecleziale,
normative pentru viața Bisericii. Putem vorbi despre o interferență între drept și
teologie. Studiul dreptului canonic se află într-o relație privilegiată cu teologia
dogmatică și cu teologia pastorală și nu în ultimul rând cu disciplinele istorice.

1.2. Noțiunea de „canonic”

A. Două curente generale de abordare a Dreptului canonic în sec. XX și XXI

Referindu-se la posibilitatea unei teorii ortodoxe moderne a dreptului,

canoniștii ortodocși afirmă existența a două curente, uneori contradictorii, care străbat
gândirea canonică de la sfârșitul secolului XIX și pe cea din secolul XX.
 1. Scopul principal al primei abordări este acela de a vedea, în cele din urmă,
dreptul canonic ca un sistem logic de norme formale, ca o ramură a dreptului.
2. Pr. George Florovsky- curent de revigorare și de reîntoarcere la „adevărata”
dimensiune a tradiției canonice (Conferința de la Atena 1936).

Din această perspectivă, canoanele Bisericii trebuie interpretate nu după criterii

legaliste, ci ca expresii ale realității metafizice. Dacă prima categorie definea tradiția
canonică prin termenii teoriei seculare a dreptului, cea de-a doua pune în vedere
teoriile eclesiologice moderne.

Jurisprudență= Totalitatea hotărârilor pronunțate de organele de jurisdicție într-un anumit

domeniu; spec. ansamblu de decizii ale unui tribunal; felul în care judecă în mod obișnuit un tribunal
un litigiu.

B. Două atitudini opuse de abordare a Dreptului canonic:

LEGALISTĂ și ANARHISTĂ

Pe de o parte, mulți afișează o mare venerare a sfintelor canoane, aceștia consultând

canoanele pentru orientarea în fiecare detaliu al vieții Bisericii. Pe de altă parte, există unele
persoane care au o aversiune absolută față de dreptul canonic. Pentru ei, dreptul canonic
reprezintă ceva ce poate fi evitat, un sistem arbitrar de reguli și reglementări, în cel mai multe
cazuri irelevant pentru misiunea pastorală și chiar pentru creștinismul în sine, fiind de cele
mai multe ori absolut dăunător.
Prima abordare, cea legalistă, reduce categoric Biserica la o simplă instituție, perce-
pându-o ca pe un fel de club sau ca echivalent spiritual al unei entități. Aceasta vede canoa-
nele unul după altul, în calitate de constituție, de legi și alte reglementări adecvate acestei
instituții.
A doua abordare, cea anarhistă, după cum am sugerat mai devreme, consideră dreptul
canonic ca fiind în totalitate străin de spiritul Noului Testament și de acea libertate în Hristos
de care vorbește adesea Sfântul apostol Pavel. Ei proclamă că trăim sub Evanghelie și nu ne
mai aflăm sub lege; sub noul legământ, iar nu sub cel vechi.

Aparentă contradicție

Exemplu: pasajul din Levitic 21:17-21 exclude de la serviciul preoțesc orice persoană cu o
malformație fizică: „să nu vină și să nu se apropie de jertfelnic: el are meteahnă, pricină
pentru care el nu va întina locașul cel sfânt al Dumnezeului său: Eu sunt Domnul, Cel ce-i
sfințesc pe ei!“ (21:23). Putem compara acest pasaj cu canon 77 a așa-numitelor Canoane
Apostolice: „Dacă cineva are ochi vătămat sau picior lovit, dar e vrednic de episcopie, să se
facă, fiindcă nu defectul trupului întinează, ci întinăciunea sufletului.”
 Relativismul canonic, numit de către unii deschidere spre lume, duce la intrarea
într-o capcană întinsă de adversarii Bisericii, care doresc ca ea să se deschidă, să fie
în rând cu lumea, nu pentru a-i primi pe cei din lume, ci pentru ca persoanele din
interior să poată fi mai ușor amăgite și scoase afară.
CONCLUZIE: În același timp trebuie să înțelegem că starea de canonicitate nu este una
punctuală sau ocazională, ci o împărtășire continuă din izvorul nesecat de experiență
bisericească.

Algoataraxia= lipsa de sensibilitate față de îndepărtarea de canonicitate poate fi asimilată cu lipsa

de durere a corpului, care poate duce la excese traumatizante și chiar distrugătoare.

II. CONȘTIINȚA CANONICĂ

Comuniunea canonică exprimă manifestarea organică a celor care mărturisesc

credința, prin sensibilitatea față de întâlnirea dintre credință și viață, pusă în valoare
de conștiința canonică.
Biserica este organizată instituțional, pentru a da mărturie lumii despre prezența
Împărăției Cerurilor și în lumea aceasta (1 Cor 1.2; 1 Tes 1.1; 2 Tes 1.1; Apoc 1.4,11)
și în această organizare toți credincioșii sunt mădulare vii, împreună-responsabili
(Rom 12.4-8).

Sinodul de la Ierusalim (anul 50): Apostolii Pavel și Barnaba, convinși că lucrarea

lor este sub inspirația Duhului Sfânt, au decis ca de acum înainte să nu se pună jugul
tăierii împrejur peste cei convertiți dintre păgâni, ci să se ceară acestora:
1. să nu mănânce sânge
2. animale sugrumate
3. să nu mănânce idolotite
4. să se ferească de desfrânare( FA, 15, 20).

Observăm astfel că Sfintele canoane pot fi înțelese ca expresii ale experienței

ecleziale formulate și receptate sinodal. (Sfintele canoane ocupă un loc aparte între normele
canonice deoarece ele sunt o sursă autentică a înțelegerii modului în care este trăit adevărul
revelat și o cale prin care acest mesaj pătrunde în viața credincioșilor și a comunităților, în
sânul Bisericii.) Ele nu sunt doar formulări normative, ci cristalizează experiențe de
viață, și trebuie să fie asumate în contextul deplinătății lucrării sacramentale și
pastoral-misionare a Bisericii.
Biserica nu a formulat în mod sistematic reguli sau principii, pentru a anticipa
situații cu care ea ar putea fi confruntată și nu a formulat canoane pentru problemele
pe care le-a rezolvat deja convenabil pe cale de obicei. Astfel pe lângă Sfintele canoane,
în cadrul Tradiției canonice sunt și expresii ale întrupării conștiinței bisericești fără o
formulare scrisă, recunoscute ca normative de către Sinoadele ecumenice numite obicei
canonic. Obiceiul canonic are o valoare incontestabilă, fiind și el normă, rod al
manifestării Conștiinței bisericești.

Conștiința canonică a Bisericii, autoritatea canonică și creativitatea normativă

De aceea puterea bisericească nu poate fi separată de Dumnezeu, care îi este

autoritate, izvor și judecată. Autoritatea bisericească este consolidată de raportul
dintre putere și responsabilitate. Situația în care conștiința canonică a persoanelor
investite cu autoritatea bisericească s-ar altera ar duce la un relativism canonic care
face ca libertatea să fie confundată cu libertinajul, harismele individuale să fie diluate
în moda vremii și să ducă la narcisism și individualism, iar idealul comuniunii ca
manifestare a Împărăției lui Dumnezeu acum și aici să nu fie perceput decât ca un
mit. Pe de altă parte abordările rigide, excesiv instituționalizate și autoritariste ale
aspectelor bisericești, sub pretextul rigorii canonice, au ca efect direct alterarea
respectului față de Tradiția canonică și chiar șubrezirea impactului pastoral-misionar
al actelor ecleziale.
În acest context putem spune că una dintre preocupările fundamentale care ar
trebui să fie cultivate și valorizate în Biserică este aceea de cultivare a conștiinței
canonice, a sensibilității față de legătura indisolubilă între dreapta credință și
atitudinea concretă în circumstanțe specifice.

Manifestarea conștiinței canonice în slujirea pastoral-misionară

Sf. Ciprian al Cartaginei și Sf. Ignatie al Antiohiei afirmă legătura dintre episcop și
manifestarea unității Bisericii, iar Sf. Ioan Gură de Aur spune că slujirea nu este deplină,
decât din încredințarea episcopului.

Episcopul= „om pieritor ca oricare altul sau poate mai slab ca mulți alții.... ce
săvârșește cea mai deplină lucrare mântuitoare a lui Hristos”. De aceea, dacă episcopul
și clericul în general nu slujesc din tot sufletul și în deplină dăruire, „nu numai că nu
împlinesc misiunea Bisericii, dar o și împiedică”.
Iconomia bisericească= derogare, antonimul acriviei, ce poate fi asociat, în sens
general, dispensei
Având în vedere că iconomia canonică este înțeleasă ca o manifestare
derogatorie excepțională și punctuală a Bisericii, raportată la situații pastorale efective,
în cele mai multe cazuri ea se concretizează în acte de înțelegere, milostivire,
pogorământ. Cu toate acestea, viața pune în fața Bisericii și situații în care atitudinea
derogatorie se manifestă prin asprime, prin acrivie. Echilibrul între aceste atitudini
este asigurat de conștiința canonică.
 III. CONSTITUIREA TRADIȚIEI CANONICE

Termenul Κανών în Sfânta Scriptură și în Tradiția canonică

Termenul κανών, κάννα care provine de la o rădăcină semitică comună kaneh.

Deși ocurența lui este foarte mare, nu este tradus niciodată în Septuaginta (LXX) prin
termenul κανών ci prin termenii: κάλαμος (trestie). În VT, termenul este folosit pentru
a desemna mai multe obiecte care au forma tubulară, sau care au caracteristica de a
fi drepte, verticale.
Matthaeus Blastares oferea în secolul XIV o definiție a termenului canon:
„Părinții au denumit deciziile lor proprii (διάταγμα) drept canoane (κανόνας), folosindu-se de
această expresie în mod figurat de la metafora bățului drept prin care cei ce se ocupau de
meșteșugurile artizanatului obișnuia să măsoare rectiliniaritatea pietrelor, lemnelor sau a
oricăror altor lucruri. Căci atunci când era pus deasupra materialelor care erau terminate, le
făcea drepte și chiar pentru îmbinarea lor exactă (κριβῆ)”.49

Împotriva opoziției ireconciliabile între „harismă” și „drept” (postulate de

Rudolf Sohm și Adolf von Harnack), Biserica veche a avut și ea un drept, chiar dacă un
paradoxal drept „harismatic”, bazat pe Evanghelie.

Dezvoltarea tradiției canonice începând de la Noul Testament: Subliniind câteva pasaje din Noul
Testament care arată instituirea unui cadru de viață rânduit și structurat, observăm că temelia tradiției
canonice este chiar Legământul cel Nou. Fără geniul misionar al Sfântului Apostol Pavel, creștinismul
ar fi avut mari dificultăți în a depăși constrângerile unei raportări restrictive la Lege. Pavel vede deslușit
raportul dintre lege și libertate, dintre poruncă și împărtășirea din izvorul Poruncii.
Atunci când această rânduială era asumată de un sinod regional, provincial sau pluriprovincial,
ea devenea canon, iar când acel Sinod ajungea să fie recunoscut prin consensul Bisericii întregi ca fiind
Sinod Ecumenic, canonul era asumat și el ca Sfânt canon, fiind integrat în colecția fundamentală de
canoane.

Sinodul de la Sardica (343), în cadrul căruia, în mai multe rânduri, Osius din
Cordoba supune propria experiență canonică Bisericii reunite în Sinod, iar Sinodul
asumă calea propusă de Osius drept cale a întregii Biserici, iar în momentul în care
prin Sinodul Trulan (692- denumit și Quinisext), canoanele de la Sardica sunt receptate
de Biserică, acelea sunt recunoscute drept Sfinte Canoane. Astfel Sfintele canoane pot
fi înțelese ca expresii ale experienței ecleziale formulate și receptate sinodal.

A doua teorie, a cărui reprezentant de seamă este Heinz Ohme, teza lui fiind preluată
de mulți teologi ortodocși, susține că gândirea canonică creștină este centrată pe un
singur concept sintetic κανὼν ἐκκλησιαστικός, care cuprinde dimensiunea
normativității doctrinare, morale și disciplinare a Bisericii.69 De aceea, regulile sinodale
și patristice sunt expresii ale acestui „κανὼν ἐκκλησιαστικός” apostolic. Acei ὅροι,
termen folosit înainte pentru reguli, însemna expresia disciplinară a κανὼν
ἐκκλησιαστικός care mai apoi a ajuns să fie înlocuit cu κανόνες.

IV. IZVOARELE DREPTULUI CANONIC

Prin expresia izvor de drept (lat. fons iuris) se înțeleg, în sens general, acele fapte
sau acte din care își trag existența și valabilitatea normele juridice.

I. Izvoare generatoare de norme bisericești

1. Izvoare materiale- totalitatea condițiilor materiale și spirituale care determină
apariția normelor canonice sau factorii sociali care produc dreptul. Între factorii
care produc sau determină Dreptul Canonic se numără Statul și Biserica.
a. Recursul la normele de drept roman pentru reglementarea majorității actelor vieții
cotidiene precum: încheierea căsătoriei, succesiuni, donații făcute Bisericii, gestionarea
patrimoniului ecleziastic etc.;
b. Folosirea treptată a terminologiei și a tehnicii juridice romane în elaborarea propriilor
norme de drept și chiar împrumutarea formelor instituționale romane la nivelul organizării
sale ierarhice și administrative;
c. Intervenția Statului prin emanarea unei legislații seculare în materie eclesiastica, fie la
cererea autorităților religioase, fie din inițiativa unor consilieri imperiali creștini. Foarte
multe din aceste legi se găsesc în Codex Theodosianum și în Codex Iustiniani

2. Izvoare formale
2.1. Izvoare generale
2.1.1. Izvoare generale fundamentale:

A. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție

B. Sfintele canoane. Colecția de canoane a Bisericii Ortodoxe este constituită
din 770 sau 790 (în unele ediții) de canoane. Diferența este dată de modul în care
au fost împărțite unele texte zise apostolice sau patristice. Având în vedere că
principalele colecții în limba română prezintă o clasificare similară celei realizate de
Zonara, vom rămâne și noi la această metodă.

1. Canoanele Apostolice – 85 canoane (sec IV-V);

2. Canoanele sinoadelor ecumenice:
• Niceea I (325) – 20 canoane;
• Constantinopol I (381) – 7 canoane;
• Efes (431) – 8 canoane;
• Calcedon (451) – 30 canoane;
• Trulan (690-691) – 102 canoane;
• Niceea II (787) – 22 canoane.
3. Canoanele sinoadelor locale:
• Cartagina I (256)
• Ancira (314)
• Neocezarea (314-319)
• Gangra (340)
• Antiohia (341)
• Sardica (343-344)
• Laodiceea (sfârșitul sec. IV)
• Constantinopol (394)
• Cartagina II (419)
• Constantinopol I-II (861)
• Constantinopol Sf. Sofia (879)

4. Canoanele patristice:
• Sf. Dionisie al Alexandriei (†264)
• Sf. Grigore al Neocezareei (†270)
• Sf. Petru al Alexandriei (†311
• Sf. Atanasie al Alexandriei (†373)
• Sf. Vasile cel Mare (†379)
• Sf. Timotei al Alexandriei (†385)
• Sf. Grigore de Nazianz (†390)
• Sf. Amfilohie de Iconiu (†403)
• Sf. Grigore de Nyssa (†395)
• Sf. Teofil al Alexandriei (†412)
• Sf. Chiril al Alexandriei (†444)
• Ghenadie al Constantinopolului (†471)
• Tarasie al Constantinopolului (†806)

5. Canoanele întregitoare: În unele colecții, pe lângă aceste Sfinte canoane sunt

adăugate și Canoanele întregitoare, numite așa deoarece ele nu au fost receptate
formal de vreun sinod general. Însumând un număr de 132 de canoane, acestea sunt
atribuite unor Părinți ai Bisericii și, de obicei, sunt așezate la sfârșitul colecțiilor
canonice. Sunt considerate
canoane întregitoare:
• Sf. Ioan Ajunătorul (†595)
• Sf. Nichifor Mărturisitorul (†829)
• Nicolae Grămăticul (†1111) – 11 canoane;
• Sf. Vasile cel Mare (†379)
• Sf. Ioan Gură de Aur (†407)
• Sf. Anastasie al Antiohiei (†600)
• Scrisoarea Sfântului Teodor Studitul către monahul Metodie
 C. Obiceiul de drept bisericesc și normele stabilite prin consensul Bisericilor

Pentru ca o practică să fie recunoscută ca obicei canonic este necesar (5 factori):

⇒ să aibă vechime;
⇒ să fie recunoscută drept canonică prin consensul Bisericii;
⇒ să se impună printr-o nevoie;
⇒ să nu fie împiedicată aplicarea ei de către autoritatea bisericească;
⇒ să nu contravină învățăturii Bisericii

D. Legislația civilă
Cele mai importante opere juridice care conțin norme civile aplicate Bisericii au
fost:
a) Codex Theodosianus
b) Corpus iuris civilis
c) Ecloga
d) Procheiros Nomos
e) Basilicalele

2.1.2. Izvoare generale întregitoare

În categoria acestor izvoare intră: hotărârile unor sinoade locale, regulile
monastice, canoanele întregitoare, părerile canoniștilor și jurisprudența
bisericească.

B. Regulile monahale:

a) Regulile Sf. Pahomie cel Mare (225);

b) Regulile Sf. Vasile cel Mare (362);
c) Regulile Sf. Ioan Casian (cca. 400);
d) Regulile lui Benedict de Nursia (cca. 520);
e) Regulile Sf. Sava cel Sfințit (561);
f) Regulile Sf. Teodor Studitul (789);
g) Regulile Sf. Athanasie Athonitul (971);
h) Regulile lui Teodosie Pecerski (sec. XI);
i) Regulile lui Sava de la Hilandar (cca. 1220);

C. Părerile canoniștilor:
marii comentatorii bizantini ai secolului al XII- lea:
1) Alexie Aristen (†1159/1160?), diacon și nomofilax al școlii de Drept din
Constantinopol, comentează în 1130 Sinopsa lui Ștefan Efeseanul;
2) Ioan Zonaras († 1165?), istoric și jurist, comentează Nomocanonul lui Fotie;
3) Theodor Balsamon (†1200/1201?)
 V. CONSTITUIREA COLECȚIEI DE CANOANE A BISERICII ORTODOXE

Nu întâmplător primele texte normative abordează problema lapsilor și a ereticilor

și de aici s-a născut și nevoia asumării dimensiunii umane a comunității creștine,
Biserica fiind constituită din oameni păcătoși care au nevoie de întărire și de
îndreptare.
Canoanele apostolice, atribuite inițial Sfinților apostoli, s-au dovedit a fi texte
compilate în secolele IV-V, o bună parte dintre ele fiind hotărâri ale sinoadelor din
secolul IV, iar unele fiind receptări ale unei tradiții disciplinare anterioare.
Odată cu domnia Sf. Constantin cel Mare, pentru Biserică începe operioadă de
consolidare a organizării instituționale și o fixare a doctrinei. Între Primul Sinod
ecumenic și momentul generalizării receptării Sfintelor canoane prin ceea ce numim
Nomocanonul în 14 titluri, multă vreme numit Nomocanonul lui Fotie , observăm
consolidarea procesului de receptare a tradiției canonice în mai multe etape.

Nomocanon= rânduieli de viață bisericească, prin promulgarea lor de către împărații

bizantini, canoanele au devenit legi imperiale. Această promulgare le-a crescut
autoritatea, dar în același timp a dus la o juridicizare a receptării lor.

Cel mai important moment al acestei receptări este dat de Sinodul Trulan, care
a procedat la o sistematizare a tradiției canonice anterioare și astfel putem vorbi de
la acel moment de o primă codificare a canoanelor Bisericii Ortodoxe. Ultimul act în
receptarea Colecției fundamentale de canoane îl constituie Sinodul de la
Constantinopol din 920, care afirmă solemn obligativitatea nomocanonului și astfel, pe
lângă canoanele date sau receptate de sinoadele ecumenice, sunt integrate și cele 17
canoane ale sinodului de la Constantinopol din 861 și trei canoane ale Sinodului de la
Sfânta Sofia din 879.
CONCLUZIE: Astfel că, la sfârșitul primului mileniu, Biserica are un corpus de canoane,
numite Sfinte canoane, deoarece sunt receptate prin consensul Bisericii.

În urma acestei lucrări de sistematizare și interpretare, Zonara a cristalizat
câteva principii de ordine a aplicării:
Canoanele Sinoadelor ecumenice-> canoanele sinoadelor provinciale-> canoanele
Sfinților Părinți
1. Canoanele Sinoadelor ecumenice ar trebui sa fie aplicate cu prioritate, dacă ar fi un
dezacord între canoanele Sinoadelor ecumenice și canoanele sinoadelor provinciale,
având în vedere că Sinoadele ecumenice au o autoritate mai mare decât cele
provinciale.
2. Canoanele Sinoadelor ecumenice au prioritate și asupra canoanelor Sfinților Părinți.
3. Canoanele Sinoadelor provinciale au prioritate în fața canoanelor Sfinților Părinți,
deci, dacă este o contradicție între canoanele sinoadelor provinciale și canoanele
patristice, se aplică canoanele sinoadelor proviniciale.
4. Canonul unui sinod mai recent are prioritate în fața unui canon al unui sinod mai
vechi, dacă ambele sinoade au același nivel de autoritate.
5. Dacă ambele canoane sunt elaborate de instanțe cu aceeași autoritate, Zonara dădea
prioritate canonului mai puțin sever sau, după expresia lui Zonara însuși, mai uman.

Prezentare sistematică a codicilor și colecțiilor nomocanonice

a) Codicii apostolici
- capitolul XV din Faptele Apostolilor – care vorbește despre Sinodul Apostolic;
- Didahia celor 12 Apostoli
-Canoanele lui Hipolit sau Canoanele Bisericii din Alexandria, denumite și Tradiția
Apostolica
-Constitutiones Ecclesiae Aegipticae (Rânduielile Bisericii egiptene),
-Rânduielile sau poruncile Sfinților Apostoli prin Clement, prezentate ca rostiri ale
Apostolilor;
-Canones Apostolorum Ecclesiastici
-Consituțiile Apostolice -
-Didascalia -din sec. II-III, alcătuită probabil în Egipt;
-Optateuchul sau Rânduielile Sfinților Apostoli, din care face parte și lucrarea
Testamentum Domini, păstrată în greacă, arabă și siriacă;
-Statutele și canoanele Sfinților Apostoli prin Clement, numite și Canones Ecclesiastici

b) Nomocanoanele
-Nomocanonul în 50 de titluri –ce conține canoane și norme juridice din epoca
împăratului Justinian 1 ( 527-565
-Nomocanonul în 14 titluri, elaborat în timpul împăratului Heracliu (610-641), dar
care nu s-a păstrat;
-Nomocanonul lui Fotie (883), care este cea mai importantă colecție
-Nomocanoane mai noi –compilații care nu au fost oficializate de Biserică– printre
acestea cel mai cuprinzător fiind Nomocanonul lui Manuil Malaxos, alcătuit pe la anul
1561.

Receptarea Colecției de canoane a Bisericii a fost un proces complex, mai ales

datorită dificultății cu care textele puteau fi multiplicate. Cu toate acestea, colecțiile de
canoane au fost alături de Sfânta Scriptură, textele cu cea mai mare circulație în
vremurile respective. Canoanele au fost păstrate și transmise prin colecții elaborate în
Bisericile locale, cele mai importante fiind cele editate în limba greacă și în limba
slavonă, din care au fost traduse și în limbile altor popoare ortodoxe.
 VI. RECEPTAREA COLECȚIEI DE CANOANE ÎN SPAȚIUL GREC, SLAV ȘI ROMÂN

Cea mai veche pravilă tipărită în limba română, Pravila diaconului Coresi
(Brașov, 1563), este o traducere din limba slavă, făcută după un nomocanon care avea
la bază Canonarul lui Ioan Postitorul. Acesteia i-a urmat Pravila cea Mică de la
Govora.

VII. COLECȚIILE CANONICE COMENTATE PUBLICATE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Mitropolitul Andrei Șaguna este primul care a prezentat în limba română dreptul
canonic, în lucrarea sa „Elementele dreptului canonic”. Cea mai importantă lucrare
canonică a Mitropolitului Șaguna este Enhiridionul de canoane elaborat în perioada
reorganizării Mitropoliei Transilvaniei, la 1864. Pentru această lucrare a fost folosit
Pidalionul și Sintagma ateniană, la care traducătorul a adăugat și comentarii personale
și poziții critice față de opiniile canoniștilor bizantini.
Cea mai importantă colecție de canoane în limba română este lucrarea Canoanele
Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, publicată de Nicodim Milaș.
O altă colecție de canoane este Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii,
publicată de către Ioan N. Floca, la Sibiu, în anul 1992, lucrare care a fost reeditată în
2005.
Cea mai actuală colecție de canoane a fost publicată în 2018, sub numele
Canoanele Bisericii ortodoxe. Vol. 1, 2, 3, Studiu introductiv, introduceri, note și
traducere, Răzvan Perșa, la Editura Basilica a Patriarhiei Române.