@

anonul 15 de la Sinodul I-II din

Constantinopol de la anul 861
4 OCTOMBRIE 2016 LECTOR DR. EMILIAN ROMAN ARTICOLE TEOLOGICE

Cazurile de indisciplină erau frecvente în trecut, iar acuzele aduse episcopilor pe nedrept -
așijderea. Adesea, unii preoţi şi toţi cei dimpreună cu ei (inclusiv mirenii) acuzau pe
nedrept pe episcopii lor de faptul că se îndepărtau de dreapta credinţă şi nu săvârşeau
dreptatea, urmărind prin aceste acuze ruperea comuniunii cu episcopul lor şi încetarea
pomenirii numelui acestuia după rânduielile hotărâte la slujbele bisericeşti. Toate acestea
conduceau, în cele din urmă, la schismă şi la dezbinarea Bisericii lui Hristos.

"Nu trebuie să refuzăm duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi [...] Nu am fi de
altfel vrednici să primim Împărtăşania nici măcar o dată pe an…, dar cu mult este mai drept ca,
de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne
atingem pentru merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în
fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşarta trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o
dată pe an suntem vrednici de a ne împărtăşi cu Sfintele Taine…"
Sfântul Ioan Casian
360 - 435
"Lasă-L pe Dumnezeu să-ți rotunjească sufletul prin încercări. Nu te supăra pe El, nu te răzbuna
pe El, că te răzbuni pe tine."
Părintele Ioan Iovan
1922 – 2008

"Gadarinii l-au rugat pe Hristos să plece de la ei. Europenii nu l-au rugat, ci l-au izgonit. Îl izgonesc
prin tot ce le stă la îndemână: prin şcoli, prin presă, prin politică, prin filme, prin ghicituri ştiinţifice
şi prin toată trufia lor culturală; Îl izgonesc şi prin gânduri, prin cuvinte şi prin fapte – fiecare în
parte, în grup şi toţi laolaltă."
Sfântul Nicolae Velimirovici
1881 – 1956
 Sfântul Nicolae Velimirovici
"Când ai bogăție, cugetă cum vei îndura cu vrednicie sărăcia. Când ești fericit, cugetă cum vei îndura cu vrednicie
nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum vei îndura cu vrednicie defăimările lor. Iar în toată viața cugetă cum
vei muri cu vrednicie"

Foto: Bogdan Zamfirescu

Sinodul I-II din Constantinopol din anul 861 păstrează cu sfinţenie ceea ce s-a stabilit anterior de
către Biserică, în privinţa disciplinei bisericeşti. Acest sinod a reglementat, printre alte, probleme
de ordin canonic şi bisericesc, şi pe cea a relaţiei dintre cler şi mireni cu episcopul eparhiot
(canonul 13), a relaţiei dintre un episcop cu mitropolitul său (canonul 14) şi, nu în ultimul rând, a
relaţiei dintre un mitropolit, episcop, preot, diacon cu patriarhul (canonul 15). Tradiţia canonică
cuprinde numeroase canoane (31. 55 ap.; 6 sin. II ec.; 3 sin. III ec.; 18 sin. IV ec.; 31, 34 Trul.; 6
Gang.; 14 Sard.; 5 Antioh.; 10, 11, 62 Cartag.; 13, 14, 15 sin. I-II C-pol 861) ce reglementează
aceste raporturi de ascultare canonică.

Prin urmare, cazurile de indisciplină erau frecvente în trecut, iar acuzele aduse episcopilor pe
nedrept - așijderea. Adesea, unii preoţi şi toţi cei dimpreună cu ei (inclusiv mirenii) acuzau pe
nedrept pe episcopii lor de faptul că se îndepărtau de dreapta credinţă şi nu săvârşeau dreptatea,
urmărind prin aceste acuze ruperea comuniunii cu episcopul lor şi încetarea pomenirii numelui
acestuia după rânduielile hotărâte la slujbele bisericeşti. Toate acestea conduceau, în cele din
urmă, la schismă şi la dezbinarea Bisericii lui Hristos. Canonul 31 apostolic pedepseşte schisma
cu caterisirea pentru clerici şi afurisirea pentru mireni, dar – după cum spune şi canonul –
„acestea să se facă numai după una şi a doua şi a treia stăruinţă (poftire la ordine) din partea
episcopului”.

Alţii, dimpotrivă, văzând că nu-i pot acuza de erezie, cu vicleşug, îi acuzau de săvârşirea unor
păcate, fără însă să aştepte dovedirea acestora, rupând imediat comuniunea cu acesta şi încetând
pomenirea numelui la slujbele bisericeşti. În acest sens, canonul 13 I-II Constantinopol 861 a
hotărât că „dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon va osândi pe episcopul său pentru
oarecare vinovăţie, înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de osândirea lui desăvârşită ar
îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-1 va pomeni la sfintele
rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii şi să se
lipsească de toată demnitatea ierahicească”. Deci, canonul acesta pedepseşte cu caterisirea şi
pierderea demnităţii clericale pe preotul şi diaconul care îndrăznesc să rupă comuniunea şi să nu
pomenească numele lui la sfintele slujbe înainte de cercetare, judecare şi publicarea sentinţei
definitive de către organismul de judecată bisericească. Unul ca acesta, subliniază canonul, „nu
este vrednic nici de demnitatea presbiteriei, nici de numele de presbiter”. Canonul
concluzionează că cei care îi vor urma „de vor fi dintre cei ierosiţi, şi ei să cadă din demnitatea
lor; iar de vor fi monahi sau mireni, desăvârşit să se afurisească din Biserică, până când,
desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor propriu”.

Canonul 14 priveşte raportul dintre episcop şi mitropolitul său, primul pedepsindu-se cu

caterisirea dacă, sub pretextul unei acuze la adresa mitropolitului înainte de cercetare, judecare şi
publicarea sentinţei definitive de către organismul de judecată bisericească, rupe comuniunea cu
episcopul său şi încetează a pomeni numelui acestuia după rânduielile hotărâte la slujbele divine.

Canonul 15 completează canoanele precedente 13 şi 14 cu raportul de ascultare dintre

mitropoliţi, episcopi, preoţi şi ceilalţi clerici cu patriarhul lor. Astfel, canonul 15 al Sinodului I-II
din Constantinopol de la anul 861 trebuie interpretat în contextul mai larg şi anume cel al
raportului de ascultare canonică. Acesta prevede că toate cele trei canoane (13-15) se aplică
numai celor „ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac
schismă şi rup unitatea Bisericii” pentru anumite acuze nedovedite.
Totuşi, canonul 15 reglementează şi situaţia în care se poate rupe comuniunea şi pomenirea la
slujbele bisericeşti, dar într-o prezentare expressis verbis. Astfel, canonul precizează că: „cei ce
se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de
sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul
în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune
certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cei ce se numeşte episcop chiar
înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”. În
comentariul său, canonistul Nicodim Milaş, pentru a-şi valida interpretarea, aduce şi un exemplu
din Biserica Rusă prin citarea Arhimandritului Ioan care, ţinând cont de contextul istoric din
Biserica sa, cu condescendenţă şi cu observarea strictă a doctrinei canonice, reliefează că, la
interpretarea acestui canon, un preot nu va cădea sub incidenţa canoanelor atunci când rupe
comuniunea cu episcopul locului, dar acest lucru se concretizează numai în condiţii stricte, şi
anume atunci când acel episcop propovăduieşte o învăţătură străină de învăţătura Bisericii
Ortodoxe şi care a fost condamnată în mod solemn de către Biserica Ortodoxă şi dacă o
propovăduieşte expres şi în public în biserică, cu intenţia clară de a vătăma învăţătura Bisericii
Ortodoxe şi de a susţine respectiva erezie.

De menţionat este şi faptul că unul dintre principiile canonice fundamentale de organizare a

Bisericii Ortodoxe este principiul sinodalităţii, conform căruia conducerea Bisericii se exercită în
mod colegial, colectiv şi nu individual; prin urmare, organismul superior de conducere este
sinodul. Acest principiu a contribuit în mod efectiv la afirmarea şi menţinerea unităţii în
diversitate a Ortodoxiei.

Sinodalitatea în Biserica Ortodoxă este expres prevăzută în canonul 34 apostolic: „Se cuvine ca
episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept
căpetenie, şi nimic mai important să nu facă fară încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai
cele ce privesc parohia (eparhia) sa şi satele din cuprinsul ei. Dar nici acela sa nu facă ceva fără
încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va slăvi Dumnezeu prin Domnul în
Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. Acest canon statuează organizarea ierarhic-sinodală la
nivel local, chiar dacă nu foloseşte termenul de „sinod”, dar în acelaşi timp prevede şi
modalitatea în care se manifestă sinodalitatea, prin buna înţelegere şi, implicit, scopul acesteia,
cu adevărat o doxologie şi anume: Dumnezeu se măreşte, prin Hristos în Duhul Sfânt.

Un alt principiu fundamental este principiul ierarhic, conform căruia conducerea Bisericii se
realizează după rânduiala pe care ierarhia bisericească de instituire divină (diacon, preot,
episcop) o imprimă vieţii bisericeşti. Acest principiu se aplică la raporturile dintre slujitorii de
instituire divină, la raporturile dintre organismele de conducere ale Bisericii şi la raporturile
dintre unităţile bisericeşti.

Ascultarea canonică este expresia principiului ierarhic. Prin aceasta se înţelege subordonarea
treptelor inferioare faţă de cele superioare, ascultarea credincioşilor faţă de ierarhie, a ierarhilor
faţă de sinoade etc. Pe de o parte, ascultarea se concretizează prin îndeplinirea îndatoririlor ce
decurg din starea harică, a dispoziţiilor organismelor superioare cu conştiinciozitate şi
responsabilitate. Pe de altă parte, concret, diaconul şi preotul îşi arată supunerea faţă de episcop,
prin pomenirea numelui său în cadrul slujbelor divine, rugându-se pentru el. La fel face
episcopul faţă de mitropolit ş.a.m.d. Aşadar, fiecare pomeneşte numele întâistătătorului.
Aşadar, nepomenirea numelui este dovadă de neascultare canonică, de rupere a comuniunii şi
schism

Totuşi, canonul 15 reglementează şi situaţia în care se poate rupe comuniunea şi pomenirea la

slujbele bisericeşti, dar într-o prezentare expressis verbis. Astfel, canonul precizează că: „cei ce
se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de
sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte
eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor
supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cei ce se numeşte
episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită
celor ortodocşi”. În comentariul său, canonistul Nicodim Milaş, pentru a-şi valida
interpretarea, aduce şi un exemplu din Biserica Rusă prin citarea Arhimandritului Ioan
care, ţinând cont de contextul istoric din Biserica sa, cu condescendenţă şi cu
observarea strictă a doctrinei canonice, reliefează că, la interpretarea acestui canon, un
preot nu va cădea sub incidenţa canoanelor atunci când rupe comuniunea cu episcopul
locului, dar acest lucru se concretizează numai în condiţii stricte, şi anume atunci când
acel episcop propovăduieşte o învăţătură străină de învăţătura Bisericii Ortodoxe şi care
a fost condamnată în mod solemn de către Biserica Ortodoxă şi dacă o propovăduieşte
expres şi în public în biserică, cu intenţia clară de a vătăma învăţătura Bisericii Ortodoxe
şi de a susţine respectiva erezie.

Nicodim Milaș: Comentariu la

Canoanele 13-15 ale Sinodului
I-II de la Constantinopol (859,
861) despre nepomenirea
episcopului
25 Octombrie 2016 / Teologie

Salvează
 Foto Ana Mazilu: Biserica Sfântului Mormânt

Canonul 13
Cel viclean aruncând în Biserica lui Hristos seminţele neghinei eretice, şi acestea
văzându-le tăiate din rădăcină cu sabia Duhului, a venit pe altă cale de viclenie, apucându-
se să despartă Trupul lui Hristos prin nebunia schismaticilor. Dar sfântul sinod zăticnind
desăvârşit şi această viclenie a lui, a hotărât că dacă de acum înainte vreun presviter, sau
diacon va osândi pe episcopul său pentru oarecare vinovăţie, înainte de sinodiceasca jude-
cată şi cercetare, şi de osândirea lui desăvârşită ar îndrăzni să se depărteze de la
comuniunea cu acela, şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor,
precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii, şi să se lipsească de toată
demnitatea ieraticească. Căci cel ce este rânduit în ceata presviterială şi îşi atribue pripit
judecata mitropoliților şi osândeşte însuşi mai înainte de judecată, după chibzuiala sa, pe
părintele şi pe episcopul său, acela nu este vrednic nici de demnitatea presviteriei, nici de
numele [de presviter]. Iar cei ce vor urma acestuia, de vor fi dintre cei ierosiţi, şi ei să cadă
din demnitatea lor; iar de [vor fi] monahi, sau mireni, desăvârşit să se afurisească din
Biserică până când, desfăcând legătura cu schismaticii, se vor întoarce la episcopul lor
propriu.

(Cf. canoanele 31 Apostolic; 6 Sin. II Ec.; 3 sin. III Ec.; 18 sin. IV Ec.; 31, 34 Trulan; 6 Gangra;
14 Sardica; 5 Antiohia; 10, 11 Cartagina; 14, 15 Sin. I-II Constantinopol)
 Comentariu: În multe canoane se cuprind dispoziţii în privinţa supunerii clerului faţa de
episcopul în drept, începând cu canoanele apostolice şi până la sinodul prezent din secolul al IX-
lea (vezi și canoanele paralele). În vremurile trecute unii dintre presviteri acuzau pe nedrept pe
episcopii lor cum că ar lucra împotriva dreptei credinţe şi a dreptăţii (ἐν εύσεβεία καὶ
δικαιοσύνῃ), şi dezbinându-se de episcopul lor, produceau schizme (σχίσμα). Aceşti presviteri,
precum şi toți cei ce li se ataşau, erau supuşi pentru aceste fapte la pedepse severe (Canonul 31
Apostolic). Aceşti presviteri neastâmpăraţi dacă nu puteau să acuze de eres pe episcopul lor, şi
din acest motiv să se dezbine de dânsul şi să-i denege supunerea, atunci găseau motive în
niscaiva păcate, de cari s-ar fi făcut vinovat episcopul, şi fără să aştepte dovedirea acelor păcate,
întrerupeau în chip arbitrar comunitatea cu episcopul lor, încetau de a pomeni numele lui după
rânduielile prescrise la slujbele dumnezeieşti şi produceau schismă. Împotriva acestor fel de
presviteri neastâmpăraţi s-a emis canonul prezent (13), carele dispune să se caterisească şi să se
despoaie de toată demnitatea presviterul sau diaconul, carele ar îndrăzni să denege supunerea față
de episcopul său, înainte de a se fi cercetat şi dovedit sinodaliceşte transgresiunea, cu care a fost
acuzat acel episcop şi înainte de pronunţarea sentinţei definitive de către forul judecătoresc
bisericesc competent; căci - zice canonul - nu este vrednic nici de demnitatea nici de numele de
presviter cel ce osândeşte după chibzuiala sa şi înainte de judecată pe episcopul şi pe părintele
său şi cel ce îşi asumă puterea de mitropolit, care singur are căderea de a pronunţa sentinţă
asupra infracţiunilor episcopilor. Cu aceeaşi pedeapsă pedepseşte canonul şi pe toţi ceilalţi
clerici, care se ataşează acestor presviteri schismatici; în privinţa călugărilor (monahilor) şi
laicilor dispune să se afurisească desăvârşit (ἀφοριζέσϑωσαν παντελῶς) din Biserică până ce nu
se vor cuminţi şi nu se vor întoarce la episcopul lor legal.

Canonul 14
Dacă vreun episcop sub pretextul că acuză pe mitropolitul său, mai înainte de
sinodiceasca cercetare, s-ar depărta pe sine-şi dela comuniunea cu el şi nu ar pomeni
numele lui după obicei la dumnezeiasca slujbă tainică, sfântul sinod a hotărât ca acela să
fie caterisit; dacă numai desbinându-se de mitropolitul său ar face schismă. Fiindcă se
cuvine ca fiecare să cunoască măsura [datoriilor] sale, şi nici presviterul să nu defaime pe
episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.

(Cf. canoanele 31 Apostolic; 6 Sin. II Ec.; 3 sin. III Ec.; 18 sin. IV Ec.; 31, 34 Trulan; 6 Gangra;
14 Sardica; 5 Antiohia; 10, 11, 62 Cartagina; 13, 15 Sin. I-II Constantinopol)

Comentariu: Ceea ce prescrie canonul 13 al sinodului prezent în privinţa raportului

dintre presviteri şi ceilalţi clerici faţă de episcop, acelaşi lucru se dispune prin canonul prezent
(14) în privinţa raportului dintre episcop şi mitropolitul său.
 Canonul 15
Cele ce sunt rânduite pentru presviteri, şi episcopi, şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos
se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau
mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar
pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci
mai înainte de înfăţişarea sinodală şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă,
Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va
vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub
pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup
unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor
pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte [de comuniunea] cu
acela, care propovăduieşte eresul în public, şi cu capul descoperit îl învaţă în biserică, unii
ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canonice, desfăcându-se pe sine-şi de
comuniunea cu cel ce se numeşte episcop [chiar] înainte de cercetarea sinodală, ci se vor
învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe
pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s-au
silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.

(Cf. canoanele 31 Apostolic; 6 Sin. II Ecumenic; 3 Sin. III Ecumenic; 18 Sin. IV

Ecumenic; 31, 34 Trulan; 6 Gangra; 14 Sardica; 5 Antiohia; 10, 11, 62 Cartagina; 13, 14,
Sinodul I-II Constantinopol)

Comentariu: Canonul prezent întregeşte canoanele 13 şi 14 ale acestui sinod şi dispune

că dacă trebuie să fiinţeze raportul cuvenit între presviter şi episcop, precum şi între episcop şi
mitropolit, apoi cu atăt mai vârtos trebuie să fiinţeze acest raport faţă de patriarh, față de care toţi
trebuie să stea în raport de supunere: mitropoliţii, episcopii, presviteri şi toţi ceilalţi clerici din
patriarhat.

Canonul prezent, reglementând raportul de supunere faţă de patriarh, face observaţie

generală cu privire la toate cele trei canoane (13-15), arătând că dispoziţiile emise au valoare
numai pentru cazurile, când respectivii provoacă schisme faţă de patriarh, mitropolit şi episcop
pentru anumite delicte nedovedite. Dacă însă un episcop, mitropolit sau patriarh începe să
propovăduiască în public în Biserică vreo învăţătură eretică, care este potrivnică ortodoxiei,
atunci respectivii au dreptul şi datoria ca imediat să se despartă de acel episcop, mitropolit şi
patriarh și pentru aceasta nu numai că nu se vor supune vreunei pedepse canonice, ci vor fi chiar
lăudaţi, deoarece prin aceasta ei nu au osândit pe un episcop legal şi nu s-a răsculat împotriva
unui astfel de episcop, ci au osândit pe un episcop mincinos şi o învăţătură mincinoasă, şi nici nu
au produs schismă în Biserică, ci dimpotrivă au scăpat Biserica, cât le-a fost cu putinţă, de
schismă şi de dezbinare.

Arhimandritul Ioan, având în vedere împrejurările istorice din Biserica rusească, foarte
just şi în sensul strict al doctrine canonice observă la interpretarea acestui canon că un presviter
nu va fi vinovat, ci vrednic de laudă, dacă se dezbină de episcopul său din cauza unei învăţături
eretice, dar numai atunci, dacă acel episcop începe să propovăduiască o învăţătură care este
evident potrivnică învăţăturii Bisericii Ortodoxe şi care a fost condamnată în chip solemn de
Biserică, şi dacă acela propovăduieşte în chip expres şi în public în Biserică această învăţătură
falsă cu intenţia expresă de a răsturna învăţătura ortodoxă şi de a fortifica erezia; dacă însă nu va
fi acest caz, şi anume, dacă un episcop exprimă vreo anumită părere individuală în chestiunile de
credinţă şi morală, care cuiva nu i s-ar părea corecte, dar care nu au importanţă deosebită şi uşor
se pot corecta, fără ca episcopul respectiv să poată fi acuzat de vreo eterodoxie imaginară, sau
dacă episcopul respectiv exprimă vreo opinie greşită în cerc restrâns de câteva persoane, şi acea
opinie se poate îndrepta în acel cerc restrâns, fără să se răstoarne pacea din Biserică, în astfel de
cazuri nici un presviter nu are dreptul de a se dezbina în mod samovolnic de episcopul său şi a
produce schismă, ci dânsul se va supune dispoziţiei prescrisă de canonul 31 Apostolic în această
privinţă.

Sursa: Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe

însoțite de comentarii, vol II, partea I, traducere de prot.
Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, Editura Diecezană,
Arad, 1934, pp. 320–323.