Lucrare de seminar la disciplina

DREPT BISERICESC
„Excomunicare și Afurisire”

Coordonator Științific: Pr. Asist. Dr. Stoica Alin-George

Susținător: Vasile Petre Gabriel

Teologie Pastorală, Anul IV, Grupa 7

București – 2022

1
CUPRINS:

Introducere – pg. 2;

1.1 Abateri bisericești și Pedepse – pg.3;

1.2 Conceptul de "excomunicare" și conceptul de "afurisire" – pg.9;

Concluzii – pg. 22;

Bibliografie – pg. 23;

INTRODUCERE

Biserica Apostolică relev ă că întâia sancțiune aplicată celor vinovați de păcate mari (erezie,
schismă etc.) este oprirea de la împărtășirea cu Sfânta Euharistie, "iar in urmă, dacă vedea că ei
nu dădeau nici un semn de pocaință si penitență, îi îndepărta nu numai de la participarea la
Sfintele Taine, dar in genere din ceata credincioșilor, carora le impunea să nu mai aibă nici un
fel de legătură și amestec cu ei”. Delimitarea și excluderea din mijlocul credincioșilor a celor ce
nu se conformau se numea excomunicare sau afurisire. Etimologia cuvântului “afurisire”
provine din grecescul “anathema” care înseamnă un lucru blestemat, in traducere creștină, o
persoana blestemată, care este excomunicată.

Adoptarea canoanelor de către autoritatea bisericească a avut drept scop menținerea și

asigurarea ordinii si bunei desfășurari a activitații din Biserică. Edificator este Canonul I al
Sinodului VII Ecumenic care spune: "cu bucurie primim dumnezeieștile canoane si intărim
așezamantul lor intreg si nestrămutat, date fiind de trâmbițele Duhului Sfânt, de Prealăudații
Apostoli si de catre cele șase Sfinte Sinoade Ecumenice și de catre cele Locale adunate spre a da
astfel de așezăminte și de catre Sfinții noștri Părinți". Canoanele Bisericii au prevăzut diferitele
îngrădiri si pedepse pentru nesupunere față de autoritatea bisericească, deținătoare, în temeiul
Succesiunii Apostolice, de legi trebuincioase derulării optime a traiului bisericesc.

Nimeni și nimic nu trebuie să aducă atingere legii bisericeaști, care este general-obligatorie, ori
să abroge, în mod ilegitim, vreun canon ori să-l substituie cu altul, pentru că toate canoanele

2
sunt imperioase. Pentru menținerea echilibrului se vor aplica pedepse tuturor celor care încalcă
și nesocotesc deciziile luate în Biserică.

Forța Bisericii de a sancționa păcatul se sprijină pe dreptul divin. Iisus Hristos le vorbea
ucenicilor Săi că acela care "nu va asculta de Biserică, să-ti fie ca un păgân si vameș" (Matei
XVIII, 18). Din aceleasi cuvinte rezultă dreptul Bisericii de a pedepsi pe cei care încalcă legile ei,
legi primite de la însuși Mântuitorul.

Ca atare, în Biserică se manifestă o forță legislativă independentă, al cărei scop este să conserve
relațiile de drept din Biserică, folosind coerciția împotriva celui căzut în păcat și care dorește să
rămână fiu al Ei. Menirea acestei forțe bisericești este mântuirea întregii familii a Bisericii.

Excomunicare și Afurisire
1.1.Abateri bisericești și Pedepse

Dreptul bisericesc relevă cazuri în care cei ce se ocolesc adevărul de credinţă sunt supuși
acțiunilor coercitive. Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale
Bisericii Ortodoxe Române (art. 3, literele o şi p) consideră erezia şi apostazia drept delicte 1. În
art. 5-11 Regulamentul oferă un spațiu imtins conceptelr de apostazie, ateism şi erezie. Dacă nu
se întorc pe drunul dreptei credințe, în urma atenționării despre delictul înfăptuit, pedeapsa care
se va aplica pentru un astfel de delict este caterisirea (Chiriarhul are întreaga responsabilitate
pentru întoarcerea ereticului, iar dacă ereticul refuză întoarcerea, episcopul va face tot ce îi stă în
putinţă pentru apărarea Bisericii).

Încălcarea învățăturii de credință conduce indubitabil la apostazie, erezie, schismă si

simonie.Cei care se îndepărtează de învățăturile de credință ale Biericii vor cădea, indubitabil, în
plasa acestor farădelegi.

- Apostazia - constituie una din culpele bisericești grave impotriva credintei. Canoanele
bisericesti apreciaiază ca apostazie tăgăduirea calitații de creștin, de cleric sau de monah.
Canoanele dezaprobă și sancționează apostazia, sub toate formele ei. Concludente sub acest

1
Regulementul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, în “legiuirile
Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1952,

3
aspect sunt canoanele 62 apostolic si 1-9 ale Sinodului din Ancira. Despre urmările apostaziei
ne arată Sf. Vasile cel Mare in canoanele 73, 82 si 83 4, Sf. Grigore de Nyssa in canoanele 2 si 3,
din care se reliefează două forme ale apostaziei clericilor: apostazia din cler si apostazia de la
credintă.

Art. 5: “Apostazia este lepădarea credinţei depline a Bisericii Ortodoxe şi îmbrăţişarea unei
confesiuni religioase neortodoxe sau altei religii. Pentru clerici vina se pedepseşte cu caterisirea.

Art. 6: Dacă lepădarea de credinţă s-a făcut sub silă fizică, iar clericul a arătat pocăinţă adâncă,
se va opri pentru totdeauna de la săvârşirea lucrărilor sfinte,

Art. 7: Vina de apostazie se constată fie din mărturisirea publică, fie din mărturisirea privată,
făcută de cel lepădat de credinţă, prin viu grai sau în scris.

- Erezia este, de asemenea, o culpă de o gravitate deosebită de la dreapta credință a

Bisericii Creștine Ecumenice. Rezidă în tăgăduirea anumitor dogme ale Bisericii. Prin erezie se
înţelege o rătăcire conştientă şi statornică de la dreapta credinţă, adică o rătăcire în care se
perseverează în mod conştient pretinzîndu-se că prin ea se exprimă dreapta credinţă, iar nu prin
învăţătura pe care o păstrează Biserica. Această rătăcire se poate produce în legătură cu diferite
adevăruri de credinţă, dintre care unele sînt esenţiale, în sensul că mărturisirea lor condiţionează
mîntuirea, iar lepădarea lor însemnează lipsirea celui rătăcit de un element fundamental pentru
mîntuire, pe cînd altele nu au acelaşi caracter, ci unul secundar sau neesenţial, în sensul că el nu
condiţionează în mod absolut mîntuirea, fiind totuşi necesar şi folositor pentru lucrarea
mîntuirii2. Un întreg șir de canoane osândește erezia ca pe o năpastă a Bisericii, făcînd distincție
între lepădarea înfăptuită cu propria voie și cea fără de voie, din neștiință. Canonul 21 al
Sinodului de la Gangra nu îngăduie uniunea cu ereticii, iar canonul 45 apostolic 9 le interzice
ortodocșilor rugăciunea comună cu cei vinovați de erezie, în timp ce Canonul 14 al Sinodului IV
ecumenic nu îngăduie căsătoria cu ereticii. Ereticii sunt primiți în Biserică doar dacă
anatematizează toate ereziile ori fac pocăință atunci cand simt că li se apropie sfărșitul.
Recunoaşterea greşelii3 sau culpei de erezie cu intenţie sau fără intenţie atrage iertarea

2
Ioan Floca – Drept Canonic Ortodox – Legislatie si Administratie Bisericeasca, vol. 2, Editura Institutului Biblic si
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1990 – pg. 108
3
Regulementul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, în “legiuirile
Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1952.

4
condiţionată de canon, iar nerecunoaşterea se pedepseşte întâi cu oprirea de la săvârşirea celor
sfinte canonisirea la o mănăstire (sau catedrală) pe timp de o lună până la trei luni. După timpul
de pedeapsă, iertarea este urmată detransfer departe de locul unde s-a constatat erezia. Ereticul
stăruitor este deferit Consistoriului Eparhial şi sancţionat dispoziţiilor canonice.Or todocșii
trebuie să-i "trateze blând si pașnic" pe eretici, să fie toleranți, buni creștini.

Art. 9: Erezia4 este sau respingerea intenţionată şi îndărătnică a unei dogme fixate de Biserică sau
împărtăşirea unei dogme eretice reprobată de către Biserică.

Art. 10: Vina de erezie se constată în acelaşi mod ca şi cea de apostazie”

- Schisma este caracterizată de reglementările bisericești ca o separare de Biserică din

cauza discernerii eronate a unor norme de disciplină, morală si de cult ale învățăturii Bisericii.
Este considerată schismă insubordonarea si neacceptarea autorității bisericești legale.

Canoanele bisericesti judecă neascultarea față de îndatoririle în ceea ce privește cultul divin. Se
specifică pedeapsa afurisirii pentru profanarea locașului de cult. Canoanele 74 al Sinodului
trulan, 28 al Sinodului de la Laodiceea si 42 al Sinodului de la Cartagina, nu permit ospețe in
Biserică ori amenajarea de dormitoare . Nu este permisă negustoria in curtea bisericii (canonul
76 al sinodului trulan), si se aplică pedepse celor care pun stăpânire pe obiectele de cult (canonul
72, 75 apostolic)17, ori pentru cei care prăduiesc morminte (canonul 66 al Sf. Vasile cel Mare).

Neconformarea față de superiori este damnabilă de canoane ce stabilesc caterisire pentru

episcopul care este în dezacord față de Sinod (canoanele 1-2 ale sinodului III ecumenic),
anatema pentru preoții care se întorc contra episcopului (canonul 11 Cartagina) M, iar mireanul
să fie afurisit.

- Simonia derivă din vinderea si cumpărarea darului Duhului Sfânt și a demnitații bisericești
de orice fel. Canoanele 29 si 30 apostolice blamează simonia căci se perturbă "indeplinirea
indatoririi canonice de a se examina cu deosebită grijă, toți candidații pentru alegerea si
promovarea celor mai vrednice elemente in funcțiunile bisericești in general și in preoție în
special".

4
Regulementul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, în “legiuirile
Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1952,

5
 Canonul 2 al sinodului IV ecumenic spune că la credincioșii laici, apariția simoniei debutează
cu negocierea darului spiritual, iar sancțiunea putând fi chiar anatematizarea. O formă de
simonie este considerat nepotismul, damnat de canonul 76 apostolic - "nu se cuvine episcopului a
hirotoni la demnitatea episcopului pe cine voieste, facand dar fratelui sau fiului, sau altei
rude...".

Canoanele sunt general obligatorii membrilor Bisericii, după cum arată canonul 2 al sinodului
trulan si canonul 1 al sinodului VII ecumenic. Canonul 2 al Sinodului Trulan spune : "nimănui să
nu-i fie iertat a modifica canoanele mai înainte arătate sau a le desființa sau a primi, afară de
acestea alte canoane născocite de oricare cu inscripții false de către cei care au căutat să
negustorească cu adevărul...".

Pedepsele sunt mijloace de disciplinare care se impun cuiva in cazul nerespectării legii, in
scopul de a ridica pe cel căzut, a reabilita autoritatea legii versus vinovat și cu rol educativ,
profilactic .

În genere pedepsele precizate de legile bisericești în vigoare sunt aliniate pedepselor stipulate
în canoanele Bisericii5 În raport de greutatea abaterii, potrivit canoanelor, clericul care comite un
delict poate fi supus urmatoarelor pedepse:

Admonestarea sau sfatul si dojana duhovnicească de care sunt pasibili si clericii pentru
cazuri de abateri mai ușoare (canonul 19, sinodul IV ecumenic) ori pentru delicte mai
grele savârsite fără intenție (canonul 15 apostolic, 16 I ecumenic; 23 IV ecumenic).
Strămutarea (transferarea) delicventului din locul care i se cuvine după sfințire ori după
durata promovării intre cei din ultimele ranguri. Canonul 7 Trulan relevă faptul ca acest
canon se dă celor care nazuiesc spre un rang mai înalt decât îi permite starea sa canonică
ori legală.
Suspendarea temporară din funcție (canonizarea).

Canonul 36 apostolic legiferează că ce făcuți vinovați de delicte grele contra autorității

bisericești, să fie suspendați și trimiși pentru canonisire la mănăstiri ori la catedrala episcopală.

Oprirea temporară de la slujirea serviciilor divine.

5
https://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/delictul-neascultarii-autoritati-pedepsele-dupa-canoane-legile-
bisericesti-69954.html

6
 La această coerciție sunt vizați cei care fac păcate grele, de necurățat, pentru a putea oficia
toate lucrările preoțesti (canonul 9 Neocezareea), ori cei care își revendică drepturi necuvenite la
constituirea funcțiilor preoțesti.

Revocarea permanentă din serviciu. Se aplica pentru neândeplinirea regulată a serviciului

de catre persoanele clericale, cu funcții de conducere. Canonul 16 al Sinodului I-II
stabilește această pedeapsă episcopului ce pleacă nejustificat din eparhie, canonul 16
Antiohia, daca ocupă abuziv o eparhie, iar canonul 15 apostolic, daca un preot lipsește de
la serviciu deliberat, fară obținerea permisiunii.
Interzicerea definitivă de la funcțiile preoțesti, dar cu păstrarea dreptului de a purta
numele de cleric și a demnitații clericale.

Pedeapsa se stabilește celor care săvârșesc delicte, care produc sminteală în popor, dar care au
fost făcute fără știință si cei împricinați s-au căit mai târziu, cei ce scădeau în credință în perioada
persecuțiilor (canonul 1 Ancira), ori au contractat căsatorie nelegală fără știință, înainte de
căsătorie (26 trulan, 8, 9 Neocezareea).

Caterisirea sau oprirea permanentă de la savârsirea funcțiunilor preoțesti concomitent cu

pierderea numelui și demnitații de cleric. Pedeapsa este stabilită pentru cei care comit
delicte grele contra legilor ierarhiei. Clericii cu această pedeapsă nu mai au dreptul de a
savârși cele sfinte, de a învăța și de a păstori, precum si drepturile la onorurile ce li se
cuveneau în calitate de clerici, și apoi sunt eliminați din catalogul clericilor și trecuți în
rândul laicilor. Canonul 3 al Sinodului de la Antiohia stabilește pentru aceștia "să se
reintegreze la locul său". Pentru episcopul care l-ar primi caterisit, se dispune epitimie ca
cel care vatămă legile bisericești. Iar canonul 21 Trulan stabilește ca celui caterisit să i se
interzică reprimirea în randurile ierarhiei .
Caterisirea concomitent cu afurisirea.

Pedeapsa aceasta presupune concomitent cu caterisirea și excluderea pentru o perioada

din rândul laicilor. Se dispune când un cleric caterisit săvârșește funcțiuni spirituale, ori dacă
comite un delict echivalent cu cel pentru care a fost caterisit ori care încalcă edificiul credinței și
a Bisericii. Canonul 28 Apostolic dispune ca cel caterisit care oficiază slujbe religioase "să se
taie cu totul de la Biserica".

7
 Anatema.

Anatema - numită şi blestem sau afurisenie, constă din supunerea celui excomunicat la cea
mai gravă dintre pedepsele bisericeşti, echivalentă cu pedeapsa capitală, şi care se aplică prin
rostirea unui blestem asupra celui ce s-a făcut vinovat de cele mai grave abateri şi în care persistă
cu îndărătnicie. Anatema, în Biserica veche, însemna şi simpla excomunicare(lepădare) 6

Presupune excluderea definitivă, permanentă a unei persoane din Biserică, în circumstanțe de o

gravitate deosebită, atunci când toate mijloacele, metodele de îndreptare au fost epuizate. După
Balsamon, anatema este definită drept îndepărtare de la Dumnezeu. Canonul I al sinodului II
ecumenic decide că "să fie anatematizat tot eresul, pentru a nu se desființa credinta”.

Aceste pedepse sunt stabilite și pentru cei care comit delicte contra demnitarilor civili. Canonul
84 apostolic decretează : "Dacă va defăima cineva fară dreptate pe împăratul sau pe dregător,
să ia pedeapsa si dacă va fi cleric să se caterisească, iar dacă va fi laic să se afurisească".
Canoanele stabilesc pentru mireni, alături de admonestare și dojană, postul și rugaciunea alături
de metanii (canoanele 1, 3, 5, 6, 9-11, 13, 16, 20, 23-24, 29, 31, 37, 41, 48, 49-64 Ioan
Ajunatorul), căntarile bisericești (canonul 8, 9, 48, Ioan Ajunătorul), participarea la slujbe
(canonul 1, 26 Ioan Ajunatorul) ; participarea săptămânală la biserică la liturghie (canonul 26
Ioan Ajunatorul). Aceste pedepse sunt limitate în timp. Ca pedeapsă permanentă este
excomunicarea sau afurisirea. Excomunicarea este de cinci tipuri: excluderea de la primirea
Sfintei impartașanii; oprirea de la Sf. Impartasanie si de la rugaciunile Bisericii; excluderea din
comunitatea credincioșilor; eliminarea permanentă din Biserică prin anatema (afurisenie ori
blestem). Cea din urmă categorie de excomunicare se decretează exclusiv clericilor si stabilește
interzicerea de la savârșirea celor sfinte.

Conceptul de "excomunicare" și conceptul de "afurisire" :

6
Vezi: canonul 18 al Sinodului de la Ancira, în Sintagma Ateniană, vol. III, p. 58; Dr. Nicodim Milaş, Canoanele…,
vol. II, part. 1, p. 21-22; Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 180.

8
 Excomunicarea (excomunicatio) sau afurisirea în sens propriu înseamnă îndepărtarea din
Biserică prin lipsirea de calitatea de membru al Bisericii şi implicit prin lipsirea de orice drepturi
legate de această calitate7. Excomunicarea, în Biserica Veche, timpurie, avea și înțelesul de
oprire temporară de la Sf. Împartășanie, adică de la cumincarea (comuniunea cu Hristos) . În
Biserica veche s-a admis excepţia ca şi unii catehumeni aflaţi în primejdie de moarte sau în stare
de boală gravă să poată primi Sf.împărtăşanie (can. 13, sin. I ec.; 6 Ancira ; 7 Cartagina ; 73
Vasile cel Mare ; 2, 3 Grigore de Nissa ,- 9 Nichifor Mart.). Nu este îngăduit ca această Sf. Taină
să se dea trupurilor celor morţi (can. 83 sin. VI ec. ;Cart.). Potrivit canonului 13 al sin. I ec., Sf.
Euharistie se împărtăşeşte şi celor excomunicaţi sau aflaţi sub alte pedepse bisericeşti care-i
opresc de la împărtăşanie, însă numai în cazurile ca aceştia se găsesc aproape de obştescul sfîrşit.
«Iar pentru cei ce pleacă din viaţă (muribunzi) să se observe şi acum legea veche şi
canonicească, încît dacă pleacă cineva să nu se lipsească de merindea cea mai de pe urmă şi
cea mai necesară... cel ce pleacă cerînd a se împărtăşi de Euharistie, episcopul după examinare
să-i dea din prosîoră» (can. 13, I ec.). Sf. canoane mai prevăd că şi anumiţi eretici, reîntorcîndu-
se la Biserică, puteau fi reprimiţi şi deci puteau redeveni membri deplini ai ei, numai după ce
primeau Sf. împărtăşanie (can. 95, VI ec.)8.
Conform unor izvoare arhaice ce aparțin Dreptului canonic 9 , conceptul de
"excomunicare" nu este similar cu cel de "afurisire" din cauza gradelor sale de aplicare:

Primul grad rezidă în oprirea vinovatului de la împartașirea cu Sfintele Taine pe o

perioadă delimitată – afară de situația unei afecțiuni incurabile, caz in care i se
îngăduie a se impartași cu Sfintele Taine, cu clauza ca în situația unei tămăduiri să-și
reănceapă canonul.
Al doilea grad consistă în interdicția atât de la Sfânta Împartașanie, căt și de la parisia la
rugăciuni în Biserică.
Cel de al treilea grad rezidă din înlăturarea din mijlocul credinciosilor(excommunicatio),
"separarea si excluderea din Biserică și de la orice impartasire sau comuniune cu
credinciosii", adică din grupul laicilor, și din tagma clericală pentru clerici Pentru N.
7
Această pedeapsă o tratează şi Zonaras în comentariul său la canonul 13 al Sinodului I-II din Constantinopol
(SintagmaAteniană, vol. II, p. 690).
8
Ioan Floca – Drept Canonic Ortodox – Legislatie si Administratie Bisericeasca, vol. 2, Editura Institutului Biblic si
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1990
9
https://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/excomunicare-afurisire-69955.html

9
 Milas, Afurisirea clericilor, potrivit lui N. Milas, constă în "excluderea de la îndeplinirea
serviciilor bisericești, în oprirea (suspensio) persoanei clericale, gasită vinovată de un
delict mai mic, de a se bucura de drepturile cuvenite în treapta ei ierarhica", iar
excomunicarea - ca sancțiune bisericească pentru laici - "constă din excluderea de la
Euharistie pe un timp mai lung ori mai scurt. Si, in caz de îndăratnicie, respectivul
trebuie sa fie lipsit de comuniunea cu Biserica, să se excludă din Biserica și să se
considere ca străin de Biserică. Excluderea din Biserică, afurisirea este deci cea din
urmă și prin urmare cea mai gravă pedeapsă, pe care tribunalul bisericesc poate s-o dea
contra celor ce violează legile ei".

În cuprinsul anumitor canoane, excomunicarea îngrădește accesul la împartașire (Can. 3

Sf. Vasile), pentru o perioadă de timp ori permanent . Ca atare, sunt canonisti care susțin că
excomunicarea scoate pe clericul afectat de această sancțiune "de la administrarea si primirea
Tainelor.... Pentru mireni, aceasta excludere a. fost inteleasa, initial, in scoaterea lor "din
comuniune pâna la moarte" (Can. 2 Neocez.; 2 Ant).

Pe baza unor canoane o parte dintre canoniști ortodocsi au pus semnul de echivalență între
sancțiunea "afurisirii" și "suspendarea" din oficiul bisericesc. "Afurisirea... referitoare la
persoanele clericale ...constă nu in excluderea de la impartașire, ca la laici, ci de la
indeplinirea serviciilor bisericești, in oprirea (suspensio) persoanei clericale, gasită vinovată de
un delict mai mic, de a se bucura de drepturile cuvenite in treapta ei ierarhică". afirmă N. Milas.
Unele canoane precizeaza in acest sens oprirea clericilor pedepsiti de la savărșirea Sfintei
Liturghii (Can. 15, 35, 36 apost.), a Tainelor in general, si a tuturor ierurgiilor. Cu toate acestea,
din izvoarele canonice, nu rezultă cu certitudine dacă această îngrădire ori "suspendare aduce cu
sine si pierderea dreptului de a exercita puterea administrativa si judecatoreasca". Ca atare, în
hotărîrea judecatorească este indicat să fie subliniat si acest aspect de către organele de judecată.
Se poate afirma că preoția harică lucratoare este condiționată de exercitarea puterii bisericești.
Limitarea dreptului de a asigura puterea jurisdicțională, temporar ori permanent, este
proporțională cu gravitatea abaterii si depinde de soluționarea instanțelor de judecată
bisericească. Ca atare, cele doua concepte - afurisirea si "suspendarea" sunt utilizate în
cuprinsul unor canoane cu un sens similar, cu toate că forma lor este diferită, deoarece prin
sancțiunea suspendarii trebuie sa ințelegem eliminarea temporară din serviciu (Can. 36 apost.),

10
iar prin afurisirea clericilor - canonul 5 apostolic - îngrădirea de a înfăptui lucrarile sfinte o
perioadă de timp (Can. 20 IV ec. ; 3 VI ec. ; 14 Sard. ; 19, 133 Cartag.). Acest fel de afurisire a
clericilor nu poate fi asemuită cu sancțiunea afurisirii (excomunicarii) care se potrivește clericilor
caterisiți. Potrivit canoniștilor eleni, afurisirea este mare si mica. Afurisirea mare rezidă în
ingrădirea absolută de la impărtășanie. Afurisirea mică este îngrădirea temporară de la
impartășanie sau de la lucrări sfințitoare.

Biserica are autoritatea de a anula în orice moment sancțiunea excomunicarii, în

conformitate cu principiul iconomiei. Sfantul Vasile cel Mare ne spune că "...cei ce sunt in
tagma mireneasca, fiind scoși din locul credinciosilor, iarași se primesc la locul din care au
căzut" (Can. 3). Deci, "din milă" pentru cei care s-au pocăit - îndepartandu-se de păcatul săvarșit
- Biserica are legitimitate de a acorda "pocaința" (Can. 2 Neocezareea), adică epitimie, și
implicit îndreptare. Cu toate că excomunicarea este echivalentă cu moartea spirituală, Biserica
are puterea de a anula aceasta pedeapsă si după decesul celui excomunicat.

O parte a canoniștilor ortodocși afirmă că excomunicarea este lipsirea "de relația cu cei
credincioși din comunitatea Bisericii intr-o măsura mai mare ori mai mică, dupaă gravitatea
delictului comis". Această definiție este însă proprie eclesiologiei medievale romano-catolice. În
comentariul său la canonul 13 al Sinodului de la Constantinopol (861), Zonara afirmă, în
comentariul său la canonul 13 al Sinodului de la Constantinopol (861), că excomunicarea este
îngrădirea cu strictețe atât de la "Tainele dumnezeiești", cat si "înlăturarea din Biserică".

Făcând mențiune la dispoziția canonului 25 apostolic, Sfantul Vasile cel Mare declară că
diaconul "lepădat de la diaconime,... fiind pus la locul mirenilor, nu se va opri de la impărtașire,
fiindca ființeaza un canon vechi ca cei cazuți dintr-o treapta să se supună numai acestui fel de
pedeapsă... ; dar si pentru altă pricină, căci cei ce sunt in tagma mirenească, fiind scoși din
locul credincioșilor, iarași se primesc la locul din care au căzut; iar diaconului ii ajunge odată
osânda caterisirii; deci fiindcă nu i se mai dă lui diaconia - conchidea Sfantul Parinte - in
această singură osânda sa consiste pedeapsă" (Can. 3). Biserica Primară a cunoscut însă si
practica primirii in "comuniune fară de impărtașanie" (Can. 5 Ancira).

Potrivit rânduielii canonice a Bisericii pre-niceene, "qui communica-verit, vel oraverit

cum excominunicato, sive clericus, sive laicus, excom-municetur" (cel care va comunica, sau se
va ruga cu cel excomunicat, fie cleric sau laic, se va excomunica). Canonul 16 al Sinodului de la

11
Arles (Galia, anul 314) interzice orice legătură cu cel care "pro delicto suo a communione
separantur...". După dispoziția canonului 36 apostolic, "clerul cetații", care nu primea pe cel
hirotonit lor intru episcop, trebuia "să se afuriseasca, fiindcă nu au invățat pe un astfel de popor
nesupus". Conforn canonistului N. Milas, această afurisire trebuie înțeleasă ca "oprirea de la
savârșirea funcțiunilor preoțești". Canonul 36 apostolic îi lipsea pe clericii respectivi si de
oficiile lor eclesiastice, care purtau cu ele și "participarea la o putere de natura jurisdicțională".
Bătrâna rânduială canonică - din Est si Vest - stipula "causam excommunicationis expresse
conscribat" (sa fie menționată expres cauza excomunicării).

La Sinodul de la Antiohia s-a născut principiul care stabilește că cei excomunicați nu vor
putea fi reprimiți în Biserică până în momentul în care "nu vor arăta rodiri de pocăință... Iar de
se va vădi că oarecare dintre episcopi, prezbiteri sau diaconi, sau oarecare din canon, va
comunica cu cei excomunicați, acesta incă să fie excomunicat, ca unul ce tulbura canonul
Bisericii" (Can. 2). Afurisirea si caterisirea sunt sancțiuni aplicabile clericilor aflați în exercițiul
legal al funcțiunii preoțești. Ca atare, un preot care n-a mai slujit la altar nu mai poate fi
sancționat cu caterisirea, ci direct cu excomunicarea sau anatema, din cauză că prin lipsa de la
slujirea altarului s-a autoexclus din tagma preoteasca. Excomunicarea si anatema - se aplica de
cele mai multe ori în urma caterisirii , iar clericul face în continuare aceiasi abatere ori pentru
abateri mai grave făcute după caterisire.

Parinții Bisericii au uzitat de 3 tipuri de excomunicări :

Excomunicarea mică, care rezidă în îngrădirea de la primirea Sfintei Cuminecaturi;

Afurisirea sau excomunicarea mare, care constă în interzicerea clericului vinovat de a
mai oficia la rănduielile si slujbele Bisericii;
Eliminarea din mijlocul membrilor Bisericii. Pentru clerici, afurisirea sau excomunicarea
rezidă în "suspendarea sau oprirea de la savarsirea celor sfinte" pe un timp limitat (Can.
36, 76 apost. ; 20 IV ec.) ori pentru totdeauna (Can. 17 apost.), când sancțiunea este
precedată de caterisire (Can. 58 apost.).

Legitimitatea de a excomunica aparține episcopului. Pentru ca judecata episcopului sa fie

fără cusur, "acesta ținea să se informeze și să-și întemeieze sentința si pe mărturia credincioșilor
comunității". În baza dispoziției canonului 5 al Sinodului I ecumenic, "cei ce sunt excomunicați,
fie dintre cei din cler, fie dintre cei din starea laică, să aibă putere sentința episcopului fiecarei

12
eparhii..." Episcopul are datoria de a aduce la cunoștință mirenilor "legiuirile lui Dumnezeu", și
să nu fie "pripit la excomunicare si la afurisire, ci statornic, nu iubitor de mustrare, nu pornit,
neprimind in contra cuiva mărturie fară trei martori, si moralitatea acestora sa fie dovedită de
multa vreme, și sa cercetezi dacă nu cumva sunt imboldiți de dușmănie sau de ură...", deoarece
"...cel afurisit pe nedrept prin nejudecata ta - se menționează în Constituțiile Apostolilor -
cuprins fiind de tristețe si deznadajduind, sau se va rătăci la păgâni sau se va opri la erezii, și se
va instrăina cu totul de Biserică și de nădejdea lui Dumnezeu și se va apuca de nelegiuiri, și vei
fi tu vinovat de pieirea lui, căci nu este drept sa fii grabnic la afurisirea păcatosului si zăbavnic
la primirea celui ce se pocăiește, și pripit la tăiere si nemilos la tămăduirea celui ce suferă... Să
știți dar, că cine afurisește pe cel ce n-a nedreptățit sau nu primește pe cel ce se, pocăiește, ucide
pe fratele sau și varsă sănge ca și Cain...".

Conform Tradiției canonice a Bisericii primare, un cleric excomunicat nu poate fi iertat si

reconciliat cu Biserica decât de episcopul care i-a dat această pedeapsă. Canonul 32 apostolic
dispune în această privință că reprimirea clericului afurisit să se facă de episcopul care 1-a
afurisit sau de succesorul sau legitim. Clericul excomunicat poate fi deci iertat numai de
episcopul care 1-a pedepsit, ori de urmașul său legitim (Can. 32 apost. ; 6 Ant.). În baza
dispozitiei canonului 13 apostolic , clericului i se prelungește sancțiunea dacă, plecând în altă
eparhie, iși ascunde pedeapsa. Părinții Sinodului de la Sardica au stabilit "...dacă vreun diacon,
sau prezbiter, sau oricare dintre clerici ar fi excomunicat, si s-ar refugia la alt episcop... acela
nu trebuie să-i acorde aceluia comuniunea... Iar de ar indrăzni să facă aceasta, să stie că,
adunăndu-se episcopii, va fi tras la răspundere" (Can. 13). În versiunea latină, se menționează
că "...ab episcopo suo communione fuerit privatus..." (ar fi fost lipsit de comuniune de catre
episcopul sau...). Prin acest adaos, "ab episcopo suo", se evidenția faptul că excomunicarea o
aplică episcopul, ca urmare a ieșirii de sub ascultarea canonică (Can. 31 apost.) a vreunuia dintre
clericii săi. În comentariul său la canonul 32 apostolic, Balsamon afirmă că, în situația
excomunicării unui cleric sau mirean, de către un episcop, mitropolitul ori Patriarhul care 1-a
hirotonit sau intronizat pe respectivul episcop are dreptul de a anula pedeapsa respectivă. În
situația în care episcopul care a decis sancțiunea excomunicarii a trecut la cele veșnice, urmașul
său are legitimitatea canonică de a dispune de principiul iconomiei, pentru a elibera pe cel
păcătos de sancțiunea excomunicarii.

13
Canonul 55 apostolic prevede că "dacă vreun cleric a defăimat pe episcop, să se caterisească...",
iar canonul 56 apostolic completeaza că "dacă vreun cleric ar defaima pe prezbiteri sau pe
diaconi sa se afurisească". Dupa interpretarea dată de N. Milas, canonul 56 apostolic "dispune sa
se afurisească, adică să fie lipsiți de oficiul avut in Biserică". Ca atare, în opinia canonistului N.
Milas, canonul 56 apostolic prevede pedeapsa destituirii din oficiu, si nu afurisirea sau
excomunicarea propriu-zisă. Toti "...cei ce sunt excomunicati, fie dintre cei din cler, fie dintre
cei din starea laică, pot fi absolviți prin sentința episcopului fiecarei eparhii", sau a Sinodului
fiecarei eparhii (Can. 5 I ec. ; 6 Antiohia). În baza dispoziției canonului 5 al Sinodului I
ecumenic, "Sinodul provincial era singurul indreptatit a ancheta valoarea sentintelor de
excomunicare" date de un episcop. În canonul 5, Părinții Sinodului I ecumenic au prevăzut
obligația canonică conform căreia orice act de excomunicare - implicit de caterisire al preoților și
diaconilor, să se cerceteze și să se examineze de Sinodul episcopilor, aceștia ca nu cumva "să se
fi lepădat din comunitate din micimea de suflet, sau din dorul de ceartă, sau din oarecare
aversiune de acest fel al episcopului... Și, despre care se va constata evident ca au vătămat pe
episcop, de catre tțti să se considere a fi excomunicați legal, pană ce obștea episcopilor va socoti
să hotarască pentru danșii o sentința mai blandă". Ca atare, în virtutea dispoziției canonului 5 I
ecumenic, clericul lovit cu pedeapsa caterisirii și excomunicării de către episcop ori, putea uza de
dreptul de apel la Sinodul mitropolitan (provincial), care poate "suprima toată micimea de
suflet". Dreptul de apel se putea uzita în special în situația unei subiectivități episcopești in
judecarea clericilor respectivi. In canonul 20, Părinții Sinodului de la Antiohia (341) prevăd
întrunirea sinoadelor episcopilor, conduse de intâistătătorii Bisericilor respective, și pentru "ca la
aceste sinoade să vină prezbiterii, si diaconii, și toți celor ce li se pare ca sunt nedreptațiți, și de
la Sinod să dobândească judecata;..". Clericul care contestă măsura episcopului de al
excomunica, ca injustă, are posibilitatea de a face apel la mitropolit (Can. 14 Sardica). Acest
canon - 14 Sardica - reiterează dreptul de apel la Sinodul mitropolitan, ori la cel al "episcopilor
vecini" (episcopos finitimos) în situația caterisirii si excomunicării unui cleric de catre un
"episcop iute de fire", care "pornindu-se in graba impotriva unui prezbiter sau diacon, ar vrea
să-1 scoată pe acela din Biserica". Parinții Sinodului de la Sardica (343) au dispus ca "...să se
poarte grija ca unul ca acesta să nu se osandească indată, nici să se lipsească de comuniune, ci
acesta "să aibă putința a se adresa episcopului capitalei (mitropolitului) acelei eparhii, iar dacă
cel al capitalei lipsește, să meargă la cel mai apropiat, si să se roage ca să se cerceteze cauza

14
lui cu temeinicie... Dar mai inainte de a se cerceta toate cu bagare de seama si cu credinta, cel
lipsit de comuniune sa nu-si atribuie siesi comuniunea pana nu se va lamuri cauza...". Cuprinsul
canonului 5 al Sinodului I ecumenic - în versiunea Bisericii copte - are un adaos, care stabilește
că procedura de cercetare si judecare a celui caterisit să aibe în vedere și apărarea împricinatului
pe baza chestionarului înaintat de Comisia de judecată. Dionisie Exiguul si Prisca spun că:
"pană ce obstea episcopilor sau episcopul va socoti să hotărască...". Conform doctrinei canonice
ortodoxe, un episcop nu se poate pronunța împotriva hotărârii luate de "obștea episcopilor".
Canoanele 53 Elvira (an. 300) si 16 al Sinodului de la Arelate (314), dar și canoanele 1, 2, 13,
15, 16 si 32 apostolice au decretat că cel excomunicat nu poate fi reconciliat decât de episcopul
care i-a aplicat aceasta sancțiune. Canoanele respective nu pomenesc de organizarea
mitropolitana ori despre Sinoadele mitropolitane, ci doar de organizarea eparhială sau pre-
mitropolitană. După adoptarea formei de organizare mitropolitană - în baza canonului 4 al
Sinodului I ecumenic - era normal ca Părinții să facă referire la "obștea episcopilor", la Sinodul
mitropolitan, ca instanța de apel. Ca atare, un asemenea adaos, care nu este conform doctrinei
canonice ortodoxe, nu poate avea un caracter de obligativitate canonică.

Canon 5 al Sinodului I ecumenic stabilește aplicarea principiului iconomiei în situația

unor asemenea pedepse, și de caterisire si excomunicare. Sfântul Sinod este îndrituit să decidă
"pentru dânsii o sentință mai blândă", sub rezerva îndreptarii și pocăinței. În virtutea acestei
dispozitii de principiu, legislația unor Biserici Ortodoxe locale a stabilit că Sfântul Sinod rămane
organismul legitim să abroge ori să mărească pedeapsa caterisirii și a excomunicării. Sinodul din
Cartagina - din anul 419 - a decretat că "episcopul, fără motiv, să nu despoaie pe cineva de
comuniune" (Can. 133). N. Milas spune că, "daca un episcop a excomunicat in chip ilegal pe
cineva (in cazul prezent pe un individ, care singur i-a marturisit pacatul), apoi ceilalti episcopi
trebuie sa intrerupa comunitatea cu acela, atata vreme cat dansul nu vrea sa fie in comuniune cu
acela pe care 1-a excomunicat in mod ilegal". Un episcop pedepsit prin afurisire, nu mai are
"dreptul de a se bucura de cinstea cuvenita episcopilor".

Canonul 18 Ancira dispune ca episcopii neprimiți de eparhia dată lor "să rămană in prezbiteria
unde au fost mai inainte prezbiteri", însă "să nu fie ei lepadați din demnitate". Și această
mărturie ramâne edificatoare in privința impreciziei terminologice în ceea ce privește pedepsele
bisericești.

15
În cuprinsul canoanelor Bisericii Ortodoxe aflăm consemnate cazuri felurite de aplicare a
pedepsei afurisirii (excomunicarii). Precizarea acestor cazuri ne arată abateri si delicte ale
mirenilor si clericilor, pentru care s-a dispus această coerciție în Biserica primului mileniu
creștin, și, în același timp, ne va relevă și adoptarea unor hotărâri de principiu . De exemplu,
după dispozitia canonului 8 apostolic - Colectia clementina (Fragmentari Veronense) -
credinciosii care intră si ascultă lecturile biblice, dar nu răman la rugăciune și la Sfânta
Împărtășanie, să se afurisească, ca unii ce conturbă ordinea în Biserica. N. Milas,
"...excomunicarea ca pedeapsă bisericească pentru laici, constă din excluderea de la Euharistie
pe un timp mai lung ori mai scurt".

Reiterând unele dispoziții canonice mai vechi (Can. 21 Elvira; 11 Sardica), Părinții
Sinodului Trulan au decis ca mireanul creștin, care, "petrecând in cetate, nu ar merge la Biserică
in trei zile de Duminici din trei saptămani, ..., să se excludă din comuniune" (Can. 80), iar cel
care smintește pe cei care nu sunt creștini "să se afurisească" (Can. 77). Canonul 5 al Sinodului
de la Elvira (306) dispune pedeapsa afurisirii, pe o perioadă de șpte ani, pentru femeile
păcătoase, iar canonul 7 al Sinodului de la Arelate (314) decide excomunicarea episcopilor
eterodocsi.

În urma hotărârii la care au ajuns Părinții Sinodului de la Antiohia (341), clericul care solicită
sprijin de la politicieni, fără informarea prealabilă a episcopului locului, trebuie "să se
izgonească, si lepădat sa fie, nu numai de comuniune, ci si din demnitatea de care era partaș..."
(Can. 11). Monahii si mirenii care se distanțează de comuniunea cu episcopul lor, "desăvârșit să
se afurisească din Biseriăa până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor intoarce la
episcopul lor propriu" (Can 13 C-pol, 861).

Din cuprinsul unor canoane apar și dispoziții de principiu cu privire la aplicarea pedepsei
excomunicării. Conform dispoziției canoanelor 10 apostolic si 2 Antiohia, acela care se roagă
cu un excomunicat, să fie afurisit. Clericul sau laicul este afurisit, dacă se duce in altă eparhie si
acolo este primit fară scrisori de recomandare, să se afuriseasca cel ce 1-a primit (Can. 12
apostolic), iar celui excomunicat sa i se prelungească afurisirea (Can. 13 apost). În virtutea
deciziei unor canoane (16, 32 apost., 5 I ec, 3, 6 Ant. si 13 Sardica), cel care a fost excomunicat
de episcopul ori nu poate fi primit de alt episcop, pâna în momentul abrogării pedeapsei de catre

16
episcop ori Sinodul. În virtutea deciziei canoanelor 6 II ecumenic si 128 Cartagina,
excomunicatul nu poate șterge acuzația cu caracter bisericesc contra clericilor.

Conforn îndrumătorului canonic întocmit de canonistul L. Stan, se pedepseste cu

afurisirea:

Episcopul care :
Refuză să se ducă in eparhia pentru care a fost hirotonit (Can. 36 apost., 17 Ant.) ;
Primește în eparhia sa clerici sau mireni afurisiți, veniți din alte eparhii (Can. 12 apost.)
Primește clerici, care, impotriva voinței episcopului lor, și-au părasit eparhia (Can. 16
apost.) ;
Nu poartă grija să dea clericilor săraci cele de trebuință (Can. 15 apost.) ;
Hirotonește ca urmaș al său pe o rudenie a sa (Can. 76 apost.) ;
Se amestecă in treburile altei eparhii, făra învoirea episcopului competent (Can. 18
Ancira) ;
Clericul care : .
A ajuns la demnitatea de cleric, prin bani (Can. 29 apost.)
Vinovat din cauza că poporul nu vrea să primească pe episcopul canonic (Can. 36
apost.);
Joacă jocuri de noroc sau se dă beției (Gan. 43 apost. ; 56 VI ec.);
Umblă la cârciumi (Can. 54 apost.) ;
Defaimă pe un cleric superior (Can. 56 apost.) ;
Batjocorește pe un infirm, schiop, surd sau orb (Can. 57 si 58 apost.) ;
Duce din Biserică vase sfințite, spre a le folosi acasă (Can. 73 apost.,. 10 I-II) ;
Se mută la alte Biserici și, somat fiind, nu se mai întoarce la Biserica pentru care a fost
hirotonit (Can. 16 I ec. ; 20 IV ec).
Mireanul care :
Se roagă împreună cu cei excomunicați (Can. 10 apost. , 12 Ant.);
Disprețuiește pe episcop, sau devine schismatic (Can. 31 apost. ; 5 Ant. ; 13 I-II) ;
Ucide pe cineva (Can. 65 apost.) ;

17
 Postește (Post Negru) Duminica sau Simbăta (afară de Simbăta Mare) (Can. 66 apost. ;
55 VI ec.);
Defaimă conducerea de Stat sau pe dregători (Can. 84 apost.) ;
Mireanul sau monahul care nu se supune episcopului său (Can. 8 IV ec), adică nu face
ascultare canonică ;
Își ia singur Sfânta Cuminicatură, de față fiind episcopul, prezbiterul sau diaconul (Can.
58 VI ec.);
Predică în public (în Biserică), fără invoirea episcopului (Can. 64 VI ec.) ;
Face circiumă sau alt fel de comerț în curtea Bisericii (Can. 76 VI ec.) ;
Comunică cu clericul care liturghisește sau botează în paraclise particulare, fără
învoirea episcopului (Can. 12 I-II);
Se abține de la nuntă, carne si vin, fiindcă le consideră pe acestea lucruri păcatoase
(Can. 51 apost.) ;
Femeia care se marită cu fratele barbatului ei si nu se desparte de el (Can. 2 Neocez.) ;
Monahul care desconsideră normele canonice ale Bisericii (Can. 4 IV ec.) ;
Monahii si monahiile care, după ce au facut votul, se căsătoresc (Can. 16 IV ec).

Conform cu doctrina canonică ortodoxă, se mai pedepsesc cu afurisirea urmatoarele

abateri si delicte ale clericilor:

Neglijarea sau nerespectarea condițiilor canonice cerute candidaților la hirotonie (Can.

76 apost.; 4 I ec ; 19 Ant.; 49 Cart.);
Refuzul clericului de a-și păstori turma încredintata la hirotonie (Can. 15 apost.; 16 I
ec. ; 6, 10 IV ec. ; 15 VII ec). Un asemenea cleric este pedepsit și cu "excluderea din
serviciu" (Can. 36 apost. ; 20 IV ec. ; 18 VI ec. ; 17 Ant.) și trimiterea pentru
canohisire la mănăstire. Tot cu afurisirea este pedepsit si episcopul care ar primi in
eparhia sa pe un asemenea cleric (Can. 17 apost. ; 20 IV ec). Trebuie reținut si faptul că
transferul nu este prevazut - de canoane - ca pedeapsă, ci, dimpotrivă, il interzic.
Canoanele 14, 15 apostolice, 15 I ecumenic, 20 IV ecumenic, 17 trulan, 10 VII ecumenic,
3 si 21 Antiohia, 16 Sardica etc, interzic clericilor să se mute dintr-un loc in altul. Un caz
de exceptie este prevazut de canoane doar pentru episcopi, si numai atunci cand acest
lucru este hotarat de Sinod pentru motive binecuvantate (Can. 14 apost. ,- 5 IV ec. ; 16

18
Ant. ; 48 Cart.). Canonul 15 al Sinodului I ecumenic a stabilit principiul canonic potrivit
caruia este interzis episcopului, prezbiterului sau diaconului "sa se stramute din cetate in
cetate". Cei care "persista, se cuvine - dispun aceiasi Parinti ai Sinodului I ecumenic - sa
fie excomunicati" (Can. 16). Urmând această randuială canonică, Părinții Sinodului de
la Sardica au interzis categoric "trecerea" sau "invadarea" episcopului "dintr-o cetate
mica in alta cetate", fiindca "unii ca acestia s-au aprins cu un infocat chip al lacomiei
dupa averi, si au slujit mai mult trufiei, ca sa se pară că au câștigat stăpânire mai mare"
(Can. 1). Unora ca aceștia, canonul le aplică nu numai pedeapsa caterisirii, ci "mai
aspru, fiindcă socotim - declarau Părinții Sinodului de la Sardica - ca unii ca aceștia nici
comuniunea laicilor nu se cuvine sa o aibă..." (Can. 1). Prin urmare, pedeapsa caterisirii
era insotita si de pedeapsa excomunicarii, adica "nec laicam communionem habet".
Părăsirea cu de la sine putere a parohiei sau eparhiei pentru care a fost destinat și
administrarea Tainelor si Ierurgiilor în alta parohie, fără știrea si consimțământul
autoritații bisericești competente (Can. 12, 15, 16 apost; 15, 16 I ec ? 10, 20 IV ec. ;
31, 59 VI ec. ; 10 VII ec. ; 3 Ant. , 11 Sard. s.a.);
Neglijarea obligației de a învața pe credincioși dreapta credință (Can. 58 apost. ; 19
trulan). În caz de recidivă, canoanele respective prevăd caterisirea;
Neâmpartașirea la Sfânta Liturghie, fără a spune motivul pentru care nu se împărtășesc
Comuniunea la nivel de rugăciune cu ereziarhii (Can. 45, 54 apost.).
Impunerea cu sila a plații pentru orice serviciu religios (Can. 2 IV ec. ; 22, 23 trulan"; 4,
5, 19 VII ec). Pentru cazul de recidiva se prevede caterisirea. Referitor la acest delict,
Pravila Mare precede : "...De se va arăta la vreun preot că ...au luat vreun dar ceva
pentru dumnezeiasca priciastenie, aceluia sa i se ia popia, ...". Cel căruia i s-a luat
"darul pentru niscare greșale adeverite si va indrăzni la Liturghie să facă, unul ca acela
să se gonească de tot și de în Beserica lui Hristos".
Necinstirea obiectelor sfinte (Can, 72, 73 apost.; 2 IV ec.; 1, 49, 97 trulan ; 13 VII ec.
etc) ;
Blasfemia (Can. 57 apost.) ;
Incălcarea drepturilor legale ale subalternilor (Can. 59 apost.), care poate merge - in
caz de recidivă - până la caterisire.

19
 Furtul de bunuri bisericești, în caz de recidivă se pedepsește cu caterisirea (Can. 25, 72,
73 apost. ; 13 VII ec. ; 10 I-II C-pol; 6, 8 Grigorie de Nyssa).
Divorțul introdus "din motive de evlavie" (Can. 5 apost. ; 13 VI ec. ; 2, 8 Neocez. ; 21, 62
Ioan Post.).
Vizitarea locurilor scandaloase de petreceri (Can. 54 apost. ; 9 VI ec.; 40 Laod. ; 40
Cart.).

Cu privire la scopul urmărit, pedepsele pentru clerici se grupează în pedepse de

îndreptare (poenae medicinalis, censurae) prin care se iau de tot toate drepturile şi bunurile
spirituale sau numai unele până la îndreptarea vinovatului; şi pedepse în sens propriu-zis
(poenae vindicative) prin care se iau cu totul toate drepturile şi bunurile spirituale şi de care
este legată şi pierderea funcţiunii deţinute până acum.

Potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, în
România, cultele „se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale
prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice” (art. 8 alin. 1),
„ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioşi” (art. 8 alin. 2). Astfel, „cultele pot
avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform
statutelor şi reglementărilor proprii (art. 26 alin. 1), însă, „existenţa organelor proprii de
judecată nu înlătură aplicarea legislaţiei cu privire la contravenţii şi infracţiuni în sistemul
jurisdicţional” (art. 26 alin. 3). Prezentul Regulament al autorităţilor canonice disciplinare şi al
instanţelor de judecata ale Bisericii Ortodoxe Române este întocmit pe baza Statutului pentru
organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române şi recunoscut de Guvernul României prin Hotărârea de Guvern nr. 53 din 16
ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie
2008.”10

Regulamentul Autoritatilor Canonice Disciplinare si al Instantelor de Judecata ale

Bisericii Ortodoxe Romane prevede clasificarea in 4 categorii care stablisec abateriile bisericesti:
1) abateri dogmatice;

„Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române”,
10

Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2015 – Preambul

20
 2) abateri morale;

3) abateri pastoral-liturgice;

4) abateri administrative.

1 - Abateri dogmatice (doctrinare) :

art. 9 - (2) Apostazia, în cazul clericilor, se sancţionează prin caterisire şi excomunicare, iar în
cazul mirenilor prin excomunicare.

art. 10 - (2) Erezia, după constatarea dovedită a refuzului îndreptării, se sancţionează astfel:

a) în cazul clericilor, prin caterisire şi excomunicare;

b) în cazul mirenilor, cu destituirea pentru cântăreţi bisericeşti, cu retragerea binecuvântării

(aprobării scrise) chiriarhale pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar şi
universitar sau pentru mirenii care desfăşoară alte activităţi cu binecuvântarea Bisericii;

c) în cazul monahilor, cu excluderea din monahism şi interdicţia de a purta haina monahală.

Potrivit articolului 5, paragraful B, lit. F din Regulamentul Autorităţilor Canonice Disciplinare şi

al Instanţelor de Judecată ale Bisericii Ortodoxe Române: Art. 5 - Competenţa de aplicare a
sancţiunilor revine următoarelor autorităţi canonice disciplinare şi instanţe disciplinare: B) Cu
posibilitatea de contestare din partea celui sancţionat: (1) Consistoriul propune autorităţii
canonice bisericeşti competente aplicarea următoarelor sancţiuni:

f) Excomunicarea – Excluderea din Biserica Ortodoxa”.11

CONCLUZII:

11
„Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române”,
Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2015 – pg. 20-23

21
Excomunicarea este o sancțiune bisericească severă aplicată pentru a restabili corectitudinea si
disciplina religioasa. Este o sanctiune canonică aplicată pentru prevenirea coruperii credinței,
pentru a proteja unitatea și disciplina Bisericii, pentru a restabili pacea si ordinea in Biserica si in
societate.

Excomunicarea bisericii Ortodoxe Romane a devenit una dintre cele mai importante chestiuni de
discutat in lumea contemporana. Excomunicarea a fost folosita pentru a preveni si sanctiona
comportamentul moral nepotrivit, precum si pentru a apara unitatea si integritatea Bisericii.

Excomunicarea in Biserica Ortodoxa Romana incepe cu un avertisment de la un preot sau de la

un episcop, care avertizează persoana să se pocaiască și să se întoarcă la Biserică. Dacă persoana
refuză să se pocaiască, ea poate fi excomunicatî de catre preot sau episcop. Excomunicarea se
poate aplica pentru păcate grave, cum ar fi negarea credinței, desacralizarea unui obiect religios
ori a unui loc sfant, ori orice altă faptă care daună unității și integrității Bisericii.

Excomunicarea ăn Biserica Ortodoxă Română implică anumite pedepse. Acestea pot include
interzicerea persoanei să mai participe la slujbă și la alte evenimente religioase, ori să se mai
boteze ori să se căsătorească in Biserică. De asemenea, persoana poate fi privată de dreptul sau
de a mai face parte din Biserică ori chiar de a mai fi numită preot.

În Biserica Ortodoxă Română, excomunicarea poate fi revocată prin pocăință. Pentru aceasta,
persoana trebuie să facă mai intai o cerere de iertare scrisă si apoi să participe la o slujba de
pocaință specială. În unele cazuri, persoana poate fi nevoită să facă un anumit sumă de acte bune
pentru a-și arăta regretul. După ce se aduc dovezi că persoana și-a pocăit păcatele,
excomunicarea poate fi revocată și persoana poate fi reintegrată ăn Biserică.

BIBLIOGRAFIE:

22
TEXTE SACRE:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București,
2015;

2. Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 2008.

Manuale, dicționare, enciclopedii:

1. Dicţionar de Teologie Ortodoxă, A-Z., Ion Bria, ediţia a II-a revizuită şi completată, Ed. IBM
al BOR, Bucureşti, 1994;

2. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei Române, Institutul de lingvistică

“Iorgu Iordan”, ediţia a II-a,Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1998;

3. Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, trad. rom. de Uroş
Kovincici şi Dr. Nicolae Popovici, vol. I, part. 1, Arad, 1930, p. 273; Arhid. prof. dr. Ioan N.
Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi comentarii, Sibiu, 1990;

4. Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureşti, 1990,
nstitutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1990

5. Ioan Floca – Drept Canonic Ortodox – Legislatie si Administratie Bisericeasca, vol. 2, Editura
Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1990;

6. Regulementul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe

Române, în “legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1952;

7. Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii

Ortodoxe Române”, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2015;

23
8. RUS, Remus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Ed. Lidia,
București, 2003.

Pagini internet:

https://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/excomunicare-afurisire-69955.html
https://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/delictul-neascultarii-autoritati-pedepsele-dupa-
canoane-legile-bisericesti-69954.html

24