BOLDURILE SFINTEI NOASTRE BISERICI ORTODOXE DE RĂSĂRIT 

de Teofilact şi Arsenie schimonahii 

Transcrisă cuvânt cu cuvânt după original, fără de schimbare 
* * * 
BOLDURILE 
Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit 
Adică, Apologie – precât s-a putut – cu culegeri de prin Dumnezeiasca Scriptură şi alte scrieri, 
împotriva noilor reformişti, ce se pretind a reorganiza Biserica Domnului nostru Iisus Hristos, prin, 
căci ne hulesc sfântul nostru calendar bisericesc creştin ortodox – numit iulian stil vechiu 
______ 
,,Dacă aceştia vor tăcea, pietrele 
vor striga” zice Domnul (Luca 19, 40) 
căci, 
,,Vă rătăciţi neştiind Scripturile 
nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29) 
şi 
,,Adevărul, ori cât de crud ar fi el, 
trebuie dat pe faţă”. 
______ 
De netrebnicii şi cei mai după urmă între schimonahi 
TEOFILACT şi ARSENIE 
din Schitul Sf. Ierarh Vasilie, Sf. Munte Athos 
Anul mântuirii 1924, octombrie 1, marţi – stil ortodox 
 
(Acoperământul Maicii Domnului) 
* * * 
Troparul praznicului Acoperământul Prea Sfintei Stăpânei noastre 
Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria (glas 4) 
Astăzi  poporul  cel  binecredincios  luminos  prăznuim,  umbriţi  fiind  prin  venirea  ta  Maica  lui  Dumnezeu,  şi  către  prea  cinstită 
icoana ta căutând, cu umilinţă strigăm: acoperă-ne pre noi cu cinstitul tău acoperământ, şi ne izbăveşte de tot răul, rugând pre Fiul 
tău – pre Hristos Dumnezeul nostru –, să mântuiască sufletele noastre. 
Condac (glas 3) 
Fecioara  astăzi,  înainte  stă  în  Biserică,  şi  cu  cetele  sfinţilor  nevăzut  se  roagă  lui  Dumnezeu.  Îngerii  cu  ierarhii  se  închină,  şi 
apostolii cu proorocii dănţuiesc; că pentru noi roagă Născătoarea de Dumnezeu, pre Dumnezeu cel mai înainte de veci. 
Troparul Sfinţilor şi Dumnezeieştilor Părinţi 
ai Sfântului Sinod I Ecumenic din Nicheea (glas 8) 
Prea proslăvit eşti Hristoase Dumnezeul nostru, cela ce luminători pre pământ, pre Părinţii noştri i-ai întemeiat şi printr-înşii la 
adevărata credinţă, pre noi pre toţi ne-ai îndreptat, Mult îndurate, slavă Ţie. 
Condac (glas 8) 
Propovăduirea  Apostolilor  şi  învăţăturile  Părinţilor,  Bisericii  o  credinţă  a  pecetluit,  care  şi  haina  adevărului  purtând,  cea  ţesută 
din teologia cea de sus, drept îndreptează şi slăveşte taina cea mare a bunei credinţe 
,,Pentru Sion nu voiu tăcea şi pentru Ierusalim nu voiu înceta, până când va ieşi ca o lumină dreptatea Sa şi mântuirea Sa ca o 
făclie va arde” (Isaia 62, 1). 
,,Dacă legile civile trebuie să fie păzite de toţi, cu cât mai vârtos trebuie să păzim sfintele canoane şi legile divine, care sunt puse 
pentru mântuirea sufletelor noastre” (Nov. Imp. Iustinian 137) 
Acestea le înfăţoşază spre aducerea aminte tuturor celor ce voiesc să fie adevăraţi fii ai Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de 
Răsărit. 
AUTORII 
 
* * * 
PREFAŢĂ 
Cetitorii – atât cei cari mă cunosc cât şi cei ce nu mă cunosc – se vor mira văzând apariţia acestei lucrări aşa cum s-ar zice de 
năprasnă. 
Ţin  să  lămuresc  de  la  început  pe  toţi,  că  lucrarea  de  faţă  mi-a  fost  impusă  –  nu  numai  din  ordinul  verbal  al  prea  sfinţiei  sale 
episcopul  Vartolomeu  –  adresat  smereniei  mele  la  sfântul  sinod  prin  luna  maiu  a.  cr.  –  care-mi  zicea cum că voiu face un mare 
serviciu  publicând  vreun  tractat  despre  chestiunea  calendaristică, ci şi silit – de un înalt simţământ de datorie, în primul rând faţă 
de  chestiunea  atât  de  delicată  precât  şi  de  importantă  ca  aceea  a  calendarului  şi  paschaliei Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de 
Răsărit  –  pe  care  calendar  îl  hulesc  noii  reformişti  de  păgânesc  –;  iar  în  al  doilea  rând,  atât  pentru  a dovedi că monahii au fost, 
sunt  şi  vor  fi  gloria  Bisericii  lui  Iisus  Hristos  prin  IS.  HS, cât şi pentru a stăvili nedreptăţile şi silnicia săvârşită asupra mea, prin 
faptul  trimiterii  mele  la Parchet, de către însuşi acei cari în vremea hirotoniei lor au jurat că vor păzi tradiţiile şi patrimoniul sfânt 
al  Sfintei  Biserici  Creştine Ortodoxe de Răsărit; cărora asupritori – ori cine ar fi ei – în semn de mulţumire şi adâncă recunoştinţă 
pentru tot ce ar fi aruncat în cârca mea, tocmai prea sfinţiilor lor le dedică lucrarea de faţă. 
Smeritul între schimonahi 
Arsenie Cotea 
* * * 
CUVÂNT ÎNAINTE 
În  anul  1866,  nemuritorul  şi  vrednicul  de  vecinică  pomenire,  prea  sfinţitul  episcop  de  Edese  şi  decretat  al  Argeşului  Neofit 
Scriban,  în  precuvântarea  la  ,,Apărare  a  Adevărului  şi  a  drepturilor  Sfintei  noastre  Biserici  Creştine  Ortodoxe  de  Răsărit”, care 
drepturi întru acea epocă, pe de-a-ntregul se încălcau de oarecare guvernăminte, între altele zice şi acestea: 
,,În  adevăr,  dacă  au  fost  cândva  luptată  la  noi  Biserica  Domnului  nostru  Iisus  Hristos,  dacă  au  fost  disputate  drepturile  sale, 
această  luptă  şi  această  dispută  este  astăzi,  când  s-a  aflat  unele  guvernăminte  care  s-au  încercat  să  alunge  pre  Dumnezeu  din 
legiuirile  lor,  din  ştiinţele  lor,  din  artele  lor,  din  moravurile  lor, şi de le-ar fi fost prin putinţă chiar şi din patria lor. Astăzi lor nu 
le mai place nici măcar să audă vorbindu-se despre Biserică, cu atât mai puţin de a-i face vreun bine”. 
Şi  iată  care  erau  pe  atunci  acele  triste  intenţii  ale  puterii  laice:  ,,Introducerea,  zice,  a  ordinei  materiale  în  Biserică;  schimbarea 
calendarului  nostru  ortodox  prin  cel  papistăşesc;  reformarea  sfintei  liturghii;  prescurtarea  rugăciunilor;  prefacerea  cărţilor  şi  a 
limbii;  desfiinţarea posturilor; îmbrăcarea clerului în fracuri; raderea bărbilor; introducerea organelor şi a cimpoaielor în Biserică; 
libertatea  poligamiei  în  cler;  excluderea  monahismului  de  la  ori  ce  afaceri  bisericeşti  în  contra  literei  şi  a  duhului  sfintelor 
canoane etc etc”[1]. 
Şi  care  regim  de atunci, zice: ,,A adus în societate pe cea mai mare din robii ..., robia duhovnicească care implică robia naţională, 
botez  civil,  nuntă  civilă  (adecă  păgână),  episcopat  civil,  sinod  civil,  monastiri şi călugări civili”[2]. Şi ,,dacă vulpenia lor nu şi-a 
atins  în totul scopul, atunci ştiu să-şi ascundă planurile asupra Bisericii, şi să-şi caute, sau mai bine să-şi formeze alte ocazii şi alţi 
oameni de oportunitate (adecă când îi va veni bine) la acest cuget al lor”[3]. 
Şi tocmai când ,,instrucţiunea lipsită fiind aproape cu totul de o educaţiune morală, care ne dă foarte mult de gândit, mai ales în 
timpurile de faţă, când spiritul omenesc este mânat cu multă uşurinţă de 
 
valurile  lumii  materialiste”[4];  pentru  că  mai  cu  seamă  ,,de  la  războiu  încoace  criza  economică  a  pus  din  zi  în  zi  mai  multă 
stăpânire  pe  diferite  categorii  de  oameni  din  societatea  noastră  ... Şi puţini intelectuali sunt care, într-o atitudine de resemnare se 
mai gândesc la înalte preocupări de ordin intelectual şi moral”[5]. 
Şi  tocmai  ,,într-un  timp  când  oare  care au banul de Dumnezeu, interesul scoposul vieţii, când cinstea (ca să nu zicem şi religia) e 
socotită  drept  ruşine,  ordinea  drept  prostie,  munca  o  nenorocire  şi  fuga  după  câştig  o  datorie,  şi  când  este  a  nu  vedea  ochi  de 
văzut  şi  urechi  de  auzit  şi  minte de înţăles”[6]; tocmai acum ,,după relaţiile aduse de unele reviste periodice, câteva ţări ortodoxe 
s-ar găsi chiar în ajun de a se lepăda de învăţătura şi aşezămintele Sfintei noastre Biserici de până acum”[7]. 
Căci,  iată  în  rezumat, ce îngăimează unul din prea sfinţii arhierei ai modei nouă – D.D. Dr. Socrat Episcop al Ierisoului, care – pe 
lângă  primirea  calendarulu  papistăşesc  etc  –  propune  şi  ,,distrugerea  sfintelor  orânduieli  introduse  de  monahism  în  Biserică; 
însurarea  episcopilor  sau  recăsătorirea  clericilor,  –  sau  poligamia  lor  liberă  –,  nunta  cu  rudeniile;  desfiinţarea  posturilor; 
prefacerea  îmbrăcăminţii  clericilor;  tunderea  şi  raderea  sfinţiţilor  slujitori;  scurtarea  rugăciunilor;  reformarea  sfintei  liturghii” 
etc[8]. 
Şi  care  propuneri  ,,se  arată  că  sunt  întărite  şi  de  o  hotărâre ce se zice că s-ar fi luat de aşa-numitul congres general ortodox de la 
Constantinopol, întrunit sub preşidenţia ex-Patriarhului Meletie al IV-lea în şedinţele din mai şi iunie 1923”[9]. 
Deci,  reformele  introduse  cu  repegiune, răsturnând bazele societăţii noastre anterioare, caută să strice şi organismul Bisericii; dar 
acum  nu  direct  sare  puterea  laică,  de  oarece  are  –  precum  se  pare  –  format efectivul cu care îşi va atinge ţelul, chiar din corifeii 
ecleziastici.  Căci,  iată  hotărârea  Sf.  Sinod  al  Bisericii  Ortodoxe  Române  din  şedinţa  de  la  31  octombrie  1923,  cu  privire  la 
schimbarea calendarului ortodox, este semnată cu însufleţire de toţi cei 25 membri ai sinodului. 
Pentru  aceasta,  dacă  nu  am vedea cocoţat pe tapetul reformiştilor, între altele mai întâi şi cel mai de căpetenie pas spre a întuneca 
splendoarea  monahismului,  dupre  cum  ne  înştiinţează  şi  prea  cuvioşia  sa  părintele  secretar  al  Sf.  Sinod  al  României  –  în 
scrisoarea  adresată  schitului  român  ,,Prodromul”  din  17  iulie  1924  – cum că ,,Sfântul Sinod, zice, a dat un ordin ca toţi călugării 
şi  călugăriţele  incorigibile  să  fie  raportaţi  şi  daţi  afară  din  monastiri.  Dacă  superiorii  ar  face  aşa,  zice, bine înţeles că deşi avem 
câţiva  călugări,  dar  mai  apoi n-are să mai rămâie nici unul. Călugării cei buni îi trimit pe la sate, tot cei mari, şi unde se pot strica 
mai curând, şi pe urmă fuga la darea afară din monahism”. 
Şi  dacă  monahii  ca  şi  creştinii  ortodocşi  nu  ar  avea  drepturi  naturale  de  a  trăi  ca  asociaţiune  religioasă,  dupre  canoanele 
ecleziastice  ortodoxe  de  răsărit,  care  dumnezeieşti  canoane  le  dă  dreptul  de  a  se  apăra  în  contra  asupritorilor  lor, şi a nu le face 
din  această apărare o crimă vicleană de ,,lesnaţiune”[10]; şi care drepturi, poate, a îmboldit pe prea cuviosul secretar sinodal, citat 
mai  sus,  a  ne  înmâna  un  tip  de  calendar  care  se  va  pune  în  execuţiune  pe  ziua  de  1  octombrie  a.  c.  şi  pe  care  calendar,  zice: 
,,Studiaţi-l şi vă daţi părerea de el, făcându-i obişnuitele critici, şi vă rog a-mi comunica şi mie părerile ...” 
Atunci  nu  am  fi  fost  siliţi  de  datorie  a  înjgheba  această  lucrare  numită  ,,Boldurile  Sfintei  noastre  Biserici Creştine Ortodoxe de 
Răsărit”,  împotriva  cărora  voiesc  a  arunca  cu  picioarele noii reformişti de astăzi; şi pe care cutezanţi, ori cine ar fi – căci ţinem a 
declara  că  publicând  acest  tractat  critico-apologetic,  onorăm  persoanele  şi nu avem a face cu interesele personale nici de cum, ci 
numai  cu  ideile  şi  principiile  cele  şovăite,  cărora  întâmpinăm  cu  adevărurile  Sfintei  Scripturi,  pentru  ca  să  poată  judeca  lumea 
nepărtinitoare  şi  creştină,  de  care  parte  stă  adevăratul  adevăr  –  zicem:  mai  micii  şi  netrebnicii  schimonahi  din  această  tagmă 
monahicească,  îi  rugăm  şi  pe  aceşti  reformişti,  şi  pre  cei  ce  din  neştiinţă  au plecat urechea la şoaptele lor, ca, cu toată dragostea 
cea întru Hristos Iisus, cu blândeţă să-şi întoarcă urechea înspre aceea ce zice: 
- Şi căzând pre pământ, a auzt glas zicându-i lui: Saul, Saul, ce mă goneşti ? 
Şi dacă dintru această cumplită cădere îi va mai fi rămas ceva duh de viaţă întru el, întreba cu durere: 
- Cine eşti Doamne ? iar Domnul îi va răspunde: 
 
- Eu sunt IISUS pre carele tu goneşti; cu greu îţi este ţie a lovi cu piciorul împotriva BOLDURILOR. 
Căci, oare, ce sunt veregăturile anatemelor cele împotrivă puse de Sfânta noastră Biserică Creştină Ortodoxă de Răsărit, 
călcătorilor dumnezeieştilor canoane ? 
Deci  –  ori  cine  ai  fi  tu  –  dacă  nu  voieşti  a  simţi  vecinic  împunsătura  acestor  dumnezeieşti  bolduri,  atunci  –  tremurând  şi 
înspăimântat  fiind,  cu  umilinţă  zi:  Doamne  ce  voieşti  să  fac  ?  şi Domnul îţi va zice: Scoală şi intră în cetate şi se va spune ţie ce 
trebuie să faci (Faptele Apostolilor 9, 4-6). 
Întru  care  dumnezeiască  cetate  –  a  Sfintei  noastre  Biserici  –  intrând,  prin pocăinţă, va afla acolo pre toată ceata dumnezeieştilor 
Apostoli  şi  a  Sfinţilor  Părinţi,  cu  toată  buna  voinţă  sfătuindu-ne  prin  scrierile  lor,  ce  trebuie  să  facem  cu  chestia  schimbării 
calendarului, precum şi cu alte primejdioase schimbări ce s-a croit în Biserica Ortodoxă de Răsărit. 
Şi  care,  dintru  ale  cărora  scrieri,  pentru  a  noastră  aducere  aminte, adunând ca nişte spice frânte oare care parte, pre cât s-a putut, 
referitoare la apărarea ce voim a face, să ne hrănim cu dânsele ca cu nişte cuvinte ale vieţii. 
Aşa  dar,  să  rugăm  pre  toată  ceata  sfinţilor  şi  mântuiţilor  din  Biserica  Domnului  nostru  Iisus  Hristos  să  roage  pe  prea  curata  şi 
pururea  Fecioara  Stăpâna  noastră  de  Dumnezeu  Născătoare,  ca  să  mijlocească  la  Fiul  ei  şi  Dumnezeul  nostru,  Cel  ce  au  zis  că 
fără  de  El  nu  putem  face  nimic  (Ioan  15,  5),  ca  darul  Său  să  se  înmulţească  pe  deplin  întru  noi  spre  toată  fapta bună, şi asupra 
lucrului  nostru  şi  asupra  tuturor  acelora,  care  dupre  Apostolul,  ,,lupta  cea  bună  s-au  luptat,  alergarea  au  săvârşit,  şi  credinţa  au 
păzit” (II Timotei 4, 7-8) ... 
AMIN 
[1] Vezi broşura ,,Răspuns guvern. şi sinod. românesc din 1866, pag. 8; şi ,,Apărare a Adevărului”, pag. 18, de Neofit Scriban. 
[2] Tot de acelaşi ,,Răsturnarea ultimelor rătăciri ... şi a nelegiuirilor făcute Bisericii româneşti”, 1867, pag. 24. 
[3] ,,Apărare a Adevărului” de Neofit Scriban, pag. 18. 
[4] În prefaţa tezei pentru licenţă ,,Sf. Vasile cel Mare” de C.D. Vasilescu-Ploieşti 1907. 
[5] Vezi articolul ,,Lipsa de profesori în învăţământul secundar”, Universul no. 269 din 1923. 
[6] Iconom C. Nazarie, în Noua Revistă Bisericească din anul 1923, pag. 123. 
[7] Vezi broşura ,,Înţălesul dogmatic al interzicerii recăsătoriei slujitorilor sfinţiţi” de Arhimandritul Galaction Cordun, pag. 3. 
[8] Articolul ,,Anartosis tis Eclisias” publicat în Revista Bisericească Elină ,,Grigorie Palama”, 1918, pag. 174. 
[9]  Vezi  tot  revista  pomenită  mai  sus  şi  apărută  în  iunie  1923,  unde  pe  larg  povestind  despre  hotărârile  acelui  congres 
constantinopolitan,  comunică  că  s-ar  fi  hotărât ca călugării cei mai tineri să se însoare; care nu le-a fost frică a le şi pomeni unele 
ca  acestea.  Şi  la  care,  dupre  cum  se  pare  au luat parte şi Arhim. Scriban împreună cu fostul monah Dragomir Dimitrescu: vezi şi 
Noua Revistă Bisericească, anul al V-lea, pag. 77, pomenind despre acestea. 
[10] Vezi broşura ,,Apologia” episcopului Neofit Scriban, din 1867, pag. 64. 
 
PARTEA I 
Capitolul I 
De ce s-a intitulat tractatul acesta ,,BOLDURI” 
Dumnezeul  nostru  Cel  închinat  în  Tatăl,  şi  în  Fiul,  şi  în  Sfântul  Duh,  Treime  prea  sfântă  de  o  fiinţă  şi  nedespărţită,  pentru 
rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi, ajută tuturor robilor Tăi celor ce chemăm prea sfântul şi de mare cuviinţă numele Tău. Amin. 
§  1.  ,,Sub  un  regim  în  care  pactul  politic  fundamental  să  fie  zilnic  şi  sistematic  călcat  în  picioare  (bunăoară  ca  acum  cu 
comuniştii);  sub  un  regim  în  care  despotismul  şi  bunul  plac  egoistic  să  fie  ridicate  la  înălţimea  unor  maxime  constituţionale  şi 
principii  de  guvernare;  sub  un  regim  în  care  toate  legile  şi  instituţiunile  să  fie desconsiderate, falsificate şi demoralizate; sub un 
regim  în  sfârşit,  fecund  (rodnic)  de  nelegiuirile  de  tot  soiul,  securamente,  pentru  ca  tabloul  căderii  morale  să  fie  pe deplin şi în 
ordinea  religioasă[1],  trebuia  să  ne  aşteptăm  ca  să  cetim,  nu  numai  pe  paginile  jurnalelor,  răutăcioasele  priviri  ale  oare  cărora 
guvernăminte  asupra  monahismului  –  după  cum  cetim  într-un  articol  al  ierodiaconului  I.  Popp  Şerboianu[2],  între  care  zice  şi 
aceasta: 
,,  ...  Ori  fiindcă  suntem  în  stadiul  reformelor  bisericeşti,  nu  e  bine  ca Ministerul de Culte să-şi pună întrebarea dacă monastirile, 
aşa  cum  se  află  azi,  mai  au  raţiunea  de  a  fi  ori  nu  ?  şi  atunci  să  dărâme  şi  cu  toporul  şi  cu  ordonanţe  şi  cu graiul !”; precum şi 
ciudatele  şi  bizarele  relaţiuni  aduse  de  unele  reviste  periodice  –  pre  care  le-am  cetit  din  parte  în  precuvântarea  acesteia  –  întru 
care  vor  ca  monahismului  să  i  se  pună  crucea  la  cap,  iar  peste  aşezământurile  Sfintei  noastre Biserici Ortodoxe de Răsărit să se 
dea  cu  buretele  purtat  de  ateistica  şi  scheptica  pană a grosolanului materialist, lozinca celor de modă nouă; cu toate acestea, ne-a 
fost să vedem că asupra sfintei şi dumnezeieştii acestei tagme monahale îşi ascut săbiile oare care adunări sinodale, şi iată cum: 
§  2.  Redactorul  ,,Minervei”  citat  mai  sus,  între  altele  zice  şi aceasta: ,,E desigur mult mai bine ca aceia care nu se pot împăca cu 
greaua misiune pe care şi-a ales-o, adecă monahii, să fie îndepărtaţi, iar nici de cum să fie siliţi să se supună unor ordine de natură 
morală,  pre  care  au  început  să  le  creadă  prea  severe.  Interesul  unei  soluţii  nimerite  nu  poate  şi  nu  trebuie  să  scape  cuiva  din 
vedere” ... 
Deci  Sfântul  Sinod  al  Bisericii  Ortodoxe  Române  a  găsit  cu  cale  să  termine  afacerea  aceasta,  căci  s-a  executat  punctual  după 
porunca  domnului  redactor  de  mai sus: ,,Dând ordin (precum am văzut că ne încunoştiinţează prea cuviosul secretar al sinodului) 
ca toţi călugării şi călugăriţele incorigibile să fie raportaţi şi daţi afară din monastiri”. O ! Doamne ! 
Dar  oare de ce nu au arătat cu lucrul, făcându-se pildă micilor incorigibili şi luându-şi tălpăşiţa din monahism, cei cocoţaţi tocmai 
acolo  –  Dumnezeu  ştie  şi  ştiinţa  lor  –  cei ce au pronunţat nedreapta sentinţă din 24 iunie 1911 ,,asupra celui mai drept, celui mai 
zelos  şi  celui  mai  sfânt  dintre  prelaţii  Sfintei  noastre  Biserici  Ortodoxe,  şi  înaintea  căruia  trebuia  să  se  închine  toţi”[3],  zicem: 
sfântul  şi  prea  sfinţitul  Gherasim  Safirin  episcopul  Romanului,  cel  ce  s-a  luptat  împotriva  ne  mai  auzitelor  şi  ne  mai  văzutelor 
până  acum  pe  paginile  istoriei  omeneşti asemenea mârşăvii – olimpice ... – care nepocăiţilor vor sta vecinic scrise pe încreţita lor 
frunte. 
Cu  toate  că  prea  sfântul  acesta  stâlp  al  Ortodoxiei,  în  petiţia  din  24  iunie  1911,  adresată  Sf.  Sinod  –  publicată  şi în ,,Monitorul 
Oficial” no. 111 din 1911, pag. 5396 – relativ la propunerea de a demisiona, zice şi aceasta: ,, ... Primul meu răspuns la cererea de 
demisiune  a  avut  la  bază  şi  consideraţiunea  de  a  nu  se  da  în  vileag  atâtea  ruşini  ce  nu  mă  privesc,  scutind  astfel  pe 
binecredinciosul meu popor de un 
 
scandal atât de înfiorător, iar pe Sfânta noastră Biserică de o necinste ca aceasta”. 
Şi  iarăşi  nădăjduind  că  vor  fi  luate  în  consideraţie  condiţiunile  puse,  zice:  ,,Mă  voiu  retrage  de  bună  voie,  cu  mulţămirea 
sufletească  de  a  fi  putut, cu toată nevrednicia mea, să contribuiesc la izbăvirea Sfintei noastre Biserici de erezie şi de imoralitatea 
concentrată  în  cea  mai  înaltă  expresiune  a  episcopatului  nostru,  şi cu nădejdea că cei ce rămân vor trage învăţături sănătoase din 
cele până acum petrecute şi vor lupta ca să avem Biserica neprihănită şi arhierei vrednici” ... 
Însă, vai ! drumul tot la vale o croieşte !? Căci 
§ 3. pe cine nu înspăimântează – de o fi aşa – cele cetite în broşura ,,Păcatele şi nelegiuirile mitropolitului ... ... ...” de preotul D. 
Alexandrescu Sachelarie, 1923 ? 
Ar  fi  trebuit  să  punem  punct,  dacă  nu  ne-ar  ameninţa  oarecare  monahismul  cu  moartea,  deocamdată indirect; căci unde ocheşte 
tactica  trimiterii  călugărilor  ca  preoţi  pe  la sate – unde se pot strica mai lesne – şi pe urmă fuga la darea afară din monahism ? Pe 
care numire de preot călugăr pe la sate, P.S. Gherasim Safirin o numeşte ilegală şi necanonică, căci zice: 
,,Legea  clerului  mirean  cere  ca  nici  un  ieromonah  să  nu  servească  în parohii, unde nu pot fi admişi de cât preoţi de mir”[4]; mai 
ales  că  şi  canonul  22  al  Sf.  Nichifor  Mărturisitorul  opreşte  de  a  se împărtăşi cineva nu numai de la ieromonahul cel ce ar boteza 
parte femeiască şi ar cununa pe mireni etc, ci şi de la cel ce ar sluji liturghie pe la monastirile de călugăriţe – fiind tânăr. 
Deci  faţă  de  această  nedreaptă  şi  strigătoare  la  cer  soluţie  –  adecă  de  a  dezbrăca  şi  da  afară  de  prin  monastiri  pe  monahii 
incorigibili,  după  ce  mai  întâi  le-a  înlesnit  căderea – având în vedere şi pe celelalte puncte anti-canonice, cari ne silesc a le primi 
şi noi ortodocşii, şi despre care vom vorbi mai încolo. 
Ca  monahi  ortodocşi,  şi  dacă  voieşte  cineva  şi  ca  orice  muritor  creştin  ortodox,  care  ţine  la  demnitatea  şi  cinstea  sa  ce  s-a 
învrednicit  de  a  se  număra  între  fiii  Sfintei  Biserici  Creştine  Ortodoxe  de  Răsărit,  când  este  învinovăţit  de  ceva,  ori  când  i  se 
huleşte  vreuna din sfintele predanii moştenite din moşi- strămoşi de mii de ani, demn, creştinesc şi omenesc este ca să se apere; şi 
pentru  aceasta  ne  vedem  nevoiţi  de  a  ieşi  puţin  din  rezerva  de  tăcere  ce  ne-am  fost  impus  de  un timp încoace, şi conform celor 
zise de Sfântul Ioan Damaschin: 
Cum  că  ,,cunoscând  micşorimea  şi  nevrednicia  mea,  zice,  ar  fi  trebuit  să  tac  pentru  totdeauna  şi  să  mă  mulţumesc  a  plânge 
păcatele  mele  înaintea  lui  Dumnezeu,  Dar  văzând  că  Biserica  este  cuprinsă  de  mare  vijelie,  am  crezut  că  nu  trebuie să mai tac, 
pentru  că  mă  tem  mai  mult  de  Dumnezeu,  decât  de  ori  cine  de  pre  pământ”[5],  zicem:  Cu  smerenia  şi  evlavia  de  care  poate  fi 
pătruns  un  adevărat  fiu  al  Bisericii  Creştine  Ortodoxe  de  Răsărit, ne luăm libertatea, puindu-ne în deplină şi legitimă apărare, cu 
riscul  chiar  de  a  displăcea  tuturor  celor  ce  susţin  lozinca  şi  falsa  temă  a  adversarilor  noştri, care vor a reforma din temelii – sub 
chipul  reorganizării  –  învăţăturile  şi  aşezămintele  Sfintei  Biserici  a Domnului nostru Iisus Hristos, ,,iar nu de a se reorganiza pre 
sine”[6]. Tocmai pentru aceasta: 
§ 4. Închinându-ne dumnezeiescului glas ce zice: ,,Cu greu îţi este ţie a lovi cu piciorul împotriva boldurilor” (Faptele Apostolilor 
9,  5),  şi  bazaţi  pe  explicaţia  ce  au  rostit-o  –  la  adresa  acestor  bolduri  –  în  plin  senat  în  şedinţa de la 5 martie 1909, prea sfântul 
episcop  şi  martir  Gherasim  Safirin  –  căci  aşa  ni-l  înfăţoşază  acei  3  mari  doctori  în  teologie  din  Cernăuţi,  zicând  cum  că[7] 
,,suntem  convinşi,  zice,  că  Gherasim  Safirin,  episcopul  de  Roman,  reprezintă  în  Biserica  românească  nestrămutatul  adevăr 
ortodox,  astfel  că  chiar  singur  să  rămână,  batjocorit  şi  hulit  de  toţi,  chiar  ucis  să  fie,  cu  pietre,  sau  tăiat  cu  ferăstrăul,  el  totuşi, 
asemenea vechilor profeţi şi sfinţi va rămânea farul luminos menit să adune, în jurul său, mai întâi toate sufletele cari, răzleţe şi în 
tăcere, continuă melodia începută de Mântuitorul din Nazaret, şi mai apoi să dezmeticească şi pe ceilalţi toţi rătăciţi”. 
Pentru aceasta, am intitulat – după cum am zis mai sus – lucrarea aceasta ,,Boldurile Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe de 
Răsărit”; şi pe a căruia explicaţie – adecă a sfinţitului orator Gherasim 
 
Safirin – ca ceea ce luminează cu desăvârşire acest titlu, iată că o aşternem în întregime. 
§ 5. Domnilor Senatori, 
,,Biserica  lui  Iisus  Hristos  este  un  Bold,  cum  a  spus  însuşi  Întemeietorul  ei  atunci când s-a arătat lui Savlu – Apostolul Pavel de 
mai  târziu  –,  care  se  ducea  la Damasc ca să aducă legaţi la Ierusalim pe creştinii din părţile acelea: ,,Cu greu îţi este ţie, zice, a te 
împotrivi  boldurilor”[8].  Şi  ştiţi,  domnilor  senatori,  ca  creştini,  care  erau  boldurile acestea. Au binevoit Dumnezeu, Înfiinţătorul 
Bisericii  Sale,  care  se  compune  din  episcopi,  din  preoţi,  din  diaconi,  din călugări şi din mireni, au binevoit să ne formeze pe toţi 
un tot, un trup mistic al cărui Cap este El, şi ne numeşte acum cu cuvântul de ,,bolduri”. 
Îşi  numeşte  Biserica  Sa  ,,bold”  deosebit,  iar  cu  toţii  alcătuind  un  corp  mistic,  un  singur  bold.  Cum  ne  face  bolduri,  adecă  ace 
ascuţite  ?  Ne  face  ace  ascuţite  cu  prezenţa  Lui  întru  şi  între  noi,  înarmându-ne  cu  harul  Său,  cu  dumnezeiasca  Scriptură,  cu 
predania  dumnezeiască,  cu  cunoştinţa  sfintelor  dogme  şi  a  sfintelor  canoane, cu atâta bună rânduială, care face din noi adevăraţi 
creştini şi ne pune în stare să lucrăm spre împlinirea scopului nostru, care e virtutea şi mântuirea. 
Aşa  ne-a  aşezat  Dumnezeu  boldurile acestea, acele acestea ascuţite, într-un tot, în aşa mod încât ne-a lăsat libertatea de acţiune şi 
cunoştinţa  în  propriul  ei  exerciţiu.  Cine  va  fi  omul  care  să  îndrăznească  să  legiuiască  lucrurile  împotriva  libertăţii  conştiinţei, 
când  nici  Dumnezeu  nu  se  atinge  de  libertatea  ei ? Dumnezeu ne-a lăsat loc de joc în libertatea conştiinţei, aşa încât să nu putem 
avea  cuvânt  de  răspuns  şi  să  zicem:  Doamne,  de  ce  m-ai  ţintuit,  de  ce  m-ai  legat  şi  nu  m-ai  lăsat  slobod  să  lucrez  ?  Poate  că 
făceam voia Ta. 
Dragul meu, va răspunde, te-am lăsat slobod cu desăvârşire, nu slobod ca să-ţi faci de cap, dar slobod ca să ai libertatea de a te 
mişca spre a face voia Mea. 
Pentru  aceasta  ne  e  dată  slobozenia.  Şi  cine  îndrăzneşte  să  se  mişte  în  Biserica  lui Dumnezeu, dintre membrii cari o compun de 
sus  până  jos,  să  se  mişte  altfel  decât  e  voia  lui  Dumnezeu, exprimată prin Sfânta Scriptură, dumnezeiasca predanie, prin sfintele 
dogme şi sfintele canoane, apoi unul ca acesta se luptă împotriva boldurilor. 
Asemenea  copilului  care  e  iubit  de  maică-sa,  e  luat  în  braţe,  dar  maică-sa  are  ceva  acolo  la  piept,  are  nişte  ace,  şi  copilul,  de 
bucurie  că  se  află  în  braţele  maicii  sale  –  cuvântul  nu e al meu, îl am de la Sf. Ioan Gură de Aur – începe a sălta de bucurie, căci 
care  e  mai  mare  bucurie  decât  să  fie  în  braţele  maicii,  şi  a  dat  din  mâini  de  bucurie  că  se  află  acolo,  dar  dând  din  mâini,  se 
înţeapă. 
Să  băgăm  de  seamă  cu  toţii ca nu cumva să abuzăm de dragostea maicii noastre, care e Biserica lui Dumnezeu, să luăm seama ca 
jocurile noastre să nu devină cumva primejdioase sănătăţii şi vieţii noastre creştine”. 
§  6.  Prin  urmare,  aceasta  odată  fiind  ştiută,  atunci  toţi  cei  ce  prin  autocefalie  voiesc  a  da să se înţeleagă facultatea de a reforma 
dumnezeieştile  canoane  şi  dogme,  ori  de  a  face  tabula  rasa  dintr-  însele,  sunt  cei  ce  caută  să  arunce  cu  piciorul  împotriva 
boldurilor.  Căci  ce  însemnează  a  zice  ca  cum văitându-se că ,,din nenorocire şi pentru administraţia bisericească durere, că nu se 
mai aplică azi rigoarea sfintelor canoane ?”[9] 
Deci,  ,,în  grea  rătăcire  au  căzut  noii reformişti, când prin cele lucrate – bună oară cu schimbarea calendarului etc – voiesc a arăta 
că  orice  Biserică  poate face orice la sine, aşa cum ar putea face, de exemplu, un stat – a se transforma acum în republică, acum în 
monarhie.  Căci  dacă  ar  fi  după  cum  vrea  să  înţăleagă  ei,  ce  ar  mai  însemna  atuncea  Una  Sfântă  Sobornicească şi Apostolească 
Biserică  în  care  credem  !  A  se  schimba  se  pot  numai  instituţiile  civile, care fiind făcute din însuflarea oamenilor, sunt de la sine 
imperfecte.  Dar  aşa  nu  se  poate  face şi cu instituţiile dumnezeieşti, pentru că acestea sunt făcute din însuflarea Sfântului Duh. Pe 
ele nu numai Camera şi Senatul, nu numai domnii şi 
 
împăraţii, dar nici chiar patriarhii nu le pot reforma după capriciul lor. 
O  !  nu  vă  îndoiţi,  dacă  Biserica ar fi primit în sânul ei reformele atâtor mii de împăraţi ..., am fi ajuns ca pe când unii am avea un 
fel de rugăciuni, alţii am avea alte Paşti, alt calendar, alte posturi, alte predanii şi alte costume”[10]. 
§  7.  Aşa  dar,  rău  şi  fără  cale  s-a  voit  a  înţălege  prin  independenţă,  facultatea  de  a  face  orice  în  Biserică.  Independenţa 
administrativă  a Bisericii în marginea canoanelor nu o poate nega nici chiar patriarhii. Însă dacă cu această răsunată independenţă 
voieşte cineva a-şi face de cap, atunci, bage de seamă că aruncând cu piciorul, se va înţepa în: ,,Cei ce pun în defăimare sfintele şi 
dumnezeieştile  canoane  ale  Sfinţilor  Părinţilor  noştri,  care  şi  pre  Sfânta  Biserică  o  sprijinesc,  şi  pre  toată creştineasca petrecere 
împodobind-o o povăţuiesc către dumnezeiasca evlavie, fie ANATEMA”[11]. 
Şi nu numai aceasta, dar să audă că: ,,S-au hotărât de Sfinţii Părinţi a se întrebuinţa şi după moarte a se ANATEMATESI cei ce 
ori în credinţă, ori în canoane ar păcătui”[12]. 
[1] Vezi ,,Fără de legea canonică a Sf. Sinod al Sf. Biserici Autocefale Române din 1873”, de D.G. Mârzescu. 
[2]  Vezi  ,,România  Creştină”  no.  7,  anul  I,  unde  publică  articolele  apărute  în  ,,Minerva”  din  15  noiembrie  şi  ,,Epoca”  din  17 
decembrie 1910, relativ la răutăcioasele priviri ale Ministerului de Culte asupra monahismului. 
[3] Vezi ,,Documente privitoare la turburarea bisericească din 1911”, pag. 441 şi 433. 
[4] Idem, idem, pag. 106. 
[5] Sf. Ioan Damaschin în cele 3 cuvinte despre sfintele icoane. 
[6] ,,Apărare a adevărului” de N. Scriban, pag. 18. 
[7] În răspunsul ce-l face către dl. N. Iorga în 23 octombrie 1911 în ,,România Creştină” no. 4-6, de la 1-30 noiembrie 1911. 
[8] Însemnează că în unele ediţii se află ,,boldului” la singular, iar în altele ,,boldurilor” la plural; precum şi în unele se află – a 
lovi cu piciorul, iar în altele – a te împotrivi. 
[9] Vezi Circulara I.P.S.S. Mitropolit primat Conon Arămescu no. 4577 din 15 decembrie 1912. 
[10] În ,,Răspuns guvernului şi sinodului românesc din 1855, de episcopul Neofit Scriban, pag. 19. 
[11] Sf. Sinod constantinopolitan în ,,Tomul unirii”, vezi la Pidalion, pag. 505. 
[12] Sf. Ecumenic al V-lea Sinod în trimiterea cea către Iustinian, foaia 392 a Tomului al II-lea din Vasilicale. 

Capitolul II 
Dresarea reformiştilor de astăzi 
 
§  1.  Dar,  ,,a  venit  vremea,  că  de  unde  până  atunci  venea  de  sus  bunul  exemplu,  a  început  să  vină  tot  de  sus  răul  exemplu.  Şi 
atunci  ce  văzurăm  ?  În  locul  boierilor  căftăniţi,  care  iubeau  ctitoriile  bisericeşti,  văzurăm  pe  fiii  lor  înapoiaţi  de  la  Paris,  că  se 
ruşinau  de  credinţa  şi  de  obiceiurile  părinţilor  lor;  că  nu  fu  de  ajuns  faptul  că  nu  dau  nici  o  atenţie  Bisericii,  dar veniră încă cu 
noui rânduieli chiar în Biserică, de pe urma cărora Biserica a avut pagubă, iar nu folos ... 
,,Pentru ce aceasta ? Pentru că spiritul de imitaţie, grandomania şi moda sunt nişte boale molipsitoare, cu mult mai rele ca însuşi 
holera”[1]. 
Şi  iarăşi  altul  mai  înainte  strigă: ,,Reformele introduse cu repeziciune, răsturnând bazele societăţii noastre anterioare, au stricat şi 
organismul  bisericesc.  Un  spirit  rău  de  ireligiozitate  se  întinde  cu  paşi  repezi  asupra  societăţii  noastre.  Clasele  inteligente  au 
părăsit  Biserica,  lăsând-o  oare  cum  numai  pentru  poporul  de  jos,  care  şi  el  la  rândul  său,  imitând  exemplul celor mai mari – pe 
care îl crede cu 4 ochi – şi desperat de multele asupriri şi de mizerie, se mânie şi pe Dumnezeu şi nu se duce nici la Biserică. 
În acest spirit de indiferenţă şi antipatie către religiune se cresc tinerii, chiar prin şcoalele noastre. Nici profesorii cei mai mulţi, 
nici elevii nu se mai duc la Biserică”[2]. 
§  2.  Dar  ia  să  punem  urechea  mai  în  urmă,  pe  la  1867,  ce  suspină,  cel  ce  în  adunarea  cea  din  urma  secularizării – 1863 – când 
Vodă Cuza voia a îmbunătăţi soarta călugărilor cu un buget mai îndestulător, el, mitropolitul Nifon, zice: nu, ca la soldaţi – 5 bani 
pe  zi – dacă le place, iar dacă nu, să plece !?! La adresa căruia mai târziu, în 1873, faţă de pretenţia ce o avea a supune Mitropolia 
Moldovei  luişi,  Gheorghe  Mârzescu  suspină[3]:  ,,Dumnezeule  Înalte  !  În  adevăr,  trebuia  ca  cineva  să  fie  crescut  şi  învechit  în 
zavistii şi urăciuni, pentru ca să uite cu atâta nepăsare până şi legile fundamentale ale religiunii strămoşeşti !” 
Cel  ce  atunci  (adecă  mitropolitul  Nifon)  în  şedinţa  senatului  din  17  decembrie 1866, forţat de apriga critică – ce-i arunca asupra 
perilor  lui  albiţi  blamul  tuturor  relelor  din  Biserică  –  zice  însuşi:  ,,Venind  astăzi  la  tribuna  acestei  adunări  şi  înaintea  domniei 
voastre  a  face  situaţiunea  Bisericii  române,  o  strângere  de  inimă  dureroasă  îmi  apasă  sufletul.  Care  trebuia  să fie poziţiunea sa, 
rolul  său,  într-o  naţiune  atât  de  blândă,  pioasă  şi  creştină  ?  şi  ce  aspect  înfăţoşază  acum  altarul,  acest  paludiu  al  naţionalităţii 
noastre,  acest  punct  de reunire a virtuţilor strămoşeşti, această vatră a faptelor eroice de altă dată, unde se încălzi, se inspită tot ce 
am avut mare, patriot, sublim ?! 
Caut  cu  durere  acum  împrejuru-mi  ...  şi  văz  altarul  părăsit,  monumentele  sacre  despoiate,  cad  în  dărăpănare;  preoţii  săi,  unii 
nevoiţi  a  ieşi  din  calea  misiunii  lor,  se  dezbat  în  preocupări străine caracterului lor, alţii s-au risipit pierzând speranţa unui viitor 
mai  bun,  şi  puţinul  număr  ce  se  mai  găsesc  refugiaţi  lângă  ruinele  acestui  altar  –  altă  dată  aşa  de  prosper  –  cerşesc  cu  durere 
pâinea lor de toată ziua. Aceasta nu a fost geniul strămoşilor noştri”. 
Şi  mai  departe  zice:  ,,Iată  pentru  ce  Biserica  deplânge,  prin  organul  meu,  lipsa  aşezământurilor  religioase  pentru  instrucţia 
clerului,  amestecul  puterii  civile  în  atribuţiunile spirituale, violaţiunea canoanelor şi a dogmelor prin uzul ordonanţelor, însuşirea 
jurisdicţiunii religioase, ingerinţa (amestecul) în materie de ordine şi de disciplină, deturnarea fondaţiunilor pioase de la adevărata 
lor destinaţiune etc”. 
§  3.  Dar  să  alunecăm  de  acolo  (1867)  –  unde  regimul  acelei  epoci  era  plin  de  tot  soiul  de  nelegiuiri  –  şi  să  ne  oprim  în  zilele 
noastre,  tocmai  în şedinţa senatului român, din 15 decembrie 1923, unde P.S.S. Episcop Vartolomeu – însuşi referendul unificării 
calendarului – zice şi aceasta: 
,,Dar  Biserica  e  scoasă  şi  din  viaţa  morală  a  ţării.  Nu e nici aceasta nimic. Dar puterea civilă vine în casa Bisericii, peste ea, şi-o 
împiedecă  în  toate.  În  legea  din  1893  se  face invazia puterii civile în Biserică[4]. Acum nimic nu se mai poate face. Nu se mişcă 
nimic decât cu voinţa statului. Se 
 
desfiinţează seminariile şi acum rămânem fără de preoţi !” ... 
Nu  te  dumereşti.  ,,Ceteşti  şi  nu-ţi  vine  să  crezi.  Stai  să  te  dumereşti  şi  nu  poţi  înţelege  nimic,  e  ceva  ce  te  înmărmureşte  !”[5] 
Atunci  se  naşte întrebarea: Cine e de vină prea sfinte ? Căci iată ce cetim în şedinţa senatului de la 15 aprilie 1893, când mireanul 
G. Mârzescu – mandatarul senator al ţării – văzând primejdia invaziei puterii laice în Biserică, strigă: 
,,După  cum  vedeţi,  Sfântul  Sinod  devine  o  cinovnicie  ministerială.  Iată  dar  sinodul  dezbrăcat  de  prerogativa  ce  a  avut-o  până 
acum,  şi  nimeni  dintre  prelaţii  comitetului  de  delegaţi  să  nu-şi  ridice  glasul  ca  să  protesteze în contra zguduirii de felul acesta a 
legilor şi regulamentelor de guvernământ în Biserica noastră naţională Ortodoxă de Răsărit ! 
Iată ce trebuie să ne întristeze pe noi pe toţi, cu atât mai mult cu cât Teofilia sa episcopul de Argeş striga sus şi tare că nu se calcă 
prin această lege nici un canon”. 
Şi  iarăşi  zice:  ,,Şi  Teofiliile  voastre  episcopi  eparhioţi,  păstori ai turmei lui Hristos, aşa ştiţi să vă păstoriţi oile cele cuvântătoare 
în  păşunea  cea  mântuitoare  ?  ...  Aşa  ştiţi  să  vă  apăraţi  mieluşeii  turmei  de  unghiile  lupilor  celor  gândiţi  a  demonilor  şi  a 
oamenilor  celor  răi  slăvitori[6].  Eu  vă  vorbesc  cu  canoanele  acestea, slovă neagră pe hârtie albă, şi am nenorocirea să vă displac 
!! ...” 
§  4.  Am  cetit  odinioară  oare  unde,  cum  că  un  tâlhar  ce  rodea  cu  pila  belciugul lacătului de la uşa unei prăvălii, întrebat fiind de 
gvardist: Mă ! da ce faci tu acolo ? răspunde: Cânt. Păzitorul: dar nu se aude ! Tâlharul îngână: Mâine se va auzi ... 
Şi  iată  ce  auzim  după  16  ani  relativ  la  legea  din  1893  (despre  care  se  plânge  cu  amar  P.S.  Vartolomeu):  ,,Afirmaţiunea  –  zice 
mitropolitul  Atanasie  –  că  aş  fi  fost  decorat  pentru atari scrieri, nu este adevărată; decoraţia mi s-a dat, e drept, însă pentru o altă 
lucrare, privitoare la proiectul de lege a clerului din 1893 !”[7] 
Vedeţi cu ce unge ochii puterea laică celor ce le cântă-n struna sinistrei lor reforme a aşezământurilor bisericeşti ? Şi încă să-l mai 
vezi că o face şi pe Tănasă !?! 
Dar  credem  că  va  veni  vremea  când  vor  cunoaşte  adevărul  noii  calendarişti  –  şi  în  special  P.S.  Vartolomeu,  referendul 
calendarului  civil,  grigorian  –,  care  vor  zice  ca  şi  Take  Ionescu,  cum  că:  ,,Voiesc  ca  toată  legislaţia  relativă  la  Biserică,  fără 
excepţia legii de la 1893, să fie revizuită în sensul unei mai mici influenţe din partea statului”[8]. 
Zicem, căci poate tot aceasta vor zice şi pentru noul calendar, cât şi pentru altele, întru împreună glăsuire cu socoteala boierilor ce 
au  zis[9]:  ,,Măritului  Stăpânitorului  lumii  (adecă  lui  Marchian  Împăratului)  i-au  plăcut  ca  nu  după  împărăteştile  cărţi,  ori  după 
pragmaticele forme, să urmeze prea cuvioşii episcopi; ci dupre canoanele cele legiuite de Sfinţii Părinţi. 
Iar  Sfântul  Sinod  a  zis  (adecă  cel  al  III-lea  Ecumenic):  ,,Împotriva  canoanelor  nici  o  lucrare să poată, canoanele Părinţilor să se 
ţie”.  Şi  iarăşi:  ,,Ne  rugăm  ca  fără  zicerea  împotrivă,  lucrările  cele  făcute  de  oare  care,  în  toate  eparhiile,  spre  vătămarea 
canoanelor,  să  rămâie  nelucrătoare.  Ci  să  stăpânească  canoanele  în  toate  ...  Toţi,  acestea  le  zicem  –  adecă  Sf.  Sinod.  Toate 
lucrările  să  se  surpe.  Canoanele  să  stăpânească  ...  dupre  hotărârea  Sf.  Sinod  şi  în  toate  celelalte eparhii hotărârile canoanelor să 
stăpânească !” 
§  5.  Până  atunci,  noi  şi  cei  împreună  cu  noi,  cari  voim  a  ne  ţinea  de  adevărul  celor  legiuite  de  Sfânta noastră Biserică Creştină 
Ortodoxă  de  Răsărit,  după  cum  am  mărturisit  mai  înainte,  dacă ne apărăm sfânta noastră predanie bisericească, şi pentru aceasta 
suntem  siliţi ca uneori a îmbrăţoşa un ton cam aspru, aceasta să nu o ia cineva în nume de rău că avem de a face cu persoanele, cu 
atât  mai  mult  nici  intenţia  de  a  combate  ierarhia,  ca  adventiştii  eretici;  căci,  ştim  din  drept  dumnezeiesc, cum că ,,Iisus Hristos, 
întemeind  Biserica  Sa,  a  pus  în  ea  anume  conducători  –  ierarhia  – căreia i-a şi dat anumite drepturi”[10]. Dar întâmplându-se să 
pice sub judecata pământească a lui Dumnezeu întreg 
 
episcopatul, întru asemenea caz, iată ce ne recomandă dl. doctor în teologie Lazăr Gherman din Cernăuţi[11], zicând: 
,,Credincioşii  şi  clerul  inferior  nu  cârmuiesc  în  Biserică  şi trebuie să asculte de episcopi; dar există şi o justă rezistenţă nu numai 
pasivă,  ci  şi activă contra hotărârilor sinodului. Ascultarea la Autorităţile Superioare Bisericeşti îşi are limitele, când pretenţiile ei 
sunt  contrare  conştiinţei.  Sunt  hotare  neviolabile ale legii naturale şi dumnezeieşti, peste care n-au voie creştinii a se supune unei 
Autorităţi”. 
Şi aceasta cu drept cuvânt. Căci în hotărârea a 2-a din prolegomena Pidalionului cetim: ,,Cum că canoanele şi legile s-au pus 
pentru toţi cei îndeobşte şi nu numai pentru cei particularnici”. 
§  6.  Aşa  dar,  noi  netrebnicii  robi  ai  Domnului  nostru  Iisus  Hristos  şi  din  dar  membri  ai  Sfintei  Biserici  Creştine  Ortodoxe  de 
Răsărit,  văzând  că  ne  silesc  unele  hotărâri  sinodale  anti-canonice  –  de  exemplu  ca  congresul cel din Constantinopol 1923, unde 
s-a  legiuit  atâtea  şi  atâtea  năzbâtii  –,  datoria  ne  cheamă  ca  să  ne  apărăm  sfânta  noastră  credinţă  strămoşească,  pentru  păzirea 
căreia am jurat de două ori, mai întâi în sfântul botez, iar mai apoi în ziua tunderii în monahism. 
Şi  dacă  până  aci  am  adunat oare care date cam înăsprite – dar prea adevărate –, aceasta am făcut-o cu scopul de a arăta că unii ca 
aceştia  ce  socotesc  reformele  din  timpul  prezent  aşa  numitul  ideal  al  oamenilor  inteligenţi  de  cultură  europeană  apuseană  şi  la 
ajungerea  căruia  se  socot  obligaţi  să  stăruiască  pe  toate  căile  (căci  nu  de  surda  primesc decoraţii), zicem, întru cât hotărârile lor 
sunt  contra  dumnezeieştilor  canoane  –  pe  care  le  vom  cita  mai  la  vale  –  pentru  aceasta  ca  cele  ce  ne  duc  în  prăpastia  călcării 
dumnezeieştilor  canoane,  cu  nici  un  chip  nu  primim  cele legiuite de dânşii relativ la orice schimbare din cele legiuite până acum 
de Biserica Domnului nostru Iisus Hristos. 
Căci iată ce zice în cazul acesta Sfântul Simeon Noul Teolog (1000) pentru cum trebuie să fie cel ce teologhiseşte şi legiuieşte, 
sau cel ce voieşte a dăscăli pentru Sf. Taine: 
,,Că  precum nu se poate fără de aripi la înălţime să zboare pasărea, aşa nici mintea omului nu poate să se înalţe către acelea dintru 
care  a  căzut.  Şi  aceasta  ne  învaţă  pre  noi,  ca  nu  cu  cuvintele  singure  să  ne  amăgim  şi  să  credem  pre  tot  omul  care  se  zice  pre 
sineşi  că  este  duhovnicesc.  Ci  din  viaţă  şi  din  faptele  lui  mai  înainte  încredinţându-ne  şi  dacă  mai  ales  cu  ale  Duhului şi cu ale 
Apostolilor  şi  cu ale Sfinţilor Părinţi învăţături se împreună glăsuiesc cuvintele şi faptele lui, şi atuncea să auzim şi să primim pre 
ale aceluia cuvinte ca pre cuvintele lui Hristos. 
Iar dacă nu se unesc cuvintele lui cu ale acelora, măcar morţii de ar învia, măcar şi minunate minuni de ar arăta, ca de un drac 
despre dânsul se cuvine a ne întoarce şi a-l urî”[12]. 
Aşa dar acestea ştiindu-le, până vom ajunge ca să punem de faţă reformele lor înaintea învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, puţin ceva 
să ne mai zăbovim spre a împrospăta oare care idei şi, despre 
[1] Combaterea adventiştilor, de econom Ene Dimitrescu, pag. 61. 
[2] În ,,Memoriu p. cântările bisericeşti în România”, cetit în sesiunea de toamnă a Sf. Sinod a anului 1881. 
[3] Vezi ,,Fără de legea canonică a Sf. Sinod” din 1873, pag. 9. 
[4]  În  Universul  no.  350  –  21  decembrie  1911, cetim că Ministrul de Culte C. Arion, reproşându-i lui Tache Ionescu, fabricantul 
legii  clerului  1893,  că  rău  a  venit  ca să pretindă că influenţa nemărginită a statului în Biserică a dat roade rele, pentru că legea sa 
din  1893  a  fost  în  aceeaşi  direcţiune,  el  – Tache – răspunde: ,,Văd cu regret ... că prin legea din 1893 am făcut o greşală, sporind 
influenţa statului în chestiile bisericeşti ... D. Haret a sporit şi mai mult această influenţă. Când însă vedem rezultatele, este 
 
evident că a fost greşită calea aleasă şi că va trebui să lăsăm Bisericii să se salveze singură pe sine”. 
Dar  pe  când  acest  politic  temerar  de  T.  Ionescu nefiind la putere cânta în struna Bisericii, când veni la putere, în 1921 tot acestei 
Biserici Ortodoxe voieşte a-i purta sâmbetele prin concordatul cu papa, ce se silea a-l încheia cu ori ce preţ. Vezi şi ,,Deşteptarea” 
no. 6 din 1921. 
[5] Zisa D. Ovidiu Densuşan, prof. universitar, de la 3 iulie 1911. 
[6] Acestea sunt împrumutate de orator din tâlcuirea ultimului canon apostolic, unde se vorbeşte despre o carte numită 
,,Păstorul”. 
[7] Scrisoarea mitropolitului Atanasie către apostatul din Ortodoxie Teodorean, din 17 ianuarie 1911, publicată în ,,Documente şi 
Apărare”, pag. 235. 
[8] Vezi ,,Documente privitoare la turburarea bisericească” din 1911, pag. 438. 
[9] În Prolegomena la Pidalion, pag. 10. 
[10] ,,Combaterea principalelor învăţături adventiste” de economul C. Nazarie, pag. 40. 
[11] Stă publicată în ,,România Creştină” no. 1-3 de la 1-31 octombrie 1911. 
[12] Sf. Simeon Noul Teolog, Partea I, Cuv. 58 la urmă; precum şi la ,,Epitomi” ceteşte la pag. 6, cap. 2 pentru dascălul cel 
teologicesc. 

Capitolul III 
Dreptul de cetăţenie în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos; 
precum şi despre datoriile acestui cetăţean 
§  1.  Se  ştie  că  după  dreptul  bisericesc[1]:  ,,Ori  cine  voieşte  a  lua  parte  în  societatea  bisericească,  nu  este legat nici cu originea, 
nici  cu  naţionalitatea,  nu  se  mărgineşte nici cu condiţiunile sociale, nici de sex, nici de etate”. Prin urmare, fără deosebire, Mama 
noastră Biserica, Mireasa lui Iisus Hristos (Efeseni 5, 17), în dar ne deschide braţele. 
Şi  ,,odată  devenind  membri  ai  Bisericii  lui  Iisus  Hristos  prin  botez  şi  comunicare  cu  celelalte  Sfinte  Taine,  intrăm  în  legătură 
duhovnicească  între  noi,  ducem  una  şi aceeaşi viaţă harică comuna, formăm un singur corp, sau organism duhovnicesc, însufleţit 
de Duhul lui Dumnezeu, şi care îşi are de Cap al său pe Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos”[2]. 
Iar  în  ,,Epitomi”  cetim[3]:  ,,Pentru  aceea  hristianul  cel  adevărat, ori unde şi ori când se va afla a fi, mădular adevărat şi este şi se 
socoteşte al trupului celui sobornicesc al Bisericii lui Hristos, fiindca are un Cap fără de moarte pre Iisus Hristos”. 
§  2.  Dar  nu  e  de  ajuns  a  avea  cineva  numai  cunoştinţa  aceasta  despre  creştinul  cel  adevărat,  ci  să  întrebe:  ,,Ce  trebuie  a  avea 
creştinul  ortodox  ca  să  poată  dobândi  viaţa  de  veci  ?”  şi-i  va  răspunde[4]:  ,,Credinţă  dreaptă  şi  fapte bune. Căci cel ce are şi pe 
una  şi  pe  alta,  acela  este  adevărat  creştin  şi  tare  nădăjduieşte  în  mântuirea cea vecinică, după mărturia Sfintei Scripturi: ,,Vedeţi 
dară,  că  din  fapte  se  îndreptează  omul,  iar  nu  numai  din  credinţă.  Şi  precum  trupul  fără  de  suflet  este  mort,  aşa şi credinţa fără 
fapte  este  moartă”  (Iacov  2,  24,  26).  Tot  aceasta  vorbeşte  în  alt  loc  şi  dumnezeiescul  Pavel  zicând:  ,,Având  credinţă  şi  bună 
cunoştinţă, care unii lepădând-o din credinţă au căzut” (I Timotei 1, 
 
19)”.” 
Pentru  aceasta,  ,,credinţa  Bisericii  Ortodoxe  Creştine,  între  altele  ne  învaţă  că  cea  mai principală destinaţiune a omului stă întru 
aceea,  adecă  a  fi  în  cea  mai  strânsă  unire  duhovnicească  a lui cu Dumnezeu, şi că viaţa de faţă este numai o pregătire către viaţa 
viitoare de dincolo de mormânt”[5]. 
Şi  ,,fiindcă  omul  ca  duh  are  minte  şi  voie,  sau  inimă,  pentru  aceasta  perfecţionarea  aceasta  a  sa  duhovnicească  cuprinde 
dezvoltarea  minţii  sale  prin  instrucţiune,  prin  căutarea  adecă  a  Adevărului  şi  formarea  morală  a  voinţei  sau  a  inimii  lui  prin 
lucrarea binelui”[6]. 
Însă,  ca  creştinul  ortodox  să  poată  ajunge  la  arătata  destinaţiune,  ,,afară  de  acestea  trebuie  a  primi  de  adevărat[7]  cum  că  toate 
articolele  credinţei  soborniceşti  şi  a  Ortodoxiei  Bisericii  sunt  date  ei  de  la  Domnul  nostru  Iisus  Hristos  prin  Apostolii  Săi, 
lămurite  şi  întărite  de  Sinoadele  Ecumenice,  şi  a  crede  întru  acele  articole,  precum  porunceşte  Apostolul  zicând:  ,,Pentru aceea 
fraţilor,  staţi  şi  ţineţi  învăţăturile  care  le-aţi  învăţat,  ori  prin  cuvânt,  ori  prin  cartea  noastră”  (II  Tesaloniceni  2,  15);  şi în alt loc 
iarăşi  zice:  ,,Vă  laud  pre  voi  fraţilor,  că  de  toate  ale  mele  vă  aduceţi  aminte  şi  precum  v-am  dat  vouă  cele  date  le  ţineţi”  (I 
Corinteni 11, 2)”[8]. 
§  3.  Însă  urmând  întrebarea:  ,,Pentru  ce  zicem  că  credem în Biserică – care este făptură –, când noi trebuie să credem întru Unul 
Dumnezeu  ?  Răspunde[9]:  ,,Pentru  că,  cu  toate  că  Biserica  este  făptură  a lui Dumnezeu alcătuită din oameni, însă ea are de Cap 
pre  Însuşi  Iisus  Hristos Adevăratul Dumnezeu şi pre Sfântul Duh, Carele necontenit o învaţă şi o ajută dupre cum zice Apostolul: 
,,Pre  Mireasa  lui  Hristos care nu are întinăciune, nici prihană” (Efeseni 5, 17), ca pre un ,,stâlp şi întărire a adevărului” (I Timotei 
3,  11).  Şi  fiindcă  dogmele  şi  învăţăturile  ei  nu  au  început  de  la  oameni,  ci  de  la  Dumnezeu,  pentru  aceasta,  când  zicem  că  noi 
credem  în  Biserică,  înţelegem  că  credem în Scripturile date ei de Dumnezeu şi în dogmele însuflate de Dumnezeu, căci Scriptura 
zice:  ,,Că  fiind  luminaţi  de  Duhul  Sfânt,  au  grăit  oamenii  cei  sfinţi  ai  lui Dumnezeu” (II Petru 1, 21). Şi Pavel zice: ,,Nu aţi luat 
cuvânt  omenesc,  ci  precum  este  adevărat,  cuvântul  lui  Dumnezeu”  (I  Tesaloniceni  2,  13).  Însuşi  aceasta  ne  îndeamnă  pre noi a 
crede  nu  numai  în  Sfânta  Evanghelie  primită  de  Biserică,  precum  porunceşte  Hristos zicând: ,,Credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 
15), ci şi în toate celelalte Scripturi şi aşezământuri sinodiceşti”. 
§  4.  Şi  în  altă  parte,  tot  ,,Mărturisirea  ortodoxă”  ne  învaţă[10]  că  ,,Duhul  Sfânt  este  Făcătorul  Sfintei  Scripturi,  precum  a  celei 
vechi  aşa  şi  a  celei  nouă,  şi  că  El  au  grăit-o  prin  mai  mulţi  mijlocitori.  Prin  urmare  Scriptura,  precum  a  Legii  celei  vechi,  de 
asemenea  şi  a  celei  nouă,  este  învăţătura  Sfântului  Duh;  pentru  aceasta  trebuie  a crede că tot aceea ce au aşezat Sfinţii Părinţi la 
toate  Ortodoaxele  Sinoade  de  a  toată  lumea  şi  de  pe  alocurea,  ori  şi  unde  ar  fi  fost  ele  alcătuite,  are  început  de la Duhul Sfânt, 
dupre  cum  Sfinţii  Apostoli  la  Sinodul  lor  au  zis:  ,,Că s-au părut Sfântului Duh şi nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28); dupre pilda 
lor şi celelalte Sinoade Ortodoxe cu asemenea încheiere au întărit aşezămintele lor”. 
Prin  urmare,  ,,dacă  Biserica  lui  Hristos  trăieşte  sub  nevăzutul  Cap  al  Fiului  lui  Dumnezeu  şi  se  însufleţeşte  de  Duhul  lui 
Dumnezeu,  pentru  aceasta  fireşte  urmează  ca  canoanele  bisericeşti,  prin  care  se  regulează  viaţa  Bisericii,  să  poarte  asupră-şi 
sigiliul originii dumnezeieşti”[11]. 
[1] ,,Curs de drept bisericesc” tradus de episcopul Silvestru Bălănescu, pag. 76. 
[2] Idem. Idem, pag. 80. 
[3] ,,Epitomi”, Cuv. 7 din mai înainte spuneri, pag. 28. 
 
[4] Primul capitol din ,,Mărturisirea ortodoxă”, pag. 1. 
[5] Dreptul bisericesc, de episcopul Silvestru, pag. 3. 
[6] Vezi ,,Catehismul creştin” tradus de P.S. Gherasim Safirin al Romanului, pag. 32. 
[7] Sf. Sinod al VI-lea, canon 82 pe la mijloc. 
[8] ,,Mărturisirea ortodoxă”, pag. 4 (ediţia Monastirii Neamţ). 
[9] Idem, idem, întrebarea 96, pag. 138. 
[10] Acolo întrebarea 72, pag. 108. 
[11] Curs de drept bisericesc, pag. 31. 

Capitolul V 
Despre nerătăcirea Sfintelor Soboare Ecumenice 
§  1.  ,,Până  va  veni  Împărăţia definitivă[1], adecă vecinică a lui Iisus Hristos, omenirea luptă şi cumpăneşte între bine şi între rău. 
Însă,  fiindcă  în  urmarea  poftei,  dragostea  pentru rău predominează în ea asupra dragostei binelui, Duhul lui Dumnezeu, care este 
una  în  esenţă  cu  Tatăl  şi  cu  Fiul,  fu  trimis  ei  (omenirii)  de  către  unul  (Tatăl)  şi  de  către  altul  (Fiul),  pentru  a-i  da  ajutor  prin 
înrâurirea  Sa  cea  mântuitoare.  Această  înrâurire  se numeşte HAR, pentru că El este un ajutor dat în dar omenirii, adecă fără ca el 
să  fi  fost  meritat  de  ea,  şi  numai  în  vederea  meritelor  lui  Iisus Hristos, a cărui natură omenească a meritat în urmarea unirii Sale 
ipostatnice cu Cuvântul. 
Din aceasta urmează că Sfântul Duh este principiul viu făcător al omenirii, fiindcă prin înrâurirea Sa, este izvorul vieţii ei 
renăscute”. 
Şi  mai  departe:  ,,Biserica  Creştină  Ortodoxă  de  Răsărit  crede  că  Sfântul  Duh  nu  încetează  a vorbi lumii prin Biserică, pe care o 
învesteşte  cu  darul  nerătăcirii. Însă această direcţiune a Bisericii prin Sfântul Duh nu este o însuflare propriu-zis, căci Biserica nu 
e  asistată  de  Sfântul  Duh  pentru  a  face  lumii  descoperiri  noui  (adecă  invenţii,  născociri),  ci  numai pentru a păstra învăţătura lui 
Iisus Hristos în curăţenia ei dintâi. 
Însuflarea dumnezeiască în Biserică nu e deci decât o direcţiune, o asistenţă neîncetată. Această misiune a Sfântului Duh este de 
obşte Tatălui şi Fiului”. 
§ 2. Deci întru acest înţeles: ,,Soborul cel de a toată lumea[2] – ca cela ce însemnează pre Biserica cea Sobornicească –, Judecător 
prea  înalt  al  pricinilor  celor  bisericeşti,  este încă şi mai presus de amăgire, întru cele ce hotărăşte, ca cela ce se luminează fără de 
mijlocire  de  Sfântul  Duh.  Pentru  că  aşezământurilor  celor  de  la  Dânsul,  ca  unor  cuvinte  ale  lui  Dumnezeu  vor  să  se  plece 
hristianii  cei  de  pretutindenea.  Şi  ceea  ce  a  zis  Marele  Apostol  Petru  pentru  prooroci,  că  ,,fiind  purtaţi  de  Duhul Sfânt, au grăit 
oamenii  cei  sfinţi ai lui Dumnezeu” (II Petru 1, 21), însuşi aceasta şi pentru hotărârile Soboarelor celor de a toată lumea ne învaţă 
pre noi Dumnezeieştii Părinţi”. 
Căci[3]:  ,,Dacă  episcopii  constată  credinţa  admisă  fără  întrerupere,  episcopatul  este  reprezentantul  şi  răsunetul  Bisericii 
Universale  din  toţi  timpii,  este organul nerătăcitor al Bisericii ... De oarece, dacă Biserica n-ar fi nerătăcitoare, adecă dacă ea s-ar 
putea  abate  de  la  adevăr,  atuncea ea n-ar mai putea fi stâlp şi întărire a adevărului, n-ar mai fi ,,Mireasă sfântă, curată, neîntinată, 
fără  zbârcitură,  nici prihană” a Cuvântului întrupat, care este Adevăr; Iisus Hristos n-ar mai fi cu ea, cu toată făgăduiala Sa de a fi 
cu ea până la sfârşitul lumii; El ar înceta de a fi Marele Arhiereu, Şeful; Sfântul Duh ar înceta de 
 
a o mai conduce; ea n-ar mai exista”. 
§  3.  Deci  Biserica  Ortodoxă Creştină de Răsărit este nerătăcitoare. Şi aceasta nu numai în ceea ce priveşte chestiunile dogmatice, 
ci  şi  în  modul  de  ocârmuire  prin  regulamentele  sale  disciplinare,  adecă  sfintele  canoane; fiindcă iată ce ne învaţă Sfânta noastră 
Biserică Creştină Ortodoxă de Răsărit prin predicatorii ei[4]: 
,,Deci,  dupre  datorie  trebuie  să  se  dea  toată  şi  deplin  credinţa şi cinstea Soborului celui de a toată lumea, ca celui ce însemnează 
adecă  pre  Biserica  cea  Sobornicească,  al  căruia  –  dupre  Dumnezeiescul  Apostol  prin  multe  locuri  –  Cap  fără  de  moarte şi prea 
înţelept  este  Iisus  Hristos.  Pentru  aceea  şi  credem,  cum  că  de  Dumnezeiescul  lui  Duh  luminându-se,  toate  drept  le  hotărăşte  şi 
fără de greşală, şi dogmele şi canoanele, dupre care suntem datori să vieţuim toţi. 
Pentru  aceasta  dar,  ca  să  zicem  în  scurt,  ori  cine  nu  va  voi  ca  să  se  supuie  Soborului celui de a toată lumea, acesta din partea şi 
nădejdea  cea  creştinească  au  căzut,  dupre  hotărârea  stăpânească  ce  zice:  ,,Că  de  nu  va  asculta  nici  de Biserică, adecă de Sobor, 
să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 17)”. 
[1] ,,Expunerea doctrinei”, pag. 44. 
[2] ,,Epitomi”, cap. 8 din mai înainte spuneri, pag. 30 sus. 
[3] ,,Expunerea doctrinei”, pag. 57. 
[4] Vezi ,,Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme” ..., pag. 28. 

Capitolul VI 
Despre rătăcirea Bisericii Papistăşeşti 
§  1.  ,,Biserica  Romană,  zice[1],  a  păcătuit  contra  Sfântului  Duh,  denaturând  dogma  infailibilităţii  (nepăcătuirii)  Bisericii, 
atribuind  papei  o  prerogativă  (privilegiu)  pe  care  Iisus  Hristos  n-a promis-o decât societăţii creştine luată în universalitatea ei pe 
cât timp e cârmuită de Sfântul Duh”. 
Şi  iarăşi:  ,,Biserica  Papistaşă  pretinde,  din  veacul  al IX-lea, că papa Romei este şeful văzut al Bisericii, din drept dumnezeiesc şi 
prin  moştenire  de  la  Sfântul  Apostol  Petru  ...  Ea  adaugă  astăzi  că  patriarhul  Romei  este  reprezentantul  nerătăcitor  al  întregii 
Biserici  şi  tâlcuitorul  nerătăcit  al  Sfintei  Scripturi  şi  al  tradiţiunii  apostolice;  că  el  se  bucură  de  o  stăpânire  absolută  în  toată 
Biserica, şi că episcopii sunt vicarii lui, trăgând toată puterea lor de la instituirea ce el le dă lor”[2]. 
Toate  mărturiile  scripturelnice  aduse  ca  să  întărească  pretenţia  sa  –  biserica  papistăşească  – sunt cu totul inventate, falsificate şi 
denaturate, adecă mincinoase, precum aceasta o dovedeşte toate dogmaticele ortodoxe. 
Rătăcirea papei faţă de Biserica Ortodoxă 
 
§  2.  Deci  ,,papalitatea  distruge  constituţiunea  Bisericii,  care n-are decât un Şef, pe Iisus Hristos, de-a pururea prezent în mijlocul 
ei;  care  nu  are  decât  o  Autoritate,  preoţia, a cărei plinire o au episcopii în virtutea hirotoniei lor, şi nu prin delegaţiunea ori cui ar 
fi; care (Biserică) nu are decât o nerătăcire, care-i vine de la asistenţa Sfântului Duh. 
Biserica  întreagă  compusă  din  credincioşi  şi  din  păstori  este  asistată  de  Sfântul  Duh  şi  se  arată  nerătăcitoare  prin  mărturisirea 
constantă  ce  dă  adevărului  descoperit.  Ea  n-are  din  drept  dumnezeiesc  decât  un  Centru  de  Unitate,  pe  Iisus Hristos şi Adevărul 
Său atestat prin glasul statornic şi universal al tuturor veacurilor creştine, al cărui răsunet permanent este episcopatul”[3]. 
Drept  aceea  spre  a  noastră  păzire,  să însemnăm ceva despre rătăcirea papei, cu atât mai mult, să vază şi noii calendarişti şi cei de 
cele  latineşti  cugetători,  cât  de  nenorociţi  sunt  închinătorii  papei,  cari  în  loc  de  Domnul,  Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus 
Hristos au ales de Mântuitor al lor pe pângăritul de papă, cel îmbălsămat cu toate fără de legile ce-şi poate închipui cineva ! 
[1] ,,Expunerea doctrinei”, pag. 49. 
[2] ,,Expunerea doctrinei”, pag. 62. 
[3] Idem, idem, pag. 60. 

Capitolul VII 
Cine este pontificele papă al Bisericii Romano-Catolice 
§  1.  Însemnând  acestea,  am  avut  în  vedere  a  arăta  în  scurt  din  istorii,  cum  că  papistaşii  nu  numai  eretici  sunt,  şi  părtaşi 
iudaismului,  dar  şi  chiar  păgâni,  dupre  cum  o  dovedeşte  însuşi  ai  lor  istornici.  Şi  prin  urmare  ca  cei  ce  nimic  au  din  cele 
creştineşti,  cum  poate  a  da  ceva  cuiva,  sau  a  primi  ceva  creştinesc,  cineva, de la unii ca aceştia depărtaţi de Dumnezeu ? Numai 
că  cei  asemenea  pre  cel  asemenea  lor  vor  să  iubească,  precum  o  îmbrăţoşază  şi  părtinitorul  papistaşilor  Dr.  N.  Păulescu- 
Bucureşti;  –  căruia, ca un compliment, fiindcă au scris acele scrieri ,,Sinagoga şi Biserica” în duh cu totul papistăşesc, hulindu-ne 
Sfânta noastră Biserică a Răsăritului, îi punem dinainte oribilităţile drăguţului lui de papă ! 
Trebuie însă să însemnăm, cum că[1]: ,,Acei câţi după mucenia vârfelnicilor Apostolilor Petru şi Pavel, dupre moştenire au primit 
episcopescul  scaunul  Romei  celei  vechi,  până  în  vremea  Marelui  Constantin,  mai  toţi  întru  cuvioşie  şi întru sfinţenie, împreună 
cu  toţi  sfinţii  cei  de  pretutindenea au strălucit; pe cari de i-ar asemăna cineva cu papii cei mai de pe urmă ai Romei, negreşit îi va 
afla mult deosebiţi de cei dintâi, precum pe întunerec de lumină”. 
Căci  iată  ce  zice  însuşi  vestitul  dascălul  episcopilor  Romei  Chesarie  Baronie,  în  hronologia  anului  887,  no.  4,  cum  că:  ,,Prea 
nenorociţi,  numeşte, şi decât toţi ceilalţi mult mai vrednici de plâns pre anii aceştia ai Bisericii din Roma[2], în care în scaunul lui 
Petru,  zice, au intrat oameni groaznici în răutate, de viaţă prea ruşinată şi prea rea, cu năravurile prea blestemaţi şi întru toate prea 
spurcaţi etc”. 
§  2.  Tot  acest  Baronie,  în hronologia anului 897, no. 6, povesteşte varvariceştile şi groaznicele fapte săvârşite de Ştefan al VI-lea 
şi  de  Serghie  Papii,  asupra mortului Papă Formosul – ales papă în 891 –, care Formus este numit fiul periciunei şi tatăl apostaziei 
şi  apărătorul ei. Carele după ce şi-a răpus viaţa, intrând papă după Bonifatie, Ştefan al VI-lea, acesta, fiindcă împreună cu Serghie 
avea mare 
 
urăciune  asupra  nelegiuitului  Formos,  au  poruncit  de  l-au  dezgropat,  şi  rupându-i  hainele  cele  arhiereşti, i-au tăiat cele 3 degete 
de  la  mâna  dreaptă  şi  le-au  aruncat  în  Tibru;  iar  alţii  zic,  că  Serghie,  aşa  mort  fiind Formosul, l-au condamnat la moarte, căruia 
după ce i-au tăiat capul, trupul l-au făcut bucăţi şi l-au aruncat în râu. 
Mai pe larg această fioroasă crimă papicească, vezi-o în Istoria bisericească la Meletie: Tom 2, part. II, pag. 112-117. 
§  3.  În  acest  fel  de  stare  se  aflau  pontificii  papi  în  vremea  despărţirii  Bisericilor.  Cu toate aceste nelegiuiri, ,,Papa Inochentie al 
III-lea,  foarte  mândrindu-se  pentru  arhieria  sa,  atâta  se  obrăznicea  şi  se  sumeţea,  încât  şi  lege  încă  au  rânduit  şi  printr-însa  au 
poruncit, că cine va grăi de rău pe papa, să i se taie capul ... Care din toţi papii nimenea n-a fost ca el mai iubitor de argint”[3]. 
§  4.  Papa  Ioan  al  XXIV-lea,  făcându-se  papă  singur  cu  putere  ostăşească,  priviţi-l  cum  îl  descrie  Soborul  cel  din  Constanţia  – 
1415[4]:  ,,Mai  întâi,  zice,  cum  că  din  fragetele  unghii  au  fost om de rea credinţă şi aşezare, fără de ruşine, înverşunat, mincinos; 
pre  cari  năravuri  –  făcându-se  papă  – nici ca cum le-au prefăcut, ci ca un păgân dumnezeieştile slujbe defăimându-le le săvârşea, 
şi  de  cândva  se  întâmpla a le săvârşi, ca un vânător şi înarmat aceasta o făcea, nu pentru evlavie, ci ca să nu se scoată cu totul din 
arhierie.  Mai  ales  în  hristianiceasca  biserică  acest  fel  de  sminteală  era,  întru  cât  de  cei  ce-i  ştiau  viaţa  lui  şi  năravurile,  fără 
îndoială să se numească diavol întrupat. 
Şi  nu  numai  acestea,  ci  îndemnându-se  cu  îndelungarea vremei de diavolul, ca un neîndreptat, mai rele decât cele dinainte făcea, 
fermecător  fiind,  de  oameni  ucigător  şi  de  fraţi  perzător  şi  omorâtor, de sânge mestecător, fiindcă curvea cu muierea fratelui său 
şi cu fecioarele cele afierosite lui Dumnezeu, prea curvar de nu puţine muieri măritate şi stricător neastâmpărat foarte”. 
În  sfârşit  nebunul  acesta  de  păgân  papă  se  silea a adeveri cum că nu este viaţă vecinică, şi că sufletul omului moare împreună cu 
trupul, asemenea cu duhul dobitoacelor necuvântătoare, şi că înviere nu este. 
§  5.  ,,Papa  Alexandru  al  VI-lea  – 1492-1507 – care tot de odată a fost şi părintele şi amantul fioros al fiicei sale Lucreţia Borgea, 
de la care îi rămase mai mulţi copii, tipul depravaţiunii şi al imoralităţii din toate veacurile de pre pământ”[5]. 
§  6.  Deci  pre  unii  ca  aceştia  nelegiuiţi  şi  vrednici  de  nenumărate  morţi,  întreaga  adunare  cea  mare  papistăşească  la  sinodul din 
Laterano  –  1512-1517  –  numeşte  pe  Papa Iulie al II-lea, alt Dumnezeu pre pământ, om plecat la tot felul de simonie, jurământuri 
mincinoase şi alte nelegiuiri. 
,,Şi  după  cum  scrie  Pavel  Sarpie  Veneţianul,  că  acest  asemănător  lui  Dumnezeu Iulie, chiar cheile lui Petru le-au aruncat în râul 
Tibru, socotind că mai mult de folos îi va fi lui, de va întrebuinţa sabia lui Pavel la războiu”. 
§  7.  În  locul  lui  Iulie  au  intrat  papă  Leon  I,  la  1513,  prea  iscusit  întru  nebuneştile  învăţături,  iar  întru  cuvintele  cele  sfinte  ale 
credinţei  fără  de  nici  o  ştire.  Şi  lucru  de  spaimă  este  când  ceteşti  istoria  vieţii  acestui  pângărit  de  papă,  la  ce  grad  l-au  ridicat 
papistaşii ![6] 
Scriitorii  vieţii  lui  zic,  cum  că  ,,era  dat  la  tot  felul  de  desfrânări,  la  curvii,  la  sodomii,  la vânaturi, la nedreptăţi, şi la altele mult 
mai  rele  ce  se  potrivea  pontificiului  papă.  Acest  dar  fiind  Leon,  cu  care nelegiuiri sporea neîncetat, nu s-au ruşinat papistaşii a-i 
zice  că  este  Dumnezeu  şi  a-l  asemăna  cu  Domnul.  Fiindcă  Antonie  Puchie,  clericul  cămării  papiceşti,  la  adunarea  a  9-a  a 
soborului din Laterano, 
 
de faţă şi fără nici o sfială l-au înzeit, zicând că i s-au dat lui Papa Leon de la Domnul toată puterea în cer şi pre pământ; pre care 
aceeaşi a poftorit-o şi arhiepiscopul Ştefan Patracnisie. 
Trebuie  însă  a  şti,  cum  că  în  cele  făcute  la  sinodul  din  Laterano  tipărite  în  Paris,  la  tom.  34,  cu  aceste  zise  ale  Evangheliei  se 
adresează către Leon: ,,Datu-s-au ţie Leone toată puterea în cer şi pre pământ”, însemnând încă şi Matei cap. 28, 18 – unde pentru 
Hristos  numai  se  zice  acestea  –  şi  Matei  16,  18.  De  unde  se  arată  că  aceşti  idololatri  nu  numai  acolo  da  lui  Leon  atributele  lui 
Hristos,  ci  şi  întru  alte  locuri.  Fiindcă  la  a  6-a  adunare,  Simeon  Vignie  episcop  de  Mudrusiena, au zis lui Papa Leon că este din 
neamul  Iudei,  sămânţa  lui  David  –  cap.  5,  6  –  ,,Nu  plânge,  zicând,  fiica  Sionului,  că  iată  s-au  născut Leon, ce este din sămânţa 
Iudei  şi  rădăcina  lui  David,  iată  s-au  deşteptat  Dumnezeu  Mântuitorul,  adecă  Leon,  cel ce te-au izbăvit din mâna stricătorului şi 
pe  norod  de  mâinile  lui  Dumnezeu  izgonindu-se.  –  Vai  !  –  Pe  tine  Leone  fericite  te  aşteptăm  de  Mântuitor,  în  tine  nădăjduim, 
izbăvitor  te  primim,  către  tine  veseli  şi  plini  de  bucurie  strigăm:  Luptă-te  împotriva  vrăjmaşilor  noştri,  ia  aspidă  şi  sabie  şi 
deşteaptă-te întru ajutorul nostru”. 
Iar  la  adunarea  a  9-a,  Antonie  Puchie  închipuieşte  Biserica  ca  pre  o  femeie  la  picioarele  papei,  rugându-se  aşa:  ,,Iată  eu  sunt, 
dulcele meu mire, cea singură iubită de tine şi cea mai bună ...” (scrisă în Cânt. 1, cap. 6, la papistaşi). 
§  8.  De  aici  au  luat  spurcaţii  de  papi  a  purta  inel  în  deget,  cum  că  s-au  logodit  cu  Biserica  ca  cu o mireasă ! Pre acest sobor de 
idololatri  –  Laterano  –  papistaşii  nu  se  ruşinează  a-l  numi  sobor  ecumenic,  pre  ale  căruia  lucrări,  din  porunca  lui  Leon  le-au 
întărit, atât încât nimenea să nu le mai poată strica. 
Şi  nu  numai  că  alţii  ce-l  linguşea  îl  numea  Dumnezeu  pre  acest păgân eosforicesc papă[7], ci şi însuşi pre sine de faţă voia să se 
arate  că  este  Dumnezeu;  căci  scrie în scrisoarea cea către Luter la 1520, cum că ,,buna rânduială, zice, a trebuinţelor credinţei, ce 
se aduc la mântuire, mie numai se cuvine a mi le da”. Care însuşire numai Dumnezeu o are. 
De unde cetim prin sholiile dogmaticelor, cum că unii au scris peste 30 de tomuri ca să dovedească cum că papa este întrupat 
antihrist. 
§ 9. Iarăşi zice istornicul bisericesc Meletie[8]: ,,Acest fel dar fiind episcopii Romei, urma ca şi episcopii cei hirotonisiţi de 
dânşii, cum şi clericii să le urmeze de asemenea lor”. 
Şi  aşa  sporind  papii  din  crime  în  crime  şi  nelegiuiri  de  tot  soiul,  s-a  pomenit  Roma  cu  Pavel  al  III-lea  la  1534  ales  ca  papă  – 
groaza  oamenilor  –, care pre toţi cei mai înainte de dânsul i-au întrecut cu nelegiuirile sale. Şi după cum mărturiseşte Iacob Tiano 
latinul[9], ,,dedat cu totul la astronomii era Pavel, crezându-le şi vrăjitoriile lor”. 
Pre acest antihrist papă, mort la 1555, acest titlu îi dă Sleidano în Mon. Carte 21 – 1559, foaia 667 – papistaşii îl numesc 
Fteoiche, adecă asemenea lui Dumnezeu ! Vai de hula lor !!! 
§ 10. De acest fel de dumnezei dar norocindu-se papistaşii, cari din hristiani s-au aşezat idololatri – între care figurează şi păgânul 
de  Papă  Grigorie  al  XIII-lea  (1572  suit pe tron), căruia îi păstrăm alămâiţa până vom ajunge la chestia schimbării calendarului –, 
au  urmat  din  partea  acestor  dumnezei  papi,  tirăniile  şi  nelegiuirile  asupra  norodului  celui  supus  lor;  până  în  anul  1870  când 
trufaşul  eosfor  de  Papă  Piu  al  IX-lea,  bazat  pe  diavoleasca  lui  dogmă  din  trecut  (1513)  adecă,  că  are  toată  puterea  în  cer şi pre 
pământ  ...,  au  socotit  blestematul  –  după  cum  ne spune profesorul Gh. Pletosu din Năsăudul Transilvaniei[10] – ,,să adune sinod 
în  Vatican  la  1870,  şi  ziua  în  care  Napoleon  a declarat războiu Germaniei şi a perit, Piu al IX-lea între tunete şi fulgere ca Joe în 
Olimp  şi  ca  Tilonii,  au  declarat  rezbel  lui  Dumnezeu  Iisus  Hristos şi s-au fălit a-l detrona de pe tronul măririi ca Cap al Bisericii 
Sale.  Atunci  Piu  a  zis:  Cine  va  îndrăzni  să  zică  că  pontificele  marii  catedre  romane  nu  este  infailibil  (fără  de  păcat),  să  fie 
anatema. Şi aşa voind a înlocui pe Dumnezeu, Vaticanul a ucis creştinismul – lui –, precum şi 
 
evreii au ucis pre Hristos”. 
Iată  noul  Sevir,  numai  că  acela  (mort  235),  de  ar  fi  avut  toată  puterea  în  cer  şi  pre  pământ, nu ar fi zis: Pogoară-te Hristoase ca 
să-ţi stâng soarele, dar apostaţii aceştia de papi, sub masca creştinismului, au întrecut în cruzimi şi îngâmfări şi pre acel Sevir. 
§  11.  După  cunoştinţa  acestora,  cât  de trist este ca să auzim pe dr. Ioan Suciu mitropolitul Blajului zicând cum că uniţii au fost şi 
sunt şi vor rămânea credincioşi fericitului (!?) papă, pe care-l recunoaşte de Cap ! 
Însemnăm  că  pentru  numele  acesta:  catolic  şi  unit,  se  află  foarte  lămurit  un  cuvânt în cartea numită ,,Epitomi”, adecă Adunarea 
pe  scurt  a  dumnezeieştilor  dogme  ale  credinţei,  la  pagina  432,  în  care  se  zice  că  papa,  voind  a  trage  în  prăpastia  perzării  sale 
împreună şi pre alţii din răsăriteni, au meşteşugit vicleanul iconomie de suflete perzătoare (ca şi chinejilor, cărora le-au aprobat să 
fie  şi  închinători  de papă şi închinători de idoli), adecă s-au mulţumit papa cu recunoaşterea lui de Cap de către uniţi, primirea lui 
Filiochi,  botezul  cu  stropire  etc,  care  îi  face  pre  ei  eretici,  iar  ritualul  le-au  lăsat  a-l  face  după  cel  ortodox. Pre unii ca aceştia îi 
numeşte  uniţi,  care  nimic  alt,  zice,  că  sunt  fără  numai  papistaşi  spoiţi;  care  de  nu  se  vor  întoarce  la  Ortodoxie,  parte  cu 
închinătorii de idoli vor avea si aceştia. 
(De asemenea ceteşte şi mai înainte cuvântarea la Epitomi). 
[1] Istoria bisericească de Meletie, Tom 1, part. I, pag. 160. 
[2]  Anii  aceia  sunt  cei  de  la  750-900,  în  care  ani  peste  50  de  papi  au  murit,  apostaţi  fiind  toţi,  dupre  plângerea  catolicului 
Genevreit; vezi pentru aceasta şi Istoria bisericească de Meletie, Tom 2, part. II, pag. 114. 
[3] Idem, idem, Tom 3, part. I, pag. 78, § 4. 
[4] Istoria bisericească de Meletie, Tom 3, part. I, pag. 237. 
[5] Ceteşte ,,Deşteptarea” no. 6, anul 1921. 
[6] Pentru toate acestea mai pe larg, vezi-le scrise la Istoria bisericească a lui Meletie, Tom 3, part. I, pag. 80. 
[7] Ceteşte articolul ,,Propaganda catolică în Bucureşti” publicat în Rev. ,,Ortodoxul” no. 7 – 1880, unde zice că ,,ultimul consiliu 
asimilă  pe  papa,  când  vorbeşte  –  ex  catedra  –  cu  Dumnezeu,  acum  catolicii  îl  identifică  fără  restricţiune  cu  Dumnezeu.  Astfel 
zice,  într-o  adunare  ce  s-a  ţinut  mai  zilele  trecute  în  Müster,  un  prelat  bând în sănătatea papei zise: Dacă stăm alături cu dânsul, 
stăm alături cu Dumnezeu ! Dacă ţinem cu dânsul, ţinem cu Dumnezeu ! Dacă luptăm cu dânsul, luptăm cu Dumnezeu ! 
[8] Tom 3, part. II, pag. 82, § 5. 
[9] Vezi istoria sa, cartea 4, foaia 151. 
[10] În tratatul ,,Dogma despre purcederea Duhului Sfânt” publicat în Revista ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul al VIII-lea, 
pag. 939. 
 
Capitolul VIII 
Deosebirea între Biserica de Răsărit şi cea de Apus 
§  1.  Ca  complectare  împreună  cu  cele  pe  scurt  arătate  până  aici  despre  cine  este  papa,  să  numărăm  şi  pe  cele  mai  principale 
deosebiri  între  Biserica  de  Răsărit  şi  cea  de  Apus  –  dacă  poate  s-o  mai  numească  cineva  biserică  –,  căci  papa  cu  de  la  sine 
declarând  schisma  –  869  –,  transformă  Biserica  democratică  a  lui  Hristos  într-o  pagodă  (capişte)  păgână  despotică,  decretând 
împotriva  celor  stabilitate  de  Sfintele  Scripturi  şi  de  cele  7  Sfinte  Sinoade  Ecumenice, următoarele rătăciri atât în credinţă cât şi 
în năravuri: 
1). Infailibilitatea papală (adecă nerătăcirea, nepăcătuirea) 
Apusenii[1]  privesc  pe  papa  ca  pe  moştenitorul  Sf.  Apostol  Petru,  înfăţăşătorul  lui  Hristos  în  Biserică,  de  El  rânduit  ca  întâi 
cârmuitor[2]  şi  Cap  al  Bisericii  şi Principe nemărginit şi nerătăcitor (infailibil) al ei, iar pe episcopii de pretutindenea ca luând de 
la el puterea – de la papa – şi fiind supuşi lui (adecă se are întocmai cu Dumnezeu !). 
Răsăritenii  dimpotrivă,  recunosc  ca  întâi  cârmuitor  şi  Cap  al  Bisericii  pre  Hristos[3],  iar  pe  episcopi  ca  moştenitori  ai  Sfinţilor 
Apostoli,  guvernând  Bisericile  particulare  ale  diferitelor  ţări,  prin  sinoadele  lor,  iar  ca  cele  mai  înalte  autorităţi  pe  Sinoadele 
Ecumenice,  sau  de  a  toată  lumea,  convocate  extraordinar  atunci când este trebuinţă. Toate aceste Biserici particulare formează o 
Biserică  Ortodoxă  Răsăriteană,  pentru  că  toate  urmează  aceeaşi  credinţă,  se  administrează  după  aceleaşi  canoane  şi  au  acelaşi 
cult.  Toate  Bisericile  particulare  ale  diferitelor  ţări  sunt,  din  punctul  de  vedere  administrativ,  autocefale  şi  neatârnate,  şi  numai 
întâietatea de onoare o are patriarhul Constantinopolului şi ceilalţi patriarhi răsăriteni. 
2) Apusenii învaţă că Sfântul Duh purcede din Tatăl şi din Fiul[4]. 
Răsăritenii mărturisesc că Sf. Duh purcede numai din Tatăl. 
3) Apusenii cred că Maica Domnului – Fecioara Maria – s-au născut fără pată, adecă fără păcatul strămoşesc[5], imaculata. 
Răsăritenii numai pe Iisus Hristos îl admit aşa. 
4) Apusenii cred că papii pot, prin indulgenţe[6] sau iertări, să scoată din pedepsele de după moarte pe cei pedepsiţi 
vremelniceşte într-un foc curăţitor – purgatoriu. 
Răsăritenii nu recunosc o astfel de putere clericilor, ci numai sunt rugaţi de către cei rămaşi după cei morţi, ca să se roage şi să 
cheme milostivirea lui Dumnezeu asupra celor răposaţi. 
5) Apusenii botează prin stropire[7]. 
Răsăritenii prin întreita afundare în apă botează. 
6) Apusenii dau poporului evharistia, adecă Sf. Comunicătură numai sub chipul pâinii – azimă fiind[8]. 
Răsăritenii sub chipul pâinii – dospite – şi al vinului. 
7) Apusenii voiesc a se săvârşi slujba bisericească numai în limba latină, care este moartă, adecă nu se mai vorbeşte. 
Însă, în Biserica Răsăriteană fiecare popor ascultă slujba dumnezeiască în limba sa care se vorbeşte. 
8) Apusenii îndatorează pe întreg clerul să nu se căsătorească[9]. 
Răsăritenii lasă clerului de mir liberă o căsătorie. 
 
9) Papistaşii au introdus cultul inimii lui Iisus, atacând direct Biserica lor. 
Răsăritenii adorează şi se închină Domnului nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Om desăvârşit. 
Din  actele  Sf.  Sobor  al  VI-lea  Ecumenic, cel numit şi Trulan, se vede că Biserica Romană încă din veacul al VII-lea se depărtase 
de  disciplina  generală  a  Bisericii  soborniceşti  în  mai  multe  puncte.  De  la  acea  dată  ea  n-a  făcut  decât  a  se  depărta  şi mai mult. 
Care, pe lângă cele de mai sus, mai adaugă[10]: 
10) Papistaşii fac liturghia lor cu pâine nedospită – azimă – pentru care se pun împreună cu jidovii[11]. 
11) Papa nu zice ,,Binecuvântarea Domnului preste voi”, ci ,,Binecuvântarea mea preste voi”. 
12) Păstorii papistaşi nu zic ca răsăritenii ,,Botează-se robul lui Dumnezeu”, ci ,,Te botez eu”. 
13) Papistaşii nu ung cu Sf. Mir pre cei botezaţi, cu stropire de ei. 
14) Nu împărtăşesc – măcar cu azimă – pe pruncii cei botezaţi. 
15) Papistaşii au schimbat cu totul forma serbării sfintei liturghii[12]. 
16) Papistaşii serbează multe liturghii în taină, sau cum le numesc ei, mise tainice[13]. 
17) Săvârşesc mai multe liturghii în aceeaşi biserică şi pe acelaşi altar. 
18) Săvârşesc feluri de mise în toate zilele. 
19) Papistaşii nu fac nimic din liturghia pregătitoare, adecă Sf. Proscomidie (viaţa mesianică a Mântuitorului). 
20) Azima ce o aduc ei spre sfinţire nu este însemnată în 4 colţuri, ci rotundă. 
21) Liturghia catehumenilor au scos-o, şi în loc de ectenii ei zic de 6 ori Doamne miluieşte şi de 3 ori Hristoase miluieşte. 
22) În loc de Sfinte Dumnezeule, cântă o slavoslovie. 
23) Papistaşii cetesc Crezul cu adaosul ,,şi din Fiul” la vremea când săvârşim noi liturghia catehumenilor, ceea ce e o mare 
greşală, căci catehumenii nu sunt credincioşi mai înainte de botez. 
24)  Papistaşii  fac  sfinţirea  azimei  şi  a  vinului  în  puterea  cuvintelor  de  aşezarea  tainei;  dimpotrivă,  Biserica  Ortodoxă  învaţă  că 
sfinţirea pâinii şi a vinului se face prin chemarea Sfântului Duh şi binecuvântare. 
25)  Biserica  Papistăşească  admite  numai  preoţilor  împărtăşirea  sub  forma  azimelor  şi  a  vinului,  iar  diaconilor numai sub forma 
azimelor, iar pe mireni îi împărtăşesc din deosebite azime, afară de cele aduse spre sfinţire de ei. 
26) Papistaşii nu fac niciodată liturghie cu sobor, ci chiar şi însuşi papa slujeşte numai cu un diacon. 
27) Papistaşii nu fac hirotonia episcopilor lor la jertfelnic prin punerea mâinilor şi cu Evanghelia deschisă, ci prin ungere, după 
Legea Veche – ca jidanii. 
28) Hirotonia episcopilor lor nu o fac mai mulţi episcopi, ci numai unul, măcar de ar fi de faţă cât de mulţi alţii. 
29) Întru aceeaşi zi fac mai multe hirotonii de odată şi întru aceeaşi treaptă. 
30) Biserica Papistăşească a rătăcit cu totul în ceea ce priveşte taina pocăinţei, născocind 
 
indulgenţele[14],  prin  care  pretinde  că  din  prisosirea  meritelor  lui  Iisus  Hristos,  ale  Sfintei  Fecioare  şi  ale  Sfinţilor,  papa  are 
formată  o  magazie  de  care  numai  el dispune de ea; şi asupra căreia nu numai aici pretinde că are putere papa, ci această putere el 
poate să o întindă şi dincolo de mormânt. Din această rătăcire a indulgenţelor (îngăduire neiertată), a izvorât: 
31) Că cei ce se mărturisesc, nu o fac aceasta ca să pună început a nu mai face păcatul, ci cer voie de la papa să facă tot felul de 
nelegiuiri, ca: 
32) Feciorul lui tătâne-su curveşte cu fiica mumei sale celei vitrege[15]. 
33) Fraţii curvesc cu surorile cele de un sânge. 
34) Fieşte carele din papistaşi are voie să-şi dea pre fiică-sa sub cuvânt de însoţire, şi de acolo iarăşi a lua pre fata aceluia[16]. 
Bună oară cum au săvârşit astăzi unele case regale ortodoxe (una) ... 
35)  Papa  nu  socoteşte  păcat,  ori ce fel de curvie. Căci clericii şi călugării papistaşi nu numai că au voie să aibă pe ascuns ţiitoare, 
ci şi în localurile de curvie intră de curvesc pe faţă şi fără de oprire. Ruşine lor !!! 
36) Curvia la ei nu este pricină de oprire la preoţie. 
37) Biserica Papistăşească a rătăcit asupra tuturor poruncilor fără de alegere, autorizând deosebirile, cu ajutorul cărora 
,,Cazuiştii”[17] înlătură toate poruncile Bisericii Ortodoxe. 
38) Papistaşii strică postul miercurii şi al vinerii. 
39) Papistaşii postesc ca jidanii toate sâmbetele[18]. 
40) Papistaşii dezleagă cele două zile dintâi ale postului mare, precum şi celelalte posturi nu le ţin. 
41) Nu cântă Aliluia în postul mare, afară de Pasha lor. 
42) Papistaşii mănâncă mortăciuni, dobitoace sugrumate şi răpite de heară, precum şi sângele lor. 
43) Şi nu numai atât, ci pângăriţii, şi scârna lor şi pişat gustă, precum mulţi au văzut[19]. 
44) În vasele în care-şi spală hainele cele spurcate şi pângărite, între acelea iarăşi bucătăresc mâncarea lor. 
45) Papistaşii mănâncă şi şerpi, broaşte, şoareci, câini, mâţe şi alte jivini spurcate şi otrăvitoare. 
46) În altarul lor – sanctuar – lasă de intră nu numai muierile, ci şi păgânii, ori cum s-ar întâmpla. 
47)  Chipul  monahicesc  l-au  împărţit  în  multe  tagme,  în  cât  prin  veacul  al  XVI-lea  număra  câteva  sute  de  chipuri:  toţi în loc de 
monahi numindu-se misionari papali, dintre care cei mai periculoşi ortodoxismului sunt iezuiţii. 
48) Sfântul Maslu, numindu-l ,,Extremă ungere”, nu-l săvârşesc la bolnavi, decât numai când le iese sufletul. 
49) Îşi bat joc de sfintele icoane, căci în loc de haine şi păr zugrăvite cu vopsele, pun haine şi păr omenesc, schimonosind astfel 
vechiul obiceiu al Bisericii Primare Creştine. 
50) Botează clopotele şi le pun şi nume la botezul lor. 
51) Sculptura celor sfinte o fac în formă de idol. 
52) Spre batjocura celor sfinţite şi dumnezeieşti, fac teatruri religioase[20] – zic ei –, în care pe Maica Domnului o reprezintă o 
muiere ce-i pun numele Mariam; altul înfăţoşază pe Arhanghelul Gavriil, iar un 
 
porumb  pe  Duhul  Sfânt;  O  !  ce  mare  hulă  la ei păgânii ! Iar din mâinile şi picioarele unui închipuit de ei răstignit Iisus, din maţe 
umplute  cu  sânge  de  dobitoc,  fac  a  curge  din  semnele  cuielor  ca  cum  sânge  din  cel  răstignit.  Prin  un  altul  închipuieşte  pre Cel 
vechiu de zile – Savaot – etc etc. 
53) Papistaşii au introdus în Biserica lor organele muzicale, instrumentale, ca: vioară, orgă, pian şi altele, ce se află şi la 
teatru[21]. 
54) Clericii şi călugării papistaşi îşi rad bărbile şi mustăţile, contra rânduielilor bisericeşti; despre care sluţenie vom scrie mai pe 
larg înainte. 
55) Papistaşii fac Paştile de multe ori cu jidanii, orientându-se după neortodoxul şi rătăcitul lor calendar, scornit de Papa Grigorie 
al XIII-lea la 1583. 
56)  Papistaşii  ca  cei  ce  s-au  ascuns  întru  întunericul  apuseinesc,  din  pricină  că  au  fugit  de  lumina  Dumnezeiescului  Răsărit, au 
rătăcit şi în ceea ce priveşte înrâurirea harului, profesând pelaghianismul[22]. 
57) Vaticanul eretic şi blestemat, prin scorniturile şi răsturnările tuturor dogmelor şi canoanelor Bisericii Primare, s-a pus direct 
hulitor contra Duhului Sfânt; căci: 
58) Iudaisitul de papă, spre batjocură, poartă la încălţămintele picioarelor semnul sfintei cruci[23]. 
59) Papii au scornit o nelegiuită socoteală, că adecă întru hotărârile lor cele anatematisitoare să toarne din Sf. Potir în călimara cu 
cerneală şi astfel să iscălească[24]. 
60)  Pontificele  papă, dublat de regalitate, pe deasupra purtând veşmântul arhiereului şi sub acest veşmânt sabia puterii temporale, 
pentru ca să poată domni ca Dumnezeu despot şi să-şi întărească în lume păgânătatea sa, a inventat: 
61)  Îngrozitoarea  instituţie  a  inchiziţiei,  declarând  un  războiu de moarte ştiinţei, arzând pe rug mai pe toţi filosofii şi savanţii din 
lumea  catolică,  precum  şi  pre  toţi  cei  ce  nu  se  supuneau  păgânătăţii  lui,  îi  sacrificau  la  flacăra  orgiilor  de  sub  catacombele  din 
Roma  şi  din  Sevila.  La  Veneţia  şi  azi  e  ,,Puntea suspinelor” pe unde trecea condamnaţii inchiziţiei[25], din care pricină Biserica 
Catolică  s-a  despărţit  în Luterană, Calvină, Anglicană, Prezviterană etc etc, toţi protestanţi, cari, unii mai mult, iar alţii mai puţin, 
ca  să  poată  combate  abuzurile  Bisericii  Romane,  au  luat  de  principiu  Scriptura  singură  explicată  în  chip  individual;  şi  aşa 
povăţuindu-se de propria lor minte, s-au prăbuşit mai adânc de cât cum erau cu catolicii. 
Afară  de  acestea  rătăciri  papistăşeşti,  în  Bisericeasca  Istorie  a  lui  Meletie se află multe ce stau agăţate de ceafa papei, între care, 
la  pagina  177,  part.  II,  tom  2,  cetim  cum  că  patriarhul  Mihail  Cerularie  prihănea  pe  papistaşi,  că  împreună  cu  alte  ereticeşti 
rătăciri: 
62) Nu cinstesc dupre cuviinţă moaştele sfinţilor şi icoanele lor. 
63) Nici pre Marele Vasilie şi pre Dumnezeiescul Hrisostom nu-i numără împreună cu sfinţii. Şi cum că: 
64) Papa poartă inel în deget, dupre nebunia lui, logodindu-se cu Bisericile ca cu muierile ... şi altele ... 
[1] Într-o broşură, tradusă de P.S. Gherasim Safirin la 1910 se află scrise 8 deosebiri mai de căpetenie între răsăriteni şi apuseni, 
din care am copiat şi noi part. I întocmai. 
[2]  Cuvântul  de  Primul  între  Apostoli,  întru  adevăr  au  fost  dat  Sf.  Apostol  Petru,  iar nici de cum Sf. Apostol Petru nu a fost Şef 
văzut  al  Bisericii.  Această  cinste  a  fost  personală,  şi  nici  de  cum  titlul  de  prim  n-a  fost  de  o  potrivă  cu acela de Şef şi încă mai 
puţin  cu  acela  de  stăpânitor  absolut.  Ceteşte  pentru  această  putredă  şi  descreierată  apucătură  şi  la  Istoria  bisericească  a  lui 
Meletie, Tom 1, part. I, pag. 149, unde arată lămurit că câte capete de istornici apuseni, atâtea şi socoteli sunt pentru 
 
clironomia papei în cronologiile lor. 
[3] Vezi ,,Mărturisirea ortodoxă”, întreb. 85, pag. 125 (Neamţ). 
[4] Această au adăugat-o papii în Simbol la anul 1014. 
[5] Această părere greşită este începută în Franţa la 1140, iar la 1854 Papa Piu IX au proclamat-o ca dogmă, la el. 
[6] Această infamă neguţătorie este inventată de Papa Leon I la 1513. Vezi Istoria bisericească a lui Meletie, Tom 3, part. II, pag. 
83. 
[7]  Biserica  Papistăşească  a  început  din  veacul  al  VIII-lea  a  introduce  obiceiul  prin  turnare  (adfusio)  şi  în  urmă  prin  stropire 
(aspersio); din veacul al XIII-lea acest obiceiu s-a făcut în totul de obşte la ei şi l- au susţinut ca dogmatic, ca Toma Achinat, sem. 
pag.  3.  Protestanţii  au  primit  şi  ei  stropirea.  Cu  toate  că  mulţi  dintre  apuseni  au  simţit  şi  simţesc  necanonicitatea  unei  astfel  de 
izvodiri. Pentru care, vezi Dogmatica lui Brestch, cap. al II-lea. 
[8]  Această  călcare  de  lege au urmat după scornitura aceea a stropirii, care stropitură închizând uşa Împărăţiei Cerurilor celor din 
papistaşi,  Pashali  al  II-lea,  însuflat  de  diavolul,  pe  la  1107  au  dat  poruncă  ca  norodului  să  nu  i  se  mai  dea  împărtăşirea  decât 
numai sub forma azimei, fără vin. 
[9] În fruntea mijloacelor pentru consolidarea papismului, care a urmat după al pornocraţiei, stă celibatul. 
Această  hotărâre  necanonică  a  fost  dată  în Sinodul din Lugdini de către Papa Onorie la 1125, oprind pe clericii de mir de cinstita 
nuntă;  care  el  însuşi  întru  aceeaşi  zi  de  seară s-au prins arătat cu o curvă făcând păcatul. Vezi pentru aceasta, Istoria bisericească 
de Meletie, Tom 3, part. I, pag. 6. 
[10] Toate aceste scurte însemnări le-am cules mai mult din cartea Sf. Simeon Tesalonicul, cap. XIX, Expunerea doctrinei, şi alte 
scrieri. 
[11]  Patriarhul  Mihail  Cerularie  al  Constantinopolului,  în  1053  scrie  o  epistolă  către  Ep.  Ioan  de  la  Troni  al  Achiliei  la  adresa 
papei,  în  care  le  atrage  luarea  aminte  asupra  azimelor  şi  postului  sâmbetei, care le ţin împreună cu jidovii, între care zice: ,,Cine 
ţine  sâmbetele  şi  azimele,  nu  este  nici  iudeu, nici creştin, ci este asemenea cu leopardul, al căruia păr nu este nici negru, nici alb. 
Voi  mai  sunteţi  pe  jumătate  păgâni,  fiindcă  mâncaţi  carne  de  animale  sufocate,  în  care  este  încă  sânge”  ... De ce vă înşelaţi pre 
voi  înşivă  şi  pre  poporul  vostru  ?  (în  tratatul  ,,Separaţiunea  definitivă  a  Bisericii  Apusului  de  a  Răsăritului”  de  dr.  Zotu). 
Însemnează  că  în  Istoria  bisericească  de  Meletie,  Tom  1,  part.  I, pag. 156, se arată că eresul azimelor este prea vechiu, eres a lui 
Ebion  ereticului,  cel  cu  care  s-a  luptat  Sfinţii  Apostoli  Pavel  şi Ioan; şi pre al căruia eres ebioniticesc îl urmează acum papistaşii 
săvârşind cu azime liturghia lor. 
[12] Vezi pentru însemnările acestea la ,,Expunerea doctrinei” de la pag. 207 înainte. 
[13] D. Dr. C. Chiricescu, în ,,Expunerea doctrinei”, la pag. 210 are nota următoare: ,,Liturghia singură nu constituie cultul public 
în  Biserica  Ortodoxă.  Celelalte  slujbe  fac  de  o  potrivă  parte  din  cult.  Dar fiindcă liturghia e actul cultului cel mai important, noi 
am crezut a ne putea mărgini, în această carte, la explicaţia lui. Celelalte slujbe au caracter disciplinar şi pot varia, după caracterul 
popoarelor,  în  vreme  ce  liturghia  fiind  punctul  central  a  toată  religiunea,  aparţine  credinţei  în  părţile  ei  esenţiale.  În  Biserica 
Romană  se  numeşte  liturghie  totalitatea  riturilor  Bisericii.  Liturghia  propriu-zisă  e  numită  misă.  Biserica  Ortodoxă  a  păstrat  cu 
drept  cuvânt  numele  de  liturghie,  pentru  a  însemna  serbarea  jertfei  de  pe  altar;  fiindcă  ea  este  prin  excelenţă  serviciul  public 
(acesta e sensul gramatical al cuvântului liturghie) şi actul cel mai însemnat al dregătoriei preoţeşti”. 
[14] Vezi ,,Expunerea doctrinei”, pag. 100. 
[15] În cartea Sf. Simeon Tesalonicul, pag. 27. 
[16] ,,Epitomi”, pag. 452. 
 
[17]  Biserica  Papistăşească  are  rătăciri foarte mari în privinţa practicii mărturisirii. Ea a înmulţit din propria sa putere păcatele de 
moarte;  după  care  teologii  ei  s-au  silit să ridice în jurul fiecărei lucrări religioase sau morale o mulţime de cazuri, şi de aici a luat 
fiinţă  ,,Cazuistica”:  o  artă  meşteşugită, în care vicleşugul şi imoralitatea joacă cel mai mare rol. Mărturisirea papistăşească făcută 
în  taina  unui  fel  de  coşciug,  numit  ,,confesional”,  cuprinde  cele  mai mârşave mistere imorale. Iată raţiunea pentru care, la Apus, 
ea a devenit obiectul unui fel de groază şi de scârbă ! 
Mai pe larg, de voieşte cineva, se află scris în ,,Expunerea doctrinei”, pag. 100-105. 
[18]  Meletie, istornicul bisericesc, în Tom 1, part. I, pag. 142 zice pentru căderea din înălţime a lui Simon vrăjitorul şi sfărâmarea 
prin  rugăciunea  Sf.  Apostol  Petru,  că  ,,pentru  aceasta  zic  unii  că  ziua  aceea  în  care  s-au  întâmplat  căderea  lui  Simon  o  au 
papistaşii de mare zi, că sâmbătă au fost, în care credincioşii papei postesc şi se roagă până astăzi”. 
[19] Aceasta o mărturiseşte cu multă groază Sfântul Simeon Tesalonicul în cartea sa la pag. 29. 
[20]  Însă  acum  ce  vom  zice,  când  s-a  dat  voie  a  se  juca  la  teatru  ,,Iisus  pe  scenă”  şi  ,,Astăzi  la  cinema  liturghia”  ?  Şi când s-a 
atras luarea aminte oarecărora, au răspuns: Taci măi prostule, astăzi lumea s-a civilizat ... 
[21]  Presa  naivilor  bucureşteni  publică:  ,,Mâine,  zice,  se  va  oficia  în  Catedrala  Sf.  Iosif  un  tedeum  pentru  canonizarea  Sfintei 
Jane  d’Arc  –  franceză,  Orleans,  războindu-se  mult  asupra  englejilor,  1412-  1431,  proclamată  sfântă  de  papa.  Corul  bisericii  va 
executa misa de Mandonici, cor şi solo cu acompaniament de vioară şi orgă”; iată teatru în formă. 
[22]  Eresul  acesta  e  aflat  de  călug.  Pelaghie  din  Apus  (veac  VIII)  şi  este  osândit  de  Biserica  Primară.  Însă  în  urmă  reînnoit  de 
iezuiţi,  cari  încurcând cu scopos viclean cele mai clare cunoştinţe asupra autorităţii în Biserică şi asupra harului, reuşi a face să se 
înveţe  erezia  lor  pelagiană  de  către  papalitate.  Bula  ,,Unigenitus”,  dată  de  Climent  al  II-lea,  este  promulgarea  oficială  a 
pelaghianismului, şi ea este primită astăzi de toţi episcopii şi teologii papistaşi, ca regulă de credinţă. 
[23] Vezi Istoria bisericească de Meletie, veacul al XVIII-lea, cap. 7. 
[24] Idem, idem, Tom 2, part. I, pag. 164. 
[25]  Inchiziţia  aceasta  diavolească  s-a  început  întâi  de  către  Papa  Inochentie  al  III-lea,  pe  la  veacul  al  XII-lea,  sub  numele  de 
,,Sfinţita  cercetare”, adecă Saget Officion; şi apoi această nelegiuită Judecătorie s-a întemeiat în toată lumea catolică; şi care atâta 
perzare a pricinuit oamenilor, întru cât covârşea pre aceea ce se făcea în vreme de ciumă şi de războaie. 
Mai pe larg de vrei să afli, ceteşte la Istoria bisericească a lui Meletie, Tom 3, part. I, pag. 78; şi part. II, pag. 56-58. 

Capitolul IX 
Încheierea la cele zise despre papistaşi 
§  1. Ca încheiere la însemnările acestea, zice Sfântul Simeon Tesalonicul, la pagina 55, în cartea sa: ,,Cele ce sunt de la eretici, ca 
unele  ce  sunt  de  multe  feluri şi pline de păgânătate, trebuie să nu le băgăm în seamă căci sunt păgâneşti”. Şi iarăşi zice – în capul 
15  –  cel  împotriva  păgânului  Evtihie,  Dioscor,  nebunilor  armeni,  şi  altor  eretici  ...  ,,Deci  urmează  să  fugim  de  cei  ce  se  ţin  de 
nişte dogme ca acestea, ca de nişte lepădaţi de Dumnezeu”. 
Iar în cartea ,,Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme ale credinţei”, ca încheiere a cuvântului cel către latini, făcut de 
Macarie Macri, la pagina 147, cetim următoarele: ,,Deci, celor ce voiesc să fie 
 
credincioşi,  şi  să dobândească împărtăşirea lui Hristos, şi să urmeze sfinţilor, şi să nu fie supuşi anatemei Sfântului Apostol Pavel 
şi blestemurilor Sfintelor Soboare şi ale tuturor sfinţilor teologi, nimic nu le va fi lor de obşte cu latinii de oare ce: 
§  2.  ,,Din  cele  mai  sus  zise[1],  urmează  ca  încheiere  necesară,  logică,  că  în  toate  chestiunile  în  care  se  deosebeşte  Biserica 
Răsăriteană  de  cea  Apuseană  e  dovedit pe de o parte, că Biserica de Răsărit – Ortodoxă – este în totul conformă cu cele din Noul 
Testament  şi  cu  cele  ce  domnesc  în  vechimea  bisericească;  iar  pe  de  altă  parte,  că Biserica de Apus se mustră ca abătându-se şi 
depărtându-se atât de la Evanghelie cât şi de la predania veche bisericească. 
Biserica  de  Răsărit  ţine  nestricat  şi  neschimbat  vechiul  şi  curatul  creştinism  al  celor  dintâi  8  veacuri,  ţine  creştinismul  cel 
propovăduit  de  către  Sfinţii  Apostoli,  creştinismul  celor  7  Soboare  Ecumenice,  creştinismul  marilor  învăţaţi  greci,  dascăli  şi 
părinţi  bisericeşti,  cărora  fură  ucenici  latinii,  sirienii,  armenii  şi  ceilalţi  dascăli  bisericeşti.  Biserica  Apuseană  dimpotrivă,  din 
pricina  barbariei  ei  din  timpurile  evului  de  mijloc  şi  a  neştiinţei  de  atunci  a  popoarelor  ei,  a  schimbat  în  multe  şi  a  urâţit 
creştinismul”. 
Căci  cum să nu fie schimonosit creştinismul de papistaşi, când între alte diavoleşti dăscălii învaţă şi acestea: ,,De este perderea de 
un  galben,  mai  ales  de  un  ac,  fără de care nu poate nedreptăţitul să trăiască, poate omorî pe cel ce a furat acul !” Şi iarăşi păgânii 
de iezuiţi, iată ce mai dăscăleşte: ,,Cel ce ştie meşteşugul de a amăgi pe aproapele, şi cu acest chip ar huli pe însuşi Dumnezeu, nu 
va  păcătui  hulind  pe  Dumnezeu  şi  amăgind  pe  aproapele;  păcat  însă  este  a  nu  şti  cineva  un  meşteşug  ca  acesta”[2].  Vai  de  ei 
ucigaşii şi amăgitorii hulitori de Dumnezeu ! 
Oare  unele ca acestea diavoleşti învăţături, propovăduite de iezuiţii papistaşi, nu constituie nota caracteristică şi distinctivă a rasei 
jidăneşti  –  neîntrecută  în  tot  soiul  de  fără  de  legi  ? Într-adevăr, Talmudul predică o ură sălbatică împotriva a tot ce nu este jidan. 
Iar hahamii poruncesc jidanilor să omoare pe creştini – fie chiar pe cei mai buni (Tob şebegoim harog)[3]. 
Deci,  ,,cine voieşte să afle învăţături de a nu iubi pre Dumnezeu şi pe aproapele, a nu se ruga lui Dumnezeu, a nu-L cinsti, a nu se 
supăra  să  asculte  sfinţitele  slujbe  în  sărbători,  a  nu  da  milostenie  săracilor,  să  omoare  şi  să  vrăjmăşuiască  viaţa  aproapelui  cu 
slobozire,  să plăsmuiască clevetiri după plăcerea sa, să fure fără de frică şi cu slobozenie, a nu cinsti numele cel bun al aproapelui 
său,  a  nu  crede  cândva fără să calce bisericeasca poruncă, a face tot felul de fapte de ruşine, a nu se mărturisi şi a nu se împărtăşi, 
pre toate acestea şi mai multe decât acestea, le va afla în păgâneştile scrieri ale iezuiţilor papistaşi. 
Pre ale cărora, din parte, învăţături, vezi-le înşirate în Bisericeasca Istorie a lui Meletie, Tom 4, part. II, cap. 20, § 24. 
Aşa dar, din neamul acesta de învăţători ai tuturor fără de legilor ce-şi poate închipui cineva, nu s-au sfiit oare care din prea înalţii 
mitropoliţi  a  primi  pe  lângă  sine,  ca  sfetnic, câte un doctor în teologie – papistaş iezuit –; iar noii calendarişti, tocmai acum după 
aproape  20  de  veacuri,  au  găsit  cu  cale  să  zică  că  calendarul  nostru  ortodox,  numit  iulian stil vechiu, a fost şi este păgânesc, iar 
cel grigorian – papistăşesc – este şi va fi adevărat ştiinţific !? 
Însă,  fie-ne  îngăduit  ca  să  arătăm  oare  care  fapte  necanonice  săvârşite din apropierea către aceşti iezuiţi ... Şi pe urmă, ajutaţi cu 
rugăciunile  tuturor  celor  ce  voiesc  să  fie  şi  să  rămâie  adevăraţi  fii  ai  Bisericii  Creştine  Ortodoxe de Răsărit, vom păşi la chestia 
schimbării  ortodoxului  calendar  iulian  stil  vechiu  ...  sau  de  le  vor  plăcea,  ori  nu,  noilor  calendarişti,  însă  nouă  de  neplăcerea 
dumnealor  nu  trebuie  să  ne  pese,  ,,căci,  de  aş  plăcea  încă  oamenilor  nu  aş  fi  slugă  lui  Hristos”,  zice  Dumnezeiescul  Apostol 
(Galateni  1,  10);  iar  prea  înaltul  între  Cuvântătorii  de  Dumnezeu,  Sfântul  Grigorie  Palama  zice:  ,,Începătorii  de  eresuri  şi  cei 
asemenea lor cugetători şi apărători, plesnească”[4]. 
[1] De P.S. Gherasim Safirin la urma filadei ce am pomenit-o. 
 
[2] Istoria bisericească de Meletie, Tom 4, part. I, cap. VX. 
[3] ,,Înfruntarea jidovilor” ... de Neofit, pag. 1, 1872. 
[4] În suta a 2-a din cele teologhiceşti, cap. 149, care se află în Filocalie. 

PARTEA A II-A 
,,Iată laptele mâncaţi, şi lâna îmbrăcaţi, şi ce este gras junghiaţi, iar oile mele nu paşteţi, şi pre cea slăbănogită nu o aţi întărit, pre 
cea rătăcită nu aţi întors şi pre cea perdută nu aţi căutat. Drept aceea, Eu – zice Domnul – sunt asupra păstorilor şi voiu cere oile 
mele din mâinile lor” (Proorocul Iezechiil 34, 3-10) 

Capitolul I 
Cum s-a strecurat politeţea şi simpatia către eterodocşi (eretici) în România 
§  1.  ,,Cunoscutele  şi  ultimarele  silabuse  ale  Bisericii Papale, pronunţând cuvântul, cu tenacitate, că toate principiile civilizaţiunii 
moderne  sunt  necompatibile  cu  principiile  creştinismului  –  adecă  că  nu  se  supun  papei  slugătoreşte  –,  a  pus  în  poziţie  pe 
guvernele  occidentale  să  ducă  cu  Biserica  Papală  lupta  pentru  cultură;  până  când  odată  (după  exemplul  celor  de  la  Crivăţ  şi 
precum  a  declarat  şi  Papanastasiu  preşed.  Republicii  Elene)  rumpându-se  masca  vor  proclama  nimicirea  creştinismului,  şi  care 
vor zice invers, că principiile creştinismului nu se împacă cu civilizaţiunea modernă”[1]. 
(Şi  să  nu  se  minuneze  cineva  de  aceasta.  Căci  iată  vedem  pe  această  diavolească  tendinţă  strecurată  tocmai  în  legea  Regatului 
Român  din  1865,  care  zice:  ,,Toate  legiuirile  anterioare  privitoare  la  Biserică  sunt  desfiinţate,  câte  se  împotrivesc  legii 
sistemului”[2]). 
§  2.  Deci, din cauza tiraniei inchiziţiei papale, a luat avânt francmasoneria, care este unealta iudaismului – ca să înroleze într-însa 
oameni  care,  neaparţinând  neamului  jidănesc, se angajează totuşi să-i ajute în faptele lor, în crimele lor de care se servesc în mod 
secret, şi să colaboreze cu ei la stabilirea domniei lui Iuda printre oameni[3]. 
Cu  toate  acestea,  ,,în timpul domniei Regelui Carol I în România, papa avea mare influenţă. De mai multe ori acest rege – catolic 
–  a  voit  să  obţie  de  la  primatul  şi  sinodul  Bisericii  Române  recunoaşterea  unui  arhiepiscop  catolic,  provocând  demisia 
mitropolitului Iosif Gheorghian şi detronarea mitropolitului Ghenadie. 
Se  ştie  că în fiecare an în Bucureşti, mai cu seamă, se desfiinţează câte o şcoală primară română şi se înfiinţează una confesională 
catolică.  Congregaţiile  religioase,  seminariile  catolice  au  fost  înfiinţate  în  România în timpul domniei Regelui Carol I; în timpul 
căruia  o  mulţime  de  eleve  creştine  ortodoxe,  care  şi-au  făcut  cultura  la  institutul  catolic  al  călugăriţilor  de  la  Pitar-moşu,  s-au 
convertit la catolicism”[4]. 
§ 3. Pe când toate aceste fronturi – menite a ataca Ortodoxia – îşi iau avânturi înspăimântătoare, Ministrul Cultelor, Tache 
Ionescu, carele îşi luase rolul de a servi numai intereselor streine şi a cărui 
 
negocieri  tindeau  la  ridicarea  canonicului  Baud  la  Arhiepiscopia  Bucureştilor[5],  prin  legea  din  1893  desfiinţează  mai  multe 
seminare,  iar  celor  lăsânde  le  aplică  un  program,  care  să  îndoape  pe  puţinii  seminarişti  mai  mult  cu  noţiuni  de  fizică,  chimie, 
istorie naturală, agronomie, horticultură, viticultură, medicină, logică şi morală filosofică etc etc. 
(Şi  să  te  mai  miri  când  preoţii  de  mir  –  seminarişti  –  se  spală  pe  mâini  în  articolul  ,,Noul  calendar  şi  poporul”[6],  adecă  că nu 
numai  poporul  nu  ştie  nimic  din  mecanismul  calculului  calendaristic,  şi  pentru  care,  zice,  se  împotriveşte  atât  de  mult  noului 
calendar,  ci  chiar  ei  însuşi,  preoţii,  sunt  cu totul streini de acea cunoştinţă calendaristică; căci ,,la noi în seminare, zice, niciodată 
şi nicăiri nu s-a predat chestiunea calculului calendarului, aşa ei preoţii nu cunosc mecanismul calculului calendaristic”). 
Iată că de mult prepară terenul noii calendarişti – episcopi eparhioţi – spre a lansa calul lui Ulisie în Troia Ortodoxismului !!! 
§  4.  Deci,  fiindcă  acelui  ministru  –  Tache  Ionescu  –  nu-i  plăcea  tipicul  bisericesc,  pentru  aceea  pune  pe  lângă  seminare  şi  un 
profesor  de  pedagogie,  ca  astfel absolvenţii când vor intra pe porţile şcoalelor primare – cele deschise larg de Ministerul Cultelor 
şi  Instrucţiunii  publice  – căci mai în fiecare comună este o şcoală cu câte 4 învăţători, iar preoţi la câteva mii de familii unul –, să 
nu fie strein de ceea ce trebuie să facă întru această direcţiune. 
Şi pe când senatorul Mârzescu striga în plin senat: ,,Aprobă înalţii prelaţi această ciudată schimbare ?”, episcopul de Roman 
răcneşte: ,,Nu vă este dat să ne mustraţi !”[7] 
NB.  Aceste  duşmănoase  intenţii  asupra  Bisericii  Ortodoxe  a  însemnat-o  încă  de  mult  şi V.A. Ureche în şedinţa senatului român 
de  la  15  ianuarie  1877,  în  privinţa  oare  căror  triste  exemple,  zicând:  ,,Nu  vedeţi  d-voastră  ce  precedent  rău  zidiţi  în  acest 
parlament  combătând  Biserica  în  numele  unor  doctrine  ?  Acest  precedent  (fapt  în  trecut)  nu  va  da oare drept mâine catolicului, 
poimâine  armeanului  ...  şi  cine  ştie  ...  cândva  evreului  să-şi  facă  în  sânul  acestui  parlament  rezbel  mutual  şi  cu  toţii  la  un  loc 
alăturea cu liberii cugetători (masonii) să înfrunteze Biserica noastră de Stat ? ... 
Suntem  la  ziua  când  până  şi  în  liceu  şi  în  seminarii se impun profesori cari, sub pretext de înaltă ştiinţă, atribuie originea tuturor 
lucrurilor  la  combinarea  fortuită  a  atomilor ... Mă tem de acei liberi cugetători – masoni – care fac din cosmos un Dumnezeu Om 
neputincios şi din inteligenţă nu ştiu ce nebunii ale creierilor” ... 
Poate că pe atunci se vor fi părut unora, acestea, nişte năluciri din părere, dar acum, iată realitatea ne stă de faţă ! 
Vai ţie lume !!! 
§  5.  Aşa  dar,  când oratorul Mârzescu se întemeia că va dovedi necanonicitatea legii din 1893, fiind că-i impune o datorie pe care, 
şi  ca  creştin  ortodox  de  răsărit  şi  ca mandatar al ţării, îl sileşte să o îndeplinească, cu toată disgraţia ce ar putea să-şi atragă şi din 
partea  episcopilor,  temerari  călcători,  nu  numai  a  canoanelor,  dar  şi  a  principiilor  fundamentale  pe  care  stă  clădită  Biserica 
noastră  Creştină  Ortodoxă  de  Răsărit,  cât  şi  din  partea  consilierilor  majestăţii  sale  Regelui Carol I, care cu atâta uşurinţă umblă, 
ca  din  episcopatul  român  să  facă  o  cinovnicie  de  departament:  atunci,  D.  General  V.  Castofor  –  neputând  a-şi  stăpâni  limba  – 
zice:  ,,Dumneata,  cum  se  vede,  vorbeşti  după  carte”;  iar  oratorul  îi  răspunde:  ,,Da,  după  carte  vorbesc,  dar  ce  vrei  ?  vrei  să 
vorbesc  după  capul dumitale ?!”[8] Şi aceasta cu dreptate i-au zis; căci Sf. Grigorie Nisis în canonul al 6-lea zice: ,,Cum că cel ce 
vorbeşte  din  canoanele  sinodiceşti,  cuvântul  lui  este  vrednic  de crezare”; fiindcă – dupre canonul 47 al Marelui Vasilie – ,,cel ce 
face după canoanele acestea are neprimejduirea”. 
 
[1] Vezi în ,,Biserica Ortodoxă Română” din anul 1881, pag. 395, Cronica ecleziastică. 
[2] În ,,Răspuns guvernului şi sinodului din 1865” de Neofit Scriban, pag. 78. 
[3] J. Bidegain, ,,Le grand Orient de France”, Paris, 1905, pag. 186. 
[4] Vezi Jurnalul ,,Românul” din 1880 – septembrie; Deşteptarea no. 6 – 1921. 
[5] ,,Biografia Ioan Cornoiu” de Apostat. Teodorean, pag. 12. 
[6] ,,Noua Revistă Bisericească”, anul VI, pag. 150. 
[7] ,,Discursurile asupra legii clerului mirean” la şedinţa senatului de la 15 aprilie 1893, pag. 33, 38. 
[8] Idem, idem, pag. 13. 

Capitolul II 
Chestia Regulamentului Sf. Sinod al României din 1881, 
cu privire la relaţiile ortodocşilor cu ereticii 
§  1.  Prin  felul acesta de maşinărie din partea oare cărora, strecurându-se eterodocşii în România, pândindu-se vremea de către cei 
interesaţi,  faţă  de  mlădierea  P.S.S.  sinodali  ai  României,  iată  că  s-au  pomenit  ortodocşii  cu  ,,Regulamentul  pentru  relaţiile 
bisericeşti  ale  clerului  ortodox  român  cu  creştinii  eterodocşi  şi  de alt rit şi cu necredincioşii cari trăiesc în Regatul României”, şi 
care regulament este votat de Sf. Sinod al României în şedinţa de la 12 iunie 1881. 
Însă  ca  o  deasupra  scriere  la  acest  regulament  –  mai  înainte  de  a-l  pune  în  faţa  sfintelor  canoane  –  să  ciripim  câteceva  din 
,,Răspunsul”  bunului  creştin  ortodox  C.  Niculescu  din  Râmnicu-Sărat, ce-l face ziarului ,,Ortodoxul” în 1880, unde dă pe faţă că 
acest  ziar  oficios  al  mitropoliei  din  Bucureşti,  este  condus – în frunte cu dr. Zotu – în duh cu totul papistăşesc, care ziar apăra pe 
mitropolitul  Calinic  Miclescu  căci  cu  dreptate  are  ca  sfetnic pe iezuitul Giovani Waleri pe lângă sine, şi altele, care au influenţat 
mult asupra sinodalilor de a emana acel regulament. Şi în care răspuns cetim: 
,,Indeferentismul,  nesimţirea  şi  trândăvia  celor  de  la  mitropolie,  în  faţa  duhului  celui  cuceritor  al  papismului,  ne-a  umplut  de 
mâhnire  sufletească  şi  de  legitimă  indignaţie.  Când  am  văzut  în  ,,Ortodoxul”  reprodus  de  ,,Rezboiul”  (ce  se  pretinde  român) 
deşartele  subtilităţi,  cu  care  năimiţii  din  Dealul  Mitropoliei  se  nevoiesc  a  arunca  publere  în  ochii  publicului,  spre  a-l  mistifica, 
atunci  am  zis  că  a  tăcea  în  faţa  unor  asemenea  jonglerii  de  basculă  (spre  a  ascunde  gravitatea  pericolului)  ar  fi  o  tocmeală,  o 
complicitate  cu  iezuiţii  de  la  ,,Ortodoxul”. Am luat pana în mână zicând: Sfântă Cruce ajută, şi publicăm răspunsul nostru asupra 
convertiţilor şi năimiţilor – spre apus – de la ziarul ,,Ortodoxul”.” 
§  2.  Şi  iarăşi  mai  departe:  ,,În  fine,  cuvioşii  de  la  ,,Ortodoxul”  s-au  decis  a  descinde  în  arena  polemicii,  şi  vor  a  dezgropa  pe 
nefericitul  Arhimed,  opunându-l  ca  o  pavăză  celor  de  la  binele  public”,  asupra  cărora  scrâşnesc  cu  dinţii,  şi  ar  voi  a-i  vedea în 
fundul  gheenei,  pentru  alarma  ce  s-a  dat de precupeţirea religiei ortodoxe, căreia cărturarii din Dealul Mitropoliei se nevoiesc a-i 
substitui  cu  încetul  Sillabus  şi  alte  concepţii  imaculate  –  papistăşeşti;  căci  astfel  se  vede,  zice,  să nu mai rămâie piatră pe piatră 
din edificiul naţional dimpreună cu distrugerea religiei străbune, legea ortodoxă a Sfintei Biserici 
 
Ecumenice a Răsăritului”. 
Şi mai departe: ,,Ei bine ! Curia Romană papistăşească bate astăzi la uşa Bisericii noastre şi păstorul cel năimit fără a cerceta, fără 
a  ispiti  ce  fel  de  duh  este,  deschide  porţile  cetăţii,  părtaş  Iudei  se  face,  predă  Taina  la  vrăjmaşi  şi  primeşte  preţul  târgului  ca şi 
Iuda,  care  cu  iubirea  de  argint  bolnăvindu-se,  unele  ca  acelea  asupra  Învăţătorului  a  îndrăznit,  cum  şi  hulitorul  de  Ortodoxie, 
unele  ca  acestea asupra învăţăturii Bisericii Ecumenice a Răsăritului a îndrăznit. Când chiar în sânul aşa-zisei Autocefale Biserici 
Române,  al  cărei  adevărat  cap  este  ministrul  de  Culte, iar nu primatul cu sinodul său, s-a stârnit o îngrozitoare vijelie, când ateii, 
materialiştii  şi  nihiliştii  cer  cu  putere  distrugerea  Bisericii,  când  preoţii  mireni  induşi  în  eroare  de  viclenii  lucrători  ameninţă 
ierarhia  ecleziastică,  voind  a  restabili  pe  ruinele  ei  o  republică  popeasco-mormonică,  când  seminarele  au  devenit  focare de idei 
distrugătoare,  când  chiar  pacea  care  ar  trebui să unească pe înalţii prelaţi este adânc zdruncinată prin râvniri şi ambiţiuni funeste, 
atunci  iezuitul  Loiola  cu  rafinamentul  diavoleştii  viclenii  care-l  caracterizează,  se  iveşte  la  staulul  oilor  din  urgisitul  –  chiar  de 
Dumnezeu  –  regat  al  României,  iar  păstorul  cel  năimit  în  loc  de  a  da  alarmă,  (şi  pentru  a  plăcea celui de alt neam, de altă lege) 
intră  în  tratări  cu  demonul  ispitirii,  căruia  în  loc a-i zice un poruncitor şi categoric ‘înapoi satano’, se îndulceşte de meşteşugirile 
şi  linguşirile  Ischarioteanului,  care  sapă  cu  înverşunare  adâncă  groapă  în  care  vrea  să  prăvălească  Biserica  Ortodoxă;  iar  capul 
legii  –  Calinic  Miclescu  –  uitător  de  înfricoşatul  jurământ  depus,  când  a  luat  toiagul  şi mantia arhiepiscopală, se ademeneşte de 
dibacele  şi  viclenele  şoapte  ale  Sirinei  quirinale,  înclină  către  Sillabus  sau  infailibilitate,  începând  prin  reforma  costumului 
clerical,  spre  a  se  obicinui  poporul  cu  pălăria  şi  reverenda  papistăşească,  încurajează  pe  ascuns  (clandestin)  demarşurile 
contrarilor  Ortodoxismului,  şi  când  jurnalele  mireneşti  şi  sufletele  devotate  Ortodoxismului  dau  alarma  şi  zvonesc  că  în deal la 
mitropolie  se  precupeţeşte  odorul  sacru,  mărgăritarul  cel  nepreţuit  –  religia  ortodoxă,  moştenirea  străbună  –  năimitul  pune  pe 
logiotatul  Zotto  să  ia  în râs pe oamenii de bine, care se nevoiesc a salva Biserica şi chiar poziţia năimitului, arătându-i povârnişul 
nenorocit pe care a apucat” ... 
§  3.  Iar  când  infailibilii  aceia  de  la  ziarul  ,,Ortodoxul”  ziceau  că  ,,nimic  mai  simplu  şi  mai  natural  decât  alăturarea  – 
revereendisimului  –  Waleri  Giovani,  pe  lângă  persoana  mitropolitului  primat”  (care  Giovani  era  doctor  în  drept,  magister 
Theologiae,  preot  ordinat,  iezuit  ...),  îi  răspunde:  ,,Atât  de  mare  este  orbirea  şi  ademenirea  celor  intraţi  în  văgaşul  papistăşesc, 
încât iau de bagatelă un fapt de cea mai mare gravitate – dăinuirea unui misionar catolic pe lângă şeful Ortodoxiei române”. 
,,Cum  ?  din  şase  diaconi,  din  atâţia  preoţi,  arhimandriţi,  arhierei,  seminarişti,  absolvenţi  din  vasta  eparhie  nu  se  găsi  un  singur 
anagnost literat şi demn a figura pe lângă persoana primatului – ca sfetnic ?” ... 
,,Ce caută un misionar catolic pe lângă domnul Calinic mitropolitul ortodox” ?! ... 
Şi  poate  sfetnicului  aceluia  de  iezuit  Giovani  se  datoreşte  ridicarea  la  ranguri  şi  demnităţi  –  de  către  Calinic  Miclescu  –  a 
arhiereului  Calistrat,  om  cu  totul  străin  de  Biserică;  şi  oare,  nu  şoaptele  iezuitului  a  făcut  pe  înaltul  mitropolit  Calinic  să 
încrucişeze  mâinile  văzând  înălţat  la  rangul  de  mitropolit cu predicat de Bucurestiensis pe monsignorul Paoli ? şi care fapt, chiar 
în  mintea  copiilor  pe  atunci  intrase  o  gravă  bănuială,  că  în  deal  la  mitropolie  nu  e  lucru  curat,  căruia  cu  dreptate  îi  zicea 
Niculescu: 
,,Iar  astăzi  năimitul  iubind  mai  mult  gloria  deşartă  a  oamenilor,  decât  mărirea  lui  Dumnezeu,  se  prosternă  şi  pupă  papucul 
papistăşesc, pentru că lipsa de austeritate şi de renunţare la fastul vanitos al lumii nu l-a ales din lume, ci este monah cu portul, iar 
cu inima departe de sihăstrie”. 
Şi mai departe tot acolo în acel ,,răspuns” zice: 
,,Este un adevăr netăgăduit că, de la venirea actualului kiriarh la scaunul mitropolitan, s-a făcut fapte, s-a săvârşit oare care 
reforme în contrazicere pe faţă cu duhul Ortodoxiei” ... Deci, 
§ 4. Iată că unul din aceste acte necanonice este şi regulamentul pomenit mai sus, al căruia raportor a fost P.S.S. Melhisedec 
episcopul Romanului pe atunci. 
 
Ah ! iubiţilor, ce nu ţi-e dat să vezi ! 
Dacă  nu  am  vedea  pe  prea  sfântul  acesta  raportor  –  Melhisedec  –  în  1866  alături  cu  episcopul  Ghenadie[1]  strigând  că  sunt 
necanonici[2];  iar  cel  de-al  doilea  în  neruşinata  sa  adresă către Ministerul Cultelor din 10 aprilie 1866 zicând că ,,el mărturiseşte 
cu  bucurie  că  alegerile  şi  numirile  lor  nu  sunt  canonice”,  şi  pentru  aceasta  la  urma  acelei  adrese  a  strigat  (Ghenadie):  ,,Jos 
Ortodoxia”[3]. 
Dacă  nu  am  vedea  pre  acest  prea  sfânt  raportor  –  Melhisedec  –  că  şi  în  comisia  Sf.  Sinod  din  1873  a  fost  membru  raportor  în 
expunerea  de  motive  a  ,,Regulamentului  pentru  atribuţiile  de  precădere  ale  mitropolitului  primat  al  României”,  şi  pe  care  l-a 
întâmpinat  apostroful: ,,A ! Sfinte părinte episcop al Dunării de Jos, pe care te credeam bărbat cu învăţătură, trist lucru aţi jucat în 
această comisiune de elaborare a regulamentului. Ah ! Vă credeam apărători sinceri ai canoanelor Bisericii, iar nu aşa de mlădioşi 
în călcarea lor”[4]. 
Şi,  dacă  nu  am  auzi  pe  unii  din  părinţii  duhovnici  –  cocoloşitori  ai  uniţilor  –,  bună  oară  ca  răposatul  duhovnic  Dometie 
Prodromitul  –  Transilvăneanu  –  zicând  că,  nu-mi  spune  mie  forma,  ci,  ,,apă  şi  Duh  s-a  regulat  de  Sf.  Sinod  al României a fi la 
botez”; zicem, dacă nu am avea în vedere unele ca acestea, nu am căuta să punem Regulamentul Sinodal din 1881 în faţa sfintelor 
canoane. 
Dar lăsând pentru un moment cuviincioasele apostrofări, să dăm cetire unor articole din acel regulament: 
§  5.  Art.  1.  –  ,,Când  un  creştin  eterodox (eretic) doreşte a deveni fiu spiritual al Bisericii Ortodoxe, unirea lui cu Biserica se face 
numai prin catehisire în punctele dogmatice deosebitoare, şi prin mirungere”[5]. 
Cel  ce  a  redactat  acest  regulament  –  episcopul  Melhisedec  –  în raportul ce-l face cu privire la acest regulament, nimic şi absolut 
nimic  nu  pomeneşte  de  ,,cufundări”,  ci,  apă  şi  duh  zice  că  trebuie  ca  botezul  să  fie  valabil;  şi  că ,,Sfântul Sinod (bine înţeles al 
României)  trebuie  să  tindă  pe  căi  morale  şi  legale,  ca  deosebitele  elemente  de  naţionalităţi  străine,  ce  se  aglomerează  în  ţara 
noastră,  să  se  contopească  în  naţionalitatea  română  (poate şi jidanii); şi că ,,creştinii eretici şi de alt rit, ca papistaşii, protestanţii, 
armenii,  lipovenii,  staroverii  –  adecă  ori  cine  care se zice pe sine creştin –, cu toate că se deosebesc în unele doctrine de Biserica 
Ortodoxă,  totuşi  ei  cred ca şi noi în Sfânta Treime” (O ! ce mare neştiinţă de tainele şi credinţa ortodoxă !), ,,cred în divinitatea şi 
Întruparea  Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi şi prin apă; către aceşti eretici 
creştini,  zice  el,  Biserica  trebuie  a  avea  cu  totul  altă  conduită  decât  către  cei  necredincioşi,  şi  la  nevoile  lor  religioase  Biserica 
trebuie a le da tot ajutorul !” ... 
Iar  ca  mărturie  canonică  aduce  pre  canonul  7  al  Sf.  Sobor  al  II-lea  Ecumenic  şi  canonul  95  al  Sf.  Sobor  al  VI-lea,  prin  care 
voieşte  a  arăta  că  Sfinţii  Părinţi  de  la  soboarele  acestea  au  legiuit  a  se  iconomisi  convertirea  ereticilor  la  Ortodoxie  prin 
pogorământ;  şi  că  o  conduită  nobilă,  zice,  şi  o  politeţă  din  partea  preoţilor  ortodocşi  către  eretici,  precum  şi  simpatizarea  către 
nevoile  lor,  va  contribui  foarte  mult  spre a face iubită de dânşii Biserica noastră Ortodoxă; şi treptat, zice, va şterge amărăciunile 
sufleteşti  produse  de  fanatismul  neraţional  al  trecutului,  carele  în  loc  de  a  lumina,  mai  mult  a  întunecat  duhurile  şi  a  excitat 
pasiunile şi dintr-o parte şi din alta ! 
§ 6. Iată ce evlavie şi ce compliment aduce sfinţilor, celor ce cu preţul vieţii lor a susţinut şi a apărat sfânta noastră credinţă 
ortodoxă de răsărit ! 
Cetească  ori  şi  cine,  măcar  cât  de  puţin  de  va  fi  familiarizat  cu  învăţăturile  Sfinţilor  Părinţi,  şi  va  vedea  de  ce  fel de duh a fost 
condus  acest,  zice-se,  erudit  raportor,  şi  pre al căruia proiect de regulament l-a aprobat întreg Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe 
Române ! 
Aşa dar, până vom completa tratatul – anunţat mai sus – cel despre taina dumnezeiescului botez, în care se va arăta pe larg care 
adecă este valabil şi care nu, aici să punem din parte cele ce se 
 
raportează la: 
[1] Silit de neastâmpărările acelui episcop Ghenadie Enăceanu, a scris mult învăţatul şi prea evlaviosul General Petru V. Năsturel 
în 1895 o carte, numită ,,Eraldica în faţa P.S.S. Episcop Ghenadie Enăceanu”. 
[2] ,,Refutarea sofismelor a necanonic. Sinod”, 1867, pag. 29. 
[3] Suplimentul ,,Românului” din 15 aprilie 1866. 
[4] În ,,Fără de legea canonică din 1873”, pag. 9 şi 10. 
[5] Se cere un tratat pe larg despre botez şi voind Domnul îl vom completa cu dovezi scripturelnice, de aceea aici se va zice în 
scurtime pentru a se vedea cu câtă uşurinţă se legiuiesc contra canoanelor. 

 
Capitolul III 
De luat aminte, câte ceva, asupra reformiştilor 
§  1.  Prin  urmare,  credem  că  suntem  înţeleşi  ce  se  urmăreşte:  înnoiri, reforme, acomodări, şi cine ştie de va mai trebui să urmeze 
vreun  concordat  cu  Vaticanul  blestemat,  mai  ales  dacă  trebuie  să  luăm  în  consideraţie  că  se  vor  mai  afla  vreunii  din  cei  ca 
mitropolitul  Atanasie,  sau şi ca Episcopul Nifon al Dunării de Jos cari, unul pe altul se apostrofau în plin sinod în şedinţa de la 16 
iunie  1911,  răsunând:  ,,Vă  tăgăduiesc dreptul să vorbiţi, căci şi P.S. voastră sunteţi în înţelegere cu catolicii şi cu ceilalţi duşmani 
ai Bisericii”[1]. 
Şi  dacă  trebuie  să  luăm  aminte,  mai  ales  astăzi  într-o  epocă  când  se lucrează de unele state de a nu se lăsa pe pământ nici măcar 
urmă,  sau  umbră,  despre  puterea  lui  Dumnezeu,  astăzi  când  voiesc  de  a  reduce  Biserica  la  starea  de  o  secţiune  a  serviciului de 
administraţie  poliţienească,  astăzi  când  tind  a  desmoşteni  pe  Dumnezeu  de  pe  pământ,  când  schepticismul  este  la  modă,  când 
necredinţa  şi  indeferentismul  religios  se  răspândesc şi se arată sau se impun a fi domnitoare în unele state, astăzi când unele state 
au  impus  astfel  de  legi  Bisericii,  încât  aceasta,  mai  târziu,  să  se  desfiinţeze  pe  sine  cu  totul  şi  să  se  şteargă  şi  numele  său 
gramatical; şi când: 
(Pentru tundere şi radere ...) 
 
§  2.  Trebuie  să  mai  luăm  în  consideraţie  că  mai  toţi  ierarhii  şi  clericii  –  cine  ştie  din  ce  interes  tainic –, poate spre a fi la modă 
papistăşească  ...  şi  ei,  împreună  cu  portul  –  a  la  france  –  îşi  ferchezuiesc  şi  ajustează  părul  cel  dăruit  de  Dumnezeu  părţii 
bărbăteşti;  nerânduială  dezaprobată  de  Sfântul  Simeon  Tesalonicul  zicând[2]:  ,,Latinii  de  vreme  ce  n-au  părul  acesta  (pe  cap şi 
barbă),  fiindcă-l  rad  din  răsfăţare,  afară  de  cuviinţa  firii  pun  păr  străin  la  icoane.  Dintr-aceasta  se  arată  că  ei  fac  cele  ce  sunt 
împotrivă.  Căci  de  vreme  ce  proorocii au văzut prin închipuire pre Dumnezeu având păr, întru cinstea firii dar, după socotinţa lui 
Dumnezeu este părul la noi. 
Deci, cei ce se rad, fac ceva afară de porunca lui Dumnezeu şi întru necinstea firii, mai cu seamă cei hirotonisiţi şi călugării; 
cărora le este oprit a odihni trupul”. 
Tot  relativ  la această sluţenie papistăşească, cel ce voieşte, cetească la ,,Tomul de Agapie”, pag. 315, şi va vedea acolo pe Sfântul 
Ghenadie  Sholarie Patriarhul Constantinopolului – 1453 – cum netezeşte de frumuşel bărbuţele cele ferchezuite ale latinilor şi ale 
celor ce cugetă latineşte; în care aduce mărturie pre cele hotărâte în cartea 1, cap. 3 din Apostoleştile Diataghi. 
Dar  şi  aceasta  să  o  ştie  noii  reformişti,  că  mare ruşine ar trebui să cuprindă pe partizanii celor ce se ferchezuiesc (clerici de toată 
treapta),  cetind la § 6 al cap. 7 din veacul 9, Bisericeasca Istorie a lui Meletie, unde zice despre Ioana Papoaia Romei, care era cât 
p-aci  să  nască  în  Biserică  în  vremea  când  se  gătea să facă liturghie. Şi de atunci a luat obicei între cardinali că, după alegerea lui 
papa, îl pun într-un scaun cu bortă, iar pe dedesupt unul îl pipăie, strigând: ,,Parte bărbătească este stăpânul nostru”. 
Însă,  în  ştiinţă  să  fie  că  cel  întâi  ce  şi-au  ras  barba  a  fost  Papa  Ştefan  al  IX-lea,  care  a  dogmatisit  ca  şi  cei  de  sub  el  să  facă 
asemenea.  Pe  a  căruia  nebunească  dogmă,  mincinosul  Sobor  papistăşesc  cel  în  Viturico  la  1031  au  legiuit  ca  clericii  să-şi  radă 
barbele şi să-şi tundă perii capului lor[3]. 
Şi  când  mai  auzi zicându-le celor ce nu voiesc a se schimonosi ca ei cum că sunt ţapi, sau asiatici, şi că nu trec de civilizaţi ... O ! 
vai de ei şi de civilizaţia lor ! Cei ce au pe Sfinţii Apostoli de vrăjitori şi pe Sfinţii Îngeri de draci[4]. 
§  3.  Şi  dacă  mai  trebuie  să  ne  mai  aducem  aminte  că  unul  din  I.P.S.  Mitropoliţi  –  Conon  Arămescu  –,  după  ce-şi  făcuse 
convingerea  că  azi  pentru  administraţia  bisericească  nu  se  mai  aplică  sfintele  canoane[5],  tocmai  acest  domn  dr.  în  teologie  se 
pune  în  fruntea  călcătorilor  dumnezeieştilor  canoane  şi  sare  cu  stăpânirea  în  hotarele  altei  eparhii,  prin  ordinul  no.  0331 din 28 
ianuarie  1915  aplicând  pe  nesocotite  afurisanie  oare  căror  monahi  din  Schitul  Prodrom  în  Sfântul  Munte  Athos.  Dar  audă  că 
Sfântul  Sinod  al  II-lea  Ecumenic,  prin  canonul  2 hotărăşte: ,,Episcopii cei de peste ocârmuiri, pe Bisericile cele afară de hotarele 
lor, să nu le bântuiască, nici să turbure Bisericile”. 
§  4. Şi cea mai mare, având în vedere că la congresul cel din Patriarhia Constantinopolului – 1923 – s- a hotărât lucruri cu totul în 
contra  literei dogmelor şi a sfintelor canoane, şi la care congres a luat parte ca reprezentant al Sf. Sinod al României, împreună cu 
alţii  şi  P.C.S. Arhim. Iulie Scriban, care prin scrisorile sale din mai 1923 şi publicate în ,,Universul”, între altele zicea că ,,a ajuns 
la  patriarhie  ca  miercurea  la  stână, dar numai la stână, zice, e rău să pici miercurea, iar la patriarhie nu, căci se găseşte de toate ... 
(vadă  canonul  69 al Sf. Apostoli cum cateriseşte pe clericul ce strică postul miercurei şi al vinerei şi celelalte sfinte posturi, iar pe 
mirean  îl  afuriseşte);  şi  că  –  au  zis acest domn dr. în teologie – precum ,,preoţia ortodoxă este socotită de preoţie la eretici, aşa şi 
cea catolică şi armeană este socotită tot de preoţie la ortodocşi”[6]. 
Dar  sărmanul  –  uimindu-se  în  peştele  cel  de  miercurea  la  patriarhie  şi  având  de  tovarăş  pe  însuşi  patriarhul  Meletie,  cel  ce  a 
turburat toată lumea, cu reformele sale, până când şi aici în Sfântul Munte nu s-a lăsat a nu pune mâna pe o parte din monastirioţii 
Vatopedului,  carii  din  ortodocşi  cum  erau,  i-a  făcut  catolici  papistaşi  –  zicem,  a  uitat  prea  cuviosul  împreună  cu  alte  sfinte 
canoane şi pre cel al 68 al Sfinţilor Apostoli, între care zice: ,,Cei ce de eretici sunt botezaţi, sau hirotonisiţi, nici credincioşi, nici 
 
clerici este cu putinţă a fi”. 
§  5.  Şi  cum  având  în  vedere  comunicatul  ce-l  face  I.P.S.S.  Mitropolitul  Primat  al  României  D.D.  Dr.  Miron  Cristea,  Senatului 
României,  în  şedinţa  de  la  15  decembrie  1923,  prezentând  hotărârea  Sf.  Sinod  cu  privire  la unificarea calendarului iulian cu cel 
gregorian;  şi  aceasta  zice  în  conformitate  cu  propunerea  delegaţilor  Congresului  General  Ortodox (?) despre care am vorbit mai 
sus. 
Şi  cum,  mai  având  în vedere declaraţia tot a Înalt Prea Sfântului Mitropolit din ,,Universul” de la 26 septembrie 1924, adecă cum 
că  prin  adoptarea  calendarului  civil  –  gregorian – în locul celui ortodox, ierarhii ambelor Biserici româneşti (uniţii cu ortodocşii) 
au  devenit  o  deplină  înţelegere,  că  poporul  român  întreg  trebuie condus în cele sufleteşti în mod ,,unitar” (şi credem că ştiţi ţinta 
regulamentului  din  1881  care  indirect  pune  practica  serviciului  religios  la  dispoziţia  ereticilor);  şi  că  ,,pe  baza  unificării 
calendarelor, între Bisericile Apusene şi Biserica Ortodoxă, zice, va fi o armonie, pe cel puţin 800 de ani”. 
Şi  mai  având în vedere cuvântul preotului Marinescu[7], ce zicea: ,,Una din urmările cele mai simţite ale războiului este creşterea 
influenţei Vaticanului şi accentuarea unei hotărâte acţiuni papale în Orient”. 
§  6.  Toate  aceste  înregistrări  ne  dă  ceva  de  gândit  a  socoti  că  nu este lucru curat în privinţa fulgerătoarelor reforme introduse în 
Biserică  chiar  de  către  corifeii  ecleziastici.  Pentru aceasta, ajutându-ne Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu 
rugăciunile  tuturor  sfinţilor  şi  mântuiţilor  din  Biserica  Ortodoxă  Creştină,  vom  aduna  ceva  şi  din  cele  ce  privesc  la  chestia 
schimbării  calendarului  ortodox;  ,,care  mai  ales,  acestea  precum  şi  altele,  purtare  de  grijă  şi  datoria  stă  asupra  păstorilor 
sufletelor,  noi  însă,  facem  lucrul  pândarului  şi  strigăm  dând  de  ştire.  Iară  ei  ieie  aminte  de  datoriile  loruşi,  ca  unii  ce  au  a  da 
seamă” (Pedalion, pag. 48). 
[1] ,,Apărarea şi documente”, pag. 311, precum şi ,,Adevărul din 17 iunie 1911. 
[2] În cartea Sf. Simeon, cap. 23, pag. 31. 
[3] Istoria Bisericească a lui Meletie, tom 2, part. 2, cart. II, cap. 3. 
[4] Sf. Simeon N.T., Cuv. 54, ,,Pentru aşezarea cea împătimită ...”. 
[5] ,,Circulara Mitropoliei Ungro-Valahiei”, no. 4577-15/10-1912. 
[6]  Se  vede  că  de  acelaşi  duh  se  călăuzeşte  acest  domn  dr.  în  teologie,  în  privinţa armenilor, ca şi – cel de multe ori pomenit de 
noi  –  episcopul  Melhisedec,  care  din  necunoscute  interese, în vremea când Gh. Aramă şi Econom St. Călinescu (1861) polemiza 
cu  armenii,  acest  P.S.  Episcop  ia  apărarea  armenilor  în  ,,Chronica  Romanului”  unde  la  pag.  33  găseşte  de  cuviinţă  a  huli  în 
general  pe  Sfinţii  Părinţi  ce  au  scris  împotriva  nelegiuirilor  armeneşti,  zicând:  ,,Grecii  au  stârnit  asupra armenilor o mulţime de 
fabule  calomnioase  şi  le-a  răspândit  prin  scrierile  lor  şi  pe  la  celelalte  naţiuni  ortodoxe”.  O  !  cum  de  a  uitat  acest  apărător  al 
armenilor,  între  cele  multe  puncte  ereticeşti  armeneşti  şi  pre  cel  păgânesc  al  lor,  care  hulesc  şi  dau anatemei pe Sf. şi de a toată 
lumea Sobor IV din Halchidon (Istoria Bisericească a lui Meletie, tom 2, part. 1, cart. 6, cap. 21, § 10). 
Însă  spre  a  explica  cele  de  mai  sus  – episcopul Melhisedec – a mai compus o scrisoare ,,Cauzele urii creştinilor ortodocşi asupra 
armenilor” întocmai după un calapod rusesc – Troţchi – condus de obicinuitul ,,nicevo”, nu-i nimic aceea şi aceea ... 
[7] Vezi ,,Universul” din 31 decembrie 1920. 
 
PARTEA A III-A 
Zice Domnul: ,,Iată vin zile, şi voi trimite foamete pre pământ, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de a auzi 
cuvântul Domnului” (Proorocul Amos 8, 11) 

Capitolul I 
Deasupra scriere în chestia schimbării calendarului 
§ 1. Zis-au fericitul întru pomenire Iosif Episcopul Argeşului: 
,,Sunt  nişte  paseri  sburătoare, care ferindu-se de lumină ca de o vătămătoare – măcar fără prihană pentru aşezarea lor cea firească 
–  iubesc  întunericul  ca  pre  un  mântuitor,  precum  cucuvaiele,  liliecii  şi  altele.  Cu  acestea  asemenea  sunt,  nu  însă  fără  prihană 
pentru  voinţa  lor  cea  rea,  şi  unii  din  cei  de  acum  stricaţi la socotele în dogmele credinţei cari, pentru unirea ce au cu apusenii, şi 
uniţi  se  numesc.  Că  fugind ei de lumina Adevărului, care străluceşte în Biserica Răsăritului, aleargă la întunericul minciunii, care 
au  cuprins  pre  Biserica  Apusului,  şi  ca  cum  întru amiază zi închizând ochii de a lor voie, se aruncă în prăpastia pierzării ... Deci, 
(adecă  prin  scrierile  ce  publică)  dacă  nu  pre  cei  cuprinşi  de  întunericul  acela  al  înşelăciunii  îi  vom  întoarce,  dar  măcar  pre  cei 
slobozi de el, întru lumina Adevărului negreşit îi vom întări”[1]. 
§  2.  De  asemenea  zice  şi  Sfântul  Simeon  Noul  Teolog[2]:  ,,Aducerile aminte ale învăţăturilor Sfinţilor Părinţi sunt pentru cei ce 
voiesc  a  călători  întru  lumina  cărărilor  poruncilor  lui  Dumnezeu,  iar  pentru  cei  desăvârşit  întunecaţi,  nici  un  cuvânt  nu  ne  este 
nouă”. 
Şi  acest  luminat  adevăr  este  descoperit  de  Dumnezeu,  şi  Dumnezeu  niciodată n-a putut descoperi decât Adevărul, care este unul 
şi  neschimbabil.  El  deci  a  descoperit  numai  prin  Iisus  Hristos  Fiul  Său,  mai lămurit ceea ce descoperise din început într-un chip 
mai  acoperit;  şi  acest  Adevăr  se  întemeiază  pre  Cuvântul  lui  Dumnezeu,  Carele,  Domnul  Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus 
Hristos, Întemeietorul creştinismului l-au dat Sfinţilor Apostoli, zicându-le: ,,Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei 
în  numele  Tatălui  şi  al  Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20); Carele 
şi ei, dupre porunca Mântuitorului, l-au trecut la toate neamurile, sau prin viu grai sau prin scris (II Tesaloniceni 2, 15). 
§ 3. Deci această învăţătură descoperită a Cuvântului lui Dumnezeu formează depozitul păstrat în Una, Sfântă, Sobornicească şi 
Apostolească Biserică a Răsăritului. 
Şi  fiecare  generaţie  creştină  ortodoxă  n-a  trebuit  să  aibă  altă  grijă  decât  a-l  păstra  neatins  şi  curat  de  ori  ce  amestecătură 
omenească,  şi  a-l  transmite  generaţiei viitoare astfel cum l-a primit: ,,Să ai, zice Sf. Apostol Pavel, închipuirea – adecă modelul – 
cuvintelor celor sănătoase”. 
Tâlcuire[3]:  ,,Eu  Pavel,  zice,  învăţătorul  tău,  ca  un  zugrav  am  scris  şi  am  închipuit ţie, Timotee, icoană şi întâi chip şi model de 
faptă  bună  şi  de  dreaptă  învăţătură,  ca  uitându-te  la  întâiul  chip  acesta  al  meu,  să  zugrăveşti  acelaşi  chip al meu de virtute şi de 
învăţătură ... fiindcă acolo se află toată dreapta învăţătură a credinţei şi a virtuţii”. 
 
,,Ale celor ce ai auzit de la mine”. 
Tâlc. ,,Nu numai prin scrisorile mele, zice, ci şi gură către gură şi prin viul glasul meu ai auzit şi s-au predanisit închipuirea 
aceasta a sănătoaselor cuvinte şi a dreptei învăţăturii mele”. 
,,Întru  credinţa  şi  în  dragostea  cea  în  Hristos  Iisus”  (II  Timotei  1,  13).  Tâlc.  ,,Adecă,  cuvintele  mele  acelea  care  tu  le-ai  auzit, 
cuprind  şi  pentru  dreptele  dogme  şi  pentru viaţa cea îmbunătăţită. Şi dar de vei avea trebuinţă a dogmatisi şi a spune vreo dogmă 
de credinţă, sau ceva de buna rânduială a face, de acolo vei lua prilejurile”. 
Şi iarăşi zice: 
§ 4. ,,O, Timotee ! Amanetul păzeşte-l”. 
Tâlcuire[4]: ,,Toate acestea, zice, câte ţi s-au poruncit de către mine, păzeşte-le bine, pentru că sunt porunci dumnezeieşti şi 
stăpâneşti, şi ia aminte a nu face vreo scădere”. 
Şi  acestea  le  vei  putea  păzi  atât  ,,prin  Duhul  Sfânt  cel  ce  locuieşte  întru  noi”  (II  Timotei  1,  14),  cât  şi:  ,,Depărtându-te  de 
spurcatele deşarte glasuri şi de împotrivă punerile ale minciuno-numitei cunoştinţe” (I Timotei 6, 20). 
Tâlc.:  ,,Fereşte-te,  zice,  şi  fugi  de  glasurile  cele  deşarte,  adecă de cuvintele cele zădarnice, cele necurate şi spurcate. Iar după Sf. 
Ioan  Gură  de  Aur:  ,,Fereşte-te,  zice,  de sfaturile cele mai nouă ale minciuno-învăţătorilor, căci nu povăţuieşte înainte credinţa, ci 
toate înţelegerile lor se nasc din siloghismuri omeneşti, la care nu este adevărată cunoştinţă, ci mincinoasă şi rătăcită”. 
,,Cu  care  unii  lăudându-se,  întru  credinţă  au  rătăcit”  (s.  21). Tâlc.: ,,Pentru ce au căzut din dreapta credinţă aceia care se laudă şi 
se  fălesc  întru  cunoştinţa  cea  cu  numire  mincinoasă  ?  Pentru  că  cela  ce  urmează  siloghismurilor  celor  omeneşti  –  precum  şi  a 
căsca  gura  la  astronomi  –,  de  nevoie  este  a  se  rătăci  şi a cădea din credinţă; căci credinţa învoire fiind fără învoială, nu primeşte 
siloghismuri”. 
Dar să ştii că[5]: 
§ 5. ,,Toţi cei ce voiesc a vieţui cu bună cinstire întru Hristos Iisus, vor fi goniţi” (II Timotei 3, 12). 
Tâlcuire:  ,,Goane  numeşte  aicea  apostolul,  nu  pre  singure  goanele  ce  le-ar  face  necredincioşii  asupra  celor  credincioşi, ci, şi de 
obşte  pre  toate  necazurile  şi  ispitele care le suferă oamenii cei îmbunătăţiţi pentru dogmele credinţei, pentru poruncile lui Hristos 
şi pentru predaniile Bisericii”. 
Pentru aceasta zice şi Sfântul Macarie cel Mare[6]: 
,,Calea  hristianităţii  aceasta  este,  că  unde  este  Duhul  cel  Sfânt,  acolo  urmează ca o umbră goana şi războiul. Vezi proorocii cum 
erau  goniţi cu totul dinspre cei de o seminţie, întru care – prooroci – cu totul lucra Duhul cel Sfânt. Vezi cum Domnul, carele este 
Calea  şi  Adevărul,  nu  de  la  alt  neam  fuse  izgonit  şi  răstignit,  ci  dinspre  ai  săi, dinspre aceeaşi seminţie a Israilului, asemenea şi 
sfinţii  apostoli.  Pentru  că  de  când  fuseră  Crucea,  se  mută  Duhul  Mângâietorul  şi  au  venit  întru  creştini.  De  aceea  nu  au  fost 
izgonit nici unul din jidovi, ci numai creştinii se făcură mucenici”. 
Şi dumnezeiescul Gură de Aur zice: 
,,Nu este cu putinţă cei ce viază întru fapta bună a auzi bune de la toţi. Şi iarăşi: nu se poate cel ce poartă grijă de fapta bună a nu 
avea mulţi vrăjmaşi”. 
Şi iarăşi, tot acolo, zice dumnezeiescul Apostol Pavel: 
 
,,Iar oamenii cei vicleni şi fermecători vor spori spre mai rău, amăgind şi amăgindu-se”. 
Tâlc.:  ,,Deci,  nu  te  turbura,  o  hristiane,  dacă  oamenii  cei  vicleni  au  odihnă;  fiindcă  ei,  deşi  se  pare  că  sporesc  şi  merg  înainte, 
aceasta  nu  este  procopseală  şi  adăugire  de  a  se  îndrepta  ei  în  calea  rătăcirii,  ci  este  mai  rău,  adecă  mai  rău  este, a amăgi şi a se 
amăgi, a rătăci pre alţii şi a se rătăci şi ei de diavolul”. 
Tu însă rămâi întru cele ce-ai învăţat şi încredinţat”. 
§  6.  Iar  Fericitul  Teodorit  –  la  sfârşitul acestor epistolii – zice: ,,Această învăţătură se cuvine ca toţi cei învredniciţi de preoţie cu 
scumpătate  a  o  păzi  şi  ca  pre un oare care canon loruşi pururea a o pomeni, şi dupre aceasta a-şi îndrepta atât cele ce le zic, cât şi 
cele ce se fac de ei”. 
Dar prea sfinţiţii episcopi ? 
Cari,  ca  sinod,  au  primit  un  depozit  în  mâinile  P.S.S.L.L.  ,,Guvernământul  Bisericii  lui  Iisus  Hristos”.  Acesta  este  un  depozit 
sfânt şi dumnezeiesc şi nu le este permis ca cu însuşi mâinile P.S.S.L.L. să altereze acest depozit. 
Iar  ca  ,,autoritate  sinodală”  sunt  cei  dintâi  datori  să  apere  acest  depozit  împreună  cu  canoanele  acelea,  care  formează  esenţa 
organizării  şi  a  guvernământului  Bisericii  noastre  creştine  Ortodoxe  de  Răsărit; care Biserică (precum am zis mai înainte), ,,prin 
faptul  că  trăieşte  sub  nevăzutul  Cap  al  Fiului  lui  Dumnezeu  şi  se însufleţeşte de Duhul lui Dumnezeu, de aici fireşte urmează ca 
canoanele Bisericii, prin care se regulează viaţa Bisericii, să poarte asupră-şi sigiliul originii dumnezeieşti”. 
Pentru  aceasta  prea  sfinţiţii  arhierei,  atât  între  alte  chestiuni  bisericeşti  –  de  ordin  dogmatic  –,  cât  şi  în  cele  de  ordin  canonic 
administrativ,  bună  oară  ca  cea  a  schimbării  calendarului  ortodox,  să  fi  privit  la  cârma  Bisericii  –  căci  aşa  se  tâlcuieşte 
,,Pedalionul”  –, iar nu lăsând pre un astfel de dumnezeiesc cârmaci să se abată către cei ce toată viaţa lor căscăundesc la stele; din 
pricina  cărora  ne-am  pomenit  cu  comunicatul,  cum  că  ,,Sf.  Sinod  al  Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale din România a hotărât 
ca  –  în  locul  calendarului  bisericesc  ortodox  creştin  –  să  se  adopte  calendarul  civil  –  papistăşesc  –, adecă cel calculat pe bazele 
ştiinţifice stabilite de astronomie” ... 
Drept  aceea,  şi  noi  netrebnicii  robi,  membri  ai  Sfintei  Biserici  Creştine  Ortodoxe  de  Răsărit,  văzând  că  ori  unde a păşit această 
fără  de  lege  canonică,  de  făptuitori  se  întrebuinţează  sila  –  ca  în  vremea  închinătorilor  de  idoli,  iconomahi  etc.,  am  crezut  de 
datorie, pentru a noastră aducere aminte, cât şi pentru folosul celor ce vor voi a ceti, să adunăm ceva şi: 
[1] Întru Înainte cuvântare la cartea ,,Epitomi”. 
[2] Vezi în cartea sa, partea I, cuvânt 45. 
[3] Tâlc. celor 14 Epistolii Sf. Apost. Pavel, tom 3, pag. 261. 
[4] Idem, idem, idem, pag. 248. 
[5] Tâlc. celor 14 Epistolii, tom 3, pag. 298. 
[6] Cartea Sfântului Macarie, Voroava 15, cap. 11. 
 
Capitolul II 
,,Despre CALENDAR, în scurtime” 
§  1.  Calendarul[1]  este  împărţirea  timpului,  sau distribuirea lui, în perioade (lungime de timp) mai mult sau mai puţin lungi; care 
pe  româneşte  ar  însemna  ,,zilar”,  adecă  carte,  sau  tablou,  conţinând  ordinea  şi  urmarea  zilelor  de  peste  an.  Această  vorbă 
,,calendarium”  este  latină  şi însemnează ,,catastih”, şi mai pe urmă în greceşte s-a numit ,,imerologion”, adecă comptul zilelor. Şi 
aceasta  vine  de  la  ,,calendae”,  adecă  zi  întâi  a  fiecărei  luni.  Şi  în  sfârşit  ,,calendae”  de  la  ,,calo”  –  a  chema  –, adecă, invocarea 
divinităţii, ce se făcea la zi întâi a fiecărei luni, pentru a se da de ştire norodului calendele lunilor. 
Fiind  vorba  despre  calendar  aici,  s-ar  cuprinde  şi  cuvintele:  an, sezon – anotimp –, lună, săptămână, zi şi oră; dar a face istoricul 
fiecăruia  în  parte,  ar  fi  a  intra  prea  în  amărunţimi,  pentru  aceasta  ne  mărginim a trata din parte despre toate, iar acum să scriem: 
despre calendar la diferite popoare. 
§  2.  Calendarele  se  deosebesc  în  ,,calendare lunare” şi ,,calendare solare”, urmând după cum ele sunt regulate, adecă după cursul 
lunii  sau după al soarelui. În cele dintâi, împărţirea fundamentală este luna, a căreia durată este de o potrivă cu aceea a obşteştii ei 
mişcări;  anul  aici se compune dintr-un număr de luni luate după voie. În calendarele solare însă, perioada fundamentală este anul, 
care trebuie a fi de o potrivă cu timpul de repetire a sezoanelor, numit de către astronomi ,,anul tropical”. 
Aşa dar, calendarele cari au încercat a împăca pe amândouă aceste feluri (sisteme), la un loc au primit numirea de ,,calendare 
luni-solare”. De aici: 
§  3.  Eghiptenii:  după  toate  documentele  istorice  ale  antichităţii,  este  învederat  că  ei  aveau  în  întrebuinţare  anul  solar  de 365 de 
zile  şi  1⁄4,  adecă  şi  6  ore,  compus  din  12  luni  de  câte  30  de  zile  fiecare  cu  5  zile  adăugate.  Când  Eghipetul  însă  fu  prefăcut  în 
provincie  romană,  împăratul  August  (30  î.Hr.)  impuse  aici  calendarul  lui  Iulie  Chesarul,  dar  cu  toate  acestea vechile numiri ale 
lunilor  fură  păstrate  –  eghipteneşte  –,  cât  şi  compunerea  lor  de  câte  30  de  zile,  Atunci  (30  î.Hr.), fiindcă cea dintâi zi a lunii lui 
Thoth  au  căzut  în  29  august  –  de  unde eghiptenii au început anul iulian –, pentru aceasta s-a numit acea epocă ,,anul alexandrin” 
în calendarul iulian. 
Babilonenii: au avut tot vechiul calendar eghiptean. 
Haldeii:  de  asemenea  tot  sistemul vechiului calendar eghiptean întrebuinţau, cu deosebire că cele 7 zile ale săptămânii le numeau 
după  numele  celor  7  planete,  adecă:  1)  ziua  lui  Saturn;  2)  a  soarelui;  3)  a  lunii;  4) a lui Marte; 5) a lui Mercur; 6) a lui Joe; 7) a 
Venerii. 
Perşii: până la dărâmarea împărăţiei lui Darie de către Alexandru Machedon (329 î.Hr.) aveau tot vechiul calendar eghiptean. Iar 
persanii cei moderni, şi: 
Armenii, de la 1075, întrebuinţează anul zis ,,Jelaled-din”, cari s-au silit a-l pune în concordanţă cu anul tropic. 
Indienii: au anul lor astronomic de 365 zile, 6 ore, 12 minute şi 30 secunde; prin urmare el este mai lung decât anul tropic cu 
aproape 23 minute şi 41 secunde. 
Chinezii:  aveau  un  an  lunar,  care  se  împărţea în 12 luni de câte 29 şi 30 de zile, intercalând într-un timp de 19 ani de 7 ori o lună 
întreagă. Însă acum odată cu statele europene cu stilul vechi, aceştia – chinezii şi japonezii – au primit şi ei calendarul gregorian. 
Arabii, sau musulmanii: au tot un an lunar de câte 12 luni cu câte 29 şi 30 de zile, alcătuit după un calapod califatic, ce aceştia se 
pretind a-l pune în acord cu ştiinţele astronomice, dar în practică ei 
 
încep fiecare lună pe observaţiunea directă a lunii de pe cer; având numirile lunilor după însemnătatea ce dau ei unei întâmplări 
oare care de la epoca lui Mahomed (veacul al VII-lea al erei noastre). 
Jidovii:  înaintea  robiei babilonice, ei aveau un an lunar, compus din 354 de zile, fiecare lună de câte 29 şi 30 de zile; mai pe urmă 
ei  intercalară  a  13-a  lună numită ,,Ve Adar” ceea ce aduse anul intercalar de 384 de zile. Astăzi ei au 6 feluri de ani – de 354-385 
de zile – şi-l încep cu luna Tişri – 11 septembrie; pe când cei vechi evrei începeau anul cu Abib – 14 iulie, întru aniversarea ieşirii 
din Eghipet. 
Grecii  atenieni:  aveau  anul  lunar  împărţit  tot în 12 luni lunare, dar împărţirea în zile, precum şi intercalarea lunii a 13-a, o făceau 
cu  totul  de  altfel  de  cum  am  arătat  mai  sus.  Metodă  calendaristică  ce  istornicii  o  atribuie  lui  Solon  –  vestitul  legislator  atenian 
(640-559 î.Hr.). 
Calendarul atic este singurul calendar al vechilor greci, pe care-l găsim aproape satisfăcător cerinţelor. 
La  celelalte  popoare  greceşti:  calendarele  erau  diferite,  şi  în  împărţire şi în numirea lunilor; de aici au urmat feluri de procedeuri 
spre  a  face  să  se  potrivească anul lunar cu cel solar. În timpul Imperiului Roman, toţi grecii de pretutindenea adoptară încet-încet 
întrebuinţarea  calendarului  roman,  însă  păstrând  vechile  nume  ale  lunilor,  precum  şi  modul  de  a  socoti  începutul  anului,  care-l 
începeau cu solţiul de vară, conservare impusă de cultul naţional elin. 
Romanii:  aveau  în  întrebuinţare  calendarul  lui  Romulus,  ce  cuprindea  numai  10 luni şi anume: Martius, Aprilius, Maius, Iunius, 
Quintilis,  Sextilis,  September,  Octomber,  November  şi  December.  Şase  luni  erau  de  31,  iar  4  de  30  zile,  în  total  anul  lor  era 
numai de 304 zile, care era împărţit în 3 perioade: Calendele, Idele şi Nonele. 
Mai  târziu,  Numa  Pompilie  (106-48  î.Hr.) aşeză un an de 12 luni, având 355 de zile, adecă puse pe Ianuarie înaintea lui Martie şi 
pe  Februarie  la  urma  lui  Decembrie.  Dar  şi  acest  an  rămânând  mult în urmă decât anul solar, Meton[2] trebui a recurge, cu mult 
mai  înainte,  la  sistemul de adăugire în calendarul roman, care adoptă periodul de 19 ani, la sfârşitul căruia anul lunar şi anul solar 
se  potriveau  întocmai;  acesta  s-a  numit  ,,Ciclul  lui  Meton”  –  care  este  întrebuinţat  şi  astăzi  în  chronologia  bisericească 
numindu-se ,,ciclul lunii”. 
Metoda  aceasta,  zice  protosinghelul  Sofronie  Vulpescu,  de  a  intercala  la  fiecare  doi  ani  22  sau  23  de  zile,  adecă  90  de  zile  în 
spaţiu de 8 ani, a fost – după Macrobiu – întrebuinţată de greci la anul lunar de 354 de zile, ceea ce romanii la acea epocă, dacă se 
ţinea  de acea metodă, avea un an complet de 365 de zile şi 6 ore – an iulian. Dar romanii din pricina nepăsării şi a neîngrijirii de a 
pune  în  practică  acea  metodă  (a  intercalării  la  anul  de 354 zile, iar nu la cel de 455), ajunseră că la anul lor civil nu se mai vedea 
nici o potrivire cu anul solar. Încurcătura aceasta a durat până la Iulie Chesarul (46 î.Hr.), care a dat calendarul iulian. 
La  anul  Romei  708,  iar  înainte  de  era  noastră  46  Iulie  Chesar[3],  devenind de curând stăpân al lumii romane, voi, în calitatea sa 
de mare pontif, a regula calendarul în aşa fel în cât nerânduielile ce urmase până atunci să nu se mai poată repeta în viitor. 
Anul solar al romanilor[4] cuprindea numai 365 de zile, adecă cu aproape 6 ore mai puţin decât anul solar astronomic. 
Iulie  Chesarul,  cunoscând  această  eroare,  în  urmarea  căreia  la  fiecare  4  ani  se  pierdea  o  zi-noptime,  a  regulat  calendarul  cu 
ajutorul  matematicului  Sosighen[5],  pe  care-l  chemase  din  Alexandria,  şi  a  ordonat  ca  la  fiecare  4  ani  să se adauge câte o zi, în 
cât  anul de al patrulea să se socotească de 366 zile. Acest an cu ziua adăugată s-a numit an iulian, de la numele lui Iulie Chesar, şi 
apoi  bisect[6],  pentru  acest  cuvânt:  căci  Iulie  Chesar  a  hotărât  ca  ziua  adăugată  la anul bisect să se pună la 24 februarie, care de 
către romani se numea ziua a şasea dinaintea calendarelor lui Martie. Astfel, dupre această dispoziţiune, în anul bisect se socoteau 
2  zile  cu  numirea  de a şasea a calendarelor lui Martie. Însă mai pe urmă s-a regulat ca ziua a doua a anului bisect să se pună după 
28 februarie. 
§  4.  Dar  oare  a  stat  nemişcată  şi  această  aşezare  calendaristică  la  romani  ?  Nu;  căci,  împăratul  August  în  anul  al  8-lea  d.Hr. 
punând  pricină  că  popii  idoleşti  au  înţeles  greşit  socoteala  bisectului,  adecă  ca  în  loc  după  3  ani  ei au făcut bisectul după 4 ani, 
hotărâră ca în timp de 12 ani următori să nu se mai facă 
 
bisectili;  şi  astfel  sub  modul  acesta  al  intercalării,  aşeză  numele  său  lunii  Sextilis,  care  deveni  Augustus,  dupre  cum  şi  Marc 
Antonin  în  onoarea  lui  Iulie  Chesar,  pentru  isprava  bisectilului  şi  pentru  că  se  născuse  Iulie  în luna Quintilis, îi puse numele de 
Iulie acestei luni. 
Aşa  dar,  calendarul  de  12  luni,  cu  365  de  zile  în  anii  comuni  şi  bisectilii cei de al 4-lea an de câte 366 de zile, stăpânea întru tot 
imperiul pe vremea când S-a născut Mântuitorul, fiind August de sine stăpânitor în toată lumea. 
Şi  au  urmat  aşa  până ce au bine voit Dumnezeu să se adune cei 318 Sfinţi Părinţi în cetatea Nicheei, pe vremea Sfântului Împărat 
Constantin  şi  a  maicii  sale  Elena,  la  anul  325,  care  a  adunat  Sf.  Sobor  Ecumenic  I  şi  întru  care  împreună  cu  alte  hotărâri 
dogmatice,  privitoare  la  buna  rânduială  şi  statornica  credinţă  a  hristianilor  de  pretutindenea,  prin  însuflarea  Sfântului  Duh 
alcătuind  regulile  pashaliei  au  modificat  şi  calendarul  iulian,  în  felul  cum  vom  arăta  mai  înainte  la  partea  a  IV-a,  adoptându-l 
Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos; iar aici să arătăm ceva şi despre istoria calendarului eclisiastic. 
§  5.  Sfântul  Împărat  Constantin  cel  Mare,  primind  o  carte  de  la  Evsevie  Episcopul  Chesariei,  în  ce  priveşte  chipul  de  a săvârşi 
sărbătoarea  Paştilor,  îi  răspunde  între  altele  şi  aceasta:  ,,Negreşit  este  o  lucrare  foarte  grea  şi  mai  presus  de  toată  bunagrăire 
(elochenţa)  de  a  explica tainele lui Dumnezeu, de a arăta cu amăruntul chestiunea atât de însemnată şi în acelaşi timp atât cu greu 
de  înţeles  a  prăznuirii  sărbătorii  Paştelui,  de  a  descoperi  originea  sa  şi  de  a  găsi  cuvinte  care  să  răspundă  la  vrednicia  aceluia 
despre care se vorbeşte”[7]. 
Acel  Sfânt  Mare  Împărat  Constantin  ştia  foarte  bine  că  Evsevie  avea  o  bibliotecă  – poate ca nimenea altul din vremea sa – şi că 
numai  faptului  că  iubea  prea  mult  liniştea  ei,  refuză  scaunul  Antiohiei[8],  pentru care sfântul împărat printr-o scrisoare altă dată 
foarte  îl  laudă[9];  cu  toate  acestea,  spăimântat  de  însemnătatea  şi  delicateţea  chestiunii sărbătorii Paştelui, îi adresă cuvintele de 
mai sus. 
Însă  atunci,  era  ceva  prea  minunat  ca  cineva  să  facă  istoricul  unei  chestiuni  atât  de  însemnate ca aceea a sărbătorii Paştelui, dar 
acum, de când Sfinţii Părinţi la Sfântul Sobor I Ecumenic, precum şi urmaşii lor sfinţiţii dascăli ai Bisericii Domnului nostru Iisus 
Hristos  au  întocmit  cu  amăruntul  cele  trebuincioase  în privinţa aceasta, o asemenea chestiune – celor ce li s-a dat de sus – le este 
cu atât mai uşor a o dezvolta, cu cât pot afla cu lesnire ori ce date de prin Sfintele Scripturi. 
Însă  noi,  de  şi  avem  puţină  capacitate,  dar  puţinul  ce-l  avem,  suntem  datori  a-l  întrebuinţa  aşa,  pre  cât  mijloacele  ne înlesnesc, 
întru  a  aduna  câte  ceva  spre  a noastră aducere aminte în chestiunea ce ne stă de faţă, care am socotit să însemnăm puţin şi despre 
numirea lunilor la cei vechi[10]. 
§ 6. Am zis mai sus că elinii din punct de vedere naţional până la Sfântul Sobor I, şi ceva mai pe urmă, deosebit de romani 
numeau numele lunilor anului. 
Deci să punem de faţă aceste numiri, dupre cum se află în introducerea pomenită mai sus: 
Dupre atineni Dupre machidoneni Dupre romani Dupre evrei Munihion Lasion Martie Nisan Turghilion Xanticos Aprilie Iiar 
Scirroforin Artemiseos Mai Sivan Ecatomveon Leos Iunie Tamuz Metaghition Panemos Iulie Aviv Voidromion Gopieos Avgust 
Elul Memactirion Lios-Dios Septembre Tişri Pianepsion Ipereverteos Octombre Marhiesvan Antestirion Apelleos Noiembre 
Caslev Posidion Avdineos Decembre Teveft Gamilion Peritios Ianuarie Shempaft Elafivolion Evstros Februarie Adar – Ve Adar 
 
Sunt  şi  alţii  cari  în  deosebite  numiri  ne  comunică  aceste  numiri ale lunilor, pre a cărora tâlcuire o vom arăta mai încolo; însă noi 
aici  aceasta  voim  a  arăta,  cum  că  pentru  Biserică  –  deşi  stăpânea  romanii  întreaga  lume  –  totuşi  din  pricina  persecuţiei  asupra 
creştinilor,  până  la  anul  325  calendarul  iulian  nu  era  în  întregime  aplicat  cu  toate regulile lui. Şi dovadă despre aceasta avem pe 
Evsevie  Pamfil,  care  în  Bisericeasca  sa  Istorie  obişnuieşte  a  pune  data  în  2  şi  3  feluri,  adecă  când  zice:  ,,În  anul  al  19-lea  al 
domniei  lui  Diocliţian,  în luna Xantiche, ce romanii numesc Aprilie, puţin înainte de sărbătoarea Paştilor, se publică un edict prin 
care  se  ordona  de  a  dărâma  bisericile  creştineşti,  de  a  arde sfintele cărţi ...” (pag. 269). Şi iarăşi: ,,În al 5-lea an al persecuţiei lui 
Maximian  în  ziua  a  5-a  a  lunii  Dius,  sau  cum  numesc  romanii  la  Nonele  lui  Noiembre  ...”  (pag.  277).  Şi  iarăşi:  ,,În  a 11-a zi a 
lunii  lui  Avdineos, sau cum zic romanii 3 zile înainte de Idele lui Ianuarie, Petru Călugărul s-au ars pe rug ...” (pag. 283); şi altele 
multe de felul acesta se află însemnate la istornici. 
Iar  cuviosul  acela  Anatolie,  Episcopul  Laodichiei,  în  regulile  pentru  prăznuirea  sărbătorii  Paştelui,  citează  3  numiri  ale  lunilor, 
din  care  se  vede  că  şi  în  alt  fel  mai  numeau  cei  vechi  lunile,  zicând:  ,,Aveţi  în  primul  an  lună  nouă  a  primei  luni,  care  este 
începutul  crugului  celor  19  ani,  dupre  eghipteni  în  a 26- a a lunii lui Phamenot, iar dupre machedoneni în a 22-a zi a lunii Distri, 
şi cum ar zice romanii 11 zile înainte de Calendele lui Aprilie”. 
§  7.  Deci  acest  fel  de  deosebite  numiri  lunare  au urmat până la adunarea Sf. Sobor I Ecumenic, precum am zis, când modificând 
calendarul  iulian  în  ceea  ce  priveşte  decada,  săptămâna,  sărbătorile,  ş.a.,  l-au  adoptat  ca  calendar  pentru  Biserică  şi  de  acolo 
încoace  data  oficială  a  Bisericii  urmară  după  calendarul  iulian,  precum  aflăm  în  Istoria  Bisericească  de  Meletie (tom 1, part. II, 
pag.  164),  unde  zice:  ,,Săvârşindu-se  Marele  Constantin  în  Nicomidia  Vitiniei  în  ziua  Pogorârii  Sfântului  Duh  în  22  a  lunii  lui 
Mai ... (în 337 Sfintele Paşti fiind la 3 Aprilie)”. 
Iar  în  al  20-lea  canon  al  Sf.  Sobor  din  Antiohia  – 341 – cetim: ,, ... Cel de al 2-lea Sinod să se facă pe la Idus lui Octombre, care 
este  a  10  Ipervereteu  –  adecă  numele  lunii  Siromakidon.  Şi  iarăşi  cetim  în canonul 81 al Sf. Sobor din Cartagen – 418 – cum că 
,,adunarea  Soborului  cea  din  fieşte  care  an  să  se  facă  în  cea  mai  înainte  de  10  a Calendelor lui Septembre – adecă să fie în 21 a 
lunii lui Avgust”. 
Deci  când  după  toate  dovezile  acestea,  care  ne  arată  că  până  la  Sfântul  Sobor  I  din  Nikeea  calendarul  iulian  nu  era  oficial  în 
Biserica  Creştină  cu  toate  regulile  lui, ci, Sfinţii Părinţi la acel Sfânt Sobor Nikean modificându-l, l-a predat, întrupându-l Sfintei 
Biserici  Creştine  tot  sub  numele  de  ,,iulian” – care mai potrivit ar fi urmat să poarte numele de ,,sfântul calendar nikean” –; deci, 
în  faţa  acestor  dumnezeieşti  mărturii,  ce  fac  noii  hulitori,  care  ne  hulesc  sfântul  nostru  calendar ortodox, zicând că a fost şi este 
păgânesc ? O ! Milostiv fii nouă Doamne !!! 
§  8.  Aşa  dar,  de  atunci  au  rămas  pentru Biserica Creştină calendarul iulian, modificat de Sfântul Sobor I Ecumenic, dupre cum o 
adevereşte  aceasta  şi Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, zicând: ,,De altă parte ca Paştele să nu cadă nici odată la 22 martie, 
aceasta  este  o  ERESIE  vădită; fiindcă această dată este stabilită – ca limită inferioară a Paştilor – de către însuşi (Sfântul) Sinod I 
de la Nikeea şi hotărârile acelui Sinod au fost luate de bază chiar de ei însuşi, când au modificat calendarul iulian”[11]. 
Vedeţi cum înfierează – acest Sf. Sinod – de eretici pre cei ce schimbă data ? Ţineţi bine minte aceasta ! 
Şi  iarăşi  zice:  ,,Anul  bisericesc  începe  cu  luna  Septembrie,  el  este  hotărât  astfel  de  Sinodul  I  Ecumenic  din Nikeea la 325, care 
Sinod  stabilind  principalele  dogme  ale  credinţei  noastre,  a  adoptat  şi  calendarul  iulian  ca  calendar  pentru  Biserică[12],  şi  în 
acelaşi timp, a stabilit şi regulile determinătoare datei Sfintelor Paşti”. 
Şi  iarăşi în calendarul bisericesc ortodox – alcătuit de D. Dr. C. Chiricescu şi aprobat tot de către Sf. Sinod al României în şedinţa 
din  24  Noiembrie  1921  –,  la  pagina  192,  acolo  unde  arată  pentru  vacanţele  serviciilor  publice,  zice  şi  aceasta:  ,,  ...  la  23  şi  24 
Decembrie stil vechi, sau 5 şi 6 Ianuarie 
 
stil nou oficial, introdus în statul nostru de la 1/14 aprilie 1919, Bisericii noastre respectându-i-se dreptul de a face uz de stil vechi 
(iulian) care este al Bisericii Ortodoxe de Răsărit, de care ţinem”. 
§  9.  Însă  noi  aici,  ca  încheiere,  să  punem  tot din acel calendar – de mai sus aprobat de Sf. Sinod –, în care la pag. 190 zice: ,,Noi 
creştinii  ortodocşi de răsărit suntem feriţi de ele (adecă de abaterile anticanonice ale calendarului gregorian), întrebuinţând în cele 
bisericeşti stilul vechi. 
Astfel  fiind  adevărul  lucrurilor,  de  ce  n-am  fi  lăsaţi  în  pace  şi  nu  ni  s-ar  tot  strecura  şi  nu  ni  s-ar tot îndesa gândul nepotrivit şi 
neortodox  –  fie  din  partea  celor  nechemaţi,  fie  din  partea  celor  lipsiţi  de  adevăratul  duh  bisericesc  –  de  a  părăsi  şi  bisericeşte, 
după  cum  am  părăsit  politiceşte,  stilul  vechi  şi  a  ne  însuşi  stilul  nou,  care  va  fi  păcătuind  mai  puţin  din  punct  de  vedere 
astronomic, dar păcătuieşte mult din punct de vedere bisericesc ? 
Cei de alte religiuni să aibă la noi toată libertatea calendaristică în viaţa lor duhovnicească, iar noi nu ?” 
Şi mai sunt şi alte hotărâri sinodale ale Bisericii Ortodoxe Române, în felul acesta, aşternându-le mai încolo. 
Totuşi, cei lipsiţi de adevăratul duh bisericesc a săvârşit şi această poznă anti-bisericească, în contra hotărârilor loruşi, schimbând 
adevăratul calendar bisericesc ortodox pentru cel papistăşesc – gregorian. 
Aşa  dar  faţă  de  aceste  dovezi,  calendarul  iulian,  ieşit  din  baia  modificării  Sfântului  Sobor  I  Ecumenic  a  fost,  este  şi  va  fi 
calendarul  Bisericii  creştinilor  ortodocşi  de  răsărit,  păstrându-l  împreună  şi  cu  rânduiala  Pashaliei,  care  a  luat  naştere  în  chipul 
următor: 
[1] Aceste date le-am cules de prin multe cărţi, reviste şi scrieri – relativ la calendar –, ca cele de Protos. Sofronie Vulpescu, 
aprobate de Sf. Sinod Român, în 22 octombrie 1899, ş.a. ... 
[2] Meton a fost din Atena, fiu al lui Pausanie, renumitul astronom, care a întocmit pe la 432 î.Hr. anul solar în 365 şi 1⁄2 zile, iar 
pe cel lunar în 354 de zile şi 9 ore. 
[3]  Iulie  Chesar  a  fost  renumit  comandir  şi  dictator  al  romanilor,  fiu  al  lui  Iulie  Chesar  şi  al  Aureliei,  născut  la  anul  100  î.Hr.. 
Filozofia  a  fost  învăţat  de  Apolonie  şi  Ciceron,  şi  a  fost  omorât  în  senat  de  Bratu  şi  Casie  în  vârstă  de  65 ani, după ce a înălţat 
Roma  în  mare  grad  de  glorie  prin  cele  50  de  biruinţe  ale  sale  şi  cucerirea  a  1000  de  cetăţi  şi  a  pregătit  monarhia  lui  August, 
strălucind tot deodată şi ca scriitor. Vezi-l în ,,Comentariile despre războiul galic”. 
[4] Vezi ,,Biserica Ortodoxă Română”, anul VI, pag. 413. 
[5]  Sosighen  a  fost  filozof  peripatetic  din  Alexandria.  Şi  precum  zice  Suetonie  istornicul  (135)  în  Biograf.  12  Cesari,  după 
regulile  lui  astronomice  s-a  stabilit  principiile  reformei  iuliene;  recomandat  lui  Iulie  Chesar  de  către  Iulie  Sextie,  guvernatorul 
Egiptului, unde triumfa vestita şcoală alexandrină. 
[6] ,,Bisext” este cuvânt latin, alcătuit din ,,bis” – două şi din ,,sextus” – a şasea, adecă de două ori a şasea zi. 
[7] În ,,Viaţa Sf. Constantin” de Evsevie, pag. 443. 
[8] Vezi prefaţa la Istoria Bisericească de Evsevie, pag. XIV. 
[9] ,,Viaţa Sf. Constantin” de Evsevie Pamfil, cap. LXI. 
[10] În ,,Introducerea la Istoria Bisericească” a lui Meletie, pag. 77. 
 
[11] În Pashalia perpetuă de D. Donici, publicată de Sf. Sinod al României în Ceaslov – 1896 – ediţia II, pag. 699. 
[12] În calendarul bisericesc – 1900 – pag. 99; aprobat de Sf. Sinod Român, în şedinţa de la 21 octombrie 1899 cu no. 218. 

Capitolul III 
Istoria rânduielii Pashaliei Bisericii Creştine 
§  1.  Am  fi  scutiti  de  a  mai înota prin istorii eclisiastice, ca să culegem date în ce priveşte chestiunea rânduielii Pashaliei, dacă nu 
am  vedea  că  noii  reformişti  de  astăzi  nu  numai  că  au  lepădat  calendarul  bisericesc  ortodox,  numit  iulian  stil  vechi,  adoptat 
Bisericii  de  către  Sfântul  Sobor  I  Ecumenic,  ci  chiar  şi  de  Pashalie  vor  să  se  atingă[1],  strămutând-o  de  la  data  hotărârii 
canoanelor  în  data  astronomică,  comunicată  de  către  delegaţii  universităţilor din statele, zic ei, ortodoxe, pentru un period de cel 
puţin 25 ani. 
Dar  dacă  acei  delegaţi  astronomi  vor fi – precum de ordinar cei mai mulţi şi sunt – vrăjmaşi Ortodoxiei, atunci trebuie să căscăm 
gura  la  dânşii  şi  să  primim de infailibilă hotărârea lor ? NU. NU. NU. Avem hotare veşnice puse întru această privinţă de cei 318 
Sfinţi  Părinţi  Mărturisitori  şi  de  rane  purtători  pre  carii  –  dupre  cum  ne  comunică  Evsevie  Pamfil[2]  şi  Meletie[3],  ,,Sfântul 
Împărat  Constantin  cel  întocmai  cu  Apostolii, la ospăţul ce-l făcuse Sfinţilor Părinţi după terminarea Sfântului Sobor din Nikeea, 
cu  dulceaţă  le  săruta  ochii  cei  scoşi  şi  mădularele  lor  cele  sucite  şi  stâlcite  de  vrăjmaşii  creştinismului,  pentru  ca  să  primească 
sfinţenia  lor”;  şi  pre  a  cărora  veşnice  hotare  le-au  întărit  tot  danţul  Sfinţilor  din Biserica Creştină Ortodoxă, şi ca atare, nimănui 
nu-i  este slobod a le strămuta – după cum s-a rostit şi Sf. Sinod al României în răspunsul către patriarhul ecumenic Ioachim III, în 
1902 –, dacă călcătorii nu vor să moştenească pre anatema Sfintelor Soboare. 
Iar acum să ne întoarcem la prochimen. 
§ 2. Încă din timpul Sfinţilor Apostoli se vede că erau deosebite păreri între creştini pentru săvârşirea praznicului Paştelui; ceea 
ce au făcut pre Dumnezeieştii Apostoli să hotărască că: 
,,Dacă vreun episcop, ori presviter, ori diacon, sfânta zi a Pashăi mai înainte de primăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârşi, să 
se caterisească”. 
Iar la tâlcuirea acestui canon 7 în Pedalion cetim: 
,,Două isimerii (când e ziua tot una cu noaptea) face soarele în an, una adecă în timpul primăverii, iar alta în timpul toamnei. Şi se 
zice  isimerii  fiind  că  atuncea  întocmai  este  ziua  cu  noaptea,  şi  dimpotrivă  noaptea  cu  ziua. Şi tomnatica isimerie se face în luna 
lui  Septembre,  când  soarele  intră  în  întâia  miră  a  zodiei ce se cheamă Cumpănă; nu acei în stele şi simţite, ci acei fără de stele şi 
gândite.  Iar  cea primăvăratecă isimerie se face în luna Martie, când soarele intră în întâia miră a zodiei ce se cheamă Berbec; nu a 
celui simţit şi în stele, ci a celui gândit şi fără de stele, ce este neschimbăcios, dupre astronomi. 
Deci  primăvărateca  isimerie  aceasta,  pentru  nepotrivirea  a  însuşi  mişcării  soarelui  de  la  apusuri  către  răsărituri,  nu  se  face 
totdeauna  întru  una  şi  aceeaşi  zi;  ci  în  vremea  Sfinţilor Apostoli era în 22 martie, dupre rânduiala aceloraşi apostoli (cart. 5, cap. 
17),  ori  dupre  alţii  în  23.  Iar  în  timpul  întâiului  Sf.  Sobor  de  a  toată  lumea  era  în  21  martie,  dupre  Sevastos  şi  alţii. Şi acum în 
vremile  noastre,  se  face  în  11,  ori  în  10  a  lui  Martie  (că  dupre  astronomii  cei  vechi  –  Ptolomeu  şi  alţii  –  o  noapte  şi  o  zi  se 
pogoară isimeria în 300 de ani şi puţin ceva mai mulţi; iar dupre cei mai noi, o noapte şi o zi se pogoară în 134 
 
de ani, precum se vede în cartea Tomus Agapie foaia 540). 
Acestea  aşa  mai  înainte  fiind  cunoscute,  canonul  acesta  apostolesc  au  rânduit  acestea  şi  acestea  ...  Fiind  că  din  iudeii  cei  mai 
înţelepţi  păzeau  să  prăznuiască  după  isimerie  Pasca – dupre Vlastar –, precum mai înainte Moisi aceasta o au rânduit; iar cei mai 
ţărănoşi  o  prăznuia înainte de isimerie, dupre cum arată canonul acesta, şi dupre urmare de două ori în an prăznuia Pasha, precum 
aceasta însemnează Epistolia Împăratului Constantin cea pentru Pashă ... 
Dar  când  să  se  săvârşească  aceasta  ?  După  isimerie,  adecă  şi  după  Pasca  legii.  După  isimerie,  căci  isimeria  fiind  măsură 
despărţitoare  a  unui  an  deplin,  dacă  înaintea  isimeriei  vom  prăznui,  facem de două ori Pasha întru acelaşi an, şi dupre urmare de 
două  ori  însemnăm  moartea  Fiului  lui  Dumnezeu.  Iară  de  o  vom  prăznui  după  isimerie, numai o Pashă facem întru acelaşi an şi 
prin  urmare  o  moarte  a  lui  Hristos vestim. Pentru aceea şi însuşi apostolii întru aşezământurile lor (cart. 5, cap. 17) aceeaşi o zic: 
...  Încă  şi  alta,  ca  să  nu  o  prăznuim  în  altă zi a săptămânii, precum prăznuiesc iudeii în ori care zi se întâmplă ziua a 14-a a lunii, 
ci  totdeauna  duminică,  precum  şi  aceasta  în  acelaşi  loc  apostolii  o  zic.  Că  pentru  aceasta  şi  câte  odată  când  se  întâmplă  a  fi 
legiuita  Pască  în  zi  de  duminică, noi nu prăznuim întru aceeaşi zi Pasha, ci în viitoarea duminică, ca să nu prăznuim împreună cu 
iudeii.  Fiind  că  şi  dupre  însuşi  adevărul  lucrurilor,  atuncea  întâi  iudeii  Pasca  lor  o  au  prăznuit,  şi  apoi  Învierea  Domnului  s-a 
făcut, al căreia chip şi aducere aminte aduce Pasha, care în tot anul acum noi o prăznuim”. 
§  3.  Cu  toate  acestea,  ,,în  anii  împăratului  Sevir[4],  aproape  de  a  doua  sută  de  la  Hristos  s-a  făcut  întrebarea[5] şi pricină mare 
pentru  praznicul  Pashăi  şi  mai  mare  decât  toate  celelalte  pricini care s-a pornit mai înainte”. Căci, Răsăriteneştile Biserici – încă 
mai  dinainte  adunând  Sobor,  la  care  mai  întâi  a  stătut  Sf.  Policarp  Episcopul  Smirnei[6]  şi  Vehil  al  Corintelui  şi  alţi  mulţi  – 
adeverea  prin  mărturii  pre  obiceiul  lor  ce  se  ţinea  prin  Filip  şi  Ioan  Apostolii,  ca  adecă  în  ziua  a  14-a  a  luminii lui Martie, mai 
adăugându-se încă ea, socotea să o pândească în Mântuitorul Praznicul Pashăi – în care zi s-au legiuit să jertfească şi evreii mielul 
– şi ori în care zi a săptămânii s-ar întâmpla, să prăznuiască Paştele ca în ziua duminicii. 
Iar  Apuseeneştile  Biserici  –  prin  oare  care  episcopi  ai  Romei  din  cei  mai  înainte  de  Victor[7]  –,  aducând  mărturie  pe  Petru  şi 
Pavel  Apostolii,  socotea  pre  cea  după plinirea luminii următoare (Martie), pre ziua Învierii Mântuitorului nostru, adecă duminica 
socotea să o prăznuiască Paşti. 
§  4.  Drept  aceea,  în  vremea  zisului  Victor  Episcopul  Romei  s-au  pornit  iarăşi  –  însă  cu  alt  chip  –  întrebarea  pentru  pricina 
aceasta;  şi  de  aceea,  Soboare  pretutindenea  şi  adunări de episcopi se făcea şi prin alte locuri şi în Palestina, şi în Pont, şi în Galia 
(Franţa)  unde  episcopea  Irineu,  şi  în  însuşi  Roma;  toţi  aceştia  prin  obştească  socotinţă  şi  prin  epistolii,  au  pecetluit  dogmă 
bisericească către hristianii de pretutindenea ca să nu se săvârşească Taina Învierii din morţi a Domnului decât numai în duminică 
după  luna  plinei  a  lui  Martie.  Dar  fiind  că  asiaticeştii  episcopi  nu  se  lăsa  de  predanisita  lor obişnuinţă, Victor Episcopul Romei 
cerca  ca  desăvârşit  să  taie  eparhiile  cele  din  Asia  de  la  împărtăşirea  apusenilor.  Însă  aceasta  nu  s-a  părut  plăcută  tuturor 
episcopilor  şi  mai  ales  Fericitului  Irineu,  care  sfătuia  pe  Victor  să nu despartă Bisericile. Această pricină a durat până în vremea 
Sf. Sobor I Nikean. 
§  5.  Însemnează:  În  suta  aceasta  a  doua,  au  scris  mulţi  Sfinţi  Părinţi  despre  chestia  prăznuirii  Sfintelor  Paşti,  dintre care este şi 
Meliton  Episcopul  Sardiei,  care  la  începutul  cărţii  despre  Paşti  el  însemnează  timpul  în  care  au  scris-o, zicând: ,,În timpul când 
Pavel  Servil  era  guvernator  de  Asia  şi  când  Sagoris  suferi  mucenia,  se  ridică  la  Laodikia  o  mare  prigonire  atingătoare  de 
prăznuirea Sfintelor Paşti, cu pricina căreia am scris această carte”[8]. 
De asemenea şi vestitul acela Climent Alexandrinul face pomenire de această carte (a lui Meliton) întru aceea pe care a compus-o 
asupra aceluiaşi subiect – pricină. 
Şi pe la începutul veacului al III-lea, întru împărăţia lui Alexandru Sevir (235), un dascăl bisericesc Ipolit, pe care istornicul 
Nichifor[9] îl numeşte episcop al portului celui din Roma şi prea sfinţit, pre 
 
lângă alte scrieri, a scos şi o carte atingătoare de sărbătoarea Paştilor, în care atârnă o tablă pentru 17 ani. 
Iar  pe  la  sfârşitul  sutei a treia, alexandrinul acela – Cuviosul Anatolie Episcopul Laodichiei – unul din cei mai renumiţi dascăli ai 
timpului aceluia, cel ce ştia desăvârşit cele 10 mari ştiinţe filozofice, carele împreună cu ritoriceasca învăţătură s-a suit şi la vârful 
fireştii  şi  duhovniceştii  priviri[10],  pre  lângă  celelalte  ale  lui fapte bune au scris mai multe cărţi, între care şi una de înaltă ştiinţă 
pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti, slujindu-se de ciclul lunii sau ,,Eneakedekaeterida” – născocită de astronomul atenian Meton în 
veacul al V-lea î.Hr. – pentru determinarea datei Paştilor creştineşti. 
§  6.  Deci  lucrurile s-au trăgănat aşa, până ce Marele Împărat Constantin, luând cârmele imperiului prin desele biruinţe – ajutat de 
puterea Sfintei Cruci arătată de Însuşi Dumnezeu –, ajunse să zică ceea ce a scris, adecă[11]: 
,,Dumnezeu  care  are  bunătatea  de  a  ajuta  toate  planurile  mele,  şi  de  a  conserva  pe  toţi  oamenii,  îmi  este  martor  că  am  fost 
îndemnat  de  două  motive  de  a  întreprinde  ceea  ce  am  executat  cu  fericire.  Mi-  am  propus  mai  întâi  de  a  uni  duhurile  tuturor 
persoanelor  în  una  şi  aceeaşi  credinţă  în  privinţa  dumnezeirii;  şi apoi am dorit a scăpa universul de jugul robiei sub care gemea” 
... 
Însă  turburările  ce  porniseră  nebunia  lui  Arie în tot Eghipetul, începând cu Alexandria, pricinui acestui sfânt împărat o dureroasă 
îngrijire.  Căci  nu  era cetate unde episcopii să nu se ridice contra episcopilor şi unde popoarele să nu se armeze contra popoarelor. 
Dar, 
,,Biserica – zice Evsevie Pamfil[12] – era bântuită încă mai dinainte de o altă boală; astfel vorbesc de dezbinarea ce se mişcase de 
ziua  în  care  trebuia  a  se  săvârşi  sărbătoarea  Paştelui.  Unii  susţineau  într-  un  fel,  alţii  în  alt  fel.  ...  Nimenea  nu  putea  aduce 
tămăduire  la  acest  rău.  Căci  fiecare  partid  fiind  de o greutate mai egală, chestiunea rămânea nehotărâtă. Numai Dumnezeu putea 
să  o  termine şi se pare că pe pământ nu era decât Constantin, de care Dumnezeu să fi binevoit a se servi pentru acest sfârşit. Când 
văzu  că  scrisoarea  ce  scrisese  la  Alexandria nu avusese izbânda ce aşteptase, el căută în sufletul său un alt mod de a combate pre 
acel  inimic  nevăzut  –  pre  diavolul  –  care  turbura  pacea  Bisericii.  El  ridică  contra  lui  o  armată  cerească,  scriind  episcopilor  din 
toate părţile lumii pentru a se aduna într-un consiliu”. 
[1] Vezi ,,Biserica Ortodoxă Română” no. 7 – 1924, ce cântă D. Dr. Scriban. 
[2] În ,,Viaţa Sf. Constantin”, cartea 3, cap. XV. 
[3] Istoria Bisericească a lui Meletie, tom 1, partea 2, pag. 156. 
[4] Acesta este Septimiu Sevir, împărat roman – 193-211. 
[5]  Pentru întrebarea aceasta a prăznuirii Paştelui, vezi mai pe larg la Istoria Bisericească a lui Meletie, tom 1, part. 2, cart. 2, cap. 
22; şi la alţii ca Evsevie, car. 5, cap. 23; Socrat, car. 5 – 21; Sozomen, car. 7 – 19. 
[6] Sf. Policarp a primit cununa muceniei – 166, sub Marc Aurel. 
[7] Victor acela a fost episcop al Romei 10 ani şi s-au săvârşit în anul al 9-lea al împărăţiei lui Sevir – 202. 
[8] Vezi Istoria Bisericească de Evsevie, cartea 4, cap. 26. 
 
[9] Istoria Bisericească de Nichifor, cart. 5, cap. 15. 
[10] Istoria Bisericească de Evsevie, cart. 7, cap. 32. 
[11] Scrisoarea Sf. Constantin către Sf. Alexandru Ep. Alexandriei şi către Arie arhimandritul pe urmă ereticul; pe care vezi-o la 
Evsevie, ,,Viaţa Sf. Constantin”, cart. 2, cap. LXIV. 
[12] Idem, idem, cart. 3, cap. V. 

Capitolul IV 
Pentru Sfântul Sobor I Ecumenic din Nikeea ,,Vitiniei” 
§ 1. În Istoria Bisericească a lui Meletie[1], pentru acest Sfânt Sobor I Ecumenic din Nikeea cetim următoarele: 
,,Soborul  acesta  s-au  vestit  de  Sfântul  Constantin  cel  Mare  în  Nikeea  Vitiniei,  în  anul  de la Hristos 325 dupre socotinţa cea mai 
obştească  ... mai mult pentru eresul lui Arie, carele zicea că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă cu Dumnezeu şi Tatăl, ci zidire; 
şi pre Duhul lui Dumnezeu şi Tatălui prea păgâneşte îl hulea. 
Adunatu-s-au  dar  acolo  cu  cheltuiala  monarhului  ...  în  20  ale  lunii  lui  Mai,  Indictionul  13  (dupre  Nichifor)  bărbaţi  întru  fapta 
bună  şi  întru  sfinţenie  străluciţi  de  la  toate  Bisericile  Europei,  a  Africii  şi  a  Asiei  care  se  afla,  asemenea  şi  sirii  şi  chilichenii, 
finichienii şi arabii, palestienii şi eghiptenii, tiveii şi livii şi cei din Mesopotamia pornindu-se şi episcopul perşilor era de faţă, nici 
Schiftu  nu  lipsea  din  ceată,  Pontul  şi  Asia,  Frighia  şi  Pamfilia  avea  acolo  faţă  pre  cei  mai  aleşi  ai  lor,  încă  şi  Trachia  şi 
Machedonia  şi  ahaiţii  şi  epiroţii,  romanii  şi  ispaniolii  şi alţii nenumăraţi – precum Evsevie mărturiseşte[2] –, între aceştia tăcând 
pre  prezviteri,  pre  diaconi  şi  pre  alţi mulţi fiind nenumăraţi; numai episcopi erau 318, dintre care alţii încuviinţa cu înţelepciunea 
şi  cu  cuvântul,  iar  alţii  cu  statornicia  vieţii  şi  cu  răbdarea  îngăduirii,  şi  alţii  erau împodobiţi cu altele ... Mai toţi aceştia – ranele 
Domnului  Iisus,  dupre  apostolul,  pre  trupul  lor  le  purta  –,  căci mulţi ca Sfântul Pafnutie şi ca alţii aveau câte un ochi scos şi alte 
mădulare  ciuntite  de  către  vrăjmaşii  creştinismului.  Şi  preste  tot  zicând,  era  să  vază  cineva  mulţime  de  mucenici  întru  unul  şi 
acelaşi  loc  adunaţi, dintre care cei mai mulţi erau asemenea ca îngerii, şi de minuni făcători erau, unii morţi au înviat şi alte multe 
lucrări prea slăvite au făcut”. 
§  2.  Şi  acest  Sf.  Sinod  de  a  toată  lumea  –  dupre  cum  aflăm  în  Prolegumena  acestuia  la  Pedalion  foaia  76 –, trei ani şi jumătate 
ţinând  dezbaterile  (măcar  deşi  Ghelasie  Kiziceanul  la Fotie, cetirea 256, în şase ani şi jumătate zice), au predat Sfântul Simbol al 
credinţei  aşa  dupre  cum  ni  l-au  comunicat  Sfinţii  Părinţi  la  Sf.  Sobor  al  II-lea  Ecumenic, pre care, noi ortodocşii, îl avem astăzi 
neatins. 
Dar  după  cum  zice  Evsevie[3],  ,,Sfinţii  Episcopi  nu  numai  că  se  împăcară  în  ceea  ce  priveşte  credinţa, propovăduind pe Sfânta 
Treime Dumnezeu de o fiinţă, ci încă se şi uniră asupra zilei în care trebuie a săvârşi sărbătoarea Paştelui. 
,,Hotărârile adunării fură aşternute în scris şi iscălite de toţi membrii consiliului. 
Sfântul Constantin privi fericita concluzie a acestui consiliu ca o slăvită victorie ce câştigase asupra vrăjmaşului Bisericii şi aduse 
lui Dumnezeu rugăciuni de mulţămiri publice”. 
 
Dar  ia  să  ascultăm  pe  însuşi  glasul  Sfântului  şi  Marelui  Împărat  Constantin  să ne spună singur despre rezultatul acestui sfinţit şi 
mare Sobor din Nikeea, în scrisoarea ce o scrie către toate Bisericile din lume[4]: 
§ 3. CONSTANTIN, August, către Biserici. 
,,Propăşirea  de  care  ne  bucurăm, făcându-mă a recunoaşte foarte lămurit mărimea bunătăţii lui Dumnezeu către noi, am crezut că 
cea  mai  de  căpetenie  îngrijire  ce  trebuie  a  lua,  era  de  a  face  astfel  ca  fiii  prea  fericiţi  ai  Soborniceştii  Biserici  să  fie  uniţi  prin 
legătura unei aceeaşi credinţe, a unei îmbunătăţiri şi a unei evlavii de un fel către Dumnezeu. 
Însă,  fiind  că  nu  era  nici  un  mijloc  atât  de  cuviincios pentru a se asigura de posesiunea unui bine atât de mare, decât de a se face 
să  se  examineze  materiile  religiunii  de  către  toţi  episcopii,  sau  cel  puţin  de  către  cel  mai  mare  număr,  am  adunat  cel  mai mare 
număr  de  episcopi  ce  mi-a  fost cu putinţă şi am luat parte la adunarea lor ca unul dintre voi. Căci nu pot ascunde bucuria mea, că 
sunt ca şi voi şi cu voi slujitor al lui Iisus Hristos. 
Toate  punctele  disputate  au  fost  examinate  foarte  exact,  până  ce învăţătura doctrinală plăcută lui Dumnezeu, care tinde la unirea 
duhurilor şi care nu lasă cel mai mic cuvânt de dezbinare, au fost foarte lămurit recunoscută. 
Chestiunea  ce  priveşte  săvârşirea  sărbătorii  Paştelui  fiind  apoi  agitată,  s-a  judecat  cu un glas că era foarte cuviincios ca ea să fie 
săvârşită  în  aceeaşi  zi  în  toată  întinderea  Bisericii.  Ce  putem  noi  face mai conform bunei cuviinţe, decât de a băga de seamă toţi 
astfel această sărbătoare, când am primit toţi nădejdea nemuririi ? 
S-a  crezut  că ar fi fost o practică nevrednică de sfinţenia Bisericii de a sărbători după obiceiul jidovilor, carii au mâinile pângărite 
şi  duhul  orbit  de  crimele  lor.  Noi  putem  lepăda  obiceiul  lor  şi  a  face  să  treacă  la  veacurile  viitoare unul mai cu judecată, ce am 
urmat de la prima zi a Patimii Mântuitorului până aici. 
Să  nu  avem  deci  nimic  de  obşte cu naţiunea jidovilor, care este o naţiune vrăjmaşă. Noi am învăţat de la Mântuitorul un alt drum 
şi  în  sfânta  noastră  religiune  se  ţine  o  altă  cale. Să rămânem toţi acolo, prea iubiţii mei fraţi, şi să ne depărtăm de o societate atât 
de  infamă  ca  aceea  a  acestui  popor  blestemat.  Nu  e  nimic  mai  de  râs  decât  deşertăciunea  cu  care ei se laudă, că noi n-am putea 
sărbători  această sărbătoare cum se cuvine, de nu vom învăţa metoda în şcoala lor. Ce pot şti nişte oameni cari, de când s-au făcut 
vinovaţi  de  moartea  Domnului,  nu se conduce mai mult de lumina dreptei judecăţi, ci sunt răpiţi de furia patimii lor ? Ei sunt atât 
de depărtaţi în acest punct de adevăr, în cât se întâmplă adeseori ca ei să săvârşească de 2 ori în acelaşi an sărbătoarea Paştilor. Ce 
motiv  am  avea  noi  de  a  urma  rătăcirea  lor ? Căci nici odată noi nu vom voi de a face de 2 ori sărbătoarea în acelaşi an. Dar chiar 
când  n-am  avea toate cele ce spusei, prevederea n-ar lăsa de a vă obliga a dori ca curăţenia ştiinţei voastre să nu fie pângărită prin 
observarea a nici unui obicei care are asemănare cu obiceiurile unei naţiuni atât de rea precum este naţiunea jidovilor. 
Pe  lângă  acestea  trebuie  a lua în seamă că nu e nici decum permis ca să fie obiceiuri şi practici diferite într-un punct de disciplină 
atât  de  important  cum  este  acesta.  Mântuitorul  nu  ne-a  lăsat decât o zi din slobozenia Sa, care este ziua Patimii Sale. El a voit ca 
să  nu  fie  decât  o  Biserică  Sobornicească,  a  cărei  membri,  deşi  răspândiţi  în  diferite  locuri,  să  fie  mişcaţi  de  acelaşi  Duh  şi 
povăţuiţi de aceeaşi voinţă a lui Dumnezeu ... 
Vă  voi  spune,  spre  a întrebuinţa mai puţine cuvinte, că toţi episcopii au fost într-o unire de a sărbători Paştele întru aceeaşi zi. Nu 
trebuia  a  avea diferite practici într-o mare sărbătoare ca aceasta, şi cel mai sigur este de a urma obiceiul – păzit de toate Bisericile 
– care e mai depărtat de acea societate a rătăcirii şi a crimei, care a ucis pre Stăpânul nostru. 
Ascultaţi dar cu bucurie de acest ordin. Căci ceea ce este poruncit de Sfinţii Episcopi întru acest Sfânt Sinod nu e poruncit decât 
numai din însuşi voinţa lui Dumnezeu. 
Când veţi face cunoscut prea iubiţilor noştri fraţi ceea ce vă scriu, veţi hotărî împreună de a observa prea sfânta sărbătoare a 
Paştilor în aceeaşi zi, pentru că când voi veni la voi – după cum o doresc cu 
 
patimă de mult timp – să o pot sărbători cu voi, şi a mă bucura că cruzimea diavolului a fost învinsă prin puterea lui Dumnezeu şi 
pentru că pacea şi adevărul domnesc pretutindenea cu credincioşii. 
Rog pre Dumnezeu, prea iubiţii mei fraţi, să fiţi sănătoşi”. 
§ 4. Dar care au fost hotărârea dată, cea pentru chipul săvârşirii sărbătorii Paştilor ? 
Istornicul bisericesc Meletie[5] ne răspunde: 
,,După  pricina  lui  Arie, zice, şi a eresului lui, s-au pus înainte la Soborul acesta, asemenea şi vechea neînvoire pentru prea sfântul 
praznicul Paştelui, care până atuncea nu puţin deosebea Bisericile pre una de alta. 
Deci  dezlegând-o  şi  pre  aceasta  Dumnezeieştii  Părinţi  au  legiuit  ca  întru  una  şi  aceeaşi  zi,  în  următoarea  duminică  cea  dupre 
plinirea luminii după isimeria cea de primăvară, toţi hristianii de pretutindenea să prăznuiască Paştele. 
Pentru care vezi Soborniceasca Epistolie, cea dată Bisericii Alexandrinilor, şi care se află la istornicul bisericesc Socrat, cartea 1, 
cap. 9. 
Iar  în  subînsemnarea tâlcuirii canonului 7 al Sf. Apostoli cetim: ,,Pentru aflarea Pashăi (Paştelui) îndreptare prea aleasă şi care nu 
se  poate  a  se  face  mai  bună  (zice  Matei  Vlastar),  au  aşezat  şi  au  dat  Sfântul  şi  de  a  toată  lumea  Soborul  I,  dupre  canonul  1  al 
Soborului  din  Antiohia.  Care  în canoanele Soborului I nu se află. Dar precum zice Valsamon, se află în practicalele acestuia. Dar 
se află şi acum şi la Matei Vlastar, şi în Sfintele Evanghelii tipărite şi în alte cărţi multe” (la Pedalion foaia 7). 
§  5.  Şi  să  nu  se  îndoiască  cineva,  zicând  oare  cum,  că  nu  au  stăpânit  întotdeauna  hotărârile  Sf.  Sobor  I  Ecumenic  cele  pentru 
serbarea Paştilor, văzând că după aproape 100 de ani Sfântul localnic Sobor din Cartaghea prin canon 60 zice: 
,,În toţi anii să ne adunăm spre a ne întreba împreună. Şi când la un loc ne vom aduna, atuncea se va vesti ziua Sfintelor Paşti prin 
locoţiitori care se vor afla în Sinod”. 
Pentru dezlegarea acestei nedumeriri zice sholiasticul acestui canon următoarele: 
,,Este  lucru  de  nedumerit  pentru  ce  canonul  zice  aicea  că  la  fieşte  care  Sinod  de  peste  an  să  se  arate  când  are  să  fie  Pasha,  de 
vreme  ce  întâiul  Sf. Sinod au făcut hotarul cel pentru Pashă, adecă îndreptarea cea pentru aflarea Paştilor, ca să nu mai trebuiască 
pentru  tot  anul  a  se  face  cercetare  pentru  aceasta,  şi  mai  ales  de  vreme  ce  canonul  1 al acestui Sinod (Cartagen) zice că Părinţii 
africani  ce  au  fost  în  Sf.  Sinod  I  au  adus  cu  sineşi  în  Africa  copiile  celor  ce  de  acela  s-a  hotărât.  Spre  dezlegarea  nedumeririi 
zicem: 
Că  poate  Părinţii  africani  au  adus  cu  sineşi  numai  canoanele  şi hotarul credinţei Sinodului I, dar nu şi practicalele lui, întru care, 
după  Valsamon,  se  cuprinde  îndreptarea  cea  pentru  Pashă,  precum  şi  acum se vede în practicalele I ale Sf. Sinod I cele scrise de 
Ghelasie.  Dar  poate  şi  pentru  că  încă  nu  era  atâta de bine publicată îndreptarea aceasta, şi dupre urmare nici cu amăruntul ştiută, 
nici aşa de bine aflată ca acum, şi pentru aceasta avea trebuinţă de sinodicească chibzuire. 
[1] În tomul 1, partea a 2-a, cartea 4, cap. VII. 
[2] În cartea 3, cap. 7 şi 8 din ,,Viaţa Sf. Constantin”. 
 
[3] În ,,Viaţa Sf. Constantin”, cart. 3, cap. 14. 
[4]  În  ,,Viaţa  Sf.  Constantin”,  cart.  3,  cap.  17.  Dar  însemnează  că  şi  Sfântul  Sobor  I  Ecumenic  au scris scrisoare circulară către 
Biserici despre cele hotărâte în Sobor, dupre cum arată Meletie în Istoria Bisericească, tom 2, partea 2, cartea IV, cap. 7, § 11. 
[5] În tom 1, partea 2, cartea 4, cap. 7, § 12. 

Capitolul V 
Cine au mai scris despre Pashalie ? 
§  1.  Întemeiat  pe  îndreptarul  aşezat  de  Sfântul  Sobor  I  Ecumenic,  în veacul al V-lea, monahul eghiptean Anian a întocmit ciclul 
pashal  tip  de  532  de  ani,  compus  din  anii  ciclului  lunar  şi  înmulţiţi  cu  anii  ciclului  solar,  adecă  19  x  28  = 532, reîntorcându-se 
neîncetat. 
De  asemenea  pentru  aflarea  datei  lunare  a  duminicii  în  care  cad  Paştile  în  ori  care an, trecut sau viitor, în nesfârşit, au mai scris 
un model monahul Isaac Arghirul (din veacul al XIV-lea) dându-l sub numele Sf. Ioan Damaskin[1]. 
De asemenea şi Chesarie Vizantineanul pe la mijlocul veacului al XVIII-lea au scris un tratat amărunţit despre veşnica Pashalie. 
Se  mai  află  încă  şi  mulţi  alţi  pashalo-cuvântători,  cari  s-au  silit  pe  temeiul  Sfântului  Sinod  Nikeean  a  uşura şi înlesni socotelile 
calendaristice pashale, care modele se văd alipite la urma oare căror Ceasloave, Psaltiri şi Evanghelii. 
Precum  vedem  la  urma  Sfintelor  Evanghelii  tipărit  ,,Evanghelistarele”  cu  cele  35  de  table în care se află ori ce dată în cuprinsul 
când  cade  Paştele  de  la  22  martie  până  la  25  aprilie,  alcătuit  de  către  Emmanoil  Glizonie  şi  din  nou  îndreptat  de  Patriarhul 
Ierusalimului Chir Hrisant pe la începutul veacului al XVIII- lea. 
§  2.  Încă  şi  din  monahii  români,  mulţi au scris câte ceva despre Pashalie, iar alţii şi destul de amărunţit despre întreaga întocmire 
a  calendarului  şi  a  Pashaliei,  dintre  care  este  şi  Ieromonahul  Lavrentie  din  Mânăstirea  Horezului  (1751),  şi  Duhovnicul  Radu 
(1806),  şi  Stareţul  Venedict  al  Mânăstirii  Neamţul  (1843),  şi  Ieromonahul  Antonie  –  Bucureşti  (1846)  ce  a scris a doua ediţie a 
,,Mâinii  lui  Damaskin”  desluşind  şi  mai  adăugând  în  24  de  paragrafuri  pre  ediţia  cea  de  la  Episcopia  Buzău,  şi  despre  care 
pomeneşte  şi  institutorul  I.N.  Ionescu  din  Câmpulung,  cel  ce  a  scris  şi  el  2 broşuri în chestia calendarului, una în 1897 şi alta în 
1902;  de  asemenea  şi  Arhimandritul  Nichifor  îngrijitorul  Episcopiei  Buzăului  (1867)  a făcut o lucrare completă despre calendar 
şi  Pashalie,  care lucrare a luat naştere de acolo, că pe atunci – prin 1862 – Cuza Vodă împreună cu oare care episcopi – din cei cu 
cugete  de  moda  nouă  –  într-o  adunare  zisă  sinodală  urmărea  înlocuirea  calendarului  iulian  cu  cel  gregorian,  din  rândul  cărora 
Prea Sfântul Calinic al Râmnicului (nu Calinic Miclescu) ieşind, a rostit un adio de ,,Cu cei fără de lege nu mă voi însoţi” (Psalmi 
140, 5)[2]. 
§  3.  În  această  categorie  cu  caracter  năprasnic  în  chestia  calendarului  trebuie  să  socotim  –  după  cum  se  exprimă  P.C.S. 
Arhimandritul  Scriban  în  ,,Biserica  Ortodoxă  Română”  no.  7  din  1924  –  şi  Memoriul  cetit  înaintea  Sf.  Sinod  al  României  de 
Episcopul  Melhisedec  al  Romanului,  şi  tipărit  în  revista  ,,Biserica  Ortodoxă  Română”  din  iunie 1881, contra vederii guvernului 
de  pe  atunci  ce  urmărea  iarăşi înlocuirea calendarului bisericesc ortodox cu cel papistăşesc. Sfântul Sinod a admis atunci punctul 
de vedere al 
 
acestui  episcop  şi  a  răspuns  guvernului  –  ce-i  pusese  o  întrebare  cu  ocol,  cu  mască  –  că  asemenea  schimbare  e  o  chestiune 
bisericească ... şi schimbarea nu se poate face, cum nici nu s-a făcut atunci[3]. 
Dintre  cei  ce  aveau  mai  mult vederi conservative şi care nu-i plăcea nici cu ruptul capului să audă că se schimbă ceva în Biserică 
a fost şi generalul P. Năsturel (1854-1920), deşi era pe atunci când se tot vorbea de schimbarea calendarului. În vremea când avea 
gradul  de  colonel  –  fiind  ca  comandant  al  Reg.  2  Artilerie  de  la  Chitila  –  la  1910  a  scris  o  carte  cu  titlul  ,,Noua  Pashalie  sau 
calendarul  etern  bisericesc,  precedată  de  aplicarea  vechilor  Pascalii”,  lucrare  lămurită  foarte  bine  în  toate  părţile  din  care  e 
întocmită  ea.  Dar  pe  când  cartea  era  la  broşat,  iese  de  odată  vorba  că  în  parlamentul  ţării  s-a  propus  un  proiect  de  lege  pentru 
unificarea  calendarelor:  ,,Legea  calendarelor  –  i  se  zicea  –  este  la  Cameră  şi,  dacă  se unifică calendarele, atunci toate socotelile 
din  ,,Noua  Pashalie”  se  strică,  iar  cartea  trebuie  aruncată”.  Cu  această  ocazie  colonelul  Năsturel imediat publică o nouă broşură 
cu  titlul  ,,Unificarea  calendarelor  şi  Noua  Pashalie”,  în  care  analizează  socotelile  adoptate  de  Biserica  Universală  în  privinţa 
Pashaliei,  socoteli  făcute  în decum până în veacul al XVI-lea, precum şi deosebirea între ele a celor născocite de Papa Grigorie al 
XIII-lea;  zicând  (Năsturel)  ,,Fii  liniştit,  Noua  Pashalie  rămâne  tot aceeaşi, care era şi mai înainte. Căci unificatorii ... nu poate să 
se  atingă  de  aşezămintele  legate  şi  ferecate  de  Sfinţii  Părinţi  în  Soborul  Ecumenic  de  la  Nikeea  în  anul  325  de  la  Naşterea 
Mântuitorului Soare al Dreptăţii”. 
Afară  de  acestea,  ,,Generalul  Năsturel  a  mai  făcut  încă  o  nouă  scriere  despre  calendar, în legăturile cu ideile care umblau – prin 
1919 – că trebuie să se schimbe calendarul. Dar n-a apucat s-o tipărească, murind în 2 august 1920”. 
§  4.  Unul  dintre  cei  ce  nu  au  în  vedere  să  înnoiască  calendarul  nostru  ortodox  este şi D. Dr. C. Chiricescu, care prin lucrarea sa 
intitulată  ,,Calendar  bisericesc  ortodox  pe  toţi  anii”  (1923)  pune  la  îndemâna  căutătorului  toate  datele  din  calendar  şi  Pashalie, 
mai  ales  cu  multă  aplicaţiune  la  cult,  ca  adecă  să  se  ştie  cum  merge  şirul  sărbătorilor  în  fiecare  an, şirul cetirilor din Apostol şi 
Evanghelie, şirul posturilor şi multe alte date care introduc în întrebuinţarea calendarului ortodox întru toată amărunţimea lui. 
Un  tratat  despre  calendar  şi  Pashalie  ni  se  comunică[4]  că  ar  fi  făcut  şi  fostul  ministru  de  lucrări  publice,  şef  inginer  Panaite 
Donici,  cu  titlul  de  ,,Calendarul  Bisericii de Răsărit în stil vechi şi nou, regulele de comput aplicabile şi la calendarul Bisericii de 
Apus”  –  Craiova,  1898;  având  în  vedere  mai  mult  îndreptarea  –  zice-se  –  a  calendarului  decât  păstrarea  lui  în  fiinţa  şi practica 
veacurilor. Care de altfel sistema aceasta nouă se vede animată la urma Ceaslovului tipărit în 1896 ediţia a doua de Sf. Sinod. 
Şi cine ştie câte lucrări în chestia aceasta calendaristică o mai fi apărut, mai ales în strecurarea celor mai mult de 2 decenii de 
când pare că am fi mucegăit prin peşterile Atonului celui Sfânt !!! 
Iar acum după povestirea tuturor acestora, să însemnăm şi puţin ceva despre obştescul chip al Bisericii Creştine Ortodoxe de 
Răsărit – de a face socotelile în ceea ce priveşte calendarul şi Pashalia. 
[1] ,,Calendarul bisericesc ortodox” de D. Dr. C. Chiricescu. 
[2]  Se  vede  că  înainte  de  această  adunare  sinodală  din  acea  epocă  de  tristă  amintire  sub  Vodă  Cuza  au  mai  urmat  şi  alte 
conferinţe,  cu  scoposul  unificării  calendarelor.  Căci  iată  ce  ne  spune  P.S.S.  Neofit  Scriban  în  broşura  ,,Apărarea  Adevărului”, 
pag.  18:  ,,Dovadă,  zice, la cele mai sus zise este convocarea unora din cler la Mitropolia din Bucureşti, spre a schimba calendarul 
Bisericii noastre drept credincioase şi a-l înlocui prin cel apusean. Când însă s-a văzut că mai există încă în cler oare care urmă de 
independenţă  şi  chiar  după  ce  el  fu  zguduit  prin  secularizare,  atunci  vulpenia  regimului  ştiu  să-şi  ascunză  planurile  asupra 
Bisericii şi căută să-şi formeze alţi oameni ... la acest cuget al său”. 
 
[3]  Dar  poate  s-ar  nedumeri  cineva:  cum  nu  este  acest  Melhisedec  tot  cel  despre  care  am  mai  amintit  ?  Da,  tot  acela  este.  Dar 
Memoriul  citat  mai  sus  poate  s-a  cetit  în  una  din  primele  şedinţe  ale  Sf.  Sinod  din  sesiunea  de  primăvară  –  1881,  pe  când 
Regulamentul  acela  s-a  votat  în  şedinţa  de  la  12  iunie  1881.  Însă  la  aceste  noi  croieli  în  Biserică,  cu  toate  că-l  vedem  contra 
proiectului  pentru  revizuirea  cărţilor  bisericeşti  –  cetit  în  sesiunea  de  toamnă  –  1880,  dar  şi  aici  pentru  toate  mişcările  lui  lasă 
portiţă  de  ieşire,  căci  zice  acolo:  ,,Biserica  nu  trebuie  a  se  grăbi  cu  inovările,  dând  timp  poporului  a  se  obişnui  cu formele cele 
nouă, a le primi sau a le respinge; şi le va primi (pre aceste inovări) şi Ea (Biserica) când ele vor deveni proprietate a poporului”. 
Dar  să  se  ştie  că  ori  ce  idee  ce  nu  era  personală  –  luişi  –  era  combătută  de  acest  episcop,  şi  pentru  aceasta  guvernul  îi  purta 
sâmbetele,  care,  cu  ocazia  vizitei  prin  Rusia  de  pe  timpul  Mitropolitului  Calinic  Miclescu,  guvernul  având  convingerea  că 
Melhisedec  fusese  acolo  cu  scopuri  anti-dinastice  şi  anti-  naţionale,  cerea  caterisirea  Romaşcanului;  însă  la  urmă,  datorită 
diplomaţiei  lui  I.  Cornoiu  directorul  Cancel.  Mitropolitane,  spre  a  evita  un  scandal  bisericesc,  se  mulţumi  cu  votarea  unui 
Regulament  care  oprea  pe  sinodali  să  treacă  graniţa  fără concediu aprobat prin decret regal (vezi în biografia lui I. Cornoiu, pag. 
7 – 1913). 
[4] ,,Biserica Ortodoxă Română” – 1924, pag. 419. 

PARTEA A IV-A 
,,Doamne: Cela ce zilele şi nopţile, vremurile şi anii ai făcut; bine-cuvintează cununa anului bunătăţii Tale” 

Capitolul I 
Ce este CALENDARUL (zilar) sau anuar 
§  1.  Cel  dintâi  calendar  care  îndeplineşte  mai  bine  toate  condiţiunile  practice  şi  în  acelaşi  timp  şi  ştiinţifice  a  fost,  este  şi  va  fi 
calendarul  creştin  ortodox,  care  nu  este  altul  decât  calendarul  iulian  (modificat  de  către  Sfinţii  Părinţi  la  Sf.  Sobor  I Nikean) şi 
este numit astfel pentru că s-a întocmit din porunca marelui bărbat de stat roman, Iulie Chesarul. 
Acest anuar sau calendar este de 365 de zile şi 6 ore, care este format din semi-suma anului tropic cu anul sideral, plus precizia 
equinoxială, adecă: 
- anul tropic fiind de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 51,6 secunde 
- anul sideral fiind de 365 zile, 6 ore, 9 minute şi 11 secunde 
- şi precizia equinoxială fiind de 0 zile, 0 ore, 0 minute şi 58,8556 secunde[1]. 
Aşadar în anii comuni el este de 365 zile, iar în anii bisecţi de 366 zile. 
Bisectilii 
 
§  2.  Anul  întâi  al  erei  creştine  –  când  S-a  născut  Domnul  nostru  Iisus  Hristos  –  a  fost  un  an  bisect,  aşa că în calendarul creştin 
ortodox,  toţi  anii,  al  căror  număr  se  împarte  exact  cu  4,  sunt  bisecţi.  De  pildă,  anul  1924  împărţit  cu  4,  avem  ca  rezultat  al 
operaţiunii  1924  :  4  =  480  +  0.  Câtul  de  480  arată  că  de  la  Naşterea  Domnului  nostru  Iisus  Hristos  până  acum  sunt  480 de ani 
bisecţi; iar 1924 este bisect, fiindcă nu avem nici o rămăşiţă de la socoteala făcută mai sus. 
Mai este încă şi un alt mod de aflare a anilor bisecţi: 
Ciclul soarelui dintr-un an dat, îl împărţim cu 4, şi rămăşiţa ne va arăta câţi ani au trecut din ultimul bisect, iar lipsa de rămăşiţă 
ne va arăta că anul este bisect. 
Împărţirea anului 
§ 3. Anul se împarte în 12 luni, sau 52 de săptămâni, săptămâna în 7 zile, zi-noptimea în 24 ore, ora în 60 minute şi minuta în 60 
secunde. 
Anul se mai împarte şi în 4 anotimpuri: 1) Primăvara, care se începe de la 7 martie (după astronomi); 2) Vara, de la 8 iunie; 3) 
Toamna, de la 10 septembrie; şi 4) Iarna, de la 9 decembrie. 
Din  cele  12 luni[2] ale calendarului bisericesc ortodox creştin: ianuarie, martie, mai, iulie, august, octombrie şi decembrie au câte 
31 zile; aprilie, iunie, septembrie şi noiembrie au câte 30 de zile; februarie are 28 de zile în ani comuni şi 29 în cei bisecţi. 
Săptămâna 
§  4.  Calendarul  creştin,  deşi  şi-a  păstrat  numele  de  iulian,  însă  s-a  deosebit  de  la  început  de  cel  care  era  întrebuinţat la romani, 
prin  introducerea  săptămânii  –  moştenită  de  la  iudei  –  în  locul  octadei  sau  decadei  şi prin înlocuirea sărbătorilor păgâne cu cele 
creştine, pe lângă care s-a mai adăugat cu timpul şi câte unul sau mai mulţi sfinţi în fiecare zi, asemenea şi alte praznice mari. 
Când  creştinii  începură  a  se  deosebi  cu  totul  de  iudei,  socotiră  ziua  I,  adecă  pre  cea  a  soarelui,  ca  zi  de  sărbătoare şi de odihnă 
căreia  îi  dete  numele  de  ziua  Domnului,  adecă  Kiriaki  –  Duminica,  adecă,  ziua  în  care  a  înviat  din  morţi  Domnul  nostru  Iisus 
Hristos.  Iar  pe ziua lui Saturn, a înlocuit-o cu termenul Sâmbătă – a şaptea; iar pe celelalte le-au numit tot: Luni – a doua, Marţi – 
a treia, Miercuri – a patra, Joi – a cincea, şi Vineri – a şasea. 
Ziua 
§ 5. După cum se dă numirea anului de sideral şi tropic, asemenea şi ziua este de 2 feluri: zi solară sau firească, şi zi siderală, 
adecă politicească sau astronomică. 
Ziua  firească[3]  este  vremea  cea  de  la  răsăritul  soarelui  deasupra  orizontului,  până  la  apunerea  lui  sub  orizont;  a  căreia 
împotrivnică  vreme,  adecă  cea  de  la  apusul  soarelui  până  la  răsărirea  lui  deasupra  orizontului,  noapte  se  numeşte.  Iar  ziua 
politicească,  sau  astronomică  adecă  siderală  este,  vremea  de  24  ceasuri  (ore),  timpul  ce  trece  de  când  o  stea  pleacă  de  la  un 
meridian  adecă  dintr-un  punct  oarecare,  şi  ajunge din nou în acel punct: pentru aceea zilele siderale sunt de o potrivă una cu alta, 
pe  când  cele  fireşti,  de  la  schimbarea  cea  de  iarnă  până  la  cea  de  vară,  zilele cresc, şi iarăşi de la aceasta până la cea de iarnă se 
micşorează. 
§ 6. Iar la subînsemnarea tâlcuirii stihului al 4-lea, ,,şi că s-a sculat a treia zi dupre Scripturi” al capului al 15-lea al celei dintâi 
Epistolii a Sf. Apostol Pavel către Corinteni (Tom 1, pag. 505), pentru lămurirea 
 
căutării cum se cuvine a număra zilele, cetim următoarele: 
,,Numărarea  zilelor  acelor  trei  ale  îngropării  şi  ale  învierii  Domnului  cu  osebire  alţi  Părinţi le-au înţeles; iar numărarea acestora 
ce  o  face dumnezeiescul Anastasie Sinaitul în cartea ce se numeşte ,,Povăţuitor” (întrebarea CLII) de la Sevir luând, mai potrivită 
este  şi  mai  nimerită  decât  toate;  pentru  că  este  unită:  1)  cu  Dumnezeiasca  Scriptură;  2)  cu  Ecumenicul  al  VI-lea  Sinod;  3)  cu 
rânduiala  Sfintei  Biserici  şi  4)  cu  obştescul obiceiul oamenilor. Deci zice acesta, că fieştece zi obişnuim a o număra de la o seară 
până  la  cealaltă  seară;  încât  ziua  să  se  unească  cu  noaptea  ceea  ce  merge înaintea zilei şi nu cu cea următoare – noapte –, şi a se 
face noaptea, ceea ce a apucat mai înainte şi următoarea zi, o noapte şi o zi şi un trup şi o zi, adecă cele 24 de ceasuri ale nopţii de 
mai înainte şi ale următoarei zile să se facă şi să se numească o zi” ... 
Iar Sfântul Atanasie cel Mare, la întrebarea LII zice: 
,,Fiindcă  Dumnezeu  pre  neamuri  din  întunericul  necunoştinţei  şi  din  lege,  la  lumina  cunoştinţei  de  Dumnezeu  şi  a  Evangheliei 
le-a  chemat,  dupre  cuviinţă  dar  a  poruncit  nouă  ca  ziua  Învierii  Sale  de  cu  seară  să  o  începem  şi  la  lumină  să  o  săvârşim;  că 
necuviincios ar fi fost şi nepotrivit lucru de la lumină a începe şi la întuneric şi noapte a săvârşi cei ai lui Hristos”. 
Şi  cine  voieşte  să  afle  lămurire  mai  cu  deamăruntul,  să  citească toată subînsemnarea citată mai sus şi acolo va afla descoperit cu 
mărturii  scripturelnice, cum că Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit, vremea cea de 24 de ceasuri o socoteşte de o noapte şi o zi, 
iar  nu  de  o  zi  şi o noapte, ca astfel numărând, se va afla conglăsuit cu Dumnezeiasca Scriptură ceea ce zice că Domnul S-a sculat 
a treia zi din morţi; pre a căreia numeraţie, luminat o arată tot acolo. 
Ceasul-ora 
§  7.  Ceasul  este  partea a 24-a a vremii nopţii şi a zilei. Ceasurile sunt de o potrivă unul cu altul, în tot locul; deşi în vremea veche 
de  multe  neamuri  se  socotea  în  feluri  de  chipuri.  Căci  împărţeau  aceia  zilele  cele  fireşti  ca  şi  pre  nopţi  în  12  părţi,  întrucât  în 
vremea  secerişului  ceasurile  cele  12  ale  unei  zile  să  fie  mai  mari,  iar  cele  12  de  noapte  mai  mici,  şi  iarăşi  iarna  se  schimba 
asemenea. Şi se chema ceasurile cele ca acestea vremeşti; dintre care ceasurile nopţii, cel întâi se începea de la sfinţitul – apusul – 
soarelui  şi  răsăritul  soarelui  împlinea  pre  cele  12;  iar  ale  zilei,  cel  întâi  începea  de  la  răsăritul  soarelui,  cel  al  şaselea  de  la 
amiază-zi; cel al 12-lea se sfârşea după apusul soarelui. 
Pentru aceste ceasuri dar pomeneşte zisa Mântuitorului Hristos aceasta: ,,Au nu sunt 12 ceasuri ale zilei” (Ioan 11, 9); asemenea 
şi la Faptele Apostolilor (cap. 3) pentru ceasul al 3-lea. 
Acest fel de ceasuri aveau spre întrebuinţare cei vechi. 
Iar  evreii  cei  mai  vechi  aveau în întrebuinţare şi altă împărţire a vremii nopţii şi a zilei, împărţind-o în 8 părţi, din care pre 4 părţi 
le  da  nopţii,  iar  pre  celelalte  zilei,  şi  pre  acestea  altădată  mai  mari  şi  altădată  mai  mici,  dupre  creşterea şi scăderea nopţilor şi a 
zilelor  urma  cu  acelea;  care  ale  zilei  se  numea  ceasuri  chiar,  iar  ale  nopţii  străji;  din  care  pre  straja  cea  dintâi  o  măsura  de  la 
apusul  soarelui,  iar  pre  a  doua  la  mijlocul  nopţii  sfârşind-o,  şi  de  acolo  o  începea  pe  a  treia,  şi  pre  a  patra  o  sfârşea  răsăritul 
soarelui, când începea a număra ceasul întâi al zilei. 
Şi dupre această numărare de ceasuri zice Sf. Evanghelist Marcu (15, 25): ,,Şi era ceasul al 3-lea şi L- au răstignit pre El”. 
[1] Vezi revista ,,Ortodoxul” din 1880, anul al 2-lea, nr. 1. 
[2] Însemnăm ceva în scurt aici despre originea numirii lunilor, după N. Niles, De computo ecclesiastico; asemenea şi după 
Marcelli, ,,Calendarium Ecclisiae C-politanae, 1881, precum şi după 
 
alte publicaţii. 
Grecii  cei  vechi  –  antici  –  feluri  de  numiri  dădeau  lunilor  anului lor. Iar când întreaga Grecie fu subjugată de romani (146 î.Hr.) 
încet încet primiră de la romani şi numirile lunilor lor. Însă ca termen popular elinesc, atenienii numeau lunile anului astfel: 
- 1. Iulie – Ekatomveon, - preţios, fiindcă se făcea jertfa de 100 de boi (zi întâi nu începea ca acum, ci la 15 din luna ce a trecut o 
socotea zi întâi) 
- 2. August – Metaghithion, - a mutării de la ţară la oraş 
- 3. Septembrie – Vidromion, - a alergării spre ajutorul oarecărora 
- 4. Octombrie – Memactirion, - a vijeliilor şi înfurierilor 
- 5. Noiembrie – Piapnepsion, a fierberii la un loc a legumelor 
- 6. Decembrie – Posidion, a călătorilor străini în cinstea lui Neptun 
- 7. Ianuarie – Gamilion, - adecă, luna nunţilor 
- 8. Februarie – Antisterion, sărbătoarea florilor 
- 9. Martie – Elafivolion, a vânătorilor 
- 10. Aprilie – Munihion, a Dianei zeiţei păgâne 
- 11. Mai – Targhilion, - sărbătoarea pârgilor roadelor pământului 
- 12. Iunie – Skirroforion, în cinstea demoralizaţilor. 
Toate acestea împreună cu a 13-a lună interpusă, erau afierosite fiecare unui anumit zeu-idol. 
Iar la romanii cei vechi, precum am zis mai înainte, anul lui Romul era împărţit în 10 luni, din care: 
- 1. Martie: după numele idolului Marte, şi în cinstea lui Romul, pe care-l credeau că este fiu al lui Marte 
- 2. Aprilie: care după păgâni se derivă de la ,,Venusa”; dar după Fericitul Augustin s-a numit de la aperire – a deschide, aperilis, 
din pricină că întru această lună se deschide pământul spre producere 
- 3. Mai: de la cuvântul majores, adecă, în cinstea bătrânilor care povăţuiau afacerile statului roman 
- 4. Iunie: de la cuvântul jun-junioris, adecă, în cinstea tinerilor care aveau a apăra patria cu armele 
- 5. Quintilis: adecă a cincea de la martie, care mai pe urmă s-a numit Iulie de către Marc Antonin, fiindcă Iulie Cesar se născuse 
în această lună 
- 6. Sextilis: pe care August a schimbat-o întru al său nume, şi se numeşte aşa, fiind a şasea de la martie 
 
- 7. Septembrie 
- 8. Octombrie 
- 9. Noiembrie 
-  10.  Decembrie  –  aceste  4  luni sunt alcătuite din cuvintele: septem – a şaptea, octo – a opta, novem – a noua, decem – a zecea şi 
din cuvântul imber – ploaie, din pricină că de obicei aceste luni (4) erau ploioase 
Apoi  Numa  Pompilie  mai  adaugă  la  anul  lui  Romulus  încă  2  luni:  pe  Ianuarie,  fiind  o  dată  luna  a  11-a,  şi  apoi  luna  întâia;  al 
căreia  nume  de Ianuarie se potriveşte cu ianua – uşă – prin care se începe anul nou; şi pe Februarie, care era la sfârşitul anului (ce 
începea  cu  Martie),  iar mai pe urmă a doua. Şi acest cuvânt se trage din verbul ferbeo sau ferveo – a fierbe, de unde ferbuun şi cu 
strămutarea literelor februun, adecă Februarie – a curăţi. 
[3] Vezi ,,Introducerea la Istoria Bisericească” a lui Meletie, pag. 74. 

Capitolul II 
Despre anul de la zidirea lumii şi despre cele 3 cicluri – cruguri 
§  1. Creştinii, adecă totalitatea Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, au admis în dogmele lor Biblia ca fiind prima lege dată de 
Dumnezeu  poporului  lui  Israil  şi  reînnoită  –  a  doua  oară  –  prin  venirea  pre  pământ  a  Neînvinsului  Răscumpărător  al  neamului 
omenesc, Domnul nostru Iisus Hristos. 
Prima lege se cunoaşte sub numele de Vechiul Testament, iar reînnoirea sub acela de Noul Testament – ,,Nu am venit să stric 
legea, ci să o plinesc”, zice Domnul (Matei 5, 17). 
Epoca  cea  de  la  zidirea  lumii,  şi  din  iudei şi din alţi scriitori de ani, mulţi în multe feluri o scriu; însă Biserica Creştină Ortodoxă 
de  Răsărit  legiuieşte[1]  că  Domnul  nostru  Iisus  Hristos  S-a  născut,  după  trup,  din  Prea  Sfânta  Stăpâna  noastră,  de  Dumnezeu 
Născătoarea  şi  Pururea  Fecioara  Maria,  în  anul  5508  de  la  facerea  lumii.  Pre  care  şir  de  ani,  oarecare  obişnuiesc  a-i  împărţi  – 
adecă vremea cea de la întemeierea lumii şi până la întâia venire a Domnului nostru Iisus Hristos – în cinci vârste: 
Întâia vârstă a lumii numesc, pre cea de la facerea lui Adam până la potop (dupre cei 72 de tâlcuitori, numiţi Septuaginta), ani[2] 
......... 2262 
A doua vârstă, pre cea de la potop până la ieşirea fiilor lui Israil, ani ......... 1632 
A treia vârstă, pre cea de la ieşire până la zidirea Bisericii în anul al 4-lea – Solomon, ani ......... 601 
A patra, pre cea de la zidirea Bisericii, până la risipirea ei – robia Ierusalimului –, ani ......... 424 
A cincea, pre cea de la risipire până la întâia venire a Domnului nostru Iisus Hristos, ani ......... 589 
Total ......... 5508 
Deci, siliţi sunt creştinii a se adresa Facerii, şi a începe socotelile lor de când a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, iară nu din alte 
născociri afară de Sf. Scriptură. 
 
După  raportul  biblic  –  Facerea  1,  14-19  –  Dumnezeu  în  ziua a patra – adecă joi, dacă celei dintâi i-am zice luni – a făcut soarele 
şi luna şi celelalte stele, şi este fireşte ca mişcarea lor să fi început din vremea aceea de la zidirea lumii. 
De atunci şi până azi, aceşti doi corpi cereşti au descris perioadele lor cu cea mai mare exactitate şi fără întrerupere[3], pentru 
aceasta noi aici să zicem ceva şi: 
Despre ciclul solar 
§  2.  Soarele  în  fiecare  perioadă  de  28  de  ani  readuce  aceleaşi  zile  ale  săptămânii  în  aceleaşi  zile  ale  lunii,  adecă  înfăţoşază  în 
durata  sa  de  28  de  ani  toate  combinările  zilelor  săptămânii  cu acelea ale lunii. Dacă toţi anii ar fi comuni – numai de 365 de zile 
–,  după  un  ciclu  de  7  ani,  numărul  zilei  săptămânii  ar  reveni  la  aceeaşi  dată  a  săptămânii.  Însă  în  realitate  cel de-al patrulea an 
este bisectil, adecă de 366 de zile, aşa că ordinea de repetire nu poate reveni decât după un şir de 28 de ani, dupre cum urmează în 
tabloul de faţă: 
1. Vineri 8. Duminică 15. Luni 22. Miercuri 1. Vineri 2. Sâmbătă 9. Luni 16. Miercuri 23. Joi 2. Sâmbătă 3. Duminică 10. Marţi 
17. Joi 24. Sâmbătă 3. ... 4. Marţi 11. Miercuri 18. Vineri 25. Duminică 5. Miercuri 12. Vineri 19. Sâmbătă 26. Luni 6. Joi 13. 
Sâmbătă 20. Luni 27. Marţi 7. Vineri 14. Duminică 21. Marţi 28. Joi 
De unde vedem că aceleaşi zile vin iarăşi la locul lor după un şir de 28 de ani; şi pentru aceea, acest şir (period) de 28 de ani a 
fost numit ciclu (cerc, crug) solar. 
Calculul acestui ciclu se face în modul următor: 
Anii  de  la  Adam  la  naşterea  Domnului  nostru  Iisus  Hristos  (după  Facere  –  Geneza)  erau  în  număr de 5508, aceştia împărţiţi cu 
28,  găsim  drept  rest  20.  Prin  urmare,  dupre  ortodocşi,  20  au  fost  numărul  ciclului  solar  în  anul  când  S-a  născut Mântuitorul; şi 
arată că cu 20 de ani a intrat în ciclul solar al 197- lea de la zidirea lumii. 
Şi  dacă  voim  să  aflăm  ciclul  solar  al vreunui an, adăugăm la acel an de la Hristos numărul 20, ori scădem 8 din el[4] şi suma, ori 
rămăşiţa  o  împărţim  cu  28,  restul  acestei  socoteli arată numărul ciclului solar din acel an, iar dacă nu este rest, atunci ciclul solar 
este însuşi împărţitorul 28. 
De pildă, anul 1941, ce ciclu solar va avea ? 
1941 + 20 = 1961 : 28 ne dă câtul 70, iar ca rest 1. Cifra 1 arată primul an al ciclului solar care se potriveşte la anul 1941. 
Despre ciclul lunar 
§  3.  După  astronomi,  luna  se  învârteşte  în  jurul  pământului  în  timp  de  29  de  zile  şi  jumătate;  căci Meton în anul 432 înainte de 
Hristos descoperă că o fază oarecare a lunii revine după 29 şi jumătate de zile. 
Se deosebesc, obişnuit, 4 faze mai de căpetenie: luna nouă, primul sfert, luna plină şi ultimul sfert. Iată ce se întâmplă: în timp de 
19 ani solari se găsesc aproape exact 236 de lunaţiuni (de câte 29 jum. 
 
zile),  şi,  prin  urmare,  după  19  ani  aceleaşi  faze  ale  lunii  revin  în  aceleaşi  zile  ale  anului  la  aceleaşi  date.  Acest  şir  de  19  ani, 
cuprinzând  toate  aşezările  pre  care  le  pot ocupa lunile nouă în legătură cu zilele lunilor, cei vechi îl numeau ciclul lui Meton, sau 
ciclul lunar. 
Noi  ortodocşii  zicem:  5508  :  19 = 289 + 17. Aşadar 17 a fost ciclul lunar în anul când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos. Şi 
dacă  voim  să  aflăm  ciclul  lunar  al  vreunui  an,  adăugăm  17,  sau  scădem  2[5]  din  acel  an  de  la  Hristos  şi  suma,  ori  restul  îl 
împărţim  prin  19.  Restul  acestei  socoteli  arată  ciclul  lunar  din  anul  căutat,  iar  dacă  nu  e  rest,  atunci  însuşi  împărţitorul  19  este 
acel ciclu lunar. 
De pildă, anul 1941, ce ciclu lunar va avea ? 
La 1941 + 17 = 1958; 1958 : 19 = 103 + 1. Numărul 1 arată că în anul 1941 ciclul lunar este 1. 
Indictionul[6] 
Biserica  Ortodoxă  Creştină  începe  anul  bisericesc,  prin  urmare  calendarul  sărbătorilor,  de la 1 septembrie, când este, dupre cum 
se însemnează în cărţile bisericeşti, începutul indictului, care zi se şi serbează. 
Sub cuvântul indict se înţelege un şir de 15 ani, care după isprăvirea acestor 15 ani, iarăşi începe din nou. 
Dacă  voim  să  găsim  astăzi  indictul  unui  an,  n-avem  decât  a  adăuga  3  la  numărul  anului  de  la  Hristos  şi  a  împărţi  suma  cu  15. 
Restul  va  fi  numărul  indictului  căutat;  dacă  nu  rămâne  rest,  atunci  15  este  însuşi  indictul.  Socotind  astfel  spre  a  afla  indictul 
anului  1924,  găsim  că  anul  acesta  este  al  7-lea  an  al indictului, adecă mai trebuie 8 ani, ca să se împlinească 129 de indicte de la 
Hristos. 
Căci (1924 + 3)/15 = 128 + 7/15. 
§ 4. Cuvântul pentru care Biserica Ortodoxă serbează începutul indictului, adecă la 1 septembrie, se vede în Minologhiul 
Vasilian, unde cetim următoarele: 
,,Biserica Ortodoxă săvârşeşte sărbătoarea indictului, după veche predanie, fiindcă se crede că din această zi se începe timpul”. 
Iar despre cuvântul, pentru care această zi fu socotită ca începutul timpului, cetim tot acolo următoarele: 
,,Iar  când  Hristos  Dumnezeul  nostru  voind  a  binecuvânta începutul timpului, sau mai bine tot timpul – pe care El Însuşi îl făcuse 
înaintea  veacurilor  –,  a  intrat  în  sinagoga iudeilor şi I s-a dat Cartea Proorocului Isaia, şi deschizând cartea, a aflat locul unde era 
scris  (Isaia 61, 1): ,,Duhul Domnului preste mine, pentru care M-a uns, a binevesti săracilor M-a trimis, a tămădui pre cei zdrobiţi 
la  inimă,  a  propovădui  robilor  slobozire  şi  orbilor  vedere,  a  slobozi  întru uşurare pre cei sfărâmaţi, a propovădui anul Domnului 
primit.  Şi  închizând  cartea  o  au  dat  slugii  şi  au  şezut”  (Luca  4,  18-20).  De  atunci  ne-a  dăruit  nouă  creştinilor  această  sfântă 
sărbătoare, pre care serbând-o cu inima voioasă Îi mulţumim”. 
§ 5. La drept vorbind, indictionul nu ne ajută absolut nimic întru aflarea zilei Paştelui, ci însemnătatea lui nu este alta, decât aceea 
pe  care  creştinii  au  voit  să  păstreze  cu  mai  multă  autoritate  pomenirea  actelor  Sfântului  Sobor  Ecumenic  din  anul  325  de  la 
Niceea.  Căci  zice  istornicul  bisericesc  Meletie  (la  introducere  pag.  79):  ,,Crugurile  acestea,  adecă  cel  lunar de 19 şi cel solar de 
28,  s-au  rânduit  de  către  cel  I  Sf.  Sobor  Ecumenic  din  Niceea,  în  anul  de  la  mântuirea  lumii  325,  în  care  vreme  şi 
constantinopolitanul  indiction  în  24  a  lui  septembrie,  în  ziua  duminicii  de  când  anul  al 325-lea de la Hristos s-au început, dupre 
predania Bisericii Răsăritului, mutându-se apoi sorescul crug de la 24 
 
septembrie în calendele lui, adecă la 1 septembrie”. 
Aşadar  combinarea  ciclului  solar  şi  lunar  ne  înlesnesc  socotelile  şi  numai această combinare s-a numit de toţi creştinii ortodocşi 
,,ciclu  pascal”.  Căci  dacă  înmulţim  ciclul  soarelui  cu  al  lunii,  adecă  28  x  19  =  532  de  ani;  numărul  532  formează  şirul ciclului 
pascal, şir (sau perioadă) care readuce lunile nouă şi sărbătoarea Paştelui în aceleaşi zile ale anului (iulian) bisericesc. 
[1] ,,Introducerea la Istoria Bisericească” a lui Meletie, pag. 81. 
[2]  Pentru  aceşti  72  de  tălmăcitori  –  Septuaginta  (latineşte)  – ce au tradus Biblia din limba evreiască în cea elinească, pe vremea 
lui  Ptolomeu  Filadelful  împăratul  Eghipetului  (285-247  î.Hr.)  se  află  la  Epitomi,  cap.  6  din  mai  înainte  spuneri,  pag.  20,  un 
cuvânt vrednic de laudă scriind pentru aceşti 72 de bărbaţi. 
[3] Cuvânt de mare valoare, şi vrednic de înalta minte a Sf. Vasile cel Mare, se află la ,,Exaimeron” tratând despre facerea acestor 
luminători cereşti – soarele şi luna. 
[4] Numărul 8 sunt anii care lipsesc din ciclul solar al 19-lea de la facerea lumii până la Hristos. Deci, ori formula (A + 20)/28, 
ori (A – 8)/28, ori (5508 + A (de la Hristos))/28. 
[5] 2 sunt anii care lipsesc din ciclul lunar al 290-lea de la facerea lumii până la Hristos. Deci, ori formula (A. de la Hristos + 
17)/19, ori (A. de la Hristos – 2)/19, ori (5508 + A. de la Hristos)/19. 
[6] Vorba indiction este latină şi vine de la cuvântul ,,indictio-onis” – tribut, sau impunerea tributului. Iar acestea, de la ,,indico, 
ere” – a proclama. 

Capitolul III 
,,Data Paştelui” 
§  1.  Am  arătat  mai  în  urmă  la  istoria  Pascaliei,  din  ce  pricină  Sfinţii  Părinţi,  adunaţi  în  Sfântul  Sobor  Ecumenic  de  la  Niceea, 
fixară  epoca  la  care  toţi  hristianii  trebuia  să  prăznuiască  prea  mărita  zi  a  Sfintei  Învierii  Domnului  (Paştele).  Căci,  bazat  pe  al 
7-lea  canon  al  Sfinţilor  Apostoli,  aşezământul  niceean  sună  astfel:  ,,Paştele  va  fi în prima duminică care urmează după a 14-a zi 
din prima lună după equinoxul primăverii” (în practicale); adecă după 21 martie. 
Regulile practice după care se face această determinare, am văzut că se află în practicalele Sf. I Sobor Ecumenic, care însăşi ni 
le-au comunicat cei ce s-au îndeletnicit cu regulile acestei chestiuni. 
În rezumat, la aceste reguli trebuie a avea în vedere: 
1) Că Pasha trebuie a se face totdeauna după isimeria (equinoxul) primăverii 
2) Că nu se cade a se face întru aceeaşi zi cu Pasca jidovilor 
3) Ca să nu se facă chiar şi nehotărât după isimerie, ci după cea întâi lună plină a lui martie, care se va întâmpla după isimeria de 
primăvară, şi: 
 
4)  Ca  să  se  facă  în  întâia  duminică  ce  va  fi  după  luna  plină; căci, după predania care ni s-a transmis prin Evanghelii, ne arată că 
Învierea  Mântuitorului  nostru  Iisus  Hristos  a  avut  loc  în  întâia  zi  după  sâmbătă.  Şi  acea  dintâi  zi  a  săptămânii  s-a  şi  numit  de 
creştini ,,duminică”, adecă ,,ziua Domnului, care mai înainte se numea ziua soarelui”. 
§  2.  Aşadar  Paştele  creştin  nu sunt vechile Paşti ale iudeilor, ci ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, care a avut loc a treia 
zi  după  Pasca  iudeilor;  şi  fiindcă aceasta se serbează la lună plină a celei dintâi luni a anului iudeilor, apoi între data lunii pline şi 
între  Paştile  noastre  trebuie  să  rămâie  totdeauna  un  interval  de  2  zile  slobode,  în conformitate cu canonul 7 al Sf. Apostoli, care 
prescrie ca Paştele creştin să nu se serbeze nici înainte de equinox, nici deodată cu iudeii. 
Acum  se  ştie  că  întâia  lună  a  iudeilor,  sau  luna  Pascală,  este  luna  martie,  şi  pentru  aceasta  ca  să  se  poată  afla  data Paştilor, s-a 
făcut  de  către  pashologi anumite tabele perpetue, în care totdeauna se află data lunii nouă de peste tot anul (care o vom reproduce 
şi noi mai încolo). 
Deci  cu  ajutorul  ciclului  lunar  se  caută  în  tabela  perpetuă,  sub  numirea  de  ,,Naşterea  luminii  lunii”  data  lunii  nouă  mart;  apoi 
începând  cu  aceasta,  se  numără  înainte  15  zile  şi unde ajunge acest număr, acolo este data lunii pline; la aceasta se mai adaugă 2 
zile  –  interval  prescris  între  data  lunii  pline  şi  între  ziua  Paştilor  –,  şi  dacă  după  toate  acestea  ajungem  la  21  martie,  sau  după 
această  dată,  atunci  căutăm  prima  duminică  ce  urmează  îndată  şi  acolo  se  pune  ziua  Paştelui.  Iar  dacă  după  socoteala  aceasta, 
adecă  după  adăugirea  celor  2  zile  la  data  lunii  pline,  nu  ajungem  la  21  mart,  atunci  acea  lună  nu  este  lună  pashală  şi  Paştele 
trebuie să se puie în luna următoare (aprilie). Drept care se adaugă 30 de zile, la ultima dată ce s-a dobândit prin adăugirea celor 2 
zile, apoi de la data ce se dobândeşte astfel, se caută duminica ce urmează numaidecât, şi acolo se pune ziua Paştilor. 
În  acest  din  urmă  caz,  Paştile  pot  ajunge uneori până la 25 aprilie, hotarul cel mai din vârf, pe când limita cea mai inferioară este 
22  martie.  Prin  urmare  Paştile  pot  cădea  în  35  de  zile  deosebite  –  între  22 martie şi 25 aprilie inclusiv – şi în legătură cu fiecare 
din  aceste  zile,  s-au  şi  întocmit  35  de  tabele  pentru  zilele  sărbătorilor  schimbătoare  în  legătură  cu  Paştele  şi  pentru  regularea 
slujbei bisericeşti. 
§  3.  Din  cele  arătate  până  aici  rezultă  că,  pentru  aflarea  zilei  Paştelui  se  reduce  –  în  regulile  pashalice  –  la  găsirea  luminii  lui 
martie  sau  aprilie  (pashal).  Această  împrejurare a hotărât ca anul pashal să înceapă cu luna martie, iar nu cu luna septembrie cum 
este anul bisericesc, şi nici cu ianuarie, cum este anul civil, ori cu aprilie, cum este anul financiar. 
Deci  martie  fiind  începutul  anului  pashal,  urmează  că  începutul  ciclurilor  lunare  să  înceapă  cu  această  lună,  iar  nu  cu  luna 
ianuarie.  Această  băgare  de  seamă  nu  trebuie  pierdută  din  vedere  la  aflarea  primelor  zile  ale  luminilor  lunilor  lui  ianuarie  şi 
februarie. 
Epacta ortodoxă 
§  4.  După  însuşi  etimologia  cuvântului  grecesc,  adjectivul  epactos,  i,  on  este  un  adaos.  Acest  adaos  este  numărul  care  ne  arată 
câte  zile  trebuie  să  adăugăm  unui an lunar de 354 de zile, spre a-l face egal cu anul solar de 365 de zile. Şi cum anul solar întrece 
pre  cel  lunar cu aproape 11 zile, de aceea baza lunii se creşte în fiecare an cu 11, până la anul crugului lunar al 17-lea, la al căruia 
temelion se adaugă 12 spre a se ţinea seamă de anii bisectili; iar la 18 şi 19 tot 11 se adaugă. 
Lumina unei luni începe cu luna nouă. 
De  la  o  lună  nouă  la  lună  plină,  s-a  socotit  în  medie,  în  primul  an  al  ciclului  lunar,  o  scurgere  de  14  zile.  Iată  dar  temelionul 
(epacta)  ciclului  întâi  al  lunii,  la  care  număr  de  14 adăugându-se 11 – numărul pomenit mai sus – avem 25 temelionul ciclului al 
2-lea  lunar;  iar  la  25  adăugându-se  iar  11  avem  36,  din  care  scăzându-i  30  (fiindcă  totdeauna  o scădem din cifra ce trece preste 
30), avem temelionul ciclului al 3-lea lunar; şi aşa mai departe urmăm cu socotelile. 
 
Temeliile stau către ciclul lunar precum se arată în următorul tablou: 
Ciclul lunar 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 Temelionul 14 25 6 17 28 9 20 1 12 23 4 15 26 7 18 29 11 23 3 
§ 5. După aflarea temelionului se trece la aflarea luminii. De pildă, temelionul fiind 14, care va fi lumina (lunii nouă) lui martie ? 
O  lunaţiune  fiind  de  29  de  zile  şi  jumătate  (să-i  zici  29  căci  30  este  între lumini), avem: 29 scade 14 – temelia ciclului lunar I – 
rămâne  15.  Lumina  lui  martie  deci  va  fi  la  15.  Dacă  luna  nouă  a  lui  martie  este  la  15,  nu  mai  încape  vorbă  că  luna  plină  va  fi 
peste 14 zile, adecă la 29 martie. 
Tot aşa se urmează şi la aflarea luminii lunilor celorlalte de la martie încolo, mai adăugând pentru fiecare lună la temelion câte o 
zi. 
Însă  spre  a  înlătura  socotelile  care,  ori  nu  sunt  pricepute  de  fieştecare,  ori  pot  da  loc  la  greşeli,  reproducem  aici  tabloul  Sfintei 
Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit, cuprinzând datele în care încep lunile noui în toţi anii ciclului lunar[1]: 
Anii ciclului lunar Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sept Oct Nov Dec Ian Febr 
1 15 14 13 12 11 10 9 8 7 6 5 4 2 4 3 2 1/31 30 29 28 27 26 25 24 23 3 23 22 21 20 19 18 17 16 15 14 13 12 4 12 11 10 9 8 7 6 5 
4 3 2 1 5 1/31 30 29 28 27 26 25 24 23 22 21 20 6 20 19 18 17 16 15 14 13 12 11 10 9 7 9 8 7 6 5 4 3 2 1/30 30 29 28 8 28 27 26 
25 24 23 22 21 20 19 18 17 9 17 16 15 14 13 12 11 10 9 8 7 6 10 6 5 4 3 2 1/31 30 29 28 27 26 25 11 25 24 23 22 21 20 19 18 17 
16 15 14 12 14 13 12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 13 3 2 1/31 30 29 28 27 26 25 24 23 22 14 22 21 20 19 18 17 16 15 14 13 12 11 15 11 
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1/31 29 16 30 29 28 27 26 25 24 23 22 21 20 19 17 19 18 17 16 15 14 13 12 11 10 9 8 18 8 7 6 5 4 3 2 1/31 30 
29 28 27 19 27 26 25 24 23 22 21 20 19 18 17 16 
Spre  a  putea  afla  luna  nouă  dintr-o  dată oarecare, căutăm ciclul lunar din anul acela (care-l aflăm ori cu calculul arătat la ,,Ciclul 
lunar”, ori din tabela ,,Veşnicei Pashalii” aşezată între pag. 92-93), şi în dreptul acelui ciclu lunar, aici în tabela de mai sus, în colţ 
unde se întâlneşte drept unghi găsim data lunii nouă în luna ce voim. 
Aşa de pildă, în anul 1925, ciclul lunar fiind al 4-lea, căci 1925 + 17 = 1942; 1942 : 19 = 102 + 4, luna nouă în aprilie cade la 11 
al acestei luni. 
În locul unde sunt puse două numere – 1/30 sau 1/31 – luna nouă cade la începutul şi sfârşitul acestei luni. Iar pentru luna 
ianuarie şi februarie, se întrebuinţează ciclul lunar al anului ce au trecut. 
Vremea este să vorbim ceva şi despre aşa-zisa: 
 
[1] Dupre ,,Sinopsis Iera”, Veneţia 1856; publicat şi în ,,Calendarul Bisericesc Ortodox pe toţi anii” de dr. C. Chiricescu la 
pagina 187. 

Capitolul IV 
,,Luna bisericească mijlocie” 
§  1.  ,,Este  ştiut[1]  că  datele  în  care  încep  lunile noui, aşa cum sunt arătate în tabelele întocmite – fie în vederea stilului vechi, fie 
în  vederea  stilului  nou  –  sunt  numai  apropiate,  mai  mult  sau  mai  puţin,  de  datele  adevărate ale lunilor noui astronomice”. Căci, 
dacă  Pasca  evreiască  ce  se  pretinde  a  se  ţinea  riguros de datele astronomice (şi aceasta provine de la faptul că autorii calculează, 
pentru  fiecare  dată,  corecţiunile  ce  trebuiesc  făcute,  după  comunicarea  lui  Bejereanu),  totuşi  după  cum arată tabloul de faţă luat 
ca  exemplu  (vezi  ,,Unificarea  calendarelor”  de  Năsturel,  pag.  12),  cum  am  zis,  totuşi ei nu întru una şi aceeaşi dată astronomică 
serbează Pasca lor, adecă evreii. 
Nr. ciclului lunar 3 
Anii 1886 1905 1924 1943 1962 1981 2000 
Paştele mosaic Ziua 8 7 6 7 6 6 7 
Luna A P R I L I E 
Luna plină astronomică la aceşti ani 6 aprilie 
Paştele ortodox stil vechi 13 17 14 12 16 13 17 
Chiar  data  sosirii  equinoxului  de  primăvară,  sau,  data trecerii soarelui prin punctul G, adecă intrarea soarelui în zodia berbecului 
–  belliere  –  nu  este  totdeauna  aceeaşi,  ci  se  schimbă  de  la  una  la  alta  între  19-21  martie  stil  nou,  după  cum  comunică 
,,Connaissance des Temps”[2], astfel că într-un interval de timp de 63 de ani, de la 1840-1843, ne arată 
- de vreo 4 ori data de 19 martie, 
- de vreo 45 ori data de 20 martie, 
- de vreo 14 ori data de 21 martie. 
Pentru aceasta spre a uşura calculele (care adeseori putea să încurce pre cei nedeprinşi cu ele), Sfinţii Părinţi hotărâră să se admită 
în Pashalii ca equinoxul primăverii să cadă totdeauna, şi în fiecare an, în ziua de 21 martie. 
§ 2. Cu acest chip – de a nu face corecţiuni – ajungem la constatarea că luna din Pashalii care slujeşte 
 
la calculul Paştilor nu este luna astronomică, ci o lună mijlocie, admisă astfel numai spre a înlesni calculele; această lună mijlocie 
se numeşte lună bisericească. 
Aceasta în ce priveşte la neînregistrarea deplasării equinoxului de primăvară, precis după calculul astronomic, care zic ei, că anul 
iulian este mai lung decât anul astronomic cu 11 minute şi 12 secunde. 
Se  mai  adaugă  de  unii  scriitori  de  Pashalii  şi  neînregistrarea  proemptozei,  sau  saltului  lunii,  care  e  socotită  a  fi  de  un  ceas,  28 
minute  şi  15  secunde  în  fiecare  19  cicluri,  care  după  alţii  ar  face  ca  după  fiecare  perioadă  de  300  de  ani  sau  304,  sau  312  şi 
jumătate  de  ani  să  se  adauge  câte  o  zi  la  calculul  bazei  lunii;  iar  după  alţii,  spre  a  potrivi  epactele,  care  se  zice  că  au  rămas  în 
urmă cu 2 zile, se propune a se strămuta originea ciclurilor lunare după un anumit calcul[3]. 
Dar  un  asemenea  calcul  şi o dispoziţiune definitivă, în respectul datelor şi cum se poate împăca cu preciziune diferenţele acestea, 
stau depozitate în deciziunea Sfântului I Sinod Ecumenic, şi nicidecum în dreptul unui individ. 
Şi în respectul bisericesc, nu este nici o greşeală de a serba Paştele mai pe urmă, ele nu trebuiesc serbate mai înainte de hotărârea 
Sfântului Sobor Niceean. 
§  3.  Lipsa  aceasta  de  preciziune  –  dupre cum zice dr. C. Chiricescu în ,,Calendarul Ortodox” – se datoreşte relativităţii (adecă că 
omul  nu  poate  lucra  absolut,  ci  merge  pe  dibuite),  care  stăpâneşte  în  toate  cele  omeneşti;  drept  care,  şi  în  privinţa  măsurării 
precise  a  vremii,  nu  se  poate  zice  că  ştiinţa  omenească  şi-a  spus  cuvântul  cel  din  urmă,  deoarece,  îngâmfându-se  cu cunoştinţa 
cea  mincinoasă,  se  va  întreba  de  Domnul:  ,,Unde  ai  fost  tu,  când  am întemeiat pământul ? Spune-mi de ai cunoştinţă ? Dar oare 
ştii,  cine  a pus măsurile lui ? Şi câte ? ... Au aflat-ai lăţimea cea de sub cer ? Spune-mi dară, cum este şi cât este ? Şi în ce pământ 
locuieşte  lumina ? Şi întunerecul ce loc are ? Au deschide-vei zodiile în vremea lor ? Şi luceafărul de seară îl vei apuca de păr şi-l 
vei  pune  de  faţă  ?  Au  ştii schimbările cerului şi cele de sub cer, care împreună se fac ? ... Şi răspunzând Iov au zis: ‘Nimica sunt, 
şi ce voiu răspunde la acestea ? Mâna voiu pune peste gura mea’ ” (Iov 38, 4-5 şi 18-20 şi 32; şi 39, 34). 
[1] ,,Calendarul Bisericesc Ortodox” de Chiricescu, pag. 188. 
[2] ,,Unificarea calendarelor” de Năsturel, pagina 13. 
[3] În Pashalia de inginerul Panaite Donici. 

Capitolul V 
Despre mâna anului, pe scurt 
§  1.  Cele  7  litere:  A,  B,  C,  D,  E,  F,  G  sau  cifre:  1,  2,  3,  4,  5,  6,  7 sunt luate după numărul celor 7 zile ale săptămânii. Aşa că în 
fiecare  an  câte  o  literă  din  aceste  7  poartă  numele  de mâna anului, care şi într-un ciclu pascal de 532 de ani arată ziua duminicii, 
iar cele rămase – celelalte 6 – se potrivesc cu celelalte 6 zile ale săptămânii, cetite în ordine întoarsă. 
 
Însă  noi  reducând  sistemul  celor  ce  împărţesc  zilele  anului  pe grupe numai la o singură grupă, în regularea calendarului cât va fi 
lumea,  aşezat  pe  pagina  104,  am  scăpat  pe  cetitor  de greutatea frământării minţii de a ghici numele zilei după semnul literei, sau 
de a răscoli mulţimea grupelor, ci totdeauna va afla de faţă numele zilei căutate. 
§ 2. Deci într-un period de 532 de ani, se ştie că literele mâinii anului se schimbă de la un an la altul, şi că după 28 de ani ele 
încep a se urma iarăşi în aceeaşi ordine. 
Acest şir de 28 de ani, am văzut că poartă numirea de ciclu solar; iată cum se urmează literele mâinii anului în cursul unui întreg 
period: 
Ciclul solar 
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 
Mâna anului 
A B C E F G A C D E F A B C 
Ciclul solar 
15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 
Mâna anului 
D F G A B D E F G B C D E G 
Mâna anului se află în chipul acesta: 
Cifra  anului,  a  cărui  mână  vrem  s-o  aflăm,  o  adunăm  cu  câtul  dobândit  din  împărţirea  aceluiaşi  an  prin  4,  după  ce  scădem  3, 
împărţim  suma  la  7.  Restul  acestei  din  urmă  operaţiuni  este  de o potrivă cu cifra mâinii anului căutat. De nu rămâne rest, cifra 7 
este mâna anului acela. 
Deci, mâna anului se află prin formula: (A + A/4 – 3)/7. 
De exemplu, care este mâna anului 1941 ? 
1941  împărţit  la  4  ne  dă  câtul  485,  adunat  cu  1941  ne dă suma de 2426 scăzând 3, rămâne 2423 împărţit la 7 ne dă restul 1, care 
este  numărul  literei  A.  Prin  urmare  A  este  mâna  anului  1941,  sau  şi  mai  adunat,  după  cea  de  faţă operaţiune: (1941 + 1941/4 – 
3)/7. 
§  3.  Tabloul  de  pe  pagina  următoare  cu  calendarul  bisericesc,  cât  va  fi  lumea,  fiind  întocmit  conform  sistemei  ce  se  socoteşte 
după  regula  de  mai  sus,  în  el  la nesfârşit se va afla nu numai mâna anului, ci şi orice dată cu numele zilei întotdeauna; căci mâna 
anului odată fiind cunoscută, în dreptul ei se află nu vreo iniţială, ci chiar numele zilei. 
De  pildă,  voim  să  ştim  în  anul  1924,  care  este  numele  zilei  lui  2  februarie  ?  Căutăm  în  calendar  la  tabela  nr.  1,  cu  acel  nume 
,,Sutimele”  adecă  cele  2  numere  de  la  începutul  cifrei  anului  (o  mie  nouă  sute)  19...;  iar  restul  de  24  îl  aflăm  în  tabela 
,,Zecimilor”.  Acum  pornind  de  la  nr.  19.. în jos – vertical – iar de la 24 mergem drept – oblic-orizontal – spre stânga, formăm un 
drept  unghi,  iar în colţul lui, unde se întâlneşte, aflăm A, care este mâna anului 1924, ce stăpâneşte întreg anul de la ianuarie până 
la decembrie. 
Acum  mâna  anului  1924  fiind  A  (şi  cum  el  este  bisect),  trecem  la  tabela  nr.  2,  şi  în  stânga  sus  sunt  puse  cele 2 luni ianuarie şi 
februarie  din  anii  bisecţi,  iar  jos  în  colţ  este  pusă  tabela  cu numele zilelor şi pe margine sunt scrise cu litere mici mâna anului în 
anii  bisecţi;  acum  pornind  de  la  numărul  2 februarie de sus în jos, în dreptul mâinii anului (1924) A – scris cu litere mici – aflăm 
vineri; adecă în anul 1924, 2 februarie este vineri. 
 
Dar 25 martie 1924, ce zi va fi ? 
Tot  cu  aceeaşi  mână  a  anului  ne  slujim,  în  1924,  adecă  cu  A  care  este  scrisă  sus  cu  slove  negre  în  tabela  cu  numele  zilelor,  şi 
pornind de la 25 martie – din calendarul deplin – spre stânga, aflăm în dreptul lui A în jos: luni. 
§ 4. DATA PAŞTELUI o putem afla din tabela Pashaliei – alăturată aici – în chipul următor: 
De pildă, în anul 1924, în ce zi va cădea Paştele ? 
Mai  întâi  după  regula  ce  am  arătat-o  mai  sus,  căutăm  mâna  anului  1924  care  este  A  în  tabela  calendarului;  pe  urmă  trecem  la 
tabela  Pashaliei  nr.  1,  şi  în  colţul  unghiului  aflăm  3,  care  este  numărul  ciclului  lunar  al  anului  1924;  de  aici  păşim  la  tabela 
Pashaliei  nr.  2,  şi  sub  A  (mâna  anului  1924)  în dreptul lui 3 (crugul lunar 1924) aflăm în colţul drept unghiului numărul 14, care 
fiindcă  sunt  scrise  cu  cifre  mici,  însemnează  14  aprilie  (căci  cele  scrise  cu  grase  însemnează  data  lunii  lui  martie). Astfel se va 
urma în toţi anii pentru aflarea datei Paştelui cât va fi lumea. 
De asemenea şi în urmă, până la 325, data când Sf. Părinţi la Sf. Sobor Niceean au aşezat regulile determinatoare pentru Sfintele 
Paşti. 
Dacă  în  calendar  se  va  ajunge  la  anul  2500,  nu  avem  decât să scriem înainte în rubrica – locul – următor, 26.. şi aşa mai departe 
urmăm  şi  cu  scrierea  anilor  în  tabela  Pashaliei,  când  vom  ajunge  la  3500,  scriem  înainte  36..  37..  etc.  Şi  tabelele  fiind  aşezate 
astfel, întotdeauna mâna anului şi crugul lunar, precum şi orice altă dată se va afla fără de greşeală şi fără de nici o socoteală. 
§  5.  Iar  ca  să  satisfacem  dorinţa  prea  cuviosului  arhimandrit  Scriban  ce  zice:  ,,Dar  nu  ajunge  să  lepezi  un  sistem,  trebuie  să 
născoceşti  tu  altul  mai  bun”[1].  (Nu  aşa  prea  cuvioase,  rugămu-te  de  a  mai  slăbi  cu  născocirile  în  Biserica lui Dumnezeu ! Noi 
însă aşa ne-am obişnuit, căci aşa am învăţat a zice): 
Iată  acum  că,  cu  ajutorul  lui  Dumnezeu,  am  întocmit  şi  un  calendar  zilnic  cu  sfinţii,  sărbătorile  şi  Pashalia  Sfintei  Biserici 
Creştine  Ortodoxe  de  Răsărit,  cât  va  fi  lumea  pe  pământul  lui  Dumnezeu;  aşezat  conform  îndreptarului  dat  de  Sfinţii  Părinţi la 
Sfântul Sobor I Ecumenic din Niceea, după calendarul aşa-zis iulian stil vechi – ortodox. 
Acest  calendar,  care  este  ataşat  la  urma  acestui  tratat,  este  împărţit  în  5  grupe  –  coloane  sau  părţi  –,  în  fiecare  parte  se  află 
însemnate  orice  explicaţie  ce  va  urma  la orice căutare din cuprinsul anului întreg în viaţa duhovnicească calendaristică, de faţă şi 
fără de nici un calcul. 
Cu  felul  acesta  de întocmire a neîncetatului calendar, înlesnim foarte mult pe fraţii noştri creştini ortodocşi de a avea la îndemână 
pentru  totdeauna  un  tablou neschimbat (adecă nu ca până acum pe fiecare an calendar), de perete, şi totdeodată să poată răspunde 
tuturor  cerinţelor  din  viaţa  calendaristică obişnuită în Sfânta noastră Biserică Creştină Ortodoxă de Răsărit, la nesfârşit – cât va fi 
lumea  pe  pământul  Ziditorului  Dumnezeu  –  atât  pentru  simplii  credincioşi,  cât  şi  pentru  clerici,  potrivit  obşteştii  rânduieli  a 
Sfintei noastre Biserici. 
Iar sărbătorile naţionale nu le-am pus, deoarece nu este ceva fix, cuprins în rânduiala obştească calendaristică. 
De  asemenea  nici  bucăţile  de  cetit  din  Apostol  şi  Evangheliile  la  liturghie  nu  s-au  pus  de  faţă,  fiindcă  e  de  ajuns  a  afla  din 
calendar  a  câta  duminică  este  după  Paşti,  duminica  căutată, ca astfel cu lesnire să se poată afla din rânduiala tipiconală ce se află 
tipărită  prin  multe  cărţi bisericeşti, care s-au tipărit până acum în 1924, când noii calendarişti, cu pozna lor reformatoare, caută să 
zăpăcească şi toate rânduielile ce au fost până acum în Biserica lui Hristos. 
 
§  6.  Ţinem să declarăm că nu am intrat în amănunte la expunerea acestor socoteli, deoarece, întâi, că se află şi alte cărţi anume cu 
întreg  calculul  calendaristic  şi  pashalic,  iar  apoi,  am  avut  în  vedere  mai  mult  să  înfăţoşăm  –  pre  cât  ne-a  fost  cu putinţă – întru 
această  chestiune,  tot  ce  se  referă  la  ,,Bolduri”,  adecă  să  arătăm  în  rezumat  care  sunt  socotelile Sfintei noastre Biserici Creştine 
Ortodoxe  de  Răsărit  în  ce  priveşte  calendarul  şi  Pashalia;  socoteli  rânduite de Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Sfintei noastre Biserici 
şi  adevăraţi  păzitori  şi  următori  ai  sfintelor  rânduieli  ai  acelor  Purtători  de  Dumnezeu  şi  însuflaţi  de  Sfântul  Duh  la  Marea  şi 
Sfânta Adunare cea din Niceea la anul 325 de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Care socoteli şi reguli, Biserica Creştină 
Ortodoxă de Răsărit le-a păzit şi le ţine şi le va păstra neatinse şi nerăsfolmăluite cât va fi lumea pe pământul lui Dumnezeu. 
Dar  în  ştiinţă  să  fie  tuturor  că  şi  înşişi  apusenii,  după  aceleaşi  socoteli  se  călăuzeau  în  viaţa  lor  calendaristică,  chiar  şi  după 
despărţirea  Bisericilor  şi  rumperea  lor de la lumina Răsăritului şi ascunderea în întunerecul Apusului, până la 1582, când trufaşul 
de  Papă  Grigorie  al  XIII-lea,  ruşinându-se  a  fi  ascultător  al  celor  cu  luminaţii  lor  ochi  scoşi  şi  cu  sfintele  lor  mădulare smulse, 
stâlcite  şi  sucite  de  vrăjmaşii  creştinismului  pentru mărturisirea lui Hristos, şi-au zidit luişi înălţată sprânceană în turnul vijeliilor 
gregoriene  –  făurit  de  el  însuşi  –,  de  unde au aruncat de la sine sfântul şi ortodoxul calendar eclisiastic, numit iulian stil vechi, şi 
şi-au născocit un altul cu numele de ,,calendarul gregorian”, papistăşesc, pentru care, vremea este ca să scriem ceva din parte, atât 
despre acel calendar, cât şi despre născocitorul lui. 
Câteva tabele suplimentare din 
,,Calendarul Bisericesc Ortodox pe toţi anii” 
de dr. C. Chiricescu 
 
 
 
 
 
[1] În ,,Biserica Ortodoxă Română” din iulie 1924. 

PARTEA A V-A 
,,Zis-au lor Iisus: De ar fi Dumnezeu Tată al vostru m-aţi iubi pre mine ... Voi de la tatăl diavolul sunteţi şi poftele tatălui vostru 
diavolul voiţi să le faceţi. El era ucigaş de oameni dintru început şi întru adevăr n-au stătut, că nu este adevăr întru el” ... (Ioan 8, 
42-44) 

Capitolul I 
Despre calendarul gregorian 
§  1.  De  la  vremea  când  s-a  dat  episcopului  Constantinopolului cinstea cea întâi, pentru că ea este Romă nouă[1], după episcopul 
Romei  cei  vechi,  la  Sfintele  Soboare  Ecumenice  –  adecă  la  Sf.  Sobor  al  II-lea  Ecumenic  prin  canonul  3;  la  cel  al  IV-lea  prin 
canonul  28;  la  cel  al  VI-lea  prin  canonul  36  –,  prin  care  zic  că:  ,,Patriarhul  Constantinopolului  să  dobândească  de  o  potrivă 
pronomia  cu  cel  al  Romei”;  pentru  aceasta  totdeauna  papa  rău  se  zvârcolea  de  colică  eusforicească,  până  când  face  cea  întâi 
schismă  între  Biserica  Răsăritului  şi  cea  a  Apusului,  pe  la  sfârşitul  veacului  al  V-lea,  din  pricină  că  nu  a  reuşit  să  pună 
blestematul lui papuc deasupra cefei patriarhului Constantinopolului[2]. 
Şi  înăsprirea  aceasta  nu  a  stătut  numai  la  atâta,  ci pe la 1204 sub domnia lui Enric, ce luase Constantinopolul – precum ne spune 
Meletie  în  Bisericeasca sa Istorie, cap. 1, cart. 13, veac 13 –, ,,Papa Inochentie al III-lea trimiţând la Constantinopol pe cardinalul 
Pelaghie  –  ce  purta ciubote roşii şi asemenea era şi îmbrăcămintea lui, asemenea şi frâul şi şaua calului tot roşii (ca să înfricoşeze 
cu  foc)  –,  fiind  de  socoteală  mândră  şi  trufaşă, multe rele pricinuia, că silea pre toţi să se supuie stăpânirii Romei, pentru aceasta 
şi  umplea  temniţele  de  monahi,  iereii  se  lega  şi  toate  Bisericile  se  închidea;  şi  din  două,  una  trebuia  să  se  facă,  ori  să 
mărturisească şi să creadă pe papa de întâi arhiereu, ori dacă nu, MOARTE”. 
Pe  vremurile  acestui  îngâmfat  şi  tiran  de Papă Inochentie, cu vederi păgâneşti, a luat naştere acea diavolească invenţie numită de 
papistaşi ,,Sfinţită cercetare”, adecă arderea de viu a celui ce nu se supune păgânului de papă ... 
§  2.  Cu  toate  aceste  evenimente  feroce  şi  teroriste  deşi  trufaşii  de  papi  din ura şi zavistia cea asupra grecilor – ce se desfăşurase 
cu  multă  învăpăiere  nu  numai  pe  terenul  naţional  ci  chiar  şi  pe  cel  eclisiastic  –  răsturnând  şi  răsfolmăluind  toate  dogmele  şi 
canoanele  Sfintei  Biserici,  însă  asupra  calendarului  nu-şi  aruncase  înalta-i  sprânceană.  Căci  după  cum cetim prin reviste[3] deşi 
scriitorul  bisericesc  din  Galia  Beda  Venerabilul († 736) – pe care Meletie[4] ni-l arată, nu din Franţa, ci anglo- saxon din Cetatea 
Girvicul,  prezviter  monah  din  Mânăstirea  Sf.  Apostoli  din  Anglia  –  observase  nepotrivirea  dintre  anul  iulian  şi  cel  tropic,  dar 
acesta s-a exprimat hotărâtor că o corectare a 
 
calendarului bisericesc nu este îngăduită. 
Tot aşa zice şi învăţatul Sacrobosco în tratatul său despre această chestiune, în anul 1232, că un sinod nu i-ar fi îngăduit să facă o 
asemenea schimbare a calendarului bisericesc. 
De  aici  orice  pornire  personală  sau  chiar  şi  sinodală  –  de  s-ar  zice  –,  ce  se  aducea  la  Apus  pentru  reforma  calendarului,  a  fost 
zadarnică,  până  când  şi  Sinodul  din  Laterano[5]  care  se  ocupă  cu  această  chestiune  nu  ajunse  la  nici  un  rezultat,  deoarece 
astronomul Copernic[6] le spuse verde că nu se cunoaşte exact nici lungimea anului solar, nici a lunii sinodice. 
Aşa dar, toate zvârcolirile apusenilor pentru a schimba calendarul au rămas nule şi de nul efect, până la ivirea Papei Grigorie al 
XIII-lea, despre care să scriem ceva în scurt. 
§  3.  După  cum am arătat mai înainte la pag. 25, întru aşa hal fiind papii, care atinsese apogeul tiranismului şi acela al desfăşurării 
patimilor  ruşinoase,  fireşte  urma  ca  şi  moştenitorii  şi  cei  hirotonisiţi  de  ei  să  le  urmeze  lor;  cari,  întrecându-se  în  tot  soiul  de 
nelegiuiri  –  şi  după  cum  scrie  scriitorul  latin  Iacob  Tiano  în  cart.  4  foaia  151 –, erau cu totul dedaţi şi căscau gura la astronomi, 
crezându-le, zice, şi vrăjitoriile lor[7]. 
Deci,  după  Papa  Pius  al  V-lea,  care  au  aruncat  în  foc  de  vii  pre  mulţi  înţelepţi  bărbaţi  de ai lor, numai pentru motivul că critica 
blestemata de inchiziţie (arderea cu foc), au intrat în scaunul papicesc PAPA GRIGORIE al XIII-lea, la 1572. 
Care  cu  atâta  turbare  se silea ca să îngenuncheze pe ortodocşi, încât ca nimenea altul izvodeşte un chip viclean – prea înrăutăţitul 
–  ,,de  zideşte  multe  şcoli  în  Roma  cu  mare  cheltuială,  în  care  au pus pe copiii cei săraci ai grecilor şi ai altor naţiuni, ce se aflau 
depărtaţi de patria lor în Roma, ca să înveţe ştiinţele şi ideile papistăşeşti, iar apoi să se facă apostoli ai papismului”[8]. 
Iar  în  subînsemnarea  textului  de  mai  sus[9]  cetim  între  altele  cum că după înfricoşata aceea ucidere – ce nu s-a făptuit nu numai 
de  creştini,  ci  nici  chiar  de  păgâni  –,  ce  se  numeşte  de  papistaşi  la  Sf.  Bartolomeu,  din  porunca  lui  Carol  al  IX-lea  asupra 
protestanţilor,  ucigându-se  până  şi  copiii  cei  sugători; în Roma, acel bucurător de sânge omenesc, Papa Grigorie al XIII-lea, spre 
semn  de mulţumire, zice, a făcut litanie şi o nouă monedă au bătut, având de o parte chipul lui înfricoşat şi de altă parte un anghel 
de foc, ţinând într-o mână crucea, iar în alta sabia”. 
§  4.  Deci  bazat  pe  această  sabie  de  foc,  Papa  Grigorie  al  XIII-lea,  plin  de  îngâmfare,  între  curţile  Belvedere  şi  de  la  Pigna  din 
cuprinsul  Vaticanului,  ridică  un  turn,  numindu-l[10]  ,,Turnul  vânturilor”,  unde,  ca  şi  cei  de  la  Turnul  lui  Babel,  au  apostasiat 
împotriva regulilor celor bine rânduite cu insuflarea Sfântului Duh la Sfântul Sobor I a toată lumea. 
Într-o  sală  din  acel  turn  puse  de  zugrăvi  un  meridian[11],  care,  după cum se crede de toţi papistaşii, au slujit ca să arate lui Papa 
Grigorie că echinocţiul de primăvară nu mai cădea la 21 martie, ziceau ei, căscând gura la năluciri. 
Deci  cu  de  la  sine  alegere,  papa  însărcină  pe  astronomul  Luige  Lilio,  spre  a  studia  reforma  calendarului,  însă  după  moartea 
acestuia,  alţi  astronomi  luându-i  locul,  adoptă  în  proiectul  de  reformă  a  calendarului  şi  născocirea  lui  Scaliger  –  doctor  italian, 
1484-1558 –, care este următoarea: 
§  5.  Am  văzut  mai  înainte, precum socoteşte Biserica Răsăritului, că ciclul solar este o perioadă de 28 de ani, cel lunar de 19 ani, 
iar  indictionul  de  15  ani.  Aceste 3 cicluri vestite în calendarul ordinar, înmulţite împreună dau renumita perioadă iuliană de 7980 
de  ani,  adică:  28  x  19  x  15  =  7980  ani,  care  conţine  toate  diferitele  combinări  ale  celor  3  cicluri,  combinări  care  nu se mai pot 
întâlni deloc mai mult de o dată în acelaşi chip. 
 
Vestita  această  perioadă  de  7980  fu  pusă  în  arătare  în  al  XVI-lea  veac  de  către  acel  Iulius  Scaliger,  care  arătă  că  dintre  toate 
numerele  cuprinse  între  1  şi  7980  numai  numărul  4714, el singur se bucură de proprietatea că împărţit unul după altul (succesiv) 
prin  28,  19  şi  15,  fiecare împărţire dă drept rest numerele 10, 2 şi 4. De aici se arată de ce papistaşii pun 9 la ciclul solar în loc de 
28 – precum pun ortodocşii –, iar 1 la ciclul lunar în loc de 19 şi 3 la indiction în loc de 15. 
Numărul  4714  la  apusenii  papistaşi însemnează primul an al erei creştine, care-i mai zic ,,perioadă iuliană”. De aici zic ei că anul 
4713  corespunde  cu  anul  0  când  S-a  născut  Hristos  Domnul,  socotind:  4713  +  1924  =  6639;  pe  când  ortodocşii  în  calendarul 
iulian  numără,  nu  4714, ci 5508 ani de la zidirea lumii până la naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, socotind: 5508 + 1924 
= 7432, după Biblie – Facere – şi ca început logic al socotirii ciclurilor solar şi lunar. 
§  6.  Născocirea  papistaşului,  deşi  absolut  matematică,  are  însă  marele  păcat  de  a  fi  în  contrazicere  cu  dogmele  bisericeşti;  şi 
aceasta  este  pricina  că  ortodocşii  nu  vor  să  primească  alte  socoteli  decât  acelea  pre  care  le-au  făcut,  până  la  veacul  al  XVI-lea 
precum le socotea şi Biserica de la Roma, pentru aflarea ciclurilor solar şi lunar. 
Aşa  dar,  împreună  cu  aceste  strâmbănogiri  ereticeşti,  Papa  Grigorie  după  ce  în  1582  sări  10  zile  de la 4 octombrie la 15 – ca să 
facă  anul  lui  egal  cu  cel  tropic  –  zăpăci  şi  rânduiala  bisecţilor  în  oare  care  ani  seculari,  iar  mai  pre  urmă  o  schimbară  şi  pre 
aceasta  şi  hotărâră  ca  numai  acei  ani  seculari  să  fie bisecţi, care se împart exact cu 400, ca astfel diferenţa între anul gregorian şi 
cel  tropic  să  nu  mai  fie  decât  numai  12  secunde,  pe  când,  după socoteala astronomilor papistaşi, anul iulian se socotea mai lung 
decât anul tropic cu 11 minute şi 14 secunde. 
Asemenea epactele le-au schimonosit rangurile lor, adăugând şi epacta 0 în loc de 29. 
Iar  pentru  calcularea  datei  Sfintelor  Paşti,  în  loc  de  15  zile  de  la  data  lunii  nouă  până  la  data  lunii  pline  inclusiv,  papistaşii 
contează  numai  14  zile,  fără  a  mai  adăuga  şi  pre  cele  2  zile,  şi  pentru  aceasta  de  multe  ori  fac  Paştele  împreună  cu  jidanii  – 
abatere osândită de canoanele Sf. Apostoli. 
Şi câte şi mai câte izmeneli nu au izvorât din noua lor scornitură calendaristică. 
§  7.  Deci  pre  acest  nou  calendar  reformat,  numit  gregorian,  papa  îl impuse întregii sale biserici papistăşeşti prin Bula[12] ,,Inter 
gravissimis”  din  24  februarie  1582,  dar  nu  fu  primit  decât  cu  mare  împotrivire  şi  tiranicească  silă  de  statele romano-catolice în 
următorul  an  1583;  pe  când  ungurii  îl  primiră  tocmai  în 1587; iar germanii după 118 ani la 1700, englezii după 150 ani, la 1752, 
iar suedezii la 1753. 
Bisericile  Ortodoxe  însă  nu-l primiră în nici un chip. Mai ales că papa avu grijă să-l trimită Bisericii Răsăritului tocmai în acel an 
când  îl  făurise;  care  Biserică  –  dupre  istoricul  bisericesc  Meletie[13]  –  ,,sub  patriarhia  lui  Ieremia  al  II-lea,  adunând  sinod  de 
mitropoliţi  şi  episcopi  în  Constantinopol  la  1583,  faţă  fiind şi Silvestru al Alexandriei, au OSÂNDIT CALENDARUL cel înnoit 
de PAPA GRIGORIE al Romei şi nu l-au primit după cererea latinilor”. 
Pre al căruia act sinodal din 1583, precum şi pre cel din 1593 le punem de faţă, spre cunoştinţa fraţilor noştri creştini ortodocşi, fii 
ai Sf. Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit. 
[1]  La scrisoarea ce a trimis-o mitropolitul Ghenadie în 1904 patriarhului Ioachim al III-lea, astfel îi face adresa: ,,Sanctităţii sale, 
prea fericirea sa Ioachim al III-lea, arhiepiscop al Constantinopolului, papă al Romei Nouă şi patriarh oecumenic, etc. etc.”. 
[2] Vezi Istoria Bisericească a lui Meletie, cap. 4, cart. 6, veac 6; de asemenea ceteşte şi la cap. II din 
 
veac  9,  §  4,  unde  arată  că  la  atâta măsură de mândrie ajunsese Papa Nicolae I, încât covârşea şi pre însuşi cei fără de Dumnezeu, 
că  orbindu-se  au  întrecut  pre  toţi;  care pe lângă altele se arată şi din aceasta: că pre Ludovic împăratul – luând frâul calului papei 
–  l-au  lăsat  să  umble  pe  jos. Şi pre acest eusfor de Papă Nicolae, Platinas papistaşul l-a făcut Dumnezeu, luând pricină din marea 
cinste ce da Sf. Constantin arhiereului Romei, care zice, că mai Dumnezeu l-a făcut, iară Dumnezeu, zic ei, de oameni a se judeca 
nu se poate. Şi de aici îngâmfându-se papa, voia ca judecata lui să fie neapelaristă. 
[3] În ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7 – 1924, pag. 427; Notiţe despre calendar. 
[4] Istoria Bisericească a lui Meletie, cart. 8, veacul 8, cap. 6, § 5. 
[5] Idem, cart. 16, veacul 16, cap. 2; unde zice că Sinodul din Laterano de 2 ori s-a adunat, la 1512 şi 1517. 
[6] Copernic a fost celebru astronom polonez, născut la Thorn – Prusia, autorul sistemului planetar, pe care l-a adoptat toţi 
astronomii moderni: 1473-1543. Deci are mare valoare declaraţia lui de atunci. 
[7]  În  Voroava a 6-a la ,,Hexameron”, Sfântul Vasilie zice: ,,Cu totul vrednici de râs şi de batjocură sunt şi cei ce se îndeletnicesc 
întru neînsufleţitul acesta meşteşug al astrologiei şi cei ce cască gura la aceia, ca la unii ce ar putea şti cele pentru dânşii ...”. 
[8] Istoria Bisericească a lui Meletie, cap. 15, § 7 din veacul 16. 
[9] Idem, subînsemnarea 4, § 12. 
[10] Revista ,,Biserica Ortodoxă Română” din 1924, pag. 397. 
[11] ,,Meridian” este un cerc imaginar, adecă nălucit de astronomi, al sferei pământene, ce trece prin polii şi zenitul 
observatorului. 
[12]  Bulă,  se  înţelege  un  ordin  papal,  la  care  atârnă  un  sigiliu  imprimat  pe  plumb,  de  unde-i  vine  şi  numirea;  iar  pecetea 
reprezintă pe papa într-o luntre de pescar cu o plasă (mreajă) în mână – adecă vânând sufletele la iad. 
[13] Istoria Bisericească a lui Meletie, veac 16, cap. 11, § 9. 

Capitolul II 
Culegeri  din  ,,Actul  sinodal  al  sfântului  şi  marelui  sinod,  ce  s-a  adunat întru numele Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului 
nostru  Iisus  Hristos  în  Biserica  Prea  Sfintei  Stăpânei  noastre Născătoarei de Dumnezeu şi prea fericitei pururea Fecioarei Maria, 
cea  numită  ,,Mângâierea”  în  Constantinopol,  la  anul  mântuirii  1583  noiembrie  în  20,  sub  preşedinţia  prea  fericitului  Ieremia, 
arhiepiscopul  cetăţii  lui  Constantin  şi  patriarh  ecumenic,  şi  a prea fericitului papă şi patriarh al Alexandriei Silvestru, dimpreună 
şi cu alţi mulţi prea sfinţiţi arhierei ai Sfintei Biserici Răsăritene. 
Întru care prea fericitul patriarh Ieremia luând cuvântul au zis: 
,,Fiindcă  iarăşi  Biserica  papei  Romei  cei  vechi,  ceea  ce  se  mulţumeşte  întru  născociri  noui,  fără  a  socoti  cât  de  puţin,  adecă 
primejdia,  s-au  învoit  cu  astronomii ei şi au mutat pre acelea care se făceau bine de drept slăvitorii creştini – pentru Sfintele Paşti 
–  cele  de  sfinţitul  a  toată  lumea  sobor  a  celor  318  de  Dumnezeu  purtători Părinţi, cele poruncite şi hotărâte şi de celelalte Sfinte 
Soboare pecetluite şi primite de cei de preste tot pământul ortodocşi creştini, şi săvârşite după cum s-au poruncit. 
 
Drept aceea, pricina aceea – a născocirilor papei – de mare sminteală s-a făcut. 
Şi  pentru  aceea  ajungând  înaintea smereniei noastre nişte bărbaţi din Armenia, întrebând şi zicând, că- i sileşte pre dânşii papa ca 
să  primească  şi  ei  acele  născociri  –  în  privinţa  calendarului  –,  au  mai  zis:  Rugămu-vă  pre  voi,  ca  să  ne  spuneţi,  ce  au  hotărât 
dumnezeieştii Părinţi ? 
Iară smerenia noastră socotindu-se dimpreună cu fericitul patriarh al Alexandriei, întru Duhul Sfânt desluşind şi explicând, 
înfăţoşază curat şi limpede cele hotărâte de Sfinţii Părinţii noştri pentru acestea: 
Întâi: 
(Întru  această  întâi  expunere,  lămureşte  şi  documentează  pre  larg  sfântul  sinod  acesta,  cum  că  Armenia,  conform  hotărârilor 
Sfintelor  Soboare  Ecumenice,  latură  este  în  diocesa  Patriarhiei  Constantinopolului, iar nici de cum sub Roma cea veche, punând 
de faţă întreaga istorie ce a urmat cu episcopii Armeniei; şi bazat pe canoanele Sfintelor Soboare Ecumenice, zice): 
Că  obiceiurile  cele  din  început  au  poruncit  ca  să  le  ţinem,  iară  papii  se  opintesc  ca  afară  de  enoria  lor  a  stăpâni  cu  sila,  care 
împotriva  învăţăturilor lui Hristos este. Căci Mântuitorul acestea au zis, trimiţând în lume pre Sfinţii Apostoli: ,,Pre toţi învăţaţi-i, 
zice, şi nu-i siliţi”; şi cel ce voieşte a veni către Mine ... şi câte în sfinţitele Evanghelii de acestea se urmează. 
Se  cuvenea  acestor  apuseni,  dar,  ca  să  nu-i  înveţe  scornituri  şi  streine  învăţături,  pricinuitoare  de  sminteală;  însă  Biserica 
Domnului  nostru  Iisus  Hristos  –  cea  Ortodoxă  de  Răsărit,  pre  moştenirea  Apostolilor  şi  a  Sfintelor  Soboare  şi  câte  sunt  ale 
Dumnezeiescului Duh – păzeşte. 
Iar  al  doilea:  asigurăm  şi  întărim  pre  tot  creştinul  ortodox,  cel  ce  pofteşte  să  cunoască  adevărul,  cum  că  nu  este  nici  o 
neconglăsuire  întru  a  noastră  Pascalie;  ci  urmând  cineva  rânduielilor  Sfinţilor  Părinţi, rămâne drept şi în veac statornic, întru cât 
păzeşte  rânduiala  carea  a  primit-o  dintru  început  nestrămutată,  cea  cu  bună  cuviinţă  şi  cu  dreaptă  socoteală  de la dumnezeieştii 
Părinţi.  Căci  nimenea  din  cei  de  acum,  ori  cu  ştiinţa,  ori  cu  astronomia dupre cei aleşi ai lor, nici o sfinţire au, fără numai păreri 
deşarte, iar de celelalte ale adevărului sunt departe. 
Deci,  în  patru  se  adună  hotărârile  pentru  Sfintele  Paşti:  ce  porunceşte  că  se  cuvine  după  isimeria  cea  de  primăvară  a  săvârşi 
Paştele;  al  2-lea,  nu  întru  aceeaşi  zi  cu  jidanii  să  prăznuim  Paştele;  al  3-lea,  că  nu  prost  după  isimerie  ci  întru  întâia  lună plină 
care va fi după isimerie; şi al 4-lea, că şi după luna plină îndată în duminica săptămânii dintâi. 
Pentru  aceasta,  nimenea  cu  totul  să  cugete  pentru  cei  prea  cunoscători  acei  Sfinţi  Părinţi,  cum că s-au amăgit întru aceasta şi au 
greşit, care acum de cei noi astronomi, precum zic ei, mai bine s-au îndreptat. 
Fiindcă  cu  darul  lui  Hristos de la Sfântul Sobor I până acum, pururea Sfintele Paşti, după Fasca legii se fac şi în duminică; ci nici 
o turburare n-am cunoscut, ca să ne sculăm să le îndreptăm. Bine dar s-au rânduit de Sfinţii Părinţi şi în veci rămâie nestrămutate. 
Foarte  rău  dară,  de  cei de acum noi astronomi ai Romei vechi s-au scăzut cele 10 zile de la luna lui octombrie; deoarece, afară de 
altele,  şi  confuzie  (turburare)  se  aduce  înlăuntru întru acest nou sistem de calendar, şi socotindu-se şi privindu-se. Pentru că întru 
toată  perioada  cea  de  131  de  ani,  o zi numai se zice că prisoseşte. Şi cum cunoscut fiind că de la Sf. Sobor I, 1265 de ani trecând 
până  acum  (314  scăzându-i),  numai  9  zile  şi  ceasuri  10  fără  o jumătate de secundă s-ar aduna şi ar lipsi; şi de este aşa, atunci nu 
ajunge  a  se  face  10  zile.  Iară  dacă  în  120  de  ani  o  zi  se  adună,  atunci  vor  fi  zile  10 şi ceasuri 10 şi vor trece preste cele 10 zile. 
Acestea cu totul tot cu greşală se arată de ei. 
Ci  şi  după  cei  minunaţi  şi  înţelepţi  cititori şi văzători de stele, dupre marele Ptolomeu[1] şi alţii, greşite acestea se află; că în 300 
de  ani,  acei,  şi  ceva  mai  mult  zic,  că  o  zi  se  adună,  arătând  şi  aceasta,  nu  de  la  a  soarelui  mişcare  adecă  –  că  liniştită  îşi  face 
mişcarea  şi  neschimbată  –  ci  după  măsurarea  zilelor  anului.  Şi  după  unii  ca  aceştia,  zile  4, ceasuri 5 şi secunde 13 de la Sfântul 
Sobor din Niceea şi până acum s-ar face. 
Acestea toate socotindu-se, şi dupre a elinilor (filosofilor) înţelepciune, se arată că afară de tot cuvântul cele 10 zile ale lui 
octombrie astronomii Romei le-au scăzut, numai ca să se arate oamenilor 
 
ca făcând ceva slăvit şi nou pentru schimbare, după cum se cădea lor să nu facă înnoiri ca acestea; căci aduc şi pricinuiesc în 
Biserica lui Hristos despărţire nu puţină, măcar şi silă să nu se aducă. 
Pentru  aceasta,  aceia  carii  îndrăznesc  a  face  unele  ca  acestea  înnoiri,  nu  cu  bun  cuvânt  se  socotesc  credincioşi,  răsturnând  cele 
bine aşezate şi poruncite de Sfinţii Părinţi, care sunt nu numai cu bună socoteală, ci şi dumnezeieşti. 
Şi acestea adecă noi către amândouă expunerile le zicem, însemnând dupre adevăr 1583 anul de la întruparea Domnului nostru 
Iisus Hristos, noiembrie 20, indictionul 12: 
Ieremia al Constantinopolului, 
Silvestru al Alexandriei, şi ceilalţi ai sfântului sobor de faţă arhierei ...” 
În  ştiinţă  să  fie  că,  în  condica  cea  scrisă  cu  mâna,  purtând  nr.  285,  a  Bibliotecii  Sf.  Colibi  cei  din  Schitul  Capso-Colibei,  cu 
hramul  ,,Lauda  acatistului”  –  după  care  am  copiat  actul  sinodal  de  mai  sus,  iar  în  româneşte  s-a  tradus  de  cuvioşia sa părintele 
Ignatie de la Schitul Ivirului –, la foaia 1165 se află în rândul hotărârilor ale acestui sfânt sobor din 1583 şi 7 anatematismosuri: 
1) dă anatemei pre cei ce zic că Duhul Sfânt purcede şi din Fiul (Filioque); 
2) dă anatemei pre cei ce nu împărtăşesc şi din Sf. Sânge pre credincioşii mireni; 
3) dă anatemei pre cei ce zic că Mântuitorul nu va veni ca să judece dimpreună cu trupurile şi sufletele; 
4) dă anatemei pre cei ce fac liturghie cu azimă; 
5) dă anatemei pre cei ce cred în purgatoriu; 
6) dă anatemei pre cei ce cred pe papa de cap, iar nu Hristos de Cap al Bisericii Sale. 
Iar anatematismosul al 7-lea, fiind îndreptat contra noilor scornituri calendaristice îl punem de faţă: 
7) ,,Cei ce nu urmează obiceiurile Bisericii lui Hristos, dupre cum cele 7 Sfinte Soboare a toată lumea au aşezat şi Sfintele Paşti şi 
calendarul  bine  legiuindu-l  ca să le urmăm neschimbate, şi voieşte a urma cea de nou Pascalie şi calendarul lui Papa Grigorie şi a 
celor  fără  de  Dumnezeu  astronomi,  şi  se  încontrează  la  toate  acestea  – ale Sfinţilor Părinţi – şi voieşte a le răsturna şi a le strica, 
lasă să aibă ANATEMA şi afară de Biserica lui Hristos şi din adunarea celor credincioşi să fie. 
Iară  voi  cei  bine-credincioşi  drept  slăvitori  creştini  rămâneţi  în  cele  ce  v-aţi  învăţat  şi  v-aţi  născut  prin  botez  şi  v-aţi crescut, şi 
când  va  chema  vremea  şi  însuşi  sângele  vostru  să-l  vărsaţi  ca  să  păziţi  credinţa  cea  de  Părinţi  predată  şi  mărturisirea;  şi  să  vă 
păziţi  şi  să  vă  luaţi  aminte  despre  unii  ca  aceştia,  ca  şi  Domnul  nostru  Iisus  Hristos  să  vă  ajute  totdeauna  şi  smeritele  noastre 
rugăciuni să fie cu voi cu toţi. AMIN”. 
[1] Acesta este Ptolomeu Claudie, ce a fost pe la mijlocul sutei a doua, vestit geograf şi astronom din Pelusia Egiptului, autorul 
unei geografii şi al Almagestiei şi al altora ... 

Capitolul III 
 
După  această  sfântă  adunare  sinodală,  în  anul  1593  întorcându-se  din Rusia la Constantinopol, patriarhul Ieremia a adunat iarăşi 
mare  sobor[1],  tot  în  aceeaşi  Biserică  a  Maicii  Domnului  ,,Mângâierea”, de faţă fiind şi Prea Fericitul Meletie al Alexandriei, ce 
ţinea  locul  Prea  Fericitului  Ioachim  al  Antiohiei, şi Prea Fericitul Sofronie al Ierusalimului şi alţi mulţi dintre arhierei din fiecare 
eparhie  a  Bisericii  Răsăritene  a  Ortodocşilor.  În  care  sfânt  sobor,  s-au  dat voie ca Rusia să aibă patriarh; unde, dimpreună luând 
în  dezbatere  iarăşi  chestiunea  schimbării  calendarului  de  către  papistaşi,  Prea  Fericitul  Meletie  Pigas, patriarhul Alexandriei, au 
zis următoarele[2]: 
,,Ştiţi,  fraţilor,  că  semnul  distinctiv  al  dragostei  către  Mântuitorul  Dumnezeu  este îngrijirea pastorală. Căci singur El zice: Petre, 
iubeşte-mă,  paşte  oile  mele.  Din  această  pricină  şi  noi  multe  nevoinţi  şi  ostenele  şi  primejdii  am  suferit de multe ori şi suferim, 
precum  ştiţi.  Şi  iată  acum  eu,  fiind  chemat  în  Constantinopol  prin  scrisorile  înalt  prea  sfinţitului  patriarh  ecumenic,  fratele  şi 
co-liturghisitorul  nostru,  şi  ale  altor  arhierei,  pentru  nevoile  Bisericii,  şi  pe  lângă  aceea  primind  scrisori  din  prea  ortodoxa 
Moscovă  de la Evseviosul Ţar Teodor, eu îngrijindu-mă şi de una şi de alta, adecă şi de nevoia Bisericii şi de afacerea ţarului, rog 
evlavia voastră, după o riguroasă tractare a cuvintelor mele, să declaraţi ceea ce vi se pare cu dreptul despre cele ce se vor zice. 
Şi  aşa  mai  întâi,  fiindcă  Biserica  lui  Hristos,  cea  întărită  prin  harul  lui  Dumnezeu,  a  dobândit  perfecţiune  şi  în  dogmele  bunei 
cinstiri  şi  în  disciplina  bisericească,  cu  deciziunile şi explicările ale Însuşi Mântuitorului prin Apostoli şi prin Sfinţii Părinţi, care 
au  petrecut  pre  pământ,  atât  la  Sfântul  Sinod  al  celor  318  purtători  de  Dumnezeu  Părinţi  în  Niceea,  cât  şi  la  celelalte  Sfinte 
Sinoade  Ecumenice  până  la  al  şaptelea,  precât  şi  la  Sinoadele  Ortodoxe  locale,  care  au  fost  în  osebite timpuri printre cele şapte 
ecumenice;  fiindcă,  zic, Biserica Ortodoxă a dobândit perfecţiunea nu numai în dogmele cunoştinţei de Dumnezeu (teognosiei) şi 
ale  evseviei,  ci  şi  în  ale  sacrei  discipline  bisericeşti;  pentru  aceea  justeţea  cere  ca  şi  noi  să  înlăturăm  orice  novism  din  curtea 
Bisericii,  ştiind  că  novismele  totdeauna a fost cauză de turburări şi dezbinare în Biserici, şi să urmăm hotărârilor Sfinţilor Părinţi, 
păstrând  toate  cele  legiuite  de  dânşii,  fără  schimbare,  fără nici o adăugire sau scădere, dupre întâiul canon al Sf. Sinod al VII-lea 
Ecumenic, care glăsuieşte aşa: 
,,Celor  ce  au  primit  sfinţita  dregătorie  să  le  servească  de  mărturii  şi de conducător canoanele şi aşezămintele cele scrise, pe care 
primindu-le  cu  plăcere  să  cântăm  cu  David  cel  grăitor  de  Dumnezeu,  zicând  către  Domnul  Dumnezeu: Pe calea mărturiilor tale 
m-am  desfătat,  ca  întru  toată  bogăţia;  şi  poruncit-ai  dreptate  a  fi mărturiile tale în veac; şi înţelepţeşte-mă şi voiu fi viu” (Psalmi 
118, 14, 138 şi 144). 
Şi  dacă  glasul  proorocesc  ne  porunceşte  a  păzi  în  veci mărturiile lui Dumnezeu şi a vieţui întru dânsele: apoi vederat este, că ele 
rămân  nestricate  şi  neclătite.  Căci  şi  văzătorul  de  Dumnezeu  Moisi aşa zice: la acestea nu trebuie a adăugi şi din ele nu trebuie a 
scădea  (A  Doua  Lege  12,  32).  Şi  dumnezeiescul  Apostol Petru, lăudându-se cu dânsele, strigă: la ele doresc îngerii să privească. 
Şi  Pavel  zice:  ,,Sau  noi,  sau  înger  din  cer,  de  va  vesti  vouă  afară  de  ceea  ce aţi primit, anathema să fie” (Galateni 1, 8). Fiindcă 
aceasta  este  singură  şi  adevărată  pentru  noi,  bucurându-ne  de  aceasta  ca  cel  ce  ar  afla  dobândă  multă,  primim  canoanele  cele 
dumnezeieşti  cu  dulceaţă,  şi  întreg şi neclătit ţinem aşezământul acestor canoane, expuse de toţi lăudaţii Apostoli, trâmbiţele cele 
sfinte  ale  Duhului,  şi  de  cele  şapte  Sfinte  Sinoade  Ecumenice  şi  de  cele  ce  s-au  adunat  pre  alocurea  pentru  darea acestor sfinte 
aşezământuri,  şi  de  Sfinţii  Părinţii  noştri;  căci  ei  toţi,  fiind  luminaţi  de  unul  şi  acelaşi Duh, au legiuit cele de folos. Şi pre aceia, 
pre  carii  ei  i-au  predat  anatemii,  şi  noi  îi  anatematesim,  iar  pre  carii  ei  i-au  caterisit,  şi  noi  îi  caterisim,  şi  pre  carii  ei  i-au 
excomunicat,  şi  noi  îi  excomunicăm,  iară  pre  carii  ei  i-au  supus  certării,  şi  noi  îi  supunem  de  asemenea,  că  dumnezeiescul 
Apostol  Pavel,  carele  s-a  suit  până  la  al  treilea  cer  şi  au  auzit  graiuri  nespuse,  lămurit  strigă:  că  neiubitor  de  argint  este  chipul 
(Evrei 13, 5). 
Pronunţăm şi Sfântul Simbol al Părinţilor celor ortodocşi aşa precum el s-a păstrat de atâtea alte sinoade: Cred într-unul 
Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul ...ş.c.l. până la fine. 
După  aceste  cuvinte  ale  Prea  Fericitului  Papă  al  Alexandriei,  Ieremia,  înalt  prea  sfinţitul  patriarh  ecumenic  au  zis:  Noi  toţi  am 
mărturisit  aceasta,  încă  de  când  ne-am  învrednicit  de  treapta  arhieriei  şi  chiar  de la dumnezeiescul botez, şi acum mărturisim, şi 
ordonăm  tuturor  să  păzească  aceasta,  întru  toate  urmăm  Părinţilor  noştri,  şi  pre  care-i  salută  ei  şi  noi îi salutăm, iară pre carii şi 
cum ei îi resping, pre aceia în acelaşi chip şi noi îi respingem, conform cu întâiul canon al Sfântului şi Ecumenicului Sinod 
 
din Halchidon, şi cu întâiul canon al Sinodului al VII-lea”. 
După acestea urmează dezbaterile pentru învoirea aşezării patriarhului în Rusia, şi pe urmă împreună cu acestea au rânduit şi 8 
canoane pentru buna aşezare a Bisericii, dintru care al optulea sună aşa: 
,,8) Dorim ca cele hotărâte de Părinţi în privinţa sfintei şi mântuitoarei Pashe să rămână neclătite. Şi s- au hotărât aşa: 
Toţi  cei  ce  ar  cuteza  să  strice  aşezământul Sfântului Ecumenic Marelui Sinod ce au fost în Niceea în prezenţa prea iubitorului de 
Dumnezeu  împăratului  Constantin,  aşezământ  ce  se  atinge  de  sfânta  serbare  a  mântuitoarei  Pashe,  să  nu  aibă  comunicare  cu 
Biserica  şi  să  fie  depărtaţi  de  la  ea,  dacă  cu  îndărătnicire  se  vor  împotrivi la cele cu temei bine orânduite şi poruncite; şi aceasta 
este  zis  pentru  mireni.  Iară  dacă  cineva  dintre  proestoşii  Bisericii,  episcop  sau  prezviter  sau  diacon,  după  această  hotărâre  ar 
îndrăzni, pentru răzvrătirea popoarelor şi turburarea Bisericilor, să se despărţească şi să săvârşească Pasha împreună cu iudeii: pre 
unul  ca  acela Sfântul Sinod l-a osândit la înstrăinare de la Biserică. Şi aşa trebuie a ne conforma cu acest canon al Părinţilor; ceea 
ce până acum, deopotrivă cu toate celelalte, prin harul lui Dumnezeu, păzeşte Biserica lui Hristos, Amin”. 
,,Anul 7101 (1593) februarie 12, pomenirea Sfântului Meletie. În Constantinopol”. 
[1] Pentru acest mare sobor scrie şi Meletie în Istoria bisericească, cap. 13, § 6, din veacul 16; precum şi Neofit Scriban în multe 
locuri prin broşurile sale. 
[2]  Acestea  le-am  copiat  întocmai  după  publicaţia  din  ,,Biserica  Ortodoxă  Română”  no.  12,  din  1881,  în care zice că într-un alt 
număr  al  revistei  s-a  publicat  un  tractat  intitulat  ,,Biserica  Ortodoxă  şi  calendarul”,  unde  s-au  arătat  în  scurt  motivele  şi 
împrejurările ce au provocat această mare adunare bisericească în Constantinopol în anul 1593. 

Capitolul IV 
Pomenire despre cei ce au scris împotriva calendarului gregorian 
§  1.  Afară  de  aceste  sfinte  sinoade,  nu  numai  că  s-au  scris  de  către  mulţi  cuvioşi  părinţi  şi  dascăli,  împotriva  noului  calendar 
gregorian  şi  a  schimonositurii  de  către  papistaşi  a  Sfintei  Pascalii,  ca:  Fericitul  Meletie Pigas, în urmă patriarh al Alexandriei, o 
întreagă  apologie  împotriva  scorniturii  noului  calendar,  trimisă  în  anul  1585  către  stareţul  său Prea Fericitul Silvestru patriarhul 
Alexandriei,  în  care  arată  documentat  cum  că  calendarul  şi  Pascalia  Bisericii  Ortodoxe  de  Răsărit,  întemeindu-se  pe  întreg 
catalogul  Sfintelor  Soboare  Ecumenice  şi  de  pe  alocurea,  le-au  păzit  şi  le  ţin  şi  le  vor  păstra  neatinse  şi  neînnoite,  cu  darul  lui 
Dumnezeu; şi alte multe vrednice de pomenire au scris acest Prea Fericit Meletie Pigas; 
De  asemenea  şi  patriarhul  Ieremia al II-lea, încă două epistolii a mai scris asupra acestui subiect, una către principele N. Daponte 
al  Veneţiei[1],  întru  care  după  ce  expune  pe  scurt  aşezământul  calendaristic  bisericesc,  îl  roagă  spre  a  nu  se  face  ridicol în faţa 
ştiinţei să nu silească pe ortodocşi a urma noului calendar gregorian; 
Iar  altă  epistolă  o  trimite  către  mitropolitul  Filadelfiei  şi  la  toţi  hristianii  ortodocşi,  spre  a  nu  ceda  cu  nici un chip ca să serbeze 
Pasha  cu  latinii  şi  să  schimbe  calendarul  bisericesc  ortodox,  dacă  nu  vor  să  moştenească  pre  anatema  Sfintelor  Sinoade  puse 
asupra defăimătorilor sfinţitelor şi dumnezeieştilor 
 
rânduieli bisericeşti; 
Încă  pe  la  mijlocul  veacului  al  XVII-lea,  vestitul  acela  dascăl  al  Bisericii  Ortodoxe  de  Răsărit,  protosinghelul  Meletie  al 
Sirigului[2],  ce  au  fost  de  faţă în anul 1642 la sinodul din Iaşi de pe vremea lui Vasilie Lupu, au scris pe larg un tractat împotriva 
calendarului gregorian; 
De asemenea şi pe vremea patriarhului Ieremia al III-lea, pe la 1720 s-au făcut iarăşi cercare de către papistaşi a primi ortodocşii 
calendarul lor, dar şi atunci s-a respins. 
§  2.  Mai  apoi  însă,  la  1722  s-au  adunat  mare  sinod  în  Ţarigrad,  din  pricină  că  misionarii  trimişi  de  către  papa Romei în părţile 
răsăritului,  în  loc  ca  să  propovăduiască  Evanghelia  la turci şi la evrei, făcea toate chipurile ca să întoarcă pe creştinii ortodocşi la 
rătăcirea  dogmelor  papistăşeşti,  de  unde  pe  unii  cu  linguşiri,  pe  alţii  cu  bani,  pre  cei  mai  delicaţi cu micşorare de post şi cu alte 
îndulciri  vătămătoare  ...  şi  pogorământuri  îi  aruncau  în prăpastia rătăcirii lor, mai ales în părţile Antiohiei. Pentru această pricină 
Atanasie  patriarhul  Antiohiei  venind  în  Constantinopol  şi  găsind  acolo  pe  Hrisant  al  Ierusalimului,  împreună  au  lucrat  de  s-au 
adunat  acel  mare  sobor  pomenit  mai  sus,  sub  preşedinţia  lui  Ieremia  al  III-  lea  patriarhul  Constantinopolului  şi  care  au  scos  8 
anatematismosuri împotriva relelor dogmatisiri papistăşeşti împreună şi cu calendarul lor[3], 
De asemenea şi vestitul dascăl al Şcolii din Bucureşti Sevastos Trapezundeanul, pe la începutul veacului al XVIII-lea, au scris 
foarte frumos o lucrare spre surparea papistăşescului calendar[4]. 
§  3.  Dar  ce  zicem  ?  Nu  numai  că  s-au  scris  minunate  şi  vrednice de pomenire cuvinte împotriva calendarului gregorian de către 
dascălii  Bisericii  Creştine  Ortodoxe  de  Răsărit,  ci  chiar  şi  milostivul Dumnezeu au întărit prin semne şi minuni cum că mai bine 
plăcut  îi  este  rânduiala  Pascaliei  şi  a  calendarului  ortodox decât al apusenilor, dupre cum cetim la urma subînsemnării canonului 
7 apostolesc, ce povesteşte următoarele: 
,,În  părţile  Iliopolei  celei  din  Eghipet,  unde  sunt  piramidele  cele  două  mari,  în  fieştecare  an  lucrează  Dumnezeu  o  minune  ca 
aceasta:  adică  în  seara  Joii  celei Mari a noastră, nu a latinilor, pământul varsă din sine moaşte şi oase vechi de oameni, de care se 
umple  un câmp lat, care stau până în Joia Înălţării, şi atuncea se ascund şi nicidecum se văd, până iarăşi la Joia cea Mare în alt an. 
Aceasta  nu  este  vreo  basnă,  ci  adevărat  lucru  şi  mărturisit  de  istornicii  vechi  şi noi, iar mai ales de Gheorghie Coresie Hiotul, şi 
de  pururea  pomenitul  Nectarie  patriarhul  Ierusalimului, carele în Hronograful Aravicesc îl pomeneşte la foaia 266, şi cu ochii săi 
l-au  văzut  (acel  lucru  minunat),  precum  din  cele  ce  zice  mai  jos  se  vede:  iară  oasele  acestea  omeneşti  mai  înainte  vestesc  pre 
învierea  morţilor  ce  va  să  fie,  precum  le-a  văzut  şi  Proorocul  Iezechiil.  Dară  scrie  şi  pomenitul  Coresie  că  Pashasin  scrie  către 
Papa  Leon  –  precum  se  arată  în  epistolia  63  a  lui Leon – cum că, prăznuind oare când Pasha, răsăritenii adecă în 22 a lui aprilie, 
iară  apusenii  în  25  a  lui  martie,  un  izvor  de  apă  fiind  uscat  mai  dinainte,  s-a  umplut  de  apă  în  22  a  lui  aprilie, la Pasha noastră 
adecă, şi nu la a latinilor. 
Vezi  şi  pre  Dosoteiu,  cartea  a  12-a  pentru  patriarhii  cei  ai  Ierusalimului  carele  povesteşte  de  o minune ce s-au făcut la Belgrad, 
adeveritoare  calendarului  nostru  şi  surpătoare  calendarului  papistăşesc,  pre  care  au  văzut  un  Paisie  patriarh  al  Ierusalimului 
adecă,  un  aluat  ce  s-au  plămădit  de  o  latincă în ziua Proorocului Ilie s-au prefăcut în piatră uşoară, numită ,,Chisera” – şi aceasta 
a  urmat  din  pricirea  latincei  cu  o  creştină  ortodoxă, care, latinca, zicea că a trecut ziua Proorocului Ilie cu atâtea zile, iar creştina 
îi  zicea să nu plămădească pâine, căci astăzi este Proorocul Ilie, şi pentru aceea Dumnezeu a venit cu minunea prefacerii aluatului 
latincei în piatră, spre ajutorul Ortodoxiei”. 
Şi  nu  numai  atuncea,  dar  şi  acum  prea  puternicul  Ziditor  al  totului  lucrează  nişte  minuni  ca  acestea;  căci  în  Salonic  se  află  un 
mare  boier  creştin  ortodox,  cu  numele  Renga,  grec  de  neam,  director  al  poştei  de  acolo,  care  nici  cu ruptul capului nu primeşte 
schimbarea  calendarului  în  Biserica  Ortodoxă.  Anul  acesta,  1924,  I.P.S.  Mitropolitul  Ghenadie  al  Salonicului, împreună cu mai 
marii  oraşului,  au  voit  să  suie  în  noua  clopotniţă,  de  la  Biserica  Sfântului  Dimitrie,  un  mare  clopot  în greutate de câteva mii de 
ocale,  ce  se afla pe cheiul portului capturat de pe vremea războiului, însă cu toate sforţările şi dibăciile mecanice de a sui clopotul 
sus  în  clopotniţă,  spre  a  fi  isprăvit  lucru  în  ziua  de  26  octombrie  stil  nou,  papistăşesc,  au  fost zadarnice; şi aşa siliţi au fost noii 
calendarişti a sluji liturghie atunci la stilul nou, 
 
de Sfântul Dimitrie, fără de voia clopotului. 
Deci  rămâind  schelele  şi  macaralele  atârnate  până  în  adevărata  zi  de  26  octombrie, ziua Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, se 
porneşte  de  dimineaţă  bunul  creştin  ortodox  Renga  şi  se  duce  la  preotul  Bisericii  Sfântul  Dimitrie;  care  preot,  după  o  lungă 
pricinuire  ...  se  hotărăşte  a  sluji,  şi  până  să  se  pregătească  de  slujbă,  ortodoxul  Renga  cu  câţiva  copii  din  serviciul  său  urcă 
colosalul  clopot  sus  în  clopotniţă,  şi  pe  urmă  dă-i:  bunga,  bunga  ...  neîncetat,  până  ce  copiii  au stârnit minţile cele uşuratice ale 
celor mari ... de au făcut împreună la stilul vechi ortodox adevărata sărbătoare a Sfântului Dimitrie. 
[1] Această epistolă se află în biografia patriarhului Ieremia al II-lea, tipărită în 1870, la Atena, de Paparigopolus. 
[2] Vezi întru ,,Înainte cuvântare de la Mărturisirea ortodoxă” unde pomeneşte despre acest dascăl Meletie Sirigu. 
[3] Istoria Bisericească a lui Meletie, tom 4, part. 1, cap. 7, veacul 18, precum şi broşura lui Manuel S. Ghedeoan, Atena, 1924, 
pag. 13. 
[4] Istoria Bisericească a lui Meletie, veacul 18, cap. 2, pag. 70. 

PARTEA A VI-A 
,,Fiule: Cu tot sufletul tău te teme de Domnul, şi pre preoţii Lui cinsteşte-i. Dar să ştii: Că pre mulţi au pierdut aurul, până când şi 
inimile împăraţilor le-au plecat” ... (Isus Sirah 7, 30; 8, 3) 

Capitolul I 
Despre schimbarea calendarului bisericesc ortodox 
de către oare care Sinoade ale Bisericii Ortodoxe 
§ 1. În revista ,,Crucea” din anul 1924 no. 10, în primul articol cetim următoarele: 
,,Din  Sfânta  Scriptură,  zice, din istoria sfântă, şi din istoria universală şi naţională a neamurilor ştim că atunci când răul era mare, 
când  lumea nu-şi înţelegea datoria, au fost nevoie de prooroci şi de mustrători. Ori cât de decăzute erau societăţile neamurilor, ori 
clasele  sociale.  Ele  s-au  putut  reface  şi  regenera  dacă  au  avut  pe  aceşti  mustrători  care  să-i  cheme  la datorie, să-i zguduie, să le 
deschidă  ochii.  În  starea  de  boală  gravă,  nu  se  poate  face  nimic  cu  dulcegării  şi  cu  lucruri  uşoare.  Din  contra  lucrurile  mai 
radicale se impun cu absolută necesitate”. 
 
§  2.  De  altfel  şi  Sfântul  Cuvios  Mucenic  Ştefan  cel  Nou  (754,  28  noiembrie)  înfruntând  cu  multă râvnă pre luptătorii de icoane 
cari,  în  frunte  cu  împăratul  Constantin  Copronim  căuta  să  se  admită  ca  legitime  de  către  ortodocşi  păgâneştile  hotărâri  ale 
iconoclaştilor  ce  le  decretase  într-un  sobor de episcopi luptători de icoane – care se pretindea a fi numit Ecumenic –, cuviosul, ca 
cel  ce  din  pântecele  maicii  sale  era  rânduit  de  vas  încăpător  al  darului  Sfântului  Duh,  nu  se  îngrozi  de  chinurile  feroce  ce  le 
aplicară iconomahii asupra sa, ci, găvănoşindu-şi palma zice tiranilor: 
,,Să se ştie de toţi, că chiar numai atâta sânge de mi-ar mai rămânea în chinuitul acesta de voi trup, şi pre acela sunt dator a-l 
vărsa pentru păzirea tuturor celor rânduite de Sfânta noastră Biserică”. 
Acest  răspuns,  împreună şi cu alte slăvite demonstrări, făcu pre episcopul Calist să zică împăratului: ,,Suntem învinşi doamne; nu 
ne  putem  împotrivi  sfinţeniei  şi  raţionamentelor  acestui  om,  de  altmintrelea  el  dispreţuieşte  pre însăşi moartea”. Şi dacă această 
sfântă  împotrivire,  se  zice  de  unii  că  a  dat  ocazie  nebunului  de  împărat  a  trata  pe  călugări  cu  nemiluită  asprime,  pentru  că  se 
temea  tiranul  a  avea  din  partea  lor  o împotrivire a răului său scop, arzându-le şi mânăstirile, dupre cum a făcut celor din Trachia, 
căci, 
,,În  Efes  (zice  istornicul  Meletie),  Mihail  Lahanodracon  rânduind  voievod  al  eparhiei  trachiceştilor  părţi,  adunând  pre  toţi 
monahii  ce  se  afla  în  cuprinsul  lui,  le-au  zis:  carele  voieşte  a  se  supune  împăratului  şi  mie,  îmbrace-se  cu  podoabă  lumească 
(mirenească)  şi  îndată  să-şi  ieie  femeie, iar cei ce nu vor face aceasta, orbindu-se în Kipru se vor surghiuni. Şi îndată cu cuvântul 
au  săvârşit şi lucrul, şi mulţi în ziua aceea au primit mucenicia. Acesta a vândut mânăstirile toate şi sfintele vase şi cărţile şi vitele 
şi  toate moşiile lor, şi preţurile lor le-au adus împăratului. Pentru care tiranul i-au scris mulţumindu-i că l-au aflat om dupre inima 
sa, căci îi isprăvea voile sale”[1]; însă cu toate acestea: 
Nu e mai puţin adevărat că tot sfânta aceasta statornicie a fericiţilor monahi a dat ocazie să se adune Sfântul şi cel de toată lumea 
Soborul al VII-lea să facă ceea ce a rânduit pentru Biserica lui Hristos. 
§  3.  Deci  iarăşi  cerem  iertăciune  onorabililor  cetitori,  şi  nu  vom  înceta  a  o  repeta  aceasta,  pentru  cele  ce  am  expus  ori  am  mai 
înfăţoşa,  care  ar  putea  să  pară  exagerate  şi  prea  aspre cuiva. Nu putem face, însă altfel, deoarece ne credem îndreptăţiţi, şi datori 
chiar,  să  stăruim  în  cele  ce  ne  învaţă  Sfinţii  Părinţi,  pentru  că  ele  sunt  întemeiate  pe  adevăruri  şi  pe  realităţi  care nu se pot nici 
tăgădui  nici  desminţi.  Căci  a  ruina  ceva  clădit  cu  trecerea veacurilor nu înseamnă numai a cădea sub anatema Sfântului Sobor al 
VII-lea  Ecumenic  din  canonul  1;  care  şi  în  lucrarea  a  cincea  zice:  ,,Noi  pre  cei  ce au adaos ceva, ori au scăzut din cele rânduite 
Sfintei Biserici, îi afurisim”[2], ci înseamnă a introduce inovaţii de care istoria odată îşi va bate joc de ele. 
Aşadar,  aceste  inovaţii  ne  silesc  ca  să  ne  strângem  rândurile  ...  şi bazaţi pe Cel ce a zis: ,,Nu te teme turmă mică” (Luca 12, 32), 
să stăm la postul datoriei noastre, dupre putere, aşa cum am făgăduit la sfântul botez, toţi ... 
[1] Istoria Bisericească a lui Meletie, tom 2, partea 2, cap. 7, § 7; de asemenea ceteşte pentru aceasta şi pe Kedrino. 
[2] Idem Meletie, veacul al VIII-lea, cap. 13, § 6. 

Capitolul II 
 
În rezumat: cum a urmat firul acestei chestiuni a schimbării calendarului 
§  1.  Am  văzut  din  cele  arătate  până  acum că istoria ne spune limpede în privinţa calendarului, cum că până la veacul al XVI-lea, 
deşi  s-a  vorbit,  dar  nimeni  nu  a  socotit  să  schimbe  calendarul Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, aşezat de Sfinţii Părinti ai 
Sfântului  Sobor  I  Ecumenic,  nu  numai  vreun  singuratec  sfânt  sau  dascăl  al  Bisericii,  şi  nici  chiar  Sfintele  şase  Soboare 
Ecumenice  ce  s-au  făcut  după  cel  de  la  Nikeea.  Care  Sfinţi  Părinţi,  ca  nişte  înţelepţi  ce  erau,  vedeau  că,  după  socoteala 
astronomilor,  s-au  pogorât  oare  cum  isimeria  de  la  data  hotărâtă  de  la  Sfântul  Sobor  I  Ecumenic,  dar  însă  nu  au strămutat-o de 
acolo, cinstind mai mult pre a Bisericii învoire şi rânduire decât pre amărunţimea filozofică. 
Şi  ce  zicem  ?  Dupre  cum  am  arătat  mai  înainte,  chiar  din  dascălii  apuseni,  şi  însuşi  soboarele  lor  până  la  Papa  Grigorie  al 
XIII-lea,  nimeni  nu  a  îndrăznit  să  se  atingă  de  cele  neatinse.  Iar  după  ce  îngâmfatul acela de papă au săvârşit pozna, schimbând 
calendarul,  Biserica  Ortodoxă  de  Răsărit  am  văzut  cum  de  frumuşel  l-a  osândit  în  plin  sinod  şi  la  1583,  şi  la  1593,  şi  la  1622, 
precum şi întotdeauna când se căuta a se schimba sfântul şi ortodoxul nostru calendar. 
§  2.  Şi  cu  multă  râvnită  statornicie  s-au  arătat şi însuşi România, căci ori şi când, se da târcoale pe la Sfântul Sinod de a schimba 
calendarul,  răsuna  de  acolo:  ,,Cu  cei  fără  de  lege  nu  ne  vom  însoţi”;  căci,  în  anul  1902,  când  Patriarhul  Ioachim  al  III-lea  al 
Constantinopolului  au  întrebat  pre  toate  Bisericile  Autocefale  ale  Răsăritului  Ortodox  ce  zic  despre  schimbarea  calendarului  ? 
atunci, patriarhul Ierusalimului a răspuns că, dacă se va uni toate Bisericile din lume, atunci se va vedea ce e de făcut ... 
Iar Biserica Rusiei a răspuns că nici prin minte să treacă cuiva ca Biserica Ortodoxă să schimbe calendarul iulian; ci de va urma 
nevoie, în politică poate să se facă aceasta ... 
A Muntenegrului, asemenea cu a Rusiei a răspuns. 
A Sârbiei a răspuns că nici cel iulian, nici cel gregorian ci, de va urma nevoie de schimbare, un al treilea să se facă ... 
A  Eladei  –  grecilor  –  a  răspuns  cu  îndoială  că  se  teme  a  nu  se  face  despărţire  între  norodul  cel prost, schimbând calendarul, pe 
care-l  crede  că  nu  se  va  învoi  ...  ,,dupre  cum,  laudă  se  cuvine  lor,  ca  acum  când  Sinodul  Eladiei  a  schimbat calendarul, simplii 
credincioşi – ţăranii – nu se dau deloc ...” 
Iar Sfântul Sinod al României a răspuns următoarele: 
,,Iar  pentru  calendar,  dacă  toţi  acei  învăţaţi,  astronomi,  cari  cu  scumpătate  cercetează  calculele  timpului  nu  se  conglăsuiesc, 
deoarece  unii susţin pre a noastră sistemă (iulian), iar alţii pre cealaltă; Biserica Ortodoxă a României, însă, are întru cunoştinţă şi 
o  cere  aceasta,  ca  adecă,  întru  care  ne  aflăm,  întru  acelea  să  şi  petrecem  cu  statornicie. Deoarece dintr-o parte, de vom schimba 
calendarul,  ne  împotrivim  hotărârilor  canonice şi vom da ocazie de strâmtorare oare cărora (simplilor credincioşi); iar despre altă 
parte,  nu  ne  este  permis  nici  cu  degetul  a  ne  atinge  de  hotărârile  cele  prea  vechi,  adecă  a  le  răsturna,  care,  prezintă  slavă  mare 
Bisericii noastre Ortodoxe”[1]. 
Dar  această  hotărâtă  statornicie  provenea  mai  mult  din  două  motive,  unul:  din  netrecuta  datorie  ce  sileşte  pre  toţi  creştinii 
ortodocşi  de  a  păzi  patrimoniul  sfânt  al  Bisericii  aşa  cum  l-a  primit,  şi  a  nu  căuta  motive  de  prigonire  contra  acestor  sfinte 
aşezăminte,  iar  altul:  aveau  deplină  convingere,  toţi  ierarhii,  cum  că  războiul  asupra  vechiului  calendar  era  declarat  de 
francmasoni[2]  şi  ca  atare  o  asemenea  schimbare  pica  în  profitul  acestor  mari  vrăjmaşi  ai  creştinismului.  Şi  nu  numai  atât,  ci 
contemporanii  noştri  ierarhi,  în  multe  şedinţe  sinodale,  precum  s-au  dovedit,  au  respins  cu  toată  puterea  o  asemenea  cugetare, 
declarând  de  erezie  schimbarea  calendarului,  şi  cum  că  gândul acesta este neortodox şi lipsit de adevăratul duh bisericesc etc etc 
... 
 
§  3.  Însă  acum  să  vedem  atât  pre  clericii  inferiori,  cât şi pre laici, dimpreună cu eroismul Societăţii Femeilor Ortodoxe Române, 
ce  aveau oare la bază pe vremea când sufla vântul dinspre Apus ... cu intenţii de a împlânta până în prăsele lugubrul cuţit în inima 
ortodoxismului ? 
La  adresa  onorabilelor  femei  ortodoxe  cetim  în  predica  din  Duminica  Ortodoxiei[3]  rostită  de  prea  cuviosul  arhimandrit 
Galaction  Cordun,  unde  povestind  ce  a  îndurat  cei  rămaşi  pe  teritoriul ocupat în războiul mondial, zice: ,,Aceasta este pagina de 
povestire  cea  mai  tristă  din  cartea vieţii noastre, pagină scrisă cu lacrămi de obidă, a căror amintire cu greu se va putea şterge din 
sufletele celor încercaţi. Atunci Biserica ne-a fost ameninţată, credinţa zguduită, năzuinţele noastre naţionale greu încercate ... 
Ei  bine,  în  aceste  momente  de  grea  cumpănă,  femeile  române, întărite cu puteri bine făcătoare şi neşovăielnice, au fost mai mult 
decât la înălţimea lor. Căci cine credeţi că a intervenit pentru păstrarea calendarului nostru strămoşesc ?” etc etc ... 
§  4.  Odată  cu  aceasta,  vedem  pe  prea  cuviosul  acesta  arhimandrit  că  este silit de înmlădierea mitropolitului Conon a-i adresa un 
protest  –  1916  –  în  privinţa  schimbării  calendarului,  întru  care  zice  că:  ,,Ar  fi  o  mare  lovitură  morală  pentru  poporul  nostru 
ortodox,  care  deşi  e  analfabet,  totuşi  el  îşi  are  calendarul  sărbătorilor  sale  înşirate  pe  răboj.  Nu-l  vei  putea  induce  nici  odată  în 
eroare, că poate, de exemplu să cadă Crăciunul în cutare sau cutare zi şi nu când ştie el după socoteala calendaristică primitivă. 
Iar  deasupra  tuturor  motivelor  de  reprobare  (adecă  a  schimbării  calendarului)  stau,  zice,  consideraţiuni  capitale,  ca:  tradiţii, 
apucături  strămoşeşti  etc,  peste  care  nu  se  poate  trece  aşa  uşor  de  un  popor  ce-şi  venerează  trecutul  neamului  şi  cenuşa 
înaintaşilor,  şi  mai  ales  când  aşezământul  moştenit  de  la  el  nu  împiedică întru nimic înflorirea progresivă a ţării dorită şi de ei şi 
de  noi,  a  neamului  şi  a  năzuinţelor noastre, în ori ce câmp de activitate, alături de alte popoare civilizate, care înaintează pe calea 
progresului, fără a îndrăzni să schimbe vreo iotă din tezaurul sfânt al tradiţiilor lăsate prin testament de străbunii lor”. 
Dar clerul de mir ? 
§ 5. Să-l urmărim din punct de vedere al convingerii interne despre ortodoxism, iar nu al interesului extern. Care de altfel înmânat 
de  această  ultimă  tendinţă,  ar  trebui  să  aprindem  felinarul  lui  Diogen  (?!)  spre  a  afla  pe  adevăratul  pedagog  creştin  ortodox. Şi 
aceasta  o  dovedeşte  ei  înşişi  (preoţii);  căci  pe  când  ,,Noua  Revistă  Bisericească”  –  anul  VI,  pagina  23  –  publică  articolul 
,,Pedagogie  creştină,  fără  de  pâine  nu  se  poate”,  pentru  motivul  că:  ,,Nici  o  categorie  de  funcţionari  obşteşti,  zice,  cât  de 
neînsemnată  ca  rol  social  nu  este  dezorganizată,  nu  este  nebăgată  în  seamă,  nerecunoscută  în  adevărata  ei  valoare,  ca  cea 
preoţească !” 
Şi  pentru  aceea,  ,,e  de  datoria  tuturor  a  contribui  la  buna  stare  materială a clerului şi a corpului didactic, pentru ca să poată avea 
tragere  de  inimă  a  lucra  în  mod  demn  şi  numai  în  direcţia  ce  a  îmbrăţoşat  !” ... Tot în acel număr al înseşi acelei reviste, pagina 
37,  cetim  rezultatele  acestei  situaţiuni  materiale,  ce zice: ,,În sprijinul speranţelor amăgitoare ale predicatorului protestant (fostul 
preot  Teodor  Popescu de la Cuibu cu barză), mai vine şi împrejurarea că în Câmpulung aproape toţi preoţii au o situaţie materială 
de  invidiat,  că  aşa  fiind lucrurile, acei preoţi nu ar avea timpul să împiedice printr-o contrapropagandă de evanghelizare ortodoxă 
acţiunea de evanghelizare protestantă a predicatorului Teodor Popescu”. 
Iată în ce tristă poziţie se pun articolele cu interes material ale pedagogilor creştinilor ! 
§ 6. Deci tot din aceeaşi revistă să urmărim pe adevăratul cler ortodox[4] din România, ce ne făgăduieşte pentru călătoria 
apostolescului lor nou drum[5]: 
 
,,Repetăm,  zice,  că  nu  înţelegem  să  venim  cu  inovaţiuni,  ori  cu  suprimări.  Nu  ne  atingem  de tezaurul învăţăturilor creştine şi al 
orânduielilor  Bisericii  Ortodoxe,  ci  voim  ca  acest  tezaur  să  devină  în  fapt  conţinutul  normativ  al  conştiinţei  creştine  a 
credinciosului ortodox ... 
Socotim  că  toată  dogma,  toate  tainele  şi  toate  aşezămintele  Bisericii  Ortodoxe  nu  au  alt scop şi alt rost decât ca să umple forma 
obligătoare  a  conştiinţei  omului,  iar  aceasta  să-l  oblige  la  o  mărturisire  ortodoxă  a  creştinismului  şi  la  o  vieţuire  conformă  cu 
aceste învăţături şi aşezăminte bisericeşti”. 
§  7.  Iar  prea  cucernicul  econom  Petru  Chirică,  misionarul eparhiei Moldovei, zice[6]: ,,În toate ramurile de activitate omenească 
se fac încercări noui, se întrebuinţează noui metode. De ce nu s-ar face şi în Biserica Ortodoxă ? 
Pentru  a  găsi  metode  noui  şi  a  le  aplica,  nu  este  nevoie  de  învăţături  noui,  nici  de  noui  principii,  nici  de inovaţii etc, ci rămâne 
aceeaşi doctrină veche şi pururea nouă, care-şi are principiile ei, doctrina ortodoxă a Bisericii Ortodoxe”. 
Şi  iarăşi  altă  dată  zice[7]:  ,,Dacă  în  toate  domeniile  vieţii  umanităţii  se  vede astăzi mai mult ca ori când o aspră îndârjire faţă de 
tot  ce  e  învechit,  dacă  sufletele  tinere  se  ridică  în urma celor cu părul albit de ani şi de grija creşterii generaţiilor viitoare, tinerii, 
care  voiesc  să  răstoarne  din  temelii  instituţiile  în  care  lucrează,  instituţii  care  parcă  nu  se mai potrivesc cu duhul modernizării a 
toate,  apoi  singur  domeniul  spiritual  al  Bisericii  poate  rămânea  neclătit.  Veacurile  trecute  au  consfinţit-o  ca  pe  ceva  neclintită. 
Orânduiala Bisericii Ortodoxe e de aşa fire, că «porţile Iadului nu o vor birui» (Matei 16, 18)”. 
§  8.  Şi  iarăşi  zice:  ,,Unii  cred  că  e  imposibilă  situaţia  de  azi  a  Bisericii,  că  trebuie  reformat  totul  în  ea,  fiindcă  învăţătura  ei cu 
toate  formele  e  ceva  învechit  ce  nu  se  mai  poate  potrivi  cu  veacul  al  XX-lea,  veacul  progresului,  veacul  descoperirilor  şi  al 
curentelor noui” ... 
Dar  născându-se  întrebarea:  ,,Trebuie  să sufere Biserica vreo ştirbire din tot ceea ce ea şi-a valorificat printre veacuri ? Răspunde 
(tot  acolo):  ,,Nu,  nimic  şi  nimenea  n-o  poate ştirbi ... A ! ... se pot face experienţe câte vrei, într-un fel sau în altul, se pot încerca 
noui  metode,  dar  nici  într-un  caz  nu  poate  nimenea  ieşi  din  cadrul  doctrinelor  ortodoxe,  fixate  de  Sfintele  Soboare.  Cel  care 
încearcă  să  iasă  singuratec,  riscă  să  se  înşele,  sau  să  înşele  o  parte  din  opiniunea  publică,  sau  să  fie  socotit  ca  un  revoluţionar 
religios, dacă nu şi eretic”. 
§  9.  Şi  iarăşi  mai  departe  zice:  ,,Atâta  vreme  cât  preoţii  vor  căuta  să  devie  raţionalişti,  să  caute  să  supuie  forţei lor intelectuale 
doctrina  Bisericii,  sau  să  coloreze  ortodoxismul  nostru  cu  forme  de  credinţă  împrumutate  din  cărţi  străine,  avem  schisma,  sau 
erezia declarată pe faţă. 
De  ce  să  strigăm  oare  plini  de  trufie  şi  de  greşeală,  faţă  de  un  trecut  care  nu  poate  fi  dărâmat,  că  de  azi  trebuie  să  lepădăm 
mineiele  şi  moliftelnicele,  ca  şi  când  am  fi  găsit  noi  o  cale  nouă  decât  aceea  pe  care  au  mers  Sfinţii  Gură  de  Aur,  Grigorie 
Teologul etc ?” 
§  10.  Şi  nu  numai  atât  zic  clericii  inferiori, ci chiar şi unul din glasurile cele teologhiceşti (nerasoforit, precum se pare), roagă pe 
prea sfinţiţii ierarhi ca refacerea să fie reaşezată pe vechile temelii ale ortodoxismului: 
,,Ortodoxismul  nostru,  zice[8],  trece  printr-o  adâncă  criză  de  concepţie,  de  metodă  şi  de  acţiune.  Spărturi  mari  încep  să  se 
producă printre alţii şi de cei ce ori nu înţeleg rostul refacerii, ori nu cunosc răul pre care-l produc. 
 
În Biserica noastră Ortodoxă totul trebuie reaşezat pe temeliile vechii Ortodoxii şi reînsufleţit în lupta actuală pentru formarea şi 
stăpânirea conştiinţei creştine ortodoxe !” 
[1] Publicate în revista patriarhiei, ,,Refacerea Constantinopolului” – 1903. 
[2] ,,Fiziologie filozofică, de filopap. Paulescu, pag. 259. 
[3] ,,Cuvinte de viaţă pentru cei trudiţi”, pag. 258. 
[4] Colaboratori având pe mai toţi preoţii cu înaltă cultură. 
[5] Vezi ,,Noua Revistă Bisericească”, anul VI, no. 1. 
[6] Vezi ,,Noua Revistă Bisericească”, anul V, pag. 288. ,,Reînvierea Bisericii Ortodoxe”. 
[7] Idem, anul VI, pag. 60. ,,Biserica cere evanghelizare ortodoxă”. 
[8] ,,Noii n. episcopi” în ,,Noua Revistă Bisericească”, anul V, pag. 33. 

Capitolul III 
Uitarea şi călcarea trecutelor hotărâri de către 
prea sfinţiţii membri sinodali 
§  1.  Dar,  din  nenorocire  că  numai pentru paradă se auzeau unele ca acestea de către cei socotiţi cu 4 ochi, prea sfinţiţii arhierei şi 
numai  şi  numai  pentru  urechile  şi  ochii  omului  îmbrăţoşa  adevărul  neschimbării,  pe  când  în  realitate  iată  că  ortodocşii  se 
pomenesc  cu  comunicatul  din  Senatul  României  în  şedinţa  de  la  15  decembrie  1923[1]  de  către  însuşi Î.P.S. Dr. Miron Cristea, 
cel  care  în  calitate  de  mitropolit  primat  şi  preşedinte  al  Sfântului  Sinod,  prin  adresa  no.  334  din  noiembrie  1921,  cere  ca 
Ministerul  de  Culte  să  imprimeze  ,,Calendarul  bisericesc  ortodox  pe  toţi  anii”  aprobat  de  întregul  Sfânt  Sinod în şedinţa din 24 
noiembrie  1921,  care  s-a  şi  tipărit  de  minister  în  1923,  şi  în  care  calendar se află scris că: ,,Părăsirea stilului vechiu ar fi pornită 
dintr-un gând nepotrivit şi NEORTODOX” etc etc – în care comunicat cetim: 
,,Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Primat, Dr. Miron Cristea prezintă Senatului hotărârea Sfântului Sinod privitoare la unificarea 
calendarului iulian cu cel gregorian” ! 
§  2.  O  !  Doamne  !  Toţi  prea  sfinţiţii  membri  ai Sfântului Sinod a României au iscălit în răspunsul din 1902 ce-l făcea patriarhiei 
din  Constantinopol  relativ  la  schimbarea  calendarului,  cum  că  nu  este  permis  nimănui  nici  cu  vârful  degetului  a  se  atinge  de 
hotărârile  cele  ce  fac  slavă  în  Biserica  Ortodoxă;  şi  tot  cu  toţii  au  iscălit  în  şedinţa  din  24  noiembrie  1921,  aprobând  zisa  din 
calendar ce înfierează pre cel ce va schimba stilul vechiu că ar cădea din Ortodoxie; iar acum. 
Tot cu toţii, ba încă şi cu însufleţire, zice, că acea hotărâre a părăsirii calendarului ortodox a fost semnată de toţi cei 25 de 
mitropoliţi şi episcopi ortodocşi din întreaga ţară !!? 
 
Uitaţi-vă,  prea  iubiţi  fraţi  creştini  ortodocşi,  în  ce  tristă  situaţie  se  pun  corifeii  ecleziastici  faţă de canonul 13 al Sfântului Sobor 
din Cartaghena, unde zicând despre alegerea vreunui episcop de către alţi episcopi, hotărăşte: 
,,Şi, dacă vreunul întru ceva s-ar împotrivi mărturiei sale sau iscăliturii, el însuşi pre sineşi se va lipsi de cinste” (adecă se va 
caterisi). 
,,Pentru  Dumnezeu,  precum  a  zis  senatorul  Mârzescu[2]  se  vede  că  duhul  cel  necurat,  zavistnicul  nelegiuit,  intrând  pe  furiş  în 
Sfântul  Sinod  a  întunecat  mintea  smeriţilor  rugători către Dumnezeu, înalţi prelaţi şi primii dregători ai Sfintei Biserici Ortodoxe 
Române”. 
§  3.  Repetăm,  referitor  la  cele  ce  am  mai  spus  de  multe  ori  aici  –  întru  aceste  bolduri  –,  cum  că,  deşi  am  fi  îndreptăţiţi  la 
combaterea  acestor  necanonice  hotărâri  să  atingem  ceva  şi  despre  faptele  personale  ale  celor  ce  au  fost  factori  principali  întru 
reforma  calendarului  –  potrivindu-se  oare  cum  boldurilor  –,  ca  cele  scrise  de  prea  cucernicul  Sachelarie  D.  Alexandrescu,  în 
broşura  din  1923,  ,,Păcatele  şi  nelegiuirile  celor  dimprejurul  său”  –  pe  care nu le procitim aici, căci sunt prea deocheate – , între 
care  numără  cum  că  dezleagă  posturile  şi  dă  binecuvântare  de a se face nunţi în postul mare etc etc; precum şi cele din ,,Neamul 
Românesc”  no.  1  şi  35  din  1914,  în  care  marele  naţionalist  N.  Iorga  aseamănă  pe  Dr.  Miron  Cristea  cu  trădătorul  Vasilie 
Mangrea,  care  fapte  se  zice  că  le-a  repetat  cu  vârf  şi  îndesat  în  cartea  sa  pastorală  din Caransebeş, răspândită de unguri la toată 
suflarea  românească  din  Ardeal,  în  care  îndemna  în  chipul  cel  mai  neomenos  pe  soldaţii români din Ungaria, ca să ucidă pe toţi 
fraţii lor români din armata română şi care se jertfeau pentru libertatea Ardealului ... 
§  4.  De  asemenea  avem  ceva  de  întrebat  şi  pe  Dr.  Dragomir  Dimitrescu,  calificat  în  România  de  ,,Marele  nomofilax  al 
Ortodoxiei”,  oare se potriveşte acest titlu de păzitor al legii cu ceea ce se aude, de va fi adevărat, că ar fi apostat din monahism, în 
care  tagmă avea cinul de ierodiacon cu diploma de teolog, iar pe urmă lepădând hainele călugăreşti au preacurvit pe faţă, rămâind 
şi până astăzi mirean gol ! 
Ce  face  oare  el  în  faţa  legii,  al  căreia  păzitor  se  propovăduieşte,  ce  zice  prin  canonul 16 al Sfântului Sobor al IV-lea Ecumenic: 
,,Fecioara  care  s-a  afierosit  pre  sine  Stăpânului  Dumnezeu,  aşijderea  încă  şi  monahii,  să  nu  fie  iertat  a  se căsători. Iar de se vor 
afla făcând aceasta, să fie neîmpărtăşiţi”. 
Şi iarăşi canonul 13 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul zice: ,,Dacă vreun monah va lepăda sfântul chip, şi va mânca carne, şi va 
lua muiere, se cuvine ca acesta să se anatematisească ş.c.l.” ? 
N.B.: Dacă unul ca acesta este afară din Biserică, prin anatematismosul ce-i stă asupră, se cuvine oare căscând gura la numele de 
,,nomofilax” să-i primim propunerile ? 
Mai  ales  că,  cu  unul  ca  acesta  ce  se  zice  pre  sine creştin, iar pe faţă lucrează vreo răutate – fără de lege – nici a mânca împreună 
cu el nu se cuvine, ne porunceşte Sfântul Apostol Pavel, în trimiterea cea dintâi către Corinteni, cap. 3, 11; 
Vezi,  zice  sfinţitul  tâlcuitor[3],  că  porunceşte  sfântul  apostol,  că  ori  carele dintre hristiani este curvar şi lacom de averi, ş.c.l., cu 
acela  să  nu  petreacă  împreună  hristianii, nici să mănânce împreună cu el; că unul ca acesta, ce are relele acestea, numai nume are 
de  frate,  iar  frate  cu  adevărat  nu  este.  Şi  pentru  aceasta  porunceşte  dumnezeiescul apostol a nu avea împărtăşire hristianii cu cei 
ce  vederat  curvesc  şi  fac  acele  răutăţi,  nu  ca  urându-i, ci pentru ca să cunoască unii ca aceştia vederaţi răi, că pentru arătatele lor 
păcate, fraţii lor hristiani nu se împreună adună cu dânşii, şi aşa să contenească de a mai face rău”. 
Pentru  aceasta,  vezi şi la subînsemnarea stihului pomenit mai sus, cum că, după mărturiile multor sfinţi aşternute acolo, nu numai 
că  trebuie  a  ne  depărta  de  cei  răi  ca  de  nişte  ciumaţi,  şi  a-i  scoate  dintre  noi  ca  pre  nişte  mădulări putrede – dupre Sfântul Ioan 
Gură  de  Aur,  Sfântul  Vasilie,  şi  alţi  sfinţi  –  ci,  dupre  Sfântul  Teodorit,  nici  a  ne  împărtăşi  cu  dumnezeieştile  taine  cu  unii  ce 
vederat păcătuiesc. 
 
Iar Sfântul Nichifor Mărturisitorul în canonul 24 zice: 
,,Nu se cuvine a băga cineva în casa sa pe monahul acela ce va lepăda sfânta schimă, şi nu se îndreptează; nici să-l hiretisească 
cineva”. 
§  5.  De  asemenea trecem şi peste exagerările de temperament ale genialului arhimandrit Scriban Iulie, pentru care ,,Noua Revistă 
Bisericească”[4]  este  silită  a-l  chema  la  ordine,  cu toate că aveau convingerea că: ,,Prea cuvioşia sa este victima propriei sale firi 
certăreţe  de  care  nu  se  poate  despărţi”;  care  cuvios  împreună  cu  proin-monahul  doctor  de  mai  sus  a  fost  ca  reprezentanţi  din 
partea  României  la  ,,Congresul  Pan  (?)  Ortodox  de  la  Constantinopol”,  unde publică că miercurea la patriarhie a râgâit de peşte. 
Şi pentru această pricină se vede că nu ştie ce va să zică un preot ortodox şi altul eretic ! 
Dar  noi,  precum am zis, polemizăm pe chestiune de principii, iar polemicile personale le lăsăm în seama Dr. Scriban ca cel ce are 
destulă  experienţă  căpătată  cu  ocazia  marelui  scandal  bisericesc  din  1911,  repetându-i  părintescul  sfat  ce-i  zice[5]:  ,,Părintele 
Scriban  are,  credem, destulă experienţă, ca de acum încolo să plece la luptă numai cu principiile, nu cu persoanele. Căci nimicind 
principiul, persoana – care-i serveşte de instrument propagator – cade de la sine”. 
[1] Vezi ,,Universul” din 30 decembrie s.n. 1923. 
[2] În pagina 18 din ,,Fără de legea canonică a Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române din 1873”. 
[3] ,,Tâlcuirea celor 14 epistole ale Sfântului Apostol Pavel”, tom 1, pagina 35. 
[4] ,,Noua Revistă Bisericească”, anul V, pag. 151. 
[5] Idem. 

Capitolul IV 
De unde a luat naştere reformele cele noui 
§ 1. Iarăşi să mai amintim ceva de felul hotărârilor. 
În  cartea  ,,Unificarea  calendarelor  a  domnului  Remmer  Anselm”,  din  Cluj,  apărută  în  Bucureşti  –  1919,  se  află  şi  hotărârea 
Sfântului  Sinod  al  României  rostită  atunci  iarăşi  împotriva  schimbării  calendarului.  Pe  care  carte  cetind-o  domnul  Negură, 
profesor de matematici din Bârlad, foarte a aplaudat hotărârea Sfântului Sinod. 
,,Mai interesant este de ştiut, zice prea cuviosul arhimandrit Scriban[1], că unii astronomi din străinătate ne-au sfătuit să nu ne 
grăbim cu schimbarea calendarului”. 
Însă  cu  toate  legăturile  şi  veregăturile  Sfintelor  Sinoade  de  pe  alocurea  şi  cele  Ecumenice,  şi  cu  toate  hotărârile  ale  însuşi 
Sfântului  Sinod  al  României  de  a  nu  schimba  calendarul,  şi  cu  toate  sfătuirile astronomilor, înalt prea sfinţitul mitropolit primat 
Dr. Miron Cristea, împreună cu prea sfinţiţii membri 
 
sinodali,  lasă  calea  stropită  cu  sfântul  sânge  al  atâtor  mucenici  şi  mărturisitori şi o croieşte în altă parte, trimiţând la aşa numitul 
,,Congres  pan-ortodox”  de  la  Constantinopol  3  reprezentanţi[2]  dintre  care  fostul  monah  şi  marele  nomofilax  Dr.  Dragomir 
Dimitrescu era unul dintre cei mai indicaţi pentru un asemenea congres. 
§  2.  De  însemnat  este  că  înalt  prea  sfinţitul,  întru  toate  interviurile  ce  au  acordat  în  chestia  reformei  calendarului  bisericesc 
ortodox  oare  căror  publicişti[3],  precum  şi  în  cap.  al  VII-lea  din  enciclica  sinodală,  zice  neîncetat  cum  că  Bisericile  Ortodoxe 
surori cu cea românească s-au înţeles la patriarhia din Constantinopol în anul trecut – 1923. 
Dar  şi mai înainte, şi acum, şi întru cele ce a mai scris şi zis, întotdeauna se pune într-o violentă contrazicere cu însuşi publicaţiile 
apărute  sub  auspiciul  Sfântului  Sinod.  Căci,  pe  când  se  strigă  de  reformişti  că  Bisericile  Ortodoxe  s-au  înţeles,  iată  că  ,,Noua 
Revistă  Bisericească”  din  iulie 1924 – tipărită în însuşi tipografia cărţilor bisericeşti, sub controlul Sfântului Sinod – la informaţii 
sub:  ,,Modificarea calendarului iulian”, încunoştiinţând publicul, arată clar că nu e adevărat că Bisericile Ortodoxe sunt de comun 
acord cu Sfântul Sinod al României, căci zice: ,,Celelalte patriarhii stau în rezervă” ! 
Încă  să  se  mai  ştie,  că  afară  de  cele  3  patriarhii,  a  Alexandriei,  a  Antiohiei  şi  a  Ierusalimului,  mai  este  şi  Iugoslavia  care  nu  a 
aderat  la  schimbarea  calendarului,  şi  patriarhul  Tihon  din  Rusia  cu  credincioşii  ortodocşi  ce  au  rămas  neucişi  de  modernii 
bolşevici,  şi  Sfântul  Munte  Athos,  încă  şi  mare  parte  din  poporul  elinesc  ortodox, care zilele acestea (decembrie 1924) au reuşit 
să-şi  recapete  iarăşi  libertatea  de  la  guvern  spre a răsufla vechea viaţă calendaristică; şi aceasta, forţat fiind guvernul de minunea 
cu clopotul de la Salonic. 
§  3.  A  !  acum  am  înţeles  ce  stă  la  baza  noilor  reformişti  şi  pentru  aceasta  nu  am  mai  avea  de  ce  ne  teme  publicând  aceasta  că 
adecă,  ar  fi  putut  strica  bunele  sentimente  pentru  Biserica noastră Ortodoxă, fiindcă se îndreaptă împotriva celor ce cu hotărârile 
lor  nu  numai  că  ne  hulesc  sfântul  nostru  calendar  ca  pre  o sfântă predanie ce este, numind-o păgânească, ci totdeodată dau pilda 
cea  mai  tristă  a  decăderii  înţelegerii  cele  drepte  teologhiceşti  şi  a disciplinei Bisericii. Deoarece însuşi prea cuvioşia sa părintele 
arhimandrit  Galaction  Cordun  de  la  Mitropolia  Ungro-Vlahiei,  în  broşura  ,,Înţelesul  dogmatic  al  interzicerii  recăsătoriei 
slujitorilor sfinţiţi”, între altele ne zugrăveşte faimosul ,,Congres general ortodox” zicând: 
,,După  relaţiile  aduse  de  unele  reviste  periodice,  câteva  ţări  ortodoxe[4]  s-ar  găsi  chiar  în  ajun  de  a  se  lepăda  de  învăţătura  şi 
aşezămintele  Sfintei  noastre  Biserici  de până acum. Şi aceste relaţii se par că sunt întărite şi de o hotărâre ce se zice că s-ar fi luat 
de aşa numitul ,,Congres general ortodox” întrunit sub preşedinţia patriarhului Meletie al IV-lea, în luna mai şi iunie 1923 ... 
Va fi firesc lucru ca viitorul istoric al Bisericii Ortodoxe să indice şi să considere această hotărâre ca pre cea mai tristă pildă a 
decăderii înţelegerii teologhiceşti şi a disciplinei bisericeşti[5]. 
În primul rând, însuşi adunării aşa zisul ,,congres” şi autorităţii lui i se pune un mare semn de întrebare. 
Fiind  că  în  cadrul  Bisericii  de  Răsărit, noi nu cunoaştem şi nu există chiar alte organe care să-şi întindă autoritatea asupra tuturor 
sau  numai  a  unor  Biserici  locale,  afară  de  consiliile  ecumenice  şi  locale  –  hotărârile  altor  adunări  putând  a  fi  discutate  ca 
particulare – prin urmare fără dreptate de a fi aplicabile şi pentru participanţi. 
O  astfel  de  însemnătate  se  poate  acorda  şi  hotărârilor[6]  luate  de  congresul  constantinopolitan,  organizat  în  felul  congreselor şi 
conferinţelor  politice,  compus  de  abia  din  câţiva  ierarhi  –  şase  mari  şi  laţi  !  –  şi  intitulat pe nedrept al întregii Ortodoxii, atunci 
când  cele  mai  multe  şi  mai  de  seamă  Biserici  nici  nu  şi-au  avut  reprezentanţii  lor”.  Audă  vocea  cea  înalt  strigătoare  când, 
inducând publicul în eroare zice că: ,,Toate Bisericile Ortodoxe s-a înţeles la Congresul din Ţarigrad !? 
 
Se vede dar, zice, cât da colo rezultatul influenţei Bisericii Anglicane protestante şi asupra aşa intitulatului congres 
constantinopolitan al tuturor ortodocşilor” ! 
Iar ziarul ,,Secolo” din Milan[7] spune că: 
,,Clauza minorităţilor se datoreşte Statelor Unite, unde ovreii sunt foarte tari, silind mâna delegaţiei americane să ia protecţia 
coreligionarilor lor din România”. 
(De aceea se tot şopteşte de noii calendarişti că, dacă nu primeam să schimbăm calendarul, România era să fie dată iarăşi pe 
vechea ei graniţă de către anglo-gali ...). 
Care de altfel adecă, şi în apelul preotului Cornel Georgea[8] cetim ochioasa mărturisire: 
,,După  ce  cuvântul organizaţiilor industriale comerciale, chiar străine, şi-a avut efectul cumpănitor în rezolvarea cauzei cu chestia 
calendarului, cred că cuvântul nostru solidar cu atât mai vârtos se va asculta în o chestiune cum e recăsătorirea clericilor”. 
După cunoştinţa unora ca acestora influenţe ... mai trebuie oare să întrebăm: 
§  4.  Care  o  fi  pricina  ca  înalţii  noştri  prelaţi,  bazaţi  pe  mincinosul  congres  constantinopolitan  să  calce  în  picioare  hotărârile 
Sfintelor  Sinoade  Ecumenice,  schimbând  nu  numai  calendarul  nostru  bisericesc  ortodox,  ci,  acordând  tot  felul  de  îngăduinţe 
laicilor şi clericilor precum căsătoriile cu rudeniile, nunţile în posturi, nepostirea, şi altele despre care vom mai aminti ?[9] 
Să vie dar de faţă senatorul şi ministrul ţării pe vremuri – bunul creştin ortodox Gh. Mârzescu, şi mai întâi să zică[10]: 
,,Iertaţi-ne dacă vă spunem aceste adevăruri, căci ne place a crede că numai pe noi nu ne puteţi acuza de prigonitori clerului şi 
religiunii părinţilor noştri. 
Vă  declarăm, prin urmare, limpede, că am fost adânc mişcaţi şi scandalizaţi de fără de legea canonică a Sinodului”. Iar apoi strige 
–  în  şedinţa  Senatului  de  la  15  aprilie  1893  cu  ocazia  discuţiei  Legii  clerului  mirean,  ce  o combătea contra guvernului – retezat 
spunând onor senatorilor: 
,,Să-mi daţi voie domnilor, de a face o inocentă comparare: ştiţi cum se amăgesc copiii cu bomboane, aşa domnul ministru al 
cultelor a indus în eroare pe înalţii prelaţi ...” ! 
Şi  dacă mai trebuie să tragem cu coada ochiului şi pe pagina 430 din monumentala carte ,,Documente şi apărare” a P.S. Gherasim 
Saffirin,  şi  acolo  vom  zări  cu  cât  au  fost  cumpăraţi  judecătorii  episcopului  de  Roman,  urmată  şi  pecetluită  de  ,,Gravele 
declaraţiuni ale Episcopului Nifon al Dunării de Jos”, prin care se întăreşte adevărul bomboanelor ... 
§ 5. Poate ni se vor spune că aceste sunt lucruri învechite şi ruginite. Bine ! 
Dar  aţi  auzit  pe  P.S.  Vartolomeu, episcopul Râmnicului, însuşi referendul reformei calendarului, la pagina 16, care ne spunea cât 
de  amare  s-a făcut BOMBOANELE celor din 1893 pentru Biserica Română, când zicea că: ,,Biserica e scoasă şi din viaţa morală 
a  ţării  ...  Puterea  civilă  vine  în  casa  Bisericii  peste  ea  şi-o  împiedică  în  toate.  În  legea  din  1893  se  face  invazia puterii civile în 
Biserică. Acum nimic nu se mai poate face. Nu se mişcă nimic decât cu voinţa statului. 
Mai departe[11]: 
Suntem, zice, prin urmare cei mai dezarmaţi şi mai descalificaţi clerici şi Biserică din lume, noi clericii şi Biserica din vechiul 
regat ... (?!) 
 
§  6.  Însă  apropo  la  bombonele,  încă  şi  prea  cuviosul  econom D. Popescu Moşoaia – ales de însuşi Sfântul Sinod vice-preşedinte 
al  Comitetului  administrativ  al  Institutului  Biblic – cu durere strigă la lumina zilei, în articolul ,,Cum stăm”[12], între altele dând 
la iveală şi acestea: 
,,Ierarhii  noştri  fiind  la  dispoziţia  statului  şi  în  puterea  politică a statului, acest stat e natural să facă cu ei tot ce găsesc guvernele 
cu cale, conform concepţiilor lor despre Biserică şi intereselor politice pe care le au. 
De  aceea  e  firesc,  precum  am  zis,  ca  ierarhii  noştri  să  nu  se  împotrivească  când  a  fost  vorba de detronări de episcopi, făcute de 
diferite guverne; şi iarăşi, să lase guvernele să aleagă în scaunele episcopale pe cine au vrut ... 
Şi  de  aceea,  politicienilor  români,  lipsiţi  de  credinţă,  ce  le  pasă  de  sufletul  creştinesc  şi  de  interesele  bisericeşti  ale  neamului 
românesc  ?  Interesul  lor  nu  este  altul  decât  ca  să  poată  scăpa  cât  mai  uşor  faţă  de  cerinţele  bisericeşti  şi  fără  să  fie  supăraţi  de 
cineva.  E  firesc  lucru  deci,  ca  în  cazul  acesta  să  se  adreseze  ei  în  primul  rând  la  cei  ce  au  rolul  să  păzească şi să supravegheze 
asupra  tuturor  intereselor  bisericeşti.  Cum  se  adresează  hoţul,  cu  ciolane  şi cu slănină topită în câlţi, la câinii cari păzesc casa pe 
care  vrea  ca  s-o  cuprindă  şi  s-o  prădeze  –  ca  să  roadă mereu din câlţii unşi şi să nu latre – aşa se adresează politicienii români la 
episcopat  ca  să-i  ocupe  cu  pământ  arabil,  păduri  şi  vagoane  speciale,  numai  ca  să-i  distragă  şi  să  nu observe cum jefuiesc ca în 
codru pre cei din casă”. 
§  7.  Prin  urmare,  din  cele  expuse  credem  că  putem  ghici  acum  calităţile  mincinosului  nume  de  ,,pan  ortodox”  al  congresului 
constantinopolitan  din  1923;  şi  iarăşi  tot  de  aici  putem  afla  dincotro  alunecă  bomboanele ce au silit poate pe noii calendarişti să 
schimbe calendarul. 
Care  de  altfel  neastâmpăratul  revoluţionar  al  Ortodoxiei  şi  nevrednicul  de  a  purta  numele  de  patriarh,  Meletie  Metaxa,  cel ce a 
prezidat  şedinţele  acelui  congres  din  1923,  surghiunindu-se  aici  în  Sfântul  Munte,  şi  acolea  într-o  vineri  poruncind  slujitorului 
călugăr  a-i  bucătări  carne,  acesta-i  răspunde:  Tu  la  ştiinţifica voastră adunare din Constantinopol ai afirmat cum că ,,practica din 
Biserică  nu  este ceva neschimbabil”, atunci, de ce nu-ţi schimbi şi tu acum răul obicei – ce l-ai practicat din tinereţe – de a spurca 
miercurile, vinerile şi posturile cele rânduite de Sfânta Biserică ? 
Se înţelege în ce val vârtej încăpuse reformistul ! 
Şi  ca  să-şi  răzbune, recurge tot la un mijloc ştiinţific modern, când, se pomeneşte Vatopedul cu două vapoare anglo-americane, şi 
cum,  cum,  mai  cu  bombonelele  obişnuite,  mai  cu  cine  ştie  ce  ...  cei  15  filosofaşi  scheptici  ce  administrează  Mânăstirea 
Vatopedului  primesc  calendarul  gregorian,  iar  Meletie din îngâmfatul aeroplan al acestui succes dă de ştire că ori cine se va duce 
ca să liturghisească împreună cu el la conacul Vatopedului din Careia va primi 1 (una) liră aur englezesc ... 
Dar s-a înşelat nenorocitul, căci în Sfântul Munte alviţarii nu prea au făcut aliş-veriş pe terenul Ortodoxiei, şi nici vor face, darul 
lui Dumnezeu acoperindu-ne. 
Şi poate de ciuda aceasta acum se află internat într-un spital de alienaţi ! 
,,Drept eşti Doamne şi drepte sunt judecăţile Tale !” 
Dar ia să vedem ce oare ne mai spun noii calendarişti. 
[1] În articolul ,,Românii care au mai scris despre calendar”. 
 
[2] Vezi ,,Noua Revistă Bisericească”, anul V, pag. 77. 
[3] Precum ziarul ,,Plutus” no. 75 din 1923, publicat şi în ,,Noua Revistă Bisericească”, anul V, no. 17- 18, şi în ,,Universul” din 
15 iunie 1924 etc. 
[4] Fireşte se va întreba ori şi cine: dintre acele câteva ţări, oare câte va mai rămânea ortodoxe ?! 
[5]  Întru  care  s-a  hotărât  schimbarea calendarului, recăsătorirea preoţilor văduvi, stricarea posturilor, împuţinarea sărbătorilor etc 
etc; pentru care vezi şi informaţiile din ,,Noua Revistă Bisericească”, anul V, pag. 76. 
[6] Idem 20. 
[7] Ziarul ,,Dacia” din 20 septembrie 1919. 
[8] Revista ,,Crucea”, anul II, pagina 22. 
[9] Idem, pagina 8. 
[10] ,,Fără de legea canonică a ...”, pagina 9. 
[11] ,,Dezbaterile Senatului”, Monitorul Oficial no. 29/1924. 
[12] Publicat în revista ,,Crucea”, 1924, pag. 9-10. 

Capitolul V 
Informaţiile noilor reformişti despre schimbarea calendarului 
§  1.  ,,Î.P.S.  Mitropolit  Primat  Dr.  Miron  Cristea  prezintă hotărârea Sfântului Sinod privitoare la unificarea calendarului iulian cu 
cel  gregorian[1].  În  toată  lumea  creştină,  zice,  se  aplică  calendarul  iulian  modificat  la  1582  de  către  statele  apusene  care  l-au 
bifurcat.  Bifurcarea  aduce  mari  dificultăţi,  în  special  în  viaţa  economică. Sărbătorind unii sărbătorile creştine după un stil şi alţii 
după alt stil, se nasc discuţii între creştini şi se înmulţesc inutil sărbătorile, rămânând prea puţine zile de lucru. 
Tendinţa  principală  a  Bisericii  Române  este  înfrăţirea  şi  ajutorarea  intereselor  obşteşti.  De  aceea  noi  Părinţii  şi  credincioşii 
Bisericii  noastre  suntem  datori  să nu ajungem la bifurcaţii centrifugale care sunt primejdioase. Convinşi de acest lucru eu şi fraţii 
mei  întru  Hristos  am înfăţoşat chestia Sfântului Sinod, precum şi adunării de la Patriarhia din Constantinopol, şi s-au hotărât (sic) 
să se adopte calendarul civil, adecă cel calculat pe bazele ştiinţifice stabilite de astronomie. 
Î.P.S. ceteşte apoi hotărârea Sfântului Sinod, care în unanimitate şi cu însufleţire au adus următorul: 
CONCLUZ. I 
Ştiut  fiind  că  între  anul  astronomic  solar  şi  între  anul  civil  calendaristic  există  o  diferenţă,  care  în  curs  de  veacuri  a  devenit 
simţitoare  cauzând,  atât  în  viaţa  religioasă  socială,  cât  şi  în  cea  economică  a  statului  şi  poporului,  mari  perturbaţiuni  şi  pagube 
morale  şi  materiale,  Sfântul  Sinod  constată  necesitatea  îndreptării  calendarului  iulian,  azi  în  uzul  Bisericii  Ortodoxe  creştine  şi 
decide ca această îndreptare să se facă având un caracter propriu”. 
 
Iar  în  enciclica  sinodală  din  iulie  1924,  peste  tot  cu  cele  mai  înăsprite  şi  batjocoritoare  cuvinte  se  scoate  în  relief  cum  că 
calendarul  Bisericii  noastre  Ortodoxe  este  făcut  de  un  păgân  şi  a  fost  întrebuinţat  300  de  ani  de  păgâni  şi  prin  urmare  este 
păgânesc;  şi că Sfântul Sinod al României în privinţa calculului nu mai vrea să aibă de a face nici cu cel păgânesc al lui Sosigene, 
nici cu cel gregorian ... 
Şi  de  când  a  început  a  sufla  vântul  dinspre  papistaşi  –  cari  nu  vor  să  recunoască  infailibilitatea  Sfintelor  Soboare  Ecumenice  – 
nici odată nu zic: Sfântul Sobor I de la Nikeea, ci Primul Sobor de la Nikeea, Soborul Nikeean, şi altele ... 
§  2.  Doamne  Iisuse  Hristoase,  Fiule  şi  Cuvântul  lui  Dumnezeu  celui  viu,  carele  pentru  negrăita  bunătate  şi  iubirea  de  oameni, 
Te-ai  milostivit  spre  zidirea  Ta,  omul,  pogorându-Te,  iar  de  sânurile  părinteşti  nici  de  cum  despărţindu-Te,  şi  cu  bunăvoinţa 
Tatălui  şi  cu  împreună  lucrarea  Sfântului  Duh,  Te-ai  întrupat  din  prea  sfânta  şi  pururea  Fecioara  Maria,  Stăpâna  noastră  de 
Dumnezeu  Născătoarea,  pentru  ca  să  mântuieşti  pre  păcătoşi,  dintre  care  cei  mai  dintâi  suntem  noi; întru tot Bunule, prea dulce 
Iisuse,  cel  ce  întotdeauna  ai  vestit  şi  vesteşti  adevărul,  căci  ai  zis:  ,,Eu  pentru  aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în 
lume,  ca  să  mărturisesc  adevărul.  Tot  cel  ce  este  din  adevăr  ascultă  glasul  meu”  (Ioan  18,  37);  iar  către  sfinţii  Tăi  ucenici  şi 
apostoli  ai  zis:  ,,Cel  ce  vă ascultă pre voi pre mine mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi de mine se leapădă; iar cel ce se leapădă 
de  mine  se  leapădă  de  cel  ce  m-a  trimis  pre  mine”  (Luca  10,  16); şi: ,,Cele ce vă zic vouă, tuturor le zic” (Marcu 13, 37); iarăşi, 
Te  rugăm  pre  Tine  noi  nevrednicii  robii  Tăi,  pentru  rugăciunile  tuturor  sfinţilor  Tăi,  trimite  de  sus  darul  Tău, ca şi cele ce vom 
mai  scrie  să  fie  tot  spre  slava  numelui  Tău  şi  spre  întărirea şi păzirea tuturor celor predanisite de Sfânta Ta Biserică de către toţi 
cei ce voiesc a fi adevăraţi fii ai Sfintei Soborniceştii Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit. 
§  3.  Ne  aducem  aminte  că  într-o  cuvântare  din  Senatul  României[2],  P.S. Gherasim Safirin, arătând cum de bine au păzit Sfinţii 
Părinţi  neştirbite  cele  rânduite  de  Sfânta  Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos, între altele zicea: ,,Vedeţi cum păzeau de bine 
regulile  Sfinţii  Părinţi,  cei  făcători  de  minuni  !  Iertaţi-mă,  dar  noi  ce  minuni  făcut-am  până  acum,  ca  să  schimbăm  ce  au  făcut 
făcătorii de minuni ?” 
Aşa  dar  noii  calendarişti  fiindcă  s-au  răsculat  asupra  acestor  făcători  de  minuni,  schimbând  cele  bine  hotărâte  de  Sfântul  şi 
Dumnezeiescul  Sobor  cel  de  a  toată  lumea  I  din  Nikeea,  şi  întărite  mai  apoi  de toate celelalte Sfinte Soboare şi Sfinţi Părinţi; şi 
fiindcă  ne  hulesc  sfânta  noastră  credinţă  ce  o  avem  pentru  Sfintele Soboare Ecumenice, zicând ei că calendarul iulian este greşit 
în  calculul  ce-l  face  şi  ca  cel  făcut  de  un  păgân  Sosigene,  este  păgânesc,  O  !  ce  mare  hulă  !  şi  cum  că  diferenţa  aceasta 
calendaristică  în  curs  de  veacuri  (care  dă  a înţelege adecă de la Sfântul Sobor din Nikeea) au cauzat mari perturbaţiuni şi pagube 
morale şi sociale între popoarele creştine: pentru aceasta, în felul cum au cugetat şi s-au exprimat: 
§  4.  Mai  întâi,  noii  calendarişti  hulesc  asupra  Sfântului  Duh,  Cel  ce  a  lucrat  în  purtătorii  de  Dumnezeu  Sfinţii  Părinţii  noştri 
minunile  şi  au  grăit  prin  ei  la  Sfintele Soboare de a toată lumea şi de pre alocurea, cele ce au folosit spre pacea şi mântuirea a tot 
sufletul creştin ortodox. 
O  !  Nu,  nu.  Prea  înţelepţilor  smeriţi  reformişti  ,  nu  vă  înălţaţi aşa de sus glasul. Ci aduceţi-vă aminte de cuvintele Mântuitorului 
nostru  ce  zice:  ,,Tot  cel  ce  va  huli  împotriva  Sfântului  Duh  nu  i  se  va  ierta lui, nici în lumea aceasta nici în cealaltă” (Matei 12, 
32); pre a căruia tâlcuire, Sfântul Teofilact – pagina 142 la Sfântul Luca – o arată aşa: 
,,Când  semne  dumnezeieşti  vede  cineva  şi  lucruri  mari  şi  minunate,  şi  nu  crede  şi  le  năpăstuieşte,  lucrările  Sfântului  Duh  la 
Velzevul aruncându-le şi alipindu-le, atuncea fiind că huleşte împotriva Sfântului Duh, neiertat este, ş.c.l.”. 
Iar în ,,Mărturisirea ortodoxă” – la pagina 283, e.n. – la întrebarea 41: ,,Ce este împotrivirea, sau îndărătnicia, cu care cineva se 
scoală împotriva arătatului adevăr ? (care este una din cele 4 ramuri ale 
 
hulei împotriva Sfântului Duh)”, 
Răspunde:  ,,Îndărătnicia  sau  împotrivirea  la  adevărul  cunoscut  şi  întărit  este  un  fel  de  păcat  ce  stă  întru  aceea  când  cineva  cu 
temei  a  înţeles  ce  este  bine,  dar  numai  pentru  aceea,  ca  să  păcătuiască  cu  mai  multă  îndrăzneală,  cu  îndărătnicie  se  scoală 
împotriva acelui bun şi cu cuvântul şi cu fapta”. 
§  5.  Aşa  dar,  dacă  tot  ceea  ce  s-au  rânduit  Bisericii  Domnului  nostru  Iisus Hristos de către Sfântul Duh la Sfintele Soboare s-au 
întărit  cu  semne  şi  minuni[3],  şi  nimeni  nimenica  din  creştinii  ortodocşi,  până  acum,  nu  au  îndrăznit  să  zică  că  calendarul 
ecleziastic  fiind  greşit  şi  păgânesc,  din  veacuri  a  cauzat  mari  şi negrăite perturbaţiuni – adecă, nebunii, turburări şi nerânduieli – 
în  viaţa  religioasă,  morală  şi  socială  a  popoarelor;  atunci,  cel  ce  îndrăzneşte  a  zice  unele  ca  acestea,  oare  nu  huleşte  împotriva 
Sfântului Duh Cel ce a grăit prin Sfintele Soboare Ecumenice, dupre cum am arătat mai înainte ? 
Şi  atunci,  ce  fac  –  cei  ce  cugetă  şi  zic  unele  ca  acestea  –  cu  dogma  ce  hotărăşte  că  ,,cel  ce  se  ridică  împotriva  vreunui  Sobor 
Ecumenic,  care  de  Sfântul  Duh  luminându-se,  toate  drept  le  hotărăşte  şi  fără  de  greşeală  şi  dogmele şi canoanele, unul ca acela 
din partea cea creştinească au căzut, şi se face eretic şi anatematisit ?[4]; 
De  ce  oare  nu  aruncă  asupra  revoluţionarului  de  Papa  Grigorie  al  XIII-lea  ,,bifurcarea”  care a făcut ca creştinii să sărbătorească 
după două stiluri, ci cătându-ne noduri în papură tot mereu ne cântă: ,,Noi Părinţii, zic ei, şi credincioşii Bisericii suntem datori să 
nu lăsăm să ajungem la bifurcaţii centrifugale” ?! 
Oare noi, ortodocşii, ca cei ce ne ţinem strâns de adevărul celor predanisite de Sfinţii Părinţi, am fugit de la centru şi nu 
mincinosul de papă ? 
În  violentă  contrazicere  cad  noii  reformişti  cu  însuşi  a  loruşi  hotărâre  ce  au  aprobat-o,  că  cel  ce  va  schimba  stilul  cel  vechi  nu 
numai că este lipsit de adevăratul duh bisericesc, ci chiar şi din Ortodoxie cade. 
§  6.  Dar  chiar  ceva  mai  proaspăt  să  le  aducem  aminte,  cum  că  acel  păgânesc  calificat  de  ei  calendar,  la  urma  capului  I  din 
enciclica sinodală (iulie 1924) îl zic: ,,Prin cuprinsul, deci, şi prin însemnătatea ce i s-a dat de Biserica noastră, calendarul iulian a 
fost, cum am zice, botezat în legea creştină”. Şi cu drept cuvânt. 
Căci  dacă  cel  botezat  în legea creştină de către cei botezaţi întru Hristos Iisus, cu voinţa Tatălui, prin împreună lucrarea Sfântului 
Duh,  carele  a  prezidat  Sfântul  Sobor  I Ecumenic, a devenit fireşte îndreptar Bisericii creştine în viaţa calendaristică, până în ziua 
de  astăzi,  prin  urmare  nu-i  mai  poţi  zice  păgân  celui  botezat  creştineşte,  căci  atunci  ar  trebui  să nu mai fii tu creştin; atunci, cel 
gregorian,  papistăşesc,  ca  cel  ce  este  scornit  de  Papa  Grigorie  cel  nebotezat,  nebotezat  este  şi calendarul lui, adecă chiar păgân, 
dupre cum şi este. 
Iar dacă veţi zice că calendarul iulian se va răsboteza a doua oară de către cei botezaţi, atunci ce vor zice acei Sfinţi Părinţi ce au 
curăţit de păgânism calendarul iulian ? 
Iar  dacă  calendarului  iulian  nu-i  veţi  repeta  botezul, ci dupre cum ziceţi, îl îndreptaţi, căci este greşit, atunci greşeala nu mai este 
a  păgânului  Sosigene,  căci  aţi  mărturisit  că s-a botezat calendarul o dată în legea creştină, ci, fără ca să simţiţi furarea, greşeala o 
alipiţi  Sfântului  Sobor  I  Ecumenic,  cel  ce  a  botezat în legea creştină calendarul iulian. Şi fiindcă tot tocăniţi mereu că calendarul 
iulian  este  greşit  şi  păgânesc,  măcar  că  aţi  mărturisit  că  este  încreştinat  de  către  Sfinţii  Soborului  I  Ecumenic,  cel  ce  fără  de 
greşeală  toate  le-au  aşezat  bine  şi  după  voinţa  lui  Dumnezeu,  de  aceea  fiindu-vă  ruşine  cu  un  păcătos  –  greşit  –,  alergaţi  la cel 
întru adevăr păgân calendar, adecă la cel gregorian ce se pretinde de infailibil ! Onoare lor ! 
 
§ 7. Însă sar noii reformişti şi strigă din răsputeri, dar cu gura cam pe jumătate: nu, calendarul nostru de astăzi, cel zis de popor 
,,nemţesc”, nu este calendarul gregorian. 
Bine. Dar să se ştie că nici ortodox nu este. 
N.B.  De  mare  mirare  este  că  la  toate  argumentările  ce  aduc  în  chestia  reformării  calendarului  ortodox,  pre  toate  ei  însuşi  le 
răstoarnă  cu  violente  contraziceri,  precum  vom  dovedi;  iar  până  când  vom  intra  în  amănunte  ca  să  punem  faţă  în  faţă  pre  noul 
calendar  de  curând  născut  cu  tatăl  lui,  cel  gregorian,  să  întrebăm  presa  ce  ne-a  căzut  în  mâinile  noastre  să  ne  spună,  oare  este 
adevărat că Sinodul românesc nu a primit calendarul gregorian ? 
[1] Şedinţa Senatului din 15 decembrie 1923 şi ,,Universul” no. 330 acel an. 
[2] Vezi ,,Dezbaterile Senatului” în şedinţa de la 5 martie 1909. 
[3]  Însemnează  că  chiar  când  se  gătea  să  schimbe  pre  al  Bisericii  calendar  trufaşul  de  papă,  tocmai  atunci  se  aflau  în  Biserica 
Răsăritului  mulţi  sfinţi  în  viaţă  făcători  de  minuni,  ca Ioan prea minunatul cuvios, arhiepiscopul Alexandriei, cel ce împreună cu 
Sfântul  Simeon  Ciobotarul,  cel  numit  de  Maica  Domnului  iubit  fiu,  a  mutat  în  Asia  acel  munte  ,,Dur-dal”,  şi  alţii: vezi această 
istorie minunată la ,,Praştia” pe larg povestindu-se. 
[4] ,,Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme”, pag. 28. 

Capitolul VI 
Şovăielnicele declaraţii ale presei despre schimbarea calendarului 
§  1. În protestul părintelui arhimandrit Galaction Cordun, despre care am mai amintit[1], adresat mitropoliei din Bucureşti, relativ 
la  schimbarea  calendarului,  mai  zice  că  schimbarea  calendarului,  cu  toate  că  ar  fi  o  mare  lovitură morală pentru poporul nostru 
ortodox  şi  în  acelaşi  timp  ar  fi  un  succes  enorm  pentru  Biserica  papală,  a  căreia  mână  se  poate  întrevedea  şi  aici”  (alviţarul cu 
bombonele). 
Şi  iarăşi  zice:  ,,Cum  vedem  dar,  noul  calendar,  ar  putea  fi  respins  din  două  consideraţiuni  capitale:  întâi,  aceea  a  tradiţiunii[2] 
Bisericilor  Ortodoxe,  alături de care a avut cinstea a sta şi Biserica noastră naţională, chiar de la începutul încreştinării românilor; 
şi  apoi  în  al  doilea  rând,  pentru  că  noul  calendar  a  fost  operă  tot  a  Bisericii  Catolice  prin  Papa  Grigorie  al  XIII-lea,  carele  în 
timpul  turburărilor  din  Apus  şi  a  despărţirii  luteranilor  de  catolicii  papali,  a  căutat  să-şi  închipuie calendarul său în uzul trecerii 
timpului,  deşi  celui  existent  nu  i  se  găsise  nici  o  lipsă  şi  nici  nu  are  chiar”  (nu  are  prihană,  căci  s-a  spălat  cu  botezarea 
creştinească !). 
§ 2. Iar ziarul ,,Gazzetta del popolo” din Turin în 9 ianuarie 1924 sub titlul: ,,Biserica Ortodoxă din România primeşte calendarul 
gregorian” cetim următoarele[3]: 
,,Sfântul  Sinod  al  Bisericii  Ortodoxe  Române  a  hotărât  să  primească  calendarul  gregorian,  adecă  calendarul  ţărilor  şi  al 
Bisericilor  Apusene  Catolice.  ...  Acest  pas  al  României  pentru  recunoaşterea  calendarului  gregorian  are  o  mare  însemnătate, 
pentru că e un semn al duhului nou care domneşte 
 
printre  români  (?),  care,  lepădându-se  de  vechiul calendar rusesc (sic) fac un pas spre Apus, şi era firesc ca influenţa apuseană să 
se facă simţită în România, care în atâtea prilejuri a voit să amintească faptul că ţine foarte mult la obârşia ei romană ... 
Hotărârea Sfântului Sinod a fost primită cu mare mulţumire, pentru că se vede în ea un semn de apropiere între Răsărit şi Apus” 
... 
Şi  aţi  auzit  pe  I.P.S.  în  declaraţia  din  senat  (15  decembrie  1923)  cum  de  bine  ţine  hangul acestei apropieri, când zicea: tendinţa 
principală  a  Bisericii  Române  este  înfrăţirea  tuturor,  şi să nu ajungem la bifurcaţii centrifugale ,,care sunt primejdioase”. Auzi !? 
că  mare  primejdie  este pentru noii calendarişti a fugi de centrul calendarului gregorian; dar de ce nu au zis acum ca şi mai înainte 
că mare primejdie este a părăsi calendarul iulian stil vechi, dupre cum întru adevăr şi prăpăstioasă este îndrăzneala ? 
§  3.  Şi  dacă  mai  trebuie  luat  în  consideraţie  iarăşi  mărturisirea  tot  a  I.P.S.,  ce  o face în ,,Universul” din 13-26 septembrie 1924, 
unde zice că pe baza calculului celui nou calendaristic, între Bisericile Apusene şi Biserica Ortodoxă (poate cea românească) va fi 
o armonie. 
Auziţi ! Armonie ! A ce fluieră aceste îngăimări ? 
Peste tot şi întru toate, înnoiri, acomodări, la curent etc. 
Dar  mult  mai dezgheţat şi fără de sfială, I.P.S. Dr. Miron Cristea ne spune verde în ziarul ,,Plutus”, anul I, no. 75 – 1924, cum că: 
,,Dat  fiind,  zice,  că  îndreptarea  se  face  pe  bază  de  adevăruri  ştiinţifice,  matematice  şi  astronomice,  în  mod  firesc  ajungem  la 
puncte de întâlnire cu calendarul apusean”. 
Care adevăr îl întăreşte şi ,,Noua Revistă Bisericească” – din iulie 1924, pag. 96 – zicând: ,,Modificarea calendarului iulian 
coincide deocamdată cu calendarul gregorian, folosit de romano-catolici”. 
Deocamdată ?!, a pus gheara odată Eretele pe Puiu ... se tot duce cu el ... 
§  4.  Dar  poate  acestea ni se va zice că nu sunt de ajuns, ci se cere a se pipăi ceva mai oficial, adecă mai de valoare ca să dovedim 
cum  că  nu  îndreptarea  –  dupre  cum  tot  ne  împănează  urechile  –  ci  unificarea  cu  calendarul  gregorian  s-au  făcut;  ascultaţi, prin 
urmare,  de  sus  de  la  Sfântul  Sinod,  enciclica  sinodală,  în  care  la  cap.  al  VI-lea,  întru  expunerea  de  motive  ce  i-au  silit  ca  să 
schimbe calendarul, zice: 
,,Toate  statele  creştine  ortodoxe,  între  care  se  numără  şi  statul  nostru  românesc,  au  primit  pentru  uzul  lor  şi  al  cetăţenilor  lor 
ortodocşi calendarul gregorian, ca fiind mai aproape de anul ceresc decât cel iulian”. 
Şi  mai  departe:  ,,Şi  cum  calendarul  –  gregorian  –  nu  pune  în  joc,  zic  ei,  nici  fiinţa  credinţei  (?)  (dar  ce  aţi  jurat  în  vremea 
hirotoniei  în  arhiereu  ?)  nici  vreo  parte  însemnată  din  viaţa noastră bisericească, am crezut de datoria noastră să ne servim şi noi 
de el, pentru a înlesni în masa cetăţenilor noştri apropierile sufleteşti şi social trebuitoare” (!?). 
Credeţi că sunteţi convinşi cât de frumos se bat cap în cap hotărârile sinodale româneşti, şi cât de cu lesnire este astăzi la modă a 
se juca cu de-a canoanele şi de-a hotărârile. 
Cum  ?  Mai  înainte întru atâtea şedinţe sinodale s-a dezbătut de ideea schimbării ortodoxului calendar – ca de un pârjol neortodox 
–, iar acum, precum vedeţi, cu dragoste vâră văpaia în sânul ortodoxismului. Ce o mai fi aceste tainice apropieri ... ? 
Nu  care cumva a ghicit preotul Marinescu – pomenit mai înainte – când zice că: ,,Una din urmările cele mai simţite ale războiului 
este creşterea influenţei Vaticanului şi accentuarea unei hotărâte acţiuni papale în Orient ?” 
 
Iar  acum,  să  ne  mai  atingem  ceva  puţin de acele drăgălaşe de motive ce au înduplecat pe noii calendarişti să dreagă busuiocul cu 
apusenii papistaşi; şi iertându-ne domnia lor, căci dacă repetăm şi noi oare care termeni cam pipăraţi, aceasta cu dreptate o facem, 
deoarece  şi  în  enciclica  sinodală  de  10 ori a numit păgân pe ortodoxul nostru calendar, precum şi ori de câte ori are ocazia I.P.S., 
în loc de a îndemna pe norod să strige: Doamne Iisus Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-ne, îl dăscăleşte a repeta cum că 
calendarul iulian este păgânesc ! O ! Milostiv fii nouă, Doamne ! 
[1] Este publicat în ,,Cuvinte de viaţă”, pag. 314. 
[2]  În  cartea  filopapistaşului  Paulescu,  ,,Biserica  Românească”,  pag.  135,  relativ la a înnegri tradiţia clerului ortodox, scrie că ar 
fi  zis  în  ,,Adevăruri crude”, arhimandritul Visarion Puiu, azi episcopul de Bălţi, următoarele: ,,În Biserica noastră, zice P.S. Puiu, 
nu  e  o  tradiţie  nobilă  de  fapte  sau  de  idei  mari,  nici  în  clerul  înalt,  nici  în  cel  inferior.  ...  Tradiţia,  lăsată  de  trecut,  în  Biserica 
Română, se cuprinde destul de bine în cuvântul ,,bizantinism” în toate accepţiile lui nefaste”. 
Iată deci de ce dau goana la apusul ştiinţific. 
Şi  această  nepace  ce  o  are  asupra  tradiţiei  poreclite  ,,bizantinism”,  nu  numai  că  o  reproduce  cu  dulceaţă  filopapistaşul  dr. 
Paulescu,  ci  chiar  o  adeverează  şi însuşi ,,Noua Revistă Bisericească” (anul V, pag. 36) în articolul ,,Noii noştri episcopi” în care 
arată  pe  P.S.  Visarion  Puiu,  că  de  aceea P.S. Sa se impune stimei şi iubirii tuturor – purtare părută prea cu toată lumea amabilă – 
,,fiindcă nu face prea mult uz de fastul tradiţional”. 
[3] Vezi-o tipărită şi în ,,Biserica Ortodoxă Română”, no. 7, 1924. 

Capitolul VII 
Interesul material al noilor calendarişti 
§  1.  Peste  tot  şi  întru  toate  scrierile  noii  calendarişti  zic  cum  că,  prin  multele lor studii şi prin experienţe şi-au dat seama că, din 
cauza  nepotrivirilor  dintre  calendare,  se  păstrează  în  lumea  noastră  muncitoare  două  feluri  de sărbători, care pricinuiesc pagube 
enorme pentru economia ţării, care o reclamă marele interese ale statului ... 
Iată  că  şi  aici  apare  ,,alviţarul”  economist  în  curtea Bisericii lui Iisus Hristos, pre care întâmpinându-l marele patriot al neamului 
românesc, şi tot de odată frate ale neamului ortodox şi adevărat fiu al Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit, înaltul 
filosof  al  adevărului  teologic,  stâlpul  cel  nemişcat  al  ortodoxismului,  nemuritorul  şi  vrednicul  de  pomenire  sfântul  ierarh  al 
Bisericii lui Iisus Hristos – Neofit Scriban, deschide lupta cea legitimă a apărării Sfintei Biserici Ortodoxe, zicând[1]: 
,,Sistemul  zice  că legile de organizare şi disciplină făcute pentru Biserică, bună oară ca acum cu noul calendar, sunt consimţite de 
ţara întreagă, de cler şi de popor, pentru că stabilesc o mai folositoare ordine materială în Biserica Ortodoxă de Răsărit. 
Această  aserţiune  descoperă  intenţiile  cele  mai  secrete  şi mai triste, căci ce înseamnă a introduce o ordine materială în Biserică ? 
Biserica  lui  Iisus  Hristos  fiind  o  instituţiune  dumnezeiască  nu  primeşte  în  sânul  ei  inovaţiuni  civile  –  ordine  materială a puterii 
politice,  căci  ce  treabă  are  lumea  aceasta  în Biserica lui Iisus Hristos, sau în împărăţia Sa ? pentru că ce împărat poate să se pună 
în  locul  Său  ?  Iar  dacă  acea  ordine  materială  se  raportează  la:  schimbarea calendarului, reformarea sfintei liturghii, prescurtarea 
rugăciunilor, prefacerea cărţilor şi a limbii, desfiinţarea posturilor, îmbrăcarea clerului în 
 
frace, raderea bărbilor, introducerea organelor şi a cimpoaielor în Biserică, libertatea poligamiei în cler, excluderea monahismului 
de  la  orice  afaceri  bisericeşti  în  contra literei şi a spiritului sfintelor canoane etc etc, prin surprindere ca şi până acum, atunci, rău 
a înţeles românismul chiar şi destinul său cel glorios în Răsărit. 
Căci  Biserica  Ortodoxă  de  Răsărit,  care  în  timp  de  19  veacuri  a  trăit  cu  sfintele  canoane,  au  apărat  naţionalitatea  şi  literatura 
noastră  şi  chiar  şi  Europa  de  totala cotropire religioasă şi politică prin barbari, nu poate primi introducerea de ordine materială în 
sânul ei”. 
§  2.  Deci  dacă  această  cerinţă  materială  o  reclamă  marele  interese  ale  statului,  atunci,  vor  putea  oare  vreodată  sătura  uriaşele 
patimi  ce  şi-au  luat  o dezvoltare îngrozitoare de la război încoace ? Căci, ia să tragem cu coada ochiului prin Parlament ... şi vom 
vedea  acolo  acuzaţi  pentru  hoţie  chiar  pe  unii  din  foştii  miniştri[2]  !  Iar  în  faţa  tribunalelor  marţiale  s-au  văzut  târâţi  nu numai 
unii  laşi  de  la  căile  ferate,  de  la  consiliile  de  aprovizionare,  de  pe  la  ministere  până şi de prin poliţie, ci chiar şi unii din armată, 
ofiţeri superiori şi inferiori, acuzaţi tot pentru lăudata aceea de comunişti – hoţie ... 
§  3.  Iar  dacă  tot  mereu  bateţi,  I.P.S.,  în  înmulţirea  sărbătorilor  şi  ziceţi  că  ,,sunteţi  datori  a  căuta de a folosi tot ce poate duce la 
unirea  între  ei  a  tuturor  cetăţenilor  acestei  scumpe  patrii  române,  în  care,  ziceţi,  că  pe  lângă  noi,  ortodocşii,  se  numără  acum 
foarte  mulţi  de  altă  lege”;  şi  cum  ştiut  fiind  că  între  cei  de  altă  lege  sunt mai mulţi jidani, care au pus gheara pe întreg comerţul 
lumii,  iată  că  într-o  bună  dimineaţă,  cam  pe  întunerec ... hahamul din Iaşi, scârbit că domnul rector al universităţii nu i-a aprobat 
pentru  studenţii  jidovi  amânarea  examenului  de  sâmbătă,  ceea  ce  spera că domnul ministru îi va aproba[3], se prezintă Sfântului 
Sinod  şi  zice:  prea  sfinţilor,  pentru  ca  să  nu păgubească cetăţenii scumpei noastre (?) patrii colosala sumă de 26.500.000.000 lei, 
ce  ar  proveni  din  cei  500  de  milioane  pentru  fiecare  zi  de  repaus[4],  noi  am  hotărât  ca  împreună  cu  reprezentanţii  noştri jidovi 
ce-i  avem  şi  în  Parlament  să  cerem  ca  de  acum  înainte  să  fie  socotită  ca  zi  de  repaus  numai  sâmbătă, fiindcă noi suntem cei ce 
avem în mână comerţul şi industria ... 
Şi tare ne mai temem de aşa ceva ! 
Căci dacă au reuşit să vâre blestemata gheară în tratatul de la Saint-Germain, unde între altele cetim[5]: 
,,România recunoaşte ca cetăţean român, cu drepturi depline şi fără altă formalitate, orice persoană născută sau domiciliată în 
interiorul teritoriului integral românesc ... 
Şi:  ,,Ovreii  nu  vor  fi  obligaţi  să  îndeplinească  acte  constituind  o  violare  a  sabaturilor.  Ei  nu  vor  fi  izbiţi  de  nici  o  incapacitate, 
dacă refuză să se ducă la tribunale, sau să îndeplinească acte legale în ziua sâmbetei. 
România declară intenţia ei de a se obţine să prescrie sau să autorizeze alegeri, fie generale, fie locale, cari să aibă loc sâmbăta 
...”. Bine înţeles, se vor face duminica ! 
[1] ,,Răspuns guvern. şi sinod. românesc din 1866”, pag. 8. 
[2] Vezi ,,Cele 4 patimi” de dr. Paulescu, pag. 52. 
[3] Jurnalul ,,Cuvântul Studenţesc” din 1905. 
[4]  Iar  domnul  senator  Drăghiciu  în  conferinţa  din  18  decembrie  1925  ţinută  la  Sibiu a spus că la români fiecare zi de nelucrare 
aduce  o  pagubă  de  un  miliard  de  lei;  şi  că  13  zile  de  sărbători  trebuie  trecute  asupra duminicii. Vezi ziarul german ,,Bukarester 
Deutsche Volksblatt”, 22 decembrie 1923. 
 
Acest  domn  senator  a  fost  şi  la  minciuno-congres  pan-ortodox  de  la  Constantinopol  din  partea  României,  unde  s-a  hotărât  şi 
împuţinarea  sărbătorilor.  Atunci  dacă  se  tot  strigă  bani,  nu  este  departe  reînvierea  cultului  zeului  Mamona;  şi  statuia  lui  Iuda 
Iscarioteanul,  ridicată  în  unul  din  oraşele  de  pe  Volga,  Rusia,  va  mai  avea  tovarăşi  de  imitatori.  Vezi  ,,Noua  Revistă 
Bisericească”,  anul  V, pag. 208. De asemenea, ceteşti şi broşura ,,Chestiunea unui Sinod Ecumenic” de I.P.S.S. Mitropolit Primat 
Miron  Cristea,  unde  între  alte  propuneri  zice  în  unire  cu  Sfântul  Sinod  ca  sărbătorile  din  cursul  săptămânii  să  fie  trecute  în 
duminica viitoare. Întocmai după calapodul anglican !!? 
[5] ,,Cele 4 patimi” de dr. Paulescu, pag. 200. 

Capitolul VIII 
Rostul mărturiei scripturelnice din enciclica sinodală 
§  1.  Aşa  dar  am  văzut  că  dacă  cei  ce  au  schimbat  calendarul  au  avut  în  vedere  grosolanul  materialism  –  lozinca celor de modă 
nouă –, atunci cu adevărat unii ca aceştia sunt cu totul lipsiţi de adevăratul duh bisericesc, după cum ei însuşi au aprobat-o. 
Însă ca nu cumva să se găsească cineva imputându-le că spre întărirea croirii noului lor calendar nu aduc nici o mărturie 
scripturelnică – după cum nici nu aduc –, iată că pune una în enciclică: 
,,Ne-am  dat  seama,  zice,  de  asemenea,  că  n-avem  dreptul  să  ne  opunem  ştiinţei  care  ne  vesteşte  adevărul,  pentru  că  lupta 
Mântuitorului  Hristos  a  fost  în  lumea  aceasta  ca să le impună tuturor adevărul. ,,Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta 
am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul. Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul meu” (Ioan 13, 37). 
Şi  încheie  că  le  e  frică  de  a  mai  se  opune  adevărului,  românii,  la  schimbarea  calendarului,  căruia  i  s-a  mai  adăugat în sprijin şi 
cele  3  motive  economice,  căci  ,,ar  fi,  zic  ei,  a  se opune lui Hristos şi realităţilor în care ne-a fost dat să trăim (adică modei nouă) 
!” 
§  2.  Cum  s-ar  zice ne dă a înţelege că opera eusforului de Papă Grigorie al XIII-lea cuprinde în sine o lucrare a adevăratei ştiinţe, 
şi,  ,,dacă  ne-am  opune  acestei  descoperiri  ştiinţifice,  zic noii reformişti, precum şi realităţilor din zilele noastre, ar însemna că ne 
opunem  lui  Hristos”;  şi  spre  întărirea  căreia  aduc  ca  mărturie  stihul  37  din  capul  XVIII  al  Sfântului  Evanghelist  Ioan,  pomenit 
mai  sus.  La  a  căruia  tâlcuire deschizând sfinţita carte a Sfântului Teofilact, pagina 665 se află, cu totul de altfel, o altă înţelegere, 
care nicidecum nu seamănă cu noima ce au voit a-i da făuritorul enciclicei sinodale. Căci 
Răspunsul  Mântuitorului,  că:  ,,Eu  pentru  aceasta  m-am  născut şi spre aceasta am venit în lume ca să mărturisesc adevărul” nu se 
poate  potrivi  la  mincinoasa  scornitură  a  papei,  cum  că  ar  fi  cu  adevărat  operă  ştiinţifică,  ci,  Mântuitorul  cu  cuvintele  acelea  a 
răspuns  lui  Pilat,  cel  ce  a  întrebat:  ,,Au  împărat eşti tu ?”, şi pentru aceasta toată înţelegerea, cum am zis, după sfinţiţii tâlcuitori, 
este atribuită aceluia – lui Pilat; pe când rostul tălmăcirii din enciclică este departe de sensul chestiunii despre care se vorbeşte. 
Prin urmare s-au falsificat şi s-au denaturat adevărul, căci pretinsa simfonie nu se găseşte nicidecum în tâlcuirea stihului citat în 
enciclica sinodală. 
Însă foarte potrivită va fi zisa prea cuviosului mărturisitor şi marelui ierarh Gherasim Safirin, ce arată că: 
,,Aţi răstălmăcit P.S. până şi un stih din Sfânta Evanghelie, referitor la altă chestiune, numai pentru ca 
 
să vă susţineţi tema cu ori ce preţ, fie şi cu acel al falsei interpretări, şi cu aer de triumf !”[1] 
Şi  nu  va  fi  lucru  de  mirare,  căci,  dacă  acum  regretă  că  au  întârziat  a  se  acomoda  descoperirilor  ştiinţifice  papale,  mâine,  cu 
nesuferită  amărăciune  vor  suspina  că  de  ce  nu  mai  de  mult  s-a  supus  şi  altor  descoperiri  ...  şi  atunci,  cu  urgie  vor  arunca 
răspunderea asupra bizantinismului care le-au stat în curmeziş de a se contopi în marea masă de obârşie romană. Vedeţi ! Vedeţi ! 
§ 3. Şi aceasta a decurs de acolo: 
Fiindcă  s-a  dat  şi  se  dă  în  şcolile  teologice  mai  multă  importanţă  obiectelor  ştiinţei  profane  decât  principiului  sacru,  de  aceea 
ne-am  pomenit  cu  ordinul  de  sus  –  tocmai  de  la Sfântul Sinod – că ,,nu trebuie să ne opunem ştiinţei”, fără a-şi mai da socoteală 
dacă  vestirile  ştiinţifice, pretinse adevăruri, se conglăsuiesc, sau le aprobă ori nu Biserica Creştină Ortodoxă; care Sfântă Biserică 
cu  dumnezeiescul  ei  glas,  prin  Sfântul  Apostol  Pavel  zice:  ,,Credinţa  voastră  să  nu  fie  întru  înţelepciunea  oamenilor,  ci  întru 
puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 5). 
Pre care tălmăcind-o Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Teofilact mai prescurtând-o – pre această zicere – zice: 
[2]. ,,Înţelepciune a oamenilor, pre înduplecătoarele cuvinte şi pre buna limbuţie o numeşte aicea Pavel”. Şi iarăşi: 
,,Iar înţelepciune grăim întru cei depliniţi, înţelepciune însă nu a veacului acestuia, nici a stăpânitorilor veacului acestuia, a celor 
pieritori (stih 6). 
Înţelepciune  a  veacului  acestuia  numeşte  dumnezeiescul  apostol  pre  învăţătura  cea  din  afară,  pentru  că  este  vremelnică  şi  se 
stinge  împreună  cu  veacul  acesta;  iar  stăpânitori  ai  veacului  acestuia  numeşte  pre  înţelepţii  şi  scriitorii  şi  ritorii  cei  din  afară”; 
cărora filosofi le spune verde Sfântul Apostol Pavel, că: 
§ 4. ,,De se pare cuiva a fi înţelept în veacul acesta, facă-se nebun, ca să fie înţelept” (I Corinteni 3, 18). 
Adecă  dupre  tâlcuire[3]:  ,,Ori  carele  se  mândreşte,  sau  se  socoteşte  că  este  înţelept,  acela  să  se  facă  nebun,  adecă,  acela  să 
necinstească  şi  să  defaime  pre  omeneasca  înţelepciune  cea  din  afară,  pentru  ca  să  câştige  pre  înţelepciunea  cea  dumnezeiască. 
Căci precum sărăcia cea dupre Dumnezeu este slavă, aşa şi nebunia cea dupre Dumnezeu este înţelepciune”. 
Şi de ce oare să defăimăm înţelepciunea lumii acesteia ? 
De aceea zice: ,,Că înţelepciunea lumii acesteia nebunie este la Dumnezeu” (stih 19); adecă: 
,,Înţelepciunea  lumii,  zice,  la  Dumnezeu  este  nebunie,  nu  numai  căci  aceasta  nu  trebuieşte  la  înţelepciunea  cea  adevărată  şi 
dumnezeiască,  ci  şi  pentru  că  o  împiedică;  fiindcă  umflarea  şi  mândria,  ce  pricinuieşte  la  cei  ce  o  au,  nu-i  lasă  să  se  înveţe  şi 
pentru  aceasta  îi  face  să  rămână  totdeauna  întru  neînvăţătura  şi  necunoştinţa  adevărului.  Pentru aceasta şi ca nişte nebuni şi fără 
de  minte  se  prinde  şi  se  vânează  de înalt prea înţeleptul Dumnezeu, că scris este: cela ce prinde pre cei înţelepţi întru viclenia lor 
(Iov  5,  13);  adecă[4],  aici  aduce  apostolul  mărturie  de  la  Dreptul  Iov,  că  omeneasca  înţelepciune,  la  Dumnezeu  este  nebunie şi 
zice  că  întru  tot  înţeleptul  Dumnezeu  prinde  pre  cei  înţelepţi din afară, filosofi, ca pre nişte nebuni, adecă, cu însuşi armele lor îi 
biruieşte  şi  cu  toată  viclenia  lor  îi  vânează.  Căci  deşi  se  par  ei  a  fi  înţelepţi  şi  întru  tot  vicleni  –  cu  sofismele  lor  şi  cu  mult 
împleticitoarele  lor  siloghismuri  –  dar înaintea lui Dumnezeu se vădesc că sunt nebuni şi fără de minte ... Drept aceea cu viclenia 
aceea  cu  care  ei  socoteau  că  le ştiu toate, însuşi aceia s-au vădit că nu au ştiut nimica, ci sunt mai netrebnici şi mai necunoscători 
întru cele de nevoie şi mântuitoare, mai mult decât pescarii şi făcătorii de corturi”. 
Pentru aceasta şi Domnul zice lor: ,,Pierde-voiu înţelepciunea înţelepţilor şi priceperea pricepătorilor o 
 
voiu  strica”  (Isaia  29,  14),  fiindcă:  ,,Au  nu a făcut Dumnezeu nebună pre înţelepciunea lumii acesteia ?” (I Corinteni 1, 20); care 
însemnează[5]  că  o  au  arătat  pre  ea  Dumnezeu  că  este  nelucrătoare  şi  o  au  înprivelişcit  (expus) că este nebună şi fără de minte, 
pentru că nu au putut să afle pre adevărata cunoştinţă de Dumnezeu”. 
§  5.  De  aceea,  pentru  ca  să  afle  pre  această  adevărată  cunoştinţă  de Dumnezeu, Sfântul Vasilie cel numit Mare ,,cel ce cunoştea 
aşa  de  bine  dialectica  şi  arta  de  a  lega  consecinţele  cu  principiile,  încât  nimeni  nu  se  putea  împotrivi raţionamentelor sale; erau 
aşa  de  bine  înlănţuite,  că  era  mai  lesne  a  ieşi  dintr-un  labirint  decât  din  ele.  Ştia  geometria,  medicina  şi  alte  ştiinţe,  fiind 
încredinţat,  atunci,  că  fără  de  acestea  nu  se  poate  distinge  cineva,  dar  le  dispreţuia  ca  pre  unele  ce  erau  nefolositoare  unui  om 
destinat pentru apărarea şi gloria religiunii”[6]: şi pentru aceea, zicem, luă calea pustiului. 
Şi, ia să-l auzim pre el să ne spună singur, din ce motive a renunţat la literatura profană a deşertăciunii: 
,,După  ce  am  petrecut,  zice[7],  multă  vreme  în  deşertăciune,  după  ce  am  cheltuit  mai  toată  tinereţea  în  lucruri  nefolositoare, 
pentru  a  înţelege  învăţăturile  înţelepciunii  pre  care  Dumnezeu  o  numeşte  nebunie  (I  Corinteni  1,  20);  mă  deşteptai  în  sfârşit ca 
dintr-un  somn  greu  şi  aruncai  ochiul  asupra  adevăratei  lumini  a  adevărului,  adecă  a  Evangheliei.  Văzui  atuncea  deşertăciunea 
înţelepciunii  învăţaţilor  lumii,  care  lucrează  în  zadar.  Am  plâns  multă  vreme  pentru  ticăloşia  vieţii  mele,  şi  în  rugăciunile mele 
ceream ca să mă povăţuiască cineva şi să mă deprindă în regulile vieţii cuvioase”. 
Şi  pentru  acest  scop  nu  se  adresă  astronomilor  filosofi,  cărora  cei  de  modă  nouă  le  atribuie  că  posedă  adevărul  ştiinţific,  ci 
pedestru  doi  ani  călătoreşte  prin  pustiurile  Siriei,  Eghipetului  şi  prin  alte  părţi,  spre  a  găsi  vreun  zdrenţăros  îngropat  în  nisipul 
Mesopotamului pentru a-i arăta calea cea adevărată – a cerului. 
§ 6. Dar poate se va zice că dispreţul arătat filosofiei lumii acesteia a fost numai o furie momentană. Nu. Căci iată-l ca episcop 
propovăduind sus şi tare şi zicând: 
,,Oare  mustra-voiu  deşertăciunea  celor  din  afară  –  a  filosofilor  –  sau  lăuda-voiu  adevărul  nostru  ?  Multe  pentru  fire  au  scris 
înţelepţii  elinilor,  şi nici un cuvânt al lor nu au stătut nemişcat şi neclintit, de vreme ce pururea cel de apoi pre cel mai dinainte de 
el  îl  surpă.  Drept  aceea  noi  nu  avem nici o trebuinţă a vădi şi a surpa pre ale acelora, pentru că din destul sunt ei între dânşii spre 
a  loruşi  răsturnare  ...  Că  geometriile,  adecă  măsurările  de  pământ  şi  meşteşugurile  cele  aritmiceşti,  şi  iscodirile cele pentru cele 
tari  şi  mult  vestita  lăudăroasa astronomie – deşertăciunea cea cu multă îndeletnicire – spre ce fel de sfârşit s-au răzvrătit, dacă cei 
ce  se  sârguiesc întru acestea au socotit că şi lumea aceasta ce se vede împreună vecuitoare este cu Ziditorul tuturor, cu Dumnezeu 
? 
Ci atâta s-au făcut deşerţi cu socotelile sale şi s-au întunecat nepriceputa lor inimă, întru cât zicând că sunt înţelepţi s-au nebunit 
(Romani 1, 22). 
Cu  adevărat  mulţimea  înţelepciunii  lumii  le  va  aduce  lor  vreodată  adăugire  a osândirii celei cumplite, că atâta de ageri spre cele 
deşarte  privind,  de  bună  voie  către  priceperea  adevărului  s-au  orbit.  Căci  cei  ce  măsoară  despărţirile  de  loc  ale  stelelor  şi  dau 
înscris  pre  cele  ce  dintr-însele  pururea  se  văd,  şi pre cele ce despre partea cea despre miezul nopţii, şi pre acelea, câte împrejurul 
polului  celui  despre  amiază  zi  fiind  aşezate  –  unora  sunt  arătate,  iară  nouă  necunoscute  –,  şi  lăţimea  cerului  şi  crugul  cel  cu 
zodiile  prin  milioane de părţi îl despărţesc, şi pre întoarcerile înapoi ale stelelor şi înfigerile şi plecărilor lor, şi la mişcarea tuturor 
cea  spre  cele  dintâi  cu  iscodirea  cea  cu  de-amănuntul  au  luat  aminte,  şi  în  câtă  vreme  fiecare  din  planete pre a sa înconjurare o 
împlineşte:  unii  ca  aceştia,  o  meşteşugire  din  toate  nu  au  aflat,  ca  să înţeleagă adecă pre Dumnezeu, Făcător a toate şi Judecător 
drept, aducând veşnică răsplătire pentru cele ce au lucrat întru această viaţă trecătoare”[8]. 
§ 7. Dar toate aceste adevăruri rostite de Sfinţii Părinţi la adresa rătăcirii filosofilor, fie prin osebitele 
 
sfintelor  lor  scrieri,  fie  întru  tâlcuirile  ce  făceau Sfintei Scripturi, s-au găsit unii astăzi ca indirect să le submineze, spre a le ataca 
autoritatea,  zicând[9]:  ,,Aşa  de  mare  a  fost”  nepăsarea  noastră  a  românilor  faţă  de  Sfânta  Scriptură,  că  ,,n-avem  până  astăzi  o 
traducere a ei cum se cade”. 
Care  va  să zică, tot ceea ce s-a scris sau s-a tradus până acum pe limba românească – care spre a noastră învăţătură s-a scris tot ce 
s-a  scris  de  cuvioşii  Părinţii  noştri  –  ar  urma  după  înnoitorul  teolog,  ce  se  tânguieşte  că  nu-i  tradusă  bine  Sfânta  Scriptură,  să 
zicem că au îmbătrânit vechile traduceri şi ca atare trebuie date la reformă. 
Tot  asemenea  şi  un  altul  de  talia  acestuia  –  care  ni  se  pare  că  tot  în  urma  lui  calcă  –  zice  că:  ,,Cele  14  trimiteri  ale  Sfântului 
Apostol  Pavel,  tâlcuite  de  Teofilact  (dar  titlu  de  sfânt  ce  l-ai  făcut  dta  ?),  sunt  traduse  în  româneşte  de  mitropolitul  Veniamin 
Costache  într-un  stil  foarte  greu  de  înţeles  astăzi”[10].  Aşa  poate  o  fi,  care  şi  întru  adevăr  este  foarte  grea  de  înţeles  Sfânta 
Scriptură  minţii  celeia  ce  s-a  îndopat  cu  senzaţiile  lui  Locke,  cu  bâiguielile  lui  Darwin,  cu  aiurelile  lui  Voltaire,  Shakespeare, 
Vergil,  Dante,  Milton,  Renan  şi  alţii,  care  încuibându-se  în  tranşeele  minţii  celor  de  moda  nouă,  de acolo, fără de sânge nu-i va 
putea scoate ca să primească Duh. 
§  8. Drept aceea, bine a zis Sfântul Grigorie Palama – tropologhiceşte tâlcuind cuvântul Domnului ce zice ,,că cu anevoie va intra 
bogatul  întru  împărăţia  lui  Dumnezeu”  (Matei  19, 23) – cum că ,,precum bogatul întru avuţii cu anevoie poate a se mântui, aşa şi 
cel  bogat  întru  învăţăturile  cele  din  afară,  cu  anevoie  poate  a  se  mântui;  iar  de  le  va  lepăda  pentru  Hristos,  ori  măcar  de  le  va 
întrebuinţa spre slava lui Dumnezeu şi pentru folosul aproapelui, poate se va mântui”. 
Pentru aceasta porunceşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur unele ca acestea către Părinţi zicând: 
,,Nu  căuta  cum  ai  face  ales  întru  învăţăturile  cele  din  afară  pre  fiul  tău,  ci cum l-ai arăta pre el să defaime slava învăţăturii celei 
din afară în lumea aceasta: pre acestea nu le învaţă cineva de la dascăli, nici prin meşteşug, ci prin dumnezeieştile cuvinte”[11]. 
Şi  fiindcă  noii  calendarişti,  cum  am  zis,  pun  mare  temelie  pe  ştiinţă  şi  pre  care  înălţând-o  la  cel  mai  înalt  grad,  îi  lipesc părute 
adevăruri, pentru aceasta, ia să mai auzim ce ne spune marele profesor de filosofie, protosinghelul Eufrosin Poteca († 1859): 
[1] Răspuns la adresa I.P.S.S. Preşedinte al Sfântului Sinod al României cu no. 238 din 5 decembrie 1909. 
[2] Tâlcuirea celor 14 epistole ale Sfântului Apostol Pavel, tom 1, pag. 294. 
[3] Idem, idem, pag. 313. 
[4] Vezi Tâlcuirea celor 14 epistole, tom 1, pag. 314. 
[5] Idem, idem, pag. 284. 
[6] ,,Dicţionar aghiografic”, Gherasim Timuş, pag. 851. 
[7] ,,Sfântul Vasilie”, traducere de mitropolit Iosif Gheorghian, pag. 55. 
[8] Voroava I la Exameronul Sfântului Vasilie, pag. 2. 
[9] Pr. I. Mihalcescu, în ,,Biserica Ortodoxă Română” – 1924, pag. 416. 
 
[10] ,,Noua Revistă Bisericească” – 1923, pag. 67. 
[11]  Voroava  XXI  la  cea  către  Efeseni.  De  asemenea  ceteşte  şi  tâlcuirea  stih.  4  din  cap.  6  către  Efeseni  ce  zice:  ,,Părinţi  nu 
întărâtaţi pre fiii voştri, ci hrăniţi-i pre ei întru pedepsirea şi sfătuirea Domnului”, împreună cu subînsemnările de acolo. 

Capitolul IX 
Despre starea cea nestatornică a ştiinţei lumii 
§  1.  Aşa  s-a  întâmplat,  zice[1],  de-a  pururea  la  prea  frumoasa  filosofie  a  ştiinţelor,  aceea  ce  se  obişnuieşte  la  forma 
îmbrăcămintelor,  care  nu  pre  fiecare  veac,  ci  pre  ani  se  schimbă;  aşa  şi  la  filosofie,  când  una  când  alta  să  fie  după  gustul 
oamenilor,  încât  la  un  bărbat,  adăpat  de  începăturile  filosofilor  celor mai noui, nu mai puţin de râs i s-ar părea părerile celor mai 
vechi, decât nouă moda hainelor strămoşilor noştri. 
Şi va veni vremea, nu mă îndoiesc, când şi pre aceste lumini alţii le vor întuneca, şi poate nu după multă vreme, arătându-se cu 
multă fantazie întru acest teatru. 
Ce  prefacere,  vai  ! în toate lucrurile; nici învăţăturile muritorilor nu sunt aşa de statornice, ca una şi aceeaşi să poată plăcea multă 
vreme. Când eram băiat auzeam de la dascăl, ţin minte, că filosofii cei trecuţi, toţi au fost călcaţi de soarta croitorilor ... !” 
Iar despre sholastica filosofie din veacul de mijloc şi pentru noua filosofie zice[2]: 
,,Dar  aceşti  angheliceşti  şi  heruvimiceşti  şi  serafimiceşti  învăţături  (socotite  de  ei)  nu  numai  pre  toată  filosofia  şi theologhia cu 
prea  multe  greşale  au  spurcat-o,  ci  încă  şi  în  filosofia  năravnică  au  introdus  urâtele  acelea  începuturi,  a  celui  de  crezut,  a 
metodului de aşezarea voirii, a păzirii scoposului, a păcatului filosoficesc, pre care iezuiţi şi acum cu minunare le întrebuinţează. 
§  2.  Însă  cei  ce  se  silesc  a  ne  impune  supunere  la  ştiinţă şi realităţilor în care ne-a fost dat să trăim, pretinzând cum că şi Hristos 
aşa  ne  porunceşte  prin  învăţăturile  Sale  (vai  de  neştiinţă  !),  poate  vor  zice iarăşi că osanalele cele de mai sus adresate filosofilor 
au  îmbătrânit;  atunci,  ia  să  facă  dragoste  să  asculte  pe  domnul  N.N.  Alexandri,  ce  ne  zice  în  articolul  ,,O  ligă  pentru  educaţia 
morală”, despre realităţile ştiinţifice de astăzi: 
,,Şcoala  de  azi  ne  dă  specialişti,  distrugându-ne  trupul  prin  metodele  ei  proaste  şi  introducându-ne  un  haos  în  sufletele copiilor 
prin predarea nesănătoasă şi nepotrivită a legii lui Dumnezeu, istoriei, literaturii etc etc. 
Ştiinţa  noastră  şi  artele,  care  au  născocit  toate  minunile  tehnice,  în  timpurile  războiului  au  creat  tunurile  ,,Krup”  şi  alte 
instrumente ucigătoare. Graţioasele aeroplane au aruncat granate asupra celor nevinovaţi ... 
Chimia şi fizica au inventat gaze asfixiante, lichide arzătoare şi substanţe explozibile. 
Cu această operă de distrugere se ocupă corifeii ştiinţei şi specialiştii erudiţi ... 
Pentru nimeni nu e taină că ştiinţele şi artele au renunţat la spiritul religiei şi al moralităţii. 
 
Oamenii contemporani (auzi !) îndeosebi – învăţaţii mai ales după războiul mondial, sunt cei mai ignoranţi din punct de vedere 
creştinesc”[3]. 
Deci,  dacă  ştiinţa  este  zugrăvită  cu  aşa  culori  bătătoare  la  ochi,  precum  cu  adevărat  aşa  şi  este,  –  şi  poate  acestea  nu  vor  fi  cu 
dinţii  căzuţi  de  bătrâneţe – se cuvenea oare ca noii calendarişti, sforţând glasul Evangheliei, să înfăţoşeze pre Mântuitorul cum că 
porunceşte supunere realităţilor ştiinţifice ? 
§  3.  Aşa  dar,  ca  nu  de  la  noi  să  se  aştearnă  concluzia  la  adresa  ştiinţei,  să  punem  de  faţă  însuşi încheierea ce o face domnul dr. 
diacon  Gh.  Comşa  în  broşura  ,,Poate  crede  omul  modern în minuni”, care este tipărită la 1923 în tipografia cărţilor bisericeşti, şi 
dacă nu ne înşelăm, sub direcţiunea a însuşi referendului unificării calendarului P.S.S. Episcop Vartolomeiu, în care zice: 
,,Pentru  un  creştin,  care  urmează  lui  Hristos,  aceste  expuneri  sunt  de  prisos.  Dacă are să aleagă între Biblie (Sfânta Scriptură) şi 
ştiinţa  modernă,  ştie  pe  care  parte  să  caute  adevărul.  Obiecţiunile  minţii  omeneşti  şi  izvoarele  ştiinţei  nu-l  vor  putea  duce  în 
rătăcire.  El – creştinul – ştie că mintea omenească şi ştiinţa nu pot arăta calea cea adevărată în cele cereşti, căci ele rătăcesc foarte 
des în lucrurile omeneşti”. Şi cu drept cuvânt. 
§  4.  Căci,  iată  pe  când  ceata  astronomilor,  până  acum,  îşi  făurise  un  drum  nălucit  spre  planeta  Marte,  în  care  se  întărea  că  e 
locuită  de  oameni şi de la care dracii îi înşelau că primesc radiograme; deodată fără veste sare din drum celebrul astronom suedez 
Sixante  Arrhemus  şi  susţine  că  planeta  Marte  e lipsită de oxigen şi prin urmare nu poate fi locuită, ci, numai planeta Venus[4] ar 
putea fi prielnică vieţii animale şi vegetale[5]. 
Las  că  şi  mai  înainte  bâiguiau  astronomii  că  şi  planeta  Saturn  e  locuită,  şi  că  un  om  de  2  ani  din  ai lui Saturn este de 58 de ani 
de-ai noştri, şi că Saturn este de 100 de ori mai greu ca pământul nostru şi de 888 de ori mai voluminos ! 
Bre !!! ce ştiinţific cântar o fi şi acela ce cântăreşte pământul întreg şi planetele de pe bolta cerului ! 
Iată cernături sataniceşti ale înşelăciunii minţii filosofilor; şi pentru unii ca aceştia numiţi nebuni, ce se nălucesc a măsura şi cu 
metru distanţele între planete, au zis Domnul: 
,,Că se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni ca să amăgească (de se va putea şi pre 
cei aleşi)” (Matei 24, 24). 
Dar  dacă  Dumnezeul  minunilor  va  voi  a  mai repeta minunea întunecării soarelui şi a celei mai presus de fire grabnica călătorie a 
lunii din vremea răstignirii Mântuitorului[6], ce se vor face socotelile cele nălucite după hârtie ale mult deşartei astronomii despre 
lungimea anului solar şi a lunii sinodice ?! 
Şi  fiindcă  se  tot  ţin gânj noii calendarişti de zadarnica nălucire a lui Papa Grigorie, cum că calendarul nostru bisericesc ortodox – 
care-l  hulesc  ei  că  a  fost  şi  este  păgânesc  –  a  rămas  în  urmă  cu  13  zile  după  exacta  ştiinţă  a  astronomilor,  pentru  aceasta, ia să 
punem de faţă câteva socoteli ale oare căror astronomi şi să vedem aceştia au scăpat de soarta croitorilor ştiinţifici. 
[1] În ,,Precuvântare la filosofie” de Eufrosin Poteca, carele au fost ieromonah protosinghel şi unul din primii profesori de 
filosofie la Liceul ,,Sfântul Sava” din Bucureşti (1786-1859). 
Iar în anul 1899 domnul Dimitrie Dobre, pentru a obţine licenţa de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, prezintă teza intitulată 
,,Eufrosin Poteca Motreanul”. 
 
[2] Vezi ,,Istoria filosoficească” de acelaşi, cap. 4, § 102. 
[3]  Să  se  vadă  şi  broşura  corpului  profesorilor  din  Iaşi,  1881,  împotriva  noului  proiect  de  lege  a  instrucţiunii  publice,  în  care 
religiunea  ca  obiect  de  învăţământ  se  excludea  din  instrucţiunea  primară şi secundară; iar pe lângă mitropoliţi se încuiba câte un 
iezuit sfetnic ! Şi să te mai miri că profesioniştii sunt aşa de ignoranţi faţă de creştinism ! 
[4] Venus este sinonim cu Afrodita, Venera: cea mai strălucită dintre planete, numită şi Luceafărul de dimineaţă. Iar la idolatri, 
zeiţa frumuseţii şi a destrăbălărilor ruşinoase. 
[5] ,,Orizontul” – 1924, pag. 380, ,,Locuitorii planetei Venus”. 
[6] Vezi la urma ,,Cele 5 simţiri” pentru câte minuni cuprinde minunea lipsirii soarelui şi a lunii din vremea răstignirii Domnului 
nostru Iisus Hristos. 

Capitolul X 
Deosebiri de păreri astronomice în 
chestia calculului calendaristic 
§  1.  După  socotelile  calendaristice  ale  Sfintei  noastre  Biserici  Creştine  Ortodoxe  de  Răsărit,  anul  iulian  este  de  365 de zile şi 6 
ore, conform principiilor reformei iuliane stabilite de către astronomul eghiptean Sosigene, în 46 î.Hr.. 
Pe la mijlocul veacului al doilea vestitul astronom Ptolomeu din Pelusiul Egiptului observă că după 300 de ani şi ceva mai mulţi, 
calendarul iulian va fi mai lung cu o zi[1]. 
După  cum  am  arătat  mai  înainte  aici,  la  Apus,  de  pe  timpul  despărţirii  Bisericilor,  a  început  a  se  şopti că calendarul ecleziastic 
trebuie  reformat,  ca  şi  multe  alte  înnoiri  de  care  au  abuzat  papii,  dar  însă  după  zadarnice  svârcoliri  schimbarea nu se făcu; căci 
vestitul  astronom  Copernik  declară sinodului din Laterano – 1517 – cum că nu se cunoaşte exact nici lungimea anului solar nici a 
lunii sinodice[2]. 
Cu  toate  acestea  astronomul  Luige  Lilio  în 1582 neţinând socoteală de declaraţia lui Copernik susţinu după secul său cap că anul 
iulian a rămas în urmă cu 10 zile de anul solar – astronomic – căruia după cum am văzut, 
Marea  adunare  sinodală  ortodoxă  din  1583  îi  arătă  că  nu  e  adevărat  că în 1265 de ani – de la 318- 1583 – din ziua ce prisoseşte, 
precum  zic  ei,  într-o  perioadă  de  134  de  ani  s-ar  aduna  10  zile,  ci  numai  9  zile,  10  ceasuri  fără  1⁄2  de  secundă,  de ar fi aşa; iar 
dacă pune că după 120 de ani se adună o zi, atunci trece peste 10 zile. 
Iar după socotelile lui Ptolomeu (zice Sfântul Sinod din 1583), de la Sfântul Sobor I din Nikeea până la 1583 s-ar aduna 4 zile, 5 
ceasuri şi 13 secunde. 
Iar  în  calendarul  popular  din  1860,  unde  se  vorbeşte de reforma calendarului din 1582, se zice că anul astronomic este de 365 de 
zile, 5 ore şi 49 de minute; prin urmare mai scurt cu 11 minute decât anul iulian. 
 
Iar  în  ,,Cronologia  bisericească”  de  episcopul  Ghenadie  Enăceanu,  publicată  în  revista  ,,Biserica  Ortodoxă  Română”  din  1882, 
pag. 421, zice că anul astronomic este de 365 de zile, 5 ore, 48 minute şi 48 secunde. 
Iar  în  calendarul  bisericesc  ortodox  pe  anul  1900,  de  protosinghel  Sofronie Vulpescu şi aprobat de Sfântul Sinod al României în 
şedinţa  din  21  octombrie  1899,  la  pag.  13  se află zis că anul iulian rămâne în urma anului solar cu 11 minute şi 10 secunde, ceea 
ce face o diferenţă de o zi în 130 de ani. 
Iar  distinsul  profesor  D.  Mirescu,  în  jurnalul  ,,Apostolul”  din  1900,  a demonstrat că rău şi fără de cale ni se încarcă socoteala cu 
13  zile  de  la  1900;  cu  13  zile  vom  rămânea înapoi, zice, aproape de sfârşitul veacului al XX-lea, iar nu din ultimul an al celui de 
al XIX-lea. 
Iar  în  calendarul  bisericesc  ortodox  pe  toţi  anii,  de  domnul  dr.  Chiricescu,  şi aprobat tot de către Sfântul Sinod în şedinţa din 24 
noiembrie  1921,  se  află  scris  că  anul  iulian  de  365  de  zile  şi  6  ore  este  calculat  a  fi  mai  lung  cu  11 minute şi 12 secunde decât 
anul astronomic, deşi 
Altă dată acesta era socotit, zice, a fi mai scurt cu 11 minute şi 9 secunde decât anul iulian, şi 
Mai altă dată cu 11 minute şi 15 secunde, ceea ce face ca nu după 100 de ani, sau după 200, ca în stilul nou, ci după 129 de ani şi 
ceva sau după 128 de ani diferenţa să ajungă la o zi. 
Iar în enciclica sinodală anul cr. se zice că anul gregorian rămâne în urmă de anul cerului cu 22-26 secunde, care la 4.000 de ani 
fac o zi. 
Iar  după  îndreptarea  care  se  pretinde  că  o  fac  noii  calendarişti  anului  iulian,  nu  mai  rămâne  în  urmă  de  anul  cerului  decât  cu 2 
secunde,  care  după  40.000  de  ani  fac  o  zi;  şi  această  savantă  operă,  prea  înaltul  domn  dr. Miron Cristea o declară a fi bazată pe 
adevăruri ştiinţifice şi astronomice. 
§ 2. Dar neînlăturatul adevăr, adecă că şi hotărârile astronomice nu au fost scutite de soarta forficuţelor confecţionarilor – croitori 
– nu-l poţi tăgădui, căci 
Pe  când  unul  au zis că anul iulian după 100 de ani rămâne în urmă cu o zi, alt astronom zice după 120, celălalt după 128, urmaşul 
după  129,  iar  Scaligerii  cu  faimoasele  telescoape  la  ochi  zic  după  134, alţii după 300, papistaşii după 4.000, iar noii calendarişti 
hotărăsc  că  reformatul  lor  calendar  a  atins  culmea perfecţionării, adecă, căci tocmai după 40.000 de ani va rămânea în urmă cu o 
zi etc etc !? 
Dar  de  ce  nu  a  făcut  chipuri  ca  după  40  de  milioane  de  ani  să fie diferenţa de o zi ? Căci dacă după 40.000 de ani se adună o zi, 
după  520.000  de  ani  iarăşi  se  vor  pomeni  cu  13  zile  în  urma  astronomilor;  şi  atunci  ar  trebui  ori  să  se  suie  în  turnul  vijeliilor 
gregoriene  din  preajma  Vaticanului,  ori  să  galopeze  la  Congresul  pan (?) ortodox din Ţarigrad spre a suprima iarăşi cele 13 zile, 
al căror pocinog îl face cele 2 secunde, diferenţa noii lor scornituri. 
§ 3. Dar la toate lucrurile s-ar potrivi zicerea[3] ,,că nu ajunge numai să lepezi un sistem, ci trebuie să născoceşti tu altul mai 
bun”. 
Cum  s-ar  zice, în cazul când vrei să concurezi pe altul, e de neapărată trebuinţă ca spre a-i trage clapa – bună oară ca calendarului 
gregorian  –  să  fi  născocit  o  socoteală  noii  calendarişti  care  ar  fi  atins  suma  mai  mare  de  40.000  de  ani,  adecă  de  cel  puţin  2 
milioane de ani, când să se fi adunat o zi diferenţa între calculele astronomice, deoarece 
Sfântul  Sinod  al  României  aprobând  calendarul  bisericesc  ortodox  pe  toţi  anii  din  1923,  care  este  lucrat  cu  adevăratul  duh 
bisericesc,  a  asigurat  pe  păstoriţii  credincioşi  ortodocşi  cum  că  după  calendarul  iulian  –  stil  vechi  –  întreaga  Sfânta  noastră 
Biserică Creştină Ortodoxă de Răsărit, în anul 1 milion 754.325 va fi Paştele la 2 aprilie[4]. Adecă atunci 2 aprilie va fi duminică. 
 
Aşa  dar,  dacă  cineva  va  îndrăzni  să  schimbe  până  atunci  rânduiala  bisecţilor,  2  aprilie  în  anul  1.754.325  nu  va  mai  putea  fi 
duminică,  ci  o  altă  zi  a  săptămânii.  Şi  atunci  cutezantul  ce  va  opera  astfel  va  fi  socotit  ca  căzut  din  Ortodoxie[5],  care sentinţă 
şi-au cântat-o singuri noii calendarişti, reformişti. 
§ 4. Însă, o ! de s-ar fi recules puţin P.S.S.S. sinodali, aducându-şi aminte de aceea că: 
,,Sfântul Sinod, cu puterea harului ce i s-a dat de către Domnul nostru Iisus Hristos, întru Duhul Sfânt, hotărăşte aşa şi aşa ... bună 
oară, ca în şedinţa din 14 noiembrie 1880, unde cetim: 
,,Sfântul Sinod respinge însă opiniunea raportului, ca domnul dr. Zotu redactorul jurnalului ,,Ortodoxul” fiind membru al 
redacţiei ziarului sinodului să nu mai continue cu al său”[6]. 
Tot odată acest domn dr. Zotu era şi director al cancelariei mitropolitane din Bucureşti. 
Iată  dar  că  întru  acea  revistă  ,,Ortodoxul”  aprobată şi întărită de Sfântul Sinod apare un articol cu ştiinţifice socoteli astronomice 
în  chestiunea  calendarului  iulian,  prin  care  dovedeşte  bunul  creştin  şi  marele  inginer,  astronom  tot  deodată,  domnul  N.I. 
Maxentian  cum  că  calendarul  nostru  iulian  –  stil  vechi  al Bisericii Creştine Ortodoxe de Răsărit, nu după 100, 1.000, sau 40.000 
de  ani  va  rămânea  în  urmă  cu  atâtea  zile,  ci  tocmai  după  555.270  de  ani  de  la  Hristos  avem  să  fim  mai  înainte  decât  anul 
astronomic cu o zi. 
Pre care calcule calendaristice astronomice le reproducem întocmai după aprobatul de Sfântul Sinod ziar ,,Ortodoxul” din 1880 
no. 1, pag. 7. 
§ 5. ,,Aviz calendariştilor noui” 
,,Anuarul sau calendarul iulian al românilor, slavilor şi grecilor numit stil vechi nu trebuie schimbat pe calendarul gregorian stil 
nou: 
NU ! ... NU ! ... NU ! ... şi iară NU ! ... 
Anul tropic, de 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 51,6 secunde, fiind baza calculului care compune anuarul sau calendarul gregorian 
stil nou, acest calendar este eronat (de râs). 
După  anuarul  sau  calendarul  gregorian,  peste  11.633  de  ani  de  la  Hristos,  gregorienii  vor  ajunge cu echinocţiul de primăvară în 
ziua  solstiţiului  de  iarnă,  cu  solstiţiul  de  iarnă  în  ziua  echinocţiului  de  toamnă,  cu  echinocţiul  de  toamnă  în  ziua  solstiţiului  de 
vară,  şi  cu  solstiţiul  de  vară  în  ziua  echinocţiului  de primăvară. Ori după semnificările vulgare, Buna Vestire va cădea în ziua de 
Crăciun,  Naşterea  Domnului  în ziua zămislirii Sfântului Ioan, zămislirea Sfântului Ioan în ziua naşterii Sfântului Ioan, şi naşterea 
Sfântului Ioan în ziua de Buna Vestire. 
Această  greşeală  sau  eroare  provine  de  acolo  că gregorienii nu au ţinut şi nu ţin cont nici de anul sideral astronomic, care este de 
365  zile,  6  ore,  9  minute  şi  11 secunde, nici de precizia echinocţială care este de secunde 58,8556, adecă de 58 secunde şi fracţia 
0,8556  din  secundă,  precum  le-au  avut  în  vedere  egiptenii  cu  2450  ani  înainte  de  Iisus  Hristos, pithagorenii şi grecii cu 472 ani 
înainte de Hristos, Kopernic 1453 ani după Hristos, Galilei 1642 ani după Hristos, şi toţi românii (neuniţi) până astăzi. 
Anuarul  sau  calendarul  de  astăzi al românilor, de 365 zile şi 6 ore, numit calendarul iulian stil vechi, este cea mai reală precizie a 
echinocţiilor în durata unui an parcurs de la adevăratul echinocţiu de primăvară, la acelaşi echinocţiu. 
El (anuarul iulian) ca un civil, astronomic tot de o dată, este format din semi-suma anului tropic cu anul sideral, plus precizia 
echinocţială; şi iată cum: 
 
zile ore min sec Anul tropic fiind de 365 5 48 51,6 Anul sideral fiind de 365 6 9 11 Precizia echinocţială fiind 0 0 - 58,8556 
avem: 
Aşa  dar anul civil iulian, sau calendarul stil vechi al românilor, este de 365 zile, nici o minută, nici o secundă şi fracţia 0,1556 din 
secundă,  pe  care  o  neglijăm  şi  noi  precum  a  neglijat-o  şi  Sosighen  pentru  anuar, calendar ori pentru anul civil iulian; sau pentru 
anuarul ori calendarul stil vechi al românilor; 
El a fost şi va rămânea pentru totdeauna cel mai corect şi precis an civil. 
Fracţiunea  de  0,1556  din  secundă  nu  produce altă eroare decât că tocmai peste 555.270 ani de la Hristos avem să fim mai înainte 
cu  o  zi  decât anul astronomic; şi, atunci de vom mai trăi, cu calculul vom face 2 bisectili în cei din urmă 4 ani, adică: unul la anul 
555.270  ca  corecţiune  şi  altul  la  anul  555272  ca  regulă  bisectilă;  şi  apoi  iarăşi  ne  îndreptăm  pe  adevărata  cale  a  ştiinţei,  fără 
presiunea  bulei  pontificale  de  la  1582  a  lui  Papa  Grigorie al VIII-lea, care a confusiat lumea (a întunecat-o) cu eronatul calendar 
gregorian stil nou. 
 
Numărul 555.270 de ani este câtul între 864.000 de secunde ale unei zile cu fracţia 0,1556 din secundă, 
adecă din 864.000/0,1556 = 655.269,92 
sau 555.270 ani. 
Aşa  dar  gregorienii  sau  calendariştii  noi  trebuie  să  se  întoarcă  cu  12  zile  înapoi  dacă  nu  voiesc  să  rămână  ridicoli  în  faţa 
adevăratei ştiinţe, nepervertită (nedepravată) de presiunea incuistică a iezuiţilor”[7]. 
ss. N.I. Maxentian, inginer 
§  6.  Ei  bine,  prea  iubiţii  noştri  fraţi  creştini ortodocşi, de câte ahuri nu sunt vrednice aceste amintiri, şi mai ales despre hotărârile 
sinoadelor  de  acum,  şi  când  te  mai  gândeşti  că,  cu  toate  aceste  adevăruri,  poate  ne  va  fi  dat  să  auzim  repetându-se  una  din 
considerentele ce figurează în sentinţa din 24 iunie 1911, rostită de Sf. Sinod al României, în care zice: 
,,Având în vedere că P.S.S. Episcop al Romanului este vinovat de răsvrătire contra Sf. Sinod ale căruia deciziuni nu le-a respectat 
şi a căruia enciclică a criticat-o şi a tulburat pacea Bisericii ... 
Sfântul SINOD 
Cu puterea harului ce i s-a dat de către Domnul nostru Iisus Hristos, întru Duhul Sfânt ... Hotărăşte osânda ... aceea şi aceea ... !” 
Însă  atunci, cine e vinovat de răsvrătire contra deciziunilor sinodale, noi, cei ce cu preţul vieţii noastre voim a ne apăra credinţa şi 
predaniile  creştineşti  îndatinate  în  sufletul  ortodocşilor  din  moşi-strămoşi  de  aproape  2000  de  ani,  sau  cei  ce  nu  numai  că  ne 
hulesc  sfântul  nostru  calendar  bisericesc  ortodox,  numindu-l  de  mai  multe  ori  păgânesc,  aruncând  prihană  de greşeală şi asupra 
întreg  Sfântului  Sobor de la Nikeea, alcătuit din cei 318 Sfinţi Părinţi, mucenici, mărturisitori şi cuvioşi de Dumnezeu purtători şi 
de  rane  purtători  pentru  Hristos,  şi  de  care  s-au  cucernicit  toate  celelalte  Sfinte  Soboare;  ci,  şi  însuşi  pre  ale  loruşi  mulţime  de 
deciziuni  sinodale  le-au  defăimat  şi  dezaprobat,  prin  năprasnica  schimbare  de  la  adevăratul  duh  ortodox,  precum  singuri  au 
înpublicat ??! 
§ 7. Oare nu s-ar potrivi unora ca acestora apostroful Sfântului Prooroc Isaia ce zice: 
,,Vai  !  celor  ce  zic  răului  că  este  bun,  şi  bunului  că  este  rău;  celor  ce  pun  lumina  întunerec,  şi  întunerecul lumină; celor ce pun 
amarul  dulce,  şi  dulcele  amar.  Vai  !  celor  înţelepţi  întru  sineşi singuri şi înaintea lor ştiutori. Vai ! celor puternici ai voştri, celor 
ce  beau  vinul,  şi  celor  tari  cari  amestecă  băutură  beţivă:  cei  ce  îndreptează  pre  cel  nedrept  pentru  daruri,  şi  lepădând  dreptatea 
dreptului” (Isaia 5, 20-23). 
De  prisos  ar fi fost să mai pomenească oricine ar fi el – de zeci de mii, de sute de mii şi chiar de milioane de ani calendarişti de ar 
fi avut câtuşi de cât evlavie la Sfântul Vasilie cel Mare ce prihăneşte pre neîndumnezeiţii filosofi, cum că[8]: 
,,Cu  deşarta  lor  filosofie  n-au  putut  –  şi  n-au  voit  –  să cunoască pre înţelegerea sfârşitului cea următoare cuvântului celui pentru 
judecată,  că  nevoie  este  să  se  prefacă  lumea.  De  la  care  socoteală,  atâta  se  depărtează  ei  de  a  lua  aminte  la  acestea  ca  la  nişte 
adevărate,  încât  şi  cu  neastâmpărat  râs  râd  de  noi,  căci  spunem pentru sfârşitul lumii acesteia şi pentru naşterea de a doua oară a 
veacului”. 
§ 8. Şi nu numai atât, ci pre lângă multe alte considerente sfinte şi dumnezeieşti, la schimbarea calendarului să fi avut în vedere 
măcar pre acea minunată vedenie, descoperită Sfântului Calinic 
 
episcopul  Râmnicului  la  1893  despre  sfârşitul  lumii,  ce  au  văzut  scris  sub  icoana  Sfintei  Treimi  la  răsărit,  că  7500  nu  se  va 
împlini[9],  dupre  cum  se  arată  în  filada  cu  istoria  vieţii  acestui prea venerabil episcop, tipărită în tipografia cărţilor bisericeşti în 
1893,  sub  auspiciul  tot  al  Sfântului  Sinod;  şi  atuncea,  credem  că  le-ar  fi  pierit  pofta  câştigului  celor  câteva  miliarde  de  lei,  ce 
acum le socotesc pierdute, din pricina, zic ei, a mulţimii sărbătorilor de peste an ! 
§ 9. Însă în ştiinţă să fie, cum că nici această dandana calendaristică nu va scăpa de vârtejurile ştiinţifice. Fiindcă iată ce citim în 
Noua Revistă Bisericească, anul V, pag. 77: 
,,Congresul, zice, adecă cel panortodox de la Constantinopol a hotărât să se apeleze prin liga naţiunilor ca ştiinţa astronomică să 
dea lumii o măsură exactă a timpului”. 
Iar  în  Biserica  Ortodoxă  Română  –  din  anul  curent,  pag.  397  –  aflăm  cum  că  Uniunea  Internaţională  a  Academiilor  Ştiinţifice 
studiază  un  nou  sistem  de  calendar  şi  voieşte  să-l  vadă  introdus  în  toată  lumea”.  Sunt  atâtea  păreri  pentru reforma calendarului 
gregorian,  pre  cât  şi  capete de membri ai comisiunilor. Dar însă se vede din adresa societăţii naţiunilor către guvernele diferitelor 
ţări  –  1  noiembrie  1923,  Geneva  –  că  se  lucrează  cu năduşeli spre a se toporî un asemenea calendar, încât să-ţi faci cruce când îl 
vei vedea a apărut. 
Deoarece,  dacă  au  în  vedere  neajunsurile  calendarului  actual,  pre  care  le  zic  că  sunt  foarte  sensibile  în  privinţa  economică  şi 
traficul internaţional, ajungi a cunoaşte cât de colo şi aici pe ucigaşa mână a lui Iuda – alviţarul. 
Mai ales că după cum zice dr. N.C. Paulescu[10]: 
,,Nu  mai  e  aproape  nimeni  care  să  nu  mărturisească  că  societatea  naţiunilor  ar  fi  o  bancrută;  căci  este  denunţată în nenumărate 
rânduri,  rolul  important  pe  care  l-a  jucat  jidanii,  care  se  îmbulzeau  atât  de  numeroşi  în  jurul  d-lor  Wilson,  Lloid  George  şi 
Clemenceau”. 
§  10.  Deci,  atunci,  ce  vor  face  noii  calendarişti,  când  după  ce  şi-au  dat  părul  în  mâna  Ligii  Naţiunilor  prin  congresul 
constantinopolitan, se vor pomeni într-o bună zi cu porunca ca să adopte noul lor calendar ? 
Nu  era  mai  bine  ca  să-şi  fi  strâns  genunchile  de  inimă,  luându-şi  aminte  de  sineşi,  pe  lângă  bisericescul  şi  ortodoxul  nostru 
calendar – stil vechi – bătrân, tocmai de 2000 de ani şi să fi ascultat pe Cel ce a zis: 
,,Cel ce face strâmbătate mai facă strâmbătate ... şi cel drept mai facă dreptate ... Iată vin curând şi plata mea cu mine este ca să 
dau fieştecăruia după cum va fi fapta lui” (Apocalipsa 22, 12, 11). 
Deci celor ce răstoarnă pre cele cu sfinţenie şi bine rânduite de dumnezeieştii Părinţii noştri în Sfânta Biserică a Mântuitorului 
lumii Hristos Domnul, oare, 
,,Ce le va face lor Domnul viei ... ?” (Luca 20, 15) 
[1] Vezi dezbaterile Marelui Sinod de la Constantinopol din 1583. 
[2] Vezi ,,Biserica Ortodoxă Română” – 1924, pag. 427. 
[3] ,,Biserica Ortodoxă Română” anul 1924, pag. 422. 
 
[4] ,,Calendar bisericesc ortodox pe toţi anii” – 1923, pag. 122. 
[5] Idem, idem, pag. 190. 
[6] Vezi ,,Ortodoxul” din 1880, no. 12, pag. 330, unde publică hotărârile sinodale din sesiunea de toamnă 1880. 
[7] Acest articol este tipărit şi în revista ,,Biserica Ortodoxă Română” no. 5 din 1881, pag. 311. 
[8] ,,Hexameron” al Sfântului Vasilie, pag. 2. 
[9]  Într-un  vechi  manuscris,  cu  istorisirea  vieţii  acestui cuvios Episcop Calinic al Râmnicului, acolo unde zice despre vedenia cu 
sfârşitul  lumii,  arată curat că cuviosul cugeta pentru sfârşitul lumii, iar nu pentru sfârşitul unei epoci vechi pentru români, precum 
s-a  tipărit.  Căci  nici  un  rost  nu  are  această  cârnită  –  de  editor  –  înţelegere,  fiindcă  se  contrazice  singur  când  zice  că  cuviosul 
Calinic se îndeletnicea şi cu citirea proorociilor pentru sfârşitul lumii. 
[10] ,,Cele 4 patimi” de dr. C. Paulescu, Bucureşti, pag. 20. 

PARTEA A VII-A 
Zice Domnul: ,,Ori unde va fi stârvul, acolo se vor aduna şi vulturii” (Matei 24, 28) 
,,Cel ce înţelege să-nţeleagă ... !” 

Capitolul I 
Aceişimea noului calendar cu cel gregorian 
§  1.  După  ce  s-a  arătat  necanonicitatea  şi  neştiinţa  calendarului  gregorian,  precum  şi  solemna  lui  osândire  cu anatemele multor 
şedinţe  soborniceşti  şi  cu  dezaprobarea tuturor Sfinţilor Părinţi din Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit, fapt ce toţi aproape cei 
din patria lui voiesc a-l reforma şi: 
După  ce  s-a  demonstrat  că  făuritorii  noului  calendar  n-au  avut  nici  un  motiv  temeinic  şi  canonic  ca  să  schimbe  sfântul  nostru 
calendar  bisericesc  ortodox,  atât  din  punct de vedere economic – tendinţă jidănească –, nici ştiinţific, care se schimbă pe sezoane 
– cu atât mai mult bisericesc –, căci au zis că cad din Ortodoxie etc. Şi: 
După  ce  s-a  dovedit  că numai o mică parte din Bisericile Ortodoxe s-au înţeles să schimbe calendarul, pe când cele 3 patriarhii: a 
Ierusalimului,  a  Alexandriei  şi  a  Antiohiei,  Patriarhul  Tihon  al  Rusiei  cu  credincioşii  lui,  Biserica  Iugoslaviei,  Sfântul  Munte 
Athos,  60%  din  creştinii  ortodocşi  elini,  precum  şi  parte  din  poporul românesc ortodox creştin i se împotriveşte; precum şi toate 
celelalte Biserici Autocefale Ortodoxe[1]. Deoarece: 
 
După  înfăţoşarea  ziselor  astronomilor,  rău  şi  fără  de  cale  s-au  tăiat  cele  13 zile din luna octombrie anul acesta, căci dacă va mai 
sta lumea tocmai peste 555.270 ani se va adăuga o zi la calendarul nostru iulian – stil vechi – şi 
După ce s-a descoperit la lumina zilei că nu îndreptarea, ci unificarea calendarelor s-a făcut, după însuşi mărturisirea noilor 
calendarişti: 
Veniţi acum să urmărim modul de procedură cu schimbarea calendarului, precum şi primejdioasele lui urmări în viaţa 
duhovnicească a creştinilor ortodocşi. 
§  2.  Precum am arătat mai înainte, am văzut că I.P.S.S. Dr. Miron Cristea au zis: ,,Dat fiind că îndreptarea calendarului se face pe 
bază  de  adevăruri  ştiinţifice,  matematice  şi  astronomice  (dar  adevărul  bisericesc  ?), în mod firesc ajungem la puncte de întâlnire 
cu calendarul apusean”, după care zice că ,,Apusul cu Răsăritul va fi în perfectă armonie !” 
Iar în enciclică peste tot zice altfel că calendarul cel de curând născut nu seamănă nicidecum cu calendarul gregorian. 
Ia să vedem aşa este, ori în altfel. 
Înainte de reformatorul Papa Grigorie al XIII-lea, la multe sinoade în Apus s-a propus schimbarea calendarului iulian, dar însă 
încercarea rămânea baltă izolată. 
Iar la Răsărit întotdeauna de aci a răsunat anatema asupra celor ce ar îndrăzni una ca această fără de lege, de a schimba adecă 
calendarul, sau ceva din Biserică. 
Sinodul din Laterano apusean aude declaraţia astronomului Copernik că din cauza neştiinţei exacte a lungimii anului solar să nu 
se schimbe calendarul, ceea ce a şi urmat tăcere. 
Tot asemenea şi Sf. Sinod al României se lămureşte de un însuşi inginer român, cum că anul iulian este în perfectă armonie cu 
anul astronomic, şi schimbarea nu s-a făcut. 
§  3.  După  toate  acelea,  trăsneşte  prin  cap  lui  Papa  Grigorie  al  XIII-lea  să  nu  se  mai  ţină  cont  de  ce  va  să  zică  o  hotărâre  a 
Sfintelor  Soboare  Ecumenice,  şi  din  turnul  vijeliilor  gregoriene  aruncă  la  pământ  calendarul  bisericesc,  schimbând  regula 
bisectililor. 
Tot  asemenea  au  făcut  şi  P.S.  sinodali  ai  României  –  pe  baza  unui  descreierat  de  Meletie  al  IV-lea,  împreună  cu  câţiva  la 
Patriarhia  din  Constantinopol,  cu  minciună  sub  nume  de  congres  pan-ortodox  –  schimbă  şi  ei  ordinea  bisectililor;  aşa  că,  din 
cauza  anilor  lor  comuni  din  oare  care  ani  seculari,  vor  ajunge  sâcâindu-se  când  înainte  de  noi  cu  numele  zilei,  când  în  urma 
noastră  la  ori  ce dată; precum anul acesta 1924 toate datele lunii lui octombrie, noiembrie şi decembrie care la noi ortodocşii sunt 
vineri, la ei sunt sâmbătă, asemenea şi datele miercurilor şi ale ori şi cărei zi. 
Şi  aşa  vor  urma  când  înainte  când  înapoi  faţă  de  data  ortodoxă  cu  numele  zilei  schimbată;  precum  de pildă în anul 2200, la noi 
ortodocşii  datele  de  la  martie  înainte  ce  sunt  cu  numele  duminică,  la  ei  vor  fi  sâmbătă,  iar  datele  cu  numele  sâmbătă va fi la ei 
vineri, şi aşa mai departe. 
§  4.  Papa  Grigorie,  când  a  scos  calendarul  din  Biserica  papistăşească  la  anul  1582,  au  suprimat  10  zile  din  luna  octombrie, 
socotite  de  neîndumnezeiţii  lui  astronomi  ca  de  pristos.  Asemenea  au  făcut  şi  noii  calendarişti,  suprimând  afară  de cale cele 13 
zile  din  luna  octombrie,  socotite de ei ca mai mult faţă de calendarul gregorian, pe care l-a urmat întocmai, după cum se arată din 
tabelele de faţă. 
1) Pagina calendarului imprimat la Roma în anul 1582 din ordinul Papei Grigorie al XIII-lea, care dă 
 
luna lui octombrie scurtată şi sărită de la 4 la 15. 
2) Foaia calendarului imprimat la Bucureşti în anul 1924, din ordinul Sf. Sinod al României, care dă luna octombrie scurtată şi 
sărită de la 1 la 14. 
 
§  5.  Cum  se  vede  în  1582  ziua  de  4  octombrie  fiind  joi,  a  doua  zi  nu  putea  fi  decât  vineri;  cum  însă  a  doua  zi,  papa  nu  a  mai 
numărat 5 octombrie, ci 15 octombrie, forţat a doua zi în loc de vineri i-a zis luni, schimbând ordinea numelor zilelor. 
Tot  asemenea  silă  a  făptuit  şi  noii  calendarişti;  căci  în  subînsemnarea  foii  noului  lor  calendar  pe  1924,  în  nota  a  doua  citim: 
,,Zilele  de  la  1  la  13  stil  vechiu  se  suprimă”  ...  Prin  urmare,  aceste 13 zile din luna octombrie 1924 aparţinând stilului vechiu, şi 
pre  care le-au şters ca de la 14 octombrie să înceapă stilul nou, a fost 1 octombrie marţi, iar 14 octombrie miercuri, atunci, de ce a 
indus  lumea  în  eroare  punând  cu  minciună  şi  forţat  în  loc  de  marţi  la  1  octombrie  miercuri,  iar  duminică  punând  la  5  şi  12 
octombrie stil vechiu, pe când în realitate duminică a fost la 6 şi 13 octombrie ?! 
Dacă  au  căutat  să  unifice  împreună  cu  datele  şi  zilele  săptămânilor, lunilor şi anilor ce vor să fie, la fel cu papistaşii, de ce nu au 
lucrat  cu  adevărul  –  precum  s-a  făgăduit  –  ci,  de  la  început  chiar,  ştergând  cu  buretele  cele  13  zile,  au greşit în însuşi calculele 
astronomilor  de  astăzi,  cari  zic că la sfârşitul veacului al XX-lea se adună 13 zile; iar la 1 octombrie în locul adevăratei zile marţi 
a pus miercuri, 
 
cocoţând minciuna tocmai la începutul savantei lor opere ? 
De ce au uitat că ,,Pierde-va Domnul pre toţi cei ce grăiesc minciună” (Psalmi 5, 6) ? 
Deci, cu dreptate îi va întreba să răspundă noii calendarişti: când aţi făcut unificarea cu apusenii a numelor zilelor de la 1 la 14 
octombrie ? 
Pentru ce dar voiesc a zice luminii întunerec, şi întunerecului lumină ? 
§ 6. Aşa dar, toate sărbătorile de peste an cu dată fixă vor urma la noii reformişti cu 13, cu 14 ... zile mai înainte de data ortodoxă 
şi cu numele zilei schimbată. 
Încă  din  pricina  aceasta  şi  Evanghelistarele  cu  întreaga  rânduială bisericească le-au mutat fiinţa lor armodică de până acum, căci 
nu se vor mai potrivi precum le aflăm aşezate la urma Evangheliilor cu datele lor; 
Pentru  care  schimbări,  cei  ce  au  îndrăznit  unele  ca  acestea  vor  cădea  sub  anatema Sf. Sobor al VII-lea Ecumenic a canonului 1; 
care Sfânt Sobor şi în praxa (lucrarea) a cincea zice: ,,Noi pre cei ce au adaus ceva, ori au scăzut din cele rânduite Sfintei Biserici, 
îi afurisim”. 
§ 7. De asemenea şi posturile le-au schimbat din locurile lor, căci pe când noi ortodocşii vom posti ajunurile Crăciunului şi 
Bobotezei – Botezul Domnului, ei vor mânca harţi (de dulce). 
Încă şi cârnălegile (câşlegile – carnavalul) Crăciunului, ei îl vor face după nemţescul lor calendar, cu 2 săptămâni mai mare, decât 
cum  este  hotărât  de  Sfânta noastră Biserică Ortodoxă de Răsărit, din pricină că sărbătorile fixe le-au mutat cu 13 zile mai înainte, 
după stilul nou, iar Sfintele Paşti le-au lăsat după stilul vechiu. 
Şi  dacă  se  vor  ţinea  mereu  aşa,  adecă  cu sărbătorile după două stiluri, atunci postul Sfinţilor Apostoli îl vor desfiinţa; căci se vor 
pomeni  cu  praznicul  Sf.  Apostoli  cu  3  zile  mai  înainte  de  Duminica  Rusaliilor,  în  vremea  când  va  cădea  Sfintele  Paşti  la  25 
aprilie,  pe  când  ei  lui  25  aprilie  îi  vor  zice  8  mai,  iar  lui  20  iunie  –  Duminica  Rusaliilor  –  îi  vor  zice  3 iulie. Şi aşa va urma cu 
postul Sfinţilor Apostoli desfiinţat când Sf. Paşti vor cădea între 19 şi 25 aprilie. 
Şi dacă le place să strice posturile, ceea ce a şi pus-o pe tapet în mincinosul lor congres de la Constantinopol în 1923, auză 
hotărârea Sf. Sobor din Gangra ce tună aşa cu al 19-lea canon: 
,,Dacă  vreunul  din  cei  ce  se  nevoiesc,  fără  trupească  nevoie,  s-ar  mândri  şi  posturile  cele  predate  poporului,  care  se  păzesc  de 
Biserică, le-ar dezlega, întărind întru sine cugetare de deplinătate, fie ANATEMA”. 
Iar Nomocanonul, prin 228 strigă aşa: 
,,Dacă cineva nu va păzi postul Sfinţilor Apostoli, al Naşterii lui Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu, pre unul ca acesta să 
nu-l primeşti în Biserică, nici pre fiii lui, dacă şi ei nu postesc întru acestea”. 
§  8.  Iar  dacă  cu  2  săptămâni  mai  înainte vor face sărbătorile, atuncea oare vor avea strugurii copţi la dumnezeiasca Schimbare la 
Faţă spre a-i blagoslovi, conform canonului al 3-lea al Sfinţilor Apostoli ?[2] 
Deci,  bine  au  zis  bunul  creştin,  inginerul  Maxentian,  că  noii  calendarişti  vor  ajunge  cu  solstiţiul  de  vară[3]  în  ziua 
echinocţiului[4]  de  primăvară.  Care de altfel minunatul Dumnezeu le-au şi arătat cu lucru de pe acum că aşa are să li se întâmple; 
căci chiar în anul acesta, 1924, când au schimbat ei 
 
calendarul,  în  luna  iulie  întâi  –  Cuptor  –  întreaga  fire  ca  cum  s-ar  fi  revoltat  asupra  celor  ce  voiesc  a  răsturna  dumnezeieştile 
aşezăminte  ale  Sfintei  Biserici,  dupre  cum  cetim  în  Universul  no.  158:  ,,În  munţii  şi  judeţul  Făgăraşului,  precum  şi  în  diferite 
localităţi din Bucovina, zice, ninge ca în toiul iernii, în special la Câmpulung” ... 
Iată  Marele  Ziditor  al  totului,  Dumnezeu,  spre  a  întări  pre  al nostru sfânt calendar – stil vechiu – şi spre ruşinarea celor ce au zis 
că vom ajunge cu vara în toamnă, au făcut minunea ca iarna să vie în vară, arătând că rău şi fără de cale s-au tăiat cele 13 zile. 
§  9.  Şi  iarăşi,  dacă  Sfintele  Paşti  le  vor  ţinea  după  a  noastră  ortodoxă  Pascalie  –  stil  vechiu  –,  iar  data  o  vor  pomeni cu 13 zile 
înainte, adecă precum are să facă în anul 1925, ziua de Paşti fiind la 6 aprilie, ei vor zice 19 aprilie; atunci, de la 22 martie până la 
3  aprilie,  zilele  acestea  nu  se  vor  mai  pomeni  în  noul  lor  calendar  pentru  Sfintele  Paşti.  Şi  în  cazul  acesta,  ce  fac  ei  în  faţa 
hotărârii aprobată de ei înşişi, în publicaţia Pascaliei la urma ceaslovului din 1896 la pag. 699, ce zice: 
,,De altă parte ca Paştele să nu cadă niciodată la 22 martie, aceasta este o erezie vădită”. 
O ! Vai de cei ce socotesc de glume anatemele, focul de veci, scrâşnirea dinţilor, viermele cel neadormit ..., care neîncetat vor 
roade pre nepocăiţii eretici ! 
Dar să vedem: 
[1] Vezi protestul Patriarhiei Antiohiei şi ale altor Biserici Autocefale către Sf. Sinod al României în Biserica Ortodoxă Română, 
aprilie anul curent. 
[2] În tâlcuirea canonului 3 al Sf. Apostoli, la Pedalion. 
[3] ,,Solstiţiul de vară” se numeşte când ziua este de 15 ceasuri şi noaptea de 9; şi dupre astronomi cade cam pe la 21 iunie; iar 
,,solstiţiul de iarnă” este când noaptea este de 15 ore şi ziua de 9. 
[4] ,,Echinocţiu” se mai numeşte şi ,,isimerie”, adecă când nopţile sunt tot una cu zilele, atât primăvara, cât şi toamna. 

Capitolul II 
Ce fel de adevăruri ne mai prezintă noii calendarişti 
pentru data Sfintelor Paşti ? 
§ 1. În enciclica sinodală cetim: ,,Data Sfintelor Paşti se va calcula tot după vechea noastră Pascalie”, adecă ca şi în trecut după 
stilul vechiu. Bine ! 
Dar la urma aceleiaşi reviste unde este publicată enciclica[1], la poşta redacţiei cetim cum că acestea ,,numai pentru urechile şi 
ochii omului, toate rămân precum au fost şi fără a se băga de seamă” adecă 
 
minciuna.  Căci  pe  când  s-a  propovăduit  că  Sfintele  Paşti  nu  se  vor  schimba  din  locul  lor,  aici  zice  că  ,,aceasta  este  numai  un 
provizorat. Această urmare după două calendare nu se va putea ţine multă vreme. Va trebui odată să se schimbe şi aceasta”. 
Şi chiar aşa vor face. Fiindcă noii episcopi în sesiunea de primăvară din anul curent, 1925, au şi cerut-o cu stăruinţă să se schimbe 
şi data Sfintelor Paşti ! 
Priviţi cum se ţin de cuvânt şi aici !!! 
§  2.  Deci,  dacă  propovăduiesc  cu  îndârjire  că  calendarul  nostru  este  păgânesc,  pentru  ce  dar  vin  înţelepţii  aceştia  moderni  cu 
sărbătoarea  Sfintelor  Paşti  peste  noi,  cari  prăznuim  împreună  cu  cei  ce  au  rânduit  şi  prăznuit  această  sfântă  sărbătoare  de  la 
Sfântul Sobor I Ecumenic până astăzi, şi până în sfârşit, adecă cât va fi lumea ortodoxă creştină pe pământul bunului Dumnezeu ? 
Şi  iarăşi, dacă ne hulesc sfântul nostru calendar, zicând ei că este păgânesc şi că a fost folosit de păgâni mai mult decât 300 de ani 
(măcar  că  amarnic  se contrazic când zic că Sfinţii Părinţi l-au botezat în legea creştină la Sf. Sobor I Ecumenic, 325); şi cum ştiut 
fiind  că  acele  3  veacuri  din  început  se  numesc  veacuri  apostolice,  deoarece  Biserica  Creştină  au  avut  mulţi  sfinţi  şi  dascăli 
apostolici,  adecă  care  au  văzut  şi  vorbit  cu  Sfinţii  Apostoli,  atunci,  dacă  noii  calendarişti  pe  practica  calendaristică  a  acestor  3 
veacuri o numesc păgână, pentru ce dar acum caută să lepede tot ce s-a aşezat în Sfânta noastră Biserică în urma acestor 4 veacuri 
şi să reaşeze rânduiala ce exista în vremea acelor 4 veacuri ? 
Pe  sfântul  şi  botezatul  nostru  creştinesc  ortodox  calendar  iulian  îl  leapădă  ca  pre  un  păgânesc,  ca  cel  ce  a fost folosit, zic ei, de 
păgâni  mai  mult  de  3  veacuri,  aruncând  întru  întunerec  pre  cele  16 veacuri ce au practicat acest calendar, pre sfintele slujbe, pre 
sfintele  posturi,  pre  sfintele canoane, pre sfintele barbe şi pre păr, pre hainele clericale, pre neînsurarea episcopilor etc, le leapădă 
ca ceva introdus în urma acelor 4 veacuri, atunci de ce se mai numesc pre sineşi cu făţărnicie creştini ortodocşi ?[2] 
De ce nu dau pe faţă, propovăduind pentru toate regulile eclesiastice şi să zică că ştiinţa modernă nu se mai împacă cu principiile 
creştinismului ortodox ? 
§  3.  Iar  dacă  se  vor  ţinea  de cuvânt, adecă în rânduiala Pascaliei, ei vor menţine calculele pentru serbarea Sfintelor Paşti tot după 
stilul  vechiu  (ceea  ce  este  o  ruşine  pentru ei, căci au zis că stilul vechiu este păgânesc), iar data o vor muta cu 13 zile mai înainte 
după  stilul  nou  –  ca  să  le  vină  la  răboj  şi  postul  Sfinţilor  Apostoli,  temându-se,  poate,  de  anatemele  puse  asupra  călcătorilor –, 
atunci  vor  ajunge  să  prăznuiască  Sfintele  Paşti  mai  înainte  de  Pasca  jidanilor,  precum  se  arată  în tabloul reprodus aici şi luat ca 
exemplu, după comunicarea lui Bejereanu în broşura răposatului general P.V. Năsturel, ,,Unificarea calendarelor”, de la pag. 12. 
Nr. ciclului lunar 19 
Anii 1902 1921 1940 1959 1978 1997 
Paştele mosaic Ziua 9 10 10 10 9 9 
Luna A P R I L I E 
Luna plină astronomică la aceşti ani 10 aprilie 
Paştele ortodox stil vechi 14 18 15 20 17 14 
Iar dacă o vor muta cu 
13 zile mai înainte ... 
1 5 2 7 4 1 
 
Şi atunci ce fac ei cu dogma care hotărăşte că Mântuitorul Hristos Domnul a înviat duminică după Pasca jidovească ? 
Ce fac ei cu caterisirea canonului al 7-lea apostolesc ? 
Numai că poate s-au obişnuit să tot le fulgere pe la urechile cele ce s-au plecat a schimba întreg cadrul cu datele calendarului 
unele ca acestea: adecă canonul 1 al Sfântului Sobor din Antiohia, ce zice: 
,,Toţi  cei  ce  îndrăsnesc  a  deslega  hotărârea  Sfântului  şi  Marelui  Sinod  cel  adunat  în  Nikeea,  în  fiinţa  bunei-cinstiri  a  prea 
iubitorului  de  Dumnezeu  Împăratului  nostru  Constantin,  pentru  sfânta  sărbătoare  cea mântuitoare a Paştelor, să fie neîmpărtăşiţi 
şi lepădaţi de la Biserică, de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. 
Şi acestea să fie zise pentru mireni. 
Iar  dacă  vreunul  dintre  proestoşii  bisericeşti,  episcop  sau  presbiter  sau  diacon,  după  hotărârea  aceasta,  ar  îndrăsni  pentru 
răsvrătirea  popoarelor  şi  turburarea  Bisericilor,  a  se  osebi  şi  cu iudeii a săvârşi Paştele, pre unul ca acesta Sfântul Sinod din data 
aceasta  străin  de  Biserică l-au judecat. Ca pre unul ce nu numai luişi s-au făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi 
de răsvrătire. 
Şi  nu  numai  pre  unii  ca  aceştia  îi  cateriseşte  de  liturghie,  ci şi pre cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iară 
cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea din afară, pre care o au câştigat sfântul canon şi preoţia lui Dumnezeu”. 
§  4.  Şi  să  se  ştie  că  unii  ca  aceştia  ce  au  apelat la Liga Naţiunilor în privinţa calendarului, ei vor primi împreună cu alte reforme 
calendaristice şi pre aceea ca praznicul Sfintelor Paşti să fie stabilizat, conform hotărârii lor din 1923. 
Şi fără de alta vor săvârşi şi această poznă, căci iată ce zice preşedintele comisiunii de reforma calendarului a Uniunii 
Astronomice Internaţionale ţinut la Roma în 1922: 
,,Dacă Sfântul Scaun (Dumnezeul pământesc papă) va ajunge să fixeze praznicul Paştelui, exemplul lui cu siguranţă va fi imitat şi 
de celelalte Biserici”. Auziţi ?! 
Şi  cum  nu-l  va  imita  drăguţele  de  barbe  ajustate  şi  cei  cu  chica  frezură  ?  Zicem,  cei  ce  prin  hulele şi prihanele făţişe aninate în 
cârca  sfântului  nostru  calendar  bisericesc  ortodox,  ne-au  dovedit  că  le este ruşine a mai sta alături cu cei cu sfinţii lor ochi scoşi, 
cu  mâinile  sucite  şi  cu  picioarele  schilogite  de  vrăjmaşii  creştinismului,  adecă  cu  cei  318  Sfinţi  Părinţi  şi  dumnezeieşti 
mărturisitori  şi  de  rane purtători pentru Hristos. Pre care ochii scoşi şi sfinte mădulări stâlcite – după cum ne comunică Episcopul 
Evsevie  Pamfil[3]  şi  Meletie[4]  –  zic  cum  că  cu  dulceaţă  le  săruta  Sfântul  Împărat  Constantin  cel  Mare,  cel întocmai cu Sfinţii 
Apostoli, pentru ca să primească sfinţenia lor. 
§ 5. Drept aceea, foarte potrivit este să amintim noilor calendarişti cuvântul cel de la întâia Pashă a Sfântului Ioan Gură de Aur, 
ce zice: 
,,Faceţi-vă  precum  sunt  şi  eu  (adecă  acum),  fiindcă  şi  eu  eram  odată  ca  şi  voi  (adecă  filosofi).  Şi  ce  zic  de  mine  ?  Trei sute de 
Sfinţi  Părinţi  şi  ceva  mai  mulţi,  împreună  adunându-se în Eparhia Vitiniei, în Nikeea, aceasta au hotărât-o (adecă pentru Sfintele 
Paşti), iară voi pre toţi aceia îi defăimaţi prihănindu-i ? 
Acum,  una  din  două  va urma: sau îi catigorisiţi ca pre nişte neînţelegători, că n-au cunoscut cu scumpătate[5], sau că au cunoscut 
adecă,  însă  pentru  frică  au  vândut adevărul. Deoarece când nu păziţi pre acelea ce s-au aşezat de aceia (adecă de Sf. Părinţi), fără 
de alta una din acele două pomenite mai sus va urma. 
 
Şi  cum că adecă au avut şi înţelepciune multă şi bărbăţie au arătat, acestea, lucrurile lor le prea arată; fiind că toţi purtau asupră-şi 
semnele lui Hristos, şi multele lor pedepse înfăţoşau pe fiecare că întru adevăr au răbdat multe pentru numele lui Iisus Hristos. 
Pentru  că  unii  dintru  aceştia,  afară  de  altele,  aveau  şi  istovite  trupurile  lor  de  nevoinţe,  alţii  din  pricina  răpirii tuturor lucrurilor 
celor trebuincioase, altora din foame, altora din ranele cele multe şi alţii pre ochi îi aveau scoşi: şi dintru aceşti purtători de semne 
şi  mucenici  s-au  alcătuit  atunci  tot  Sfântul  Sinod.  Aceştia  împreună,  cu  credinţă şi cu împreună glăsuire au aşezat această sfântă 
serbare  a  Paştelor  ca  să  o  săvârşim  întru  această  zi.  Aşa  dar,  aceia  cari  în  vremurile  acelea de strâmtorime şi aspre ale goanelor 
n-au vândut credinţa, puteau ei înşişi să se făţărnicească pentru păzirea zilei acesteia ? 
Ia aminte bine să vezi ce faci, pentru că judeci pre Părinţi cu acest chip, pre cei statornici şi înţelepţi ! 
Deoarece  fariseul  acela,  care  a  judecat  pre  vameşul,  au  pierdut  toate bunătăţile ce mai avea, tu ce răspuns vei da ? Ce cuvânt vei 
avea  pentru  prihănirea  acelor  dascăli  ce  erau  prieteni  ai  lui  Dumnezeu  şi  mai  ales  că  cu  nedreptate  şi  cu  multă  necunoştinţă  îi 
prihăneşti ?” 
Aducă-şi  aminte  noii  calendarişti  de  râvna  Sfântului Ioan Gură de Aur asupra Sfântului Chiril al Alexandriei, pentru care s-a pus 
însăşi  Maica  lui  Dumnezeu,  zicându-i:  ,,Iartă-l  Ioane”.  Dar  pentru  cei  ce  hulesc  sfântul  nostru  calendar  ortodox  zicând  că  este 
păgânesc  –  faţă  de  cuvintele  de  mai  sus  –  cine,  oare,  va  îmblânzi  pe Auritul acela apărător al aşezământurilor rânduite de sfinţii 
cei încununaţi cu laudele dumnezeiescului Gură de Aur ? 
§ 6. Deci, ce mai zic noii calendarişti ? 
,,Sfântul Sinod, zice, a amânat aplicarea schimbării datei Sfintelor Paşti, până se va înfiinţa organul astronomilor care să ne dea 
pe un număr de ani data lunii pline după echinocţiul de primăvară”. 
Însă şi aici întru acest număr de ani, ca şi în celelalte arătări, se vede că se lucrează un ce necunoscut ! 
Ce o mai fi urmărind aceste şoapte tainice ? 
În  Congresul  de  la  Constantinopol,  1923,  s-a  hotărât  ca  Universităţile  din  Bucureşti,  Atena,  Belgrad  şi  Petrograd  prin 
observatoarele lor astronomice să fixeze luna plină a echinocţiului de primăvară pe un interval de 50 de ani. 
Iar în comunicatul ce-l face Onor. Senatului Român, D.D. Dr. Miron Cristea – la 15 decembrie 1923 – zice că acele universităţi 
au să fixeze luna plină pe 25 de ani ! 
Iar în Noua Revistă Bisericească, anul VI, pag. 96, zice că Sfântul Sinod al României a hotărât că acest calcul se va face 
deocamdată pe 10 ani ! 
Iar în Biserica Ortodoxă Română, 1924, poşta redacţiei: ,,Un număr oare care de ani”. 
Ce mister s-o mai fi rostogolind întru aceste felurite numere de ani ? 
Pare-ni-se  că  această  dare  din  colţ  în  colţ  adăstă  pre  ceea  ce  se  zice:  ,,Până  ce  societatea  naţiunilor  va  stabili pe bază exactă de 
calcule astronomice durata anului solar, ca acest an să fie adoptat pretutindeni, în viaţa civilă şi bisericească calendaristică”[6]. 
§  7.  Aşa  dar,  dacă  acum  se  cere  o  bază  exactă  în  calculele  astronomice,  de  aici  se  dovedeşte  că  până  acum  la  neîndumnezeiţii 
astronomi apuseni calculele lor au fost mincinoase, precum au şi fost; una, iar alta: 
 
Vedem  pe  abatele  Chauve  Bertrand  la  Uniunea  Astronomică  Internaţională  din  Roma  în  1922  că  pretinde  a  se  găsi  o  bază  de 
înţelegere şi între partizanii celor 13 luni, adecă cu jidanii, zicând că sunt şi ei numeroşi acum ! 
Iată  deci  că  pretutindenea  se  zăreşte  ucigaşa  mână  a  lui  Iuda  cel blestemat – Alviţarul – care de altfel ştim cum că francmasonia 
de el este aflată şi în statutul căruia stă: ,,război neîmpăcat – nu noului calendar gregorian – ci vechiului calendar iulian”. 
Şi  atunci  noii  calendarişti  ce  vor  face  când  de  la  Liga  Naţiunilor,  jidănită,  se  vor  pomeni  cu  un  postulat  jidănesc  de  un  nou 
calendar, care considerat ca fapt recunoscut, nu va mai putea fi discutat ? Căci dacă miliardarul acela jidan din Amsterdam – pe la 
începutul  veacului  al  XVII-lea  –  a  dat  lui  Gulielm  Stattulver  al  Olandei  2  milioane  de  florini,  zicându-i  că  dacă  nu  va  reuşi  să 
răpească scaunul Britaniei, se mulţumeşte a-i pierde[7]; 
Oare ce nu vor jertfi masonii de jidani la Liga Naţiunilor spre a le ieşi pe placul lor ? 
Aşa dar, mai înainte de a face încheierea celor zise până aici despre chestiunea calendarului, să notăm ceva şi: 
[1] ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1924, pag. 446. 
[2] Vezi încheierea celor 3 veacuri din începutul creştinismului la Bisericeasca Istorie a lui Meletie, tom 1, pag. 109. 
[3] În ,,Viaţa Sf. Constantin”, cartea 3, cap. XV. 
[4] Istoria Bisericească, tom 1, partea 2, pag. 156. 
[5] Aceasta o zic şi noii calendarişti, cum că Sfinţii Părinţi la Soborul I Ecumenic n-au luat măsuri pe viitor de îndreptarea 
calendarului iulian – deci au greşit, zic ei. 
[6] ,,Noua Revistă Bisericească”, anul 1924, pag. 96. 
[7] Istoria Bisericească a lui Meletie, tom 5, partea 1, pag. 22. 

Capitolul III 
Despre oare care reforme ce se plănuieşte şi chiar se făptuieşte 
în Biserica Ortodoxă, în legătură cu schimbarea calendarului ortodox 
Noul obicei al P.S. Arhierei 
§  1.  Prea  cucernicul  econom  Ioan  P.  Ţincoca,  în  articolul  ,,Pedagogia  ritualului  bisericesc”[1],  între  altele  zice  şi  aceasta:  ,,O 
mare  greşeală  se  face  că  de  câţiva  ani  P.P.S.S.  Arhierei,  de  toate  gradele, cetesc Evanghelia cu mitra-n cap. Aceasta nu se făcea 
de  către  arhiereii  premergători  anului  1900;  nu  fac  cei  greci  şi  ruşi.  Care  ar  fi  motivul să se facă astăzi ? Cum se face nu ştim şi 
nici nu e justificat, ori 
 
ce  s-ar  spune.  Cuvintele  Mântuitorului  Hristos  se  cetesc  cu  adânc  respect,  cu  plecare  de  genunche  şi  cu  profundă  atenţie. 
Acoperirea  capului  ar  da  notă  că  cetitorul  se  pune  umăr  la  umăr  cu  Mântuitorul. De unde atâta suire ? Ce concordanţă este între 
starea  smerită  a  rugătorului,  care  se  adresează  Dumnezeu-Omului  Iisus  cerându-I  iertare de păcate, milă, har etc, şi între această 
stare de mândrie, de mărire ierarhică ?!!” 
Le  aducem  aminte  P.S.L.  ce  nu voiesc a-şi scoate mitra din cap în vremea cetirii Sfintei Evanghelii, cum că după Sfântul Simeon 
al  Tesalonicului[2]  şi  alţi  sfinţi:  ,,Cetindu-se  Evanghelia,  arhiereul  nu numai ia mitra de pe cap, ci scoate şi omoforul, arătând că 
este  rob  al  Domnului,  căci  Domnul  este  ca cum ar fi acolea de faţă, de vreme ce grăieşte prin Evanghelie; şi atunci nu cutează să 
poarte omoforul, chipul Întrupării Lui !” 
Secretul apropierii între Biserici 
§  2.  Acel  novism  arhieresc,  pomenit  mai  sus,  a  urmat  mai  înainte  de  1903,  în  care  an  –  după  cum  ne  comunică ,,Noua Revistă 
Bisericească”,  anul  V,  no.  3-5,  în  articolul  ,,Apropiere între Biserici”, zice că în ,,Cuvântul Adevărului”, anul II, no. 1, 15 aprilie 
1903,  stă  scris:  ,,În  timpul  din  urmă  se  lucrează  cu  multă  activitate  în  Răsăritul  ortodox  la  apropierea  de  Biserica  Anglicană. 
Partizanii  acestei  apropieri  şi-  au  pus  în  gând  de  a  face  pe  popor  cunoscut  cu  învăţătura  Bisericii  Anglicane,  în  care  scop  se 
subliniază  în  mod  tendenţios  tot  ceea  ce  apropie  ortodoxismul  cu  anglicanismul  şi  se  trece  sub  tăcere  locurile  eretice  ale 
anglicanismului ... 
N-ar  fi  mai  bine  să  se  dea  pe  faţă  publicităţii  punctele  pe  baza  cărora  Biserica  Anglicană  Episcopală  doreşte  apropierea  de 
Biserica  noastră  ?  Prin  aceasta  tratativele  n-ar  fi  stingherite  întru  nimic,  dacă  prin  numita  apropiere  nu  se  urmăreşte  scopuri 
politice, deci străine de Biserică !” 
Şi cum să nu fie străine de Biserică aceste şoapte pe întuneric, datorite şovăielilor celor ce au jurat că vor da alarma când vor 
simţi pe lup că se apropie îmbrăcat în piele de oaie !! 
Dacă  mai  trebuie  luat  în  consideraţie,  că  pentru  interese  materiale  –  ţelul  reformiştilor  –,  vedem  strecurat  între  prea  cucernicii 
membri  ai  Consiliului  de  Administraţie  al  Societăţii  anonime  preoţeşti  din  Bucureşti  ,,Crucea”  şi  pe satana de iudă – alviţarul – 
comersanul S.A. Laver, jidan[3]. 
Şi încă să te mai miri când vezi între adventiştii protestanţi pe preotul Teodor Popescu, pe când pe preoţii de la ,,Crucea” îi 
administrează unul din cei ce au ucis pre Domnul slavei !!? 
§  3.  De  aici,  din  socoteala  celor  ce  se  povârnesc  către  anglicanismul  rătăcit  şi  cine  mai ştie către cine ... - bună oară ca cei de la 
mincinosul  congres  din  Constantinopol,  1923  –  iar nu acei rătăciţi către dreapta noastră slăvire, au scos capul la iveală acelea ca: 
scurtarea  serviciului  nostru  divin,  pre  care  preotul  C.G.  Vartolomeu  în  articolul  ,,Slujitorii  meselor”[4]  zice  că  ,,lungimea  lui 
exagerată (a sfintelor slujbe) îl oboseşte foarte mult” şi adecă, mai trebuie dat pe mâna forfecuţelor modei nouă ... 
Însă  singur  în  alt  articol  numit  ,,Dihonia  dintre  preoţi”  spune[5]  din  ce  pricină  e copleşit de această nereligiozitate, fiindcă zice: 
,,Noi,  preoţii,  în  cea  mai  mare  parte,  suntem  ca  nişte  odăi  friguroase,  de  care  ţi-i  groază  să  te  apropii  !  Trebuie să recunoaştem 
însă,  că  cea  mai  mare  vină  în  această  privinţă  o  poartă  şcoala  noastră  bisericească,  care  a  ştiut  să  facă  din  noi  tot  ce  pofteşti, 
numai suflete creştineşti nu !!” 
Şi  din  care  pricină,  preoţimea  ortodoxă  română  mai  zice:  ,,La  noi  în  seminarii  nici  odată  şi  nicăieri  nu  s- a predat chestiunea şi 
calculul calendarului. Aşa că foarte mulţi preoţi nu cunosc mecanismul calculului calendarului”[6]. 
Care  de  altfel  la  adresa  celor  ce  găsesc  fel  de  fel  de  motive  spre  a-şi  scuza  nereligiozitatea  lor;  cetim în articolul ,,Reforma cea 
adevărată”[7]  că:  ,,Un  creştin  s-a  prezentat  unui  sfânt episcop şi i-a spus că slujbele sunt prea lungi în biserică; iar bunul episcop 
i-a răspuns părinteşte: fiul meu, nu slujbele sunt 
 
lungi, ci credinţa dumitale este scurtă !” 
§ 4. Toţi aceştia, doritori de inovaţii, să nu piardă din vedere că şi dăscălaşii protestanţi s-au ridicat odinioară cu mare înverşunare 
contra cultului bisericesc. 
Ah  !  Pentru  Dumnezeu  şi  mântuirea sufletelor lor, îi îngreuiează cele câteva ore ale dumnezeieştilor slujbe, iar pentru dracul unii 
priveghează zile şi nopţi întregi în mitropoliile satanei[8], adecă la teatruri, la cinematografuri, la circuri, alergări de cai etc ! 
Şi  când  te  mai  gândeşti  că  unii  din  cei  cu  doctoratul  în  teologie,  ca  răposatul  acela  Zotu,  condus  poate  de  ideile  protestantului 
Hefele  germanul  şi  Hergenrother  englezul,  în  articolul  ,,Rigorismul  în  viaţa  şi ideile creştinilor vechi”[9], deschide creştinelor o 
nouă  portiţă  spre teatruri, fără a se înfiora de osânda canonului 51 al Sf. Sobor Ecumenic al VI-lea pusă asupra celor de la teatruri 
şi  a  privitorilor  lor,  şi  pre  care  dumnezeieşti  canoane  unii  din  cei  de  moda  nouă  clerici  zic  că  trebuie  comentate  conform 
realităţilor în care ne-a fost dat să trăim ! 
Şi  trebuie  să  se  mai  mire  cineva  de  demoralizarea  tineretului  –  dacă  nu  şi  a  tuturor  –  aplicând  ceea  ce  au  cetit  în  foile  cele 
obscene  şi  romanele  cu  caracter  pornografic  şi  văzându-le  pre  acelea  fără  de  sfială  reproduse  în  cinemele orăşeneşti şi pe unele 
locuri pe la şezătorile ţărăneşti ?! 
Încă o altă dandana de modă nouă 
§  5.  Într-o  scrisoare  ce  o  adresează  unei  persoane  din  Sfântul  Munte,  părintele  Scriban,  zice  că dacă nu era el şi cu doi episcopi 
ruşi  la  congresul  de  la  Constantinopol,  ieşea  mare  dandana  –  ,,se  da  voie  arhiereilor  să  se  însoare”.  Dar,  în ,,Biserica Ortodoxă 
Română”  no.  12,  1923,  pag.  946,  tot  acest  D.Dr.  Scriban  propune  ca  ,,noi  ortodocşii  să  menţinem  strâns  de  tot  legăturile  cu 
Biserica Rusească prin preoţii noştri basarabeni !” 
Însă, a uitat prea cuvioşia sa că tot în ,,Biserica Ortodoxă Română” din noiembrie 1922, pag. 141-142, stă publicat: 
,,În  Rusia, unde e mare răzmeriţă şi neordine, s-a înfiinţat aşa numită ,,Biserica vie” (Jevaia Ţerkovi), care între altele a hotărât că 
nu  numai  preoţii,  ci  şi  monahii  să  iasă  din mânăstiri şi să se căsătorească, trăind ca preoţi de mir, căci Hristos – zic ei – nu a trăit 
în  pustie, nici în locuri retrase, ci în lume propovăduind. Tot aşa şi episcopii sunt îndatoraţi să se căsătorească şi astfel să conducă 
Biserica, căci – zic ei – lipsa căsătoriei este pricină de mare scandal” ... 
Cam aşa s-a hotărât şi la nenorocitul congres din Constantinopol, la care a luat parte şi filorusul D.Dr. Scriban. 
Cam  aşa,  însă,  cu  mai  multă  groază  ceteşti[10]  şi  tâlcuirea  preotului Gh. Oprişescu, în care zice că, după citaţiile din Tit 1, 6 şi I 
Timotei 3, 2, preoţii trebuie să aibă o soţie, nu să fi avut, ci să aibă, şi aceasta până într-o vârstă nelimitată ... 
Care  va  să  zică,  mai  mult  ceva  decât  Jevaia  Ţerkovi,  căci  acest  Oprişescu  voieşte  la  fel  cu  rostirea  profesorului  protestant  A. 
Calau  (Calovius  1612-1689),  care  la  al  72-lea  an  al vârstei sale căsătorindu- se cu a şasea femeie, făcu declaraţia solemnă că ,,se 
va recăsători de atâtea ori de câte ori Domnul îi va lua femeia”[11]. 
Dar  să  se  ştie  că  verbul  ,,trebuie  să  fie”  nu  se  află în nici o ediţie ortodoxă a Noului Testament din câte ne stau de faţă, ci se află 
numai  într-o  ediţie  protestantă  –  Viena,  1875  –,  care  ediţie  protestantă  este  osândită  de  Biserica Ortodoxă, adecă a nu se ceti de 
creştinii ortodocşi[12]. 
§ 6. Iar dacă unele ca acestea sunt mari dandanale, ce vom zice ? şi cât de mare dandana nu se 
 
socoteşte de către cei întreg înţelepţi, când vedem pe Florica Scriban înfiptă tocmai în revista oficială a Sf. Sinod ? O ! de te-ar fi 
bătut bruma şi să nu te fi cocoţat tocmai acolo ! 
Unde s-a mai auzit o poznă ca aceasta, ca o femeie, cât de floare va fi ea, să dăscălească cot la cot cu Sf. Sinod ? 
Căci, dacă a fost o Papoaie Ioana la Roma, însă pe ascuns ! 
Şi  dacă  Papa  Climent  al  XII-lea  a  aşezat  ca  arhiepiscop  al  Tolitului  pe pruncul Infante, numai de 11 ani fiind, al doilea fiu al lui 
Filip al V-lea regele Spaniei[13], însă deşi pozna era mare, dar era de genul masculin ! 
Şi nu numai atât, dar vedem că mai multe Floricele s-a îngăduit să fie studente la Facultatea de Teologie[14] din Bucureşti. Şi 
iarăşi: 
În  cadrul  acestor  20  de  ani,  de  care  părintele  econom  I.  Ţincoca  se  alarmează  pentru  oare  care  noui  obiceiuri ale P.S. Arhierei, 
adecă  în  şedinţele  Sf.  Sinod  din  octombrie  1910  şi  mai  1911  vedem  că  monahia  Epiharia  Moisescu,  tocmai  din  ,,Leagănul” 
Sfintei  Ecaterina  prezintă  două  memorii Sf. Sinod prin care propune a se înfiinţa în mijlocul Bucureştilor (?) un seminariu pentru 
tinerele monahii spre a deveni cu vreme apostolite în urma studiului dobândit şi de prin străinătate[15] ... 
Ei  bine  !  Când  P.C.  Scriban  şi  cei  asemenea  cugetători  reformişti  au  crezut  de  cuviinţă  ca  să  împodobească  cu  acest  soi  de 
Floricele  revista  oficială  a  Sf. Sinod, precum şi Facultatea de Teologie, poate au uitat hotărârea apostolească ce zice: ,,Femeile să 
tacă, că lor nu li s-a dat voie a învăţa” (I Corinteni 14, 34; I Timotei 2, 12). 
De ce să tacă Sfinte Apostole ?! 
,,Fiindcă Adam zice, nu s-a amăgit, ci femeia amăgindu-se a căzut în călcarea poruncii” (st. 14); unde la tâlcuire cetim: 
,,Pentru  aceasta  aşa  zice  apostolul,  cum  că,  de  vreme  ce  numai  o  dată  a  învăţat  femeia  pe  bărbat  şi  a  pierdut  pe  toţi  oamenii, 
pentru  aceasta  nu  mai  înveţe  mai  mult,  nu  numai  aceea,  ci  şi  tot  neamul  ei;  fiindcă  şi  tot  neamul  femeilor  este  uşor  la minte şi 
lesne amăgit şi cu uşurinţă primeşte rătăcirea”. 
Dar poate voieşte D.Dr. Scriban ca în cadrul noilor reforme bisericeşti să figureze sau să imiteze pe Jevaia Ţerkovi, unde se zice 
că acum pe faţă sunt arhierei de genul feminin slujind arhiereşte ... ! 
§  7.  Şi cine ştie ce va mai urma de aici încolo pentru biata Biserică Românească, când acei tineri[16] trimişi în Apusul schismatic 
şi  eretic  spre  a-şi  completa  studiile  teologice  se  vor  întoarce  cu  simpatii  adânci  către  persoanele  şi  starea  de  lucruri  de  acolo, 
care-i vor înstrăina de simplitatea şi credinţa noastră ortodoxă ! 
Şi doar ştiu şi cei ce au fost de părere a trimite tineri la Apus ce turburare a produs în Biserica Ortodoxă patriarhul Chiril Lucaris, 
tocmai fiindcă avusese legături cu oamenii Apusului. 
De  asemenea,  dupre  cum  ne  comunică  istornicul  bisericesc  Meletie[17],  tocmai  prin  acei  tineri  întorşi  din  Europa  de  la  studii, 
prin  veacul  al  XVI-lea,  în  Polonia  cu  idei  protestante,  încet-încet  au  pricinuit  pieirea  Poloniei,  prin  vajnica  lor  desidemonie  în 
vremea lui Stanislav, 1798. 
Şi  care,  din  aceste  politiceşti  şi  nelegiuite  legături  cu  apusenii,  astăzi  cei  de  moda  nouă  au  gândit  că  ar  fi  bine  şi  potrivit  ca 
episcopii  să  se  însoare,  clericii  să  se  recăsătorească,  călugării  de  asemenea  scuturând  mucegaiul,  să  se  toporască  preoţi  pe  la 
parohii,  unde  se  pot  însura  mai  lesne,  şi  pentru  a  face  faţă  legii conjugale, posturile să se desfiinţeze, iar pentru a nu fi observaţi 
prin  teatruri  clericii,  trebuie  să-şi  schimbe  portul  clerical,  asemenea  şi  bărbuţele  şi  părul  să  se acomodeze modei; iar spre a face 
politică  mai  multă  cu  alde  renaniştii,  darwiniştii,  volteriştii  etc,  dumnezeieştile  slujbe  să  se scurteze; iar din pricina goanei după 
câştig  să  se  schimbe  şi  calendarul  ortodox,  fiindcă  zic ei, sunt prea multe sărbători. De asemenea, spre a fi la fel cu papistaşii, au 
socotit să scoată psaltihia ortodoxă 
 
din  biserică  şi  să se introducă peste tot muzica vocală, poate şi cea instrumentală, în care scop să se înfiinţeze şcoli speciale cu un 
curs  de  4-6  ani,  în  care  noii  cântăreţi  pe  lângă celelalte studii secundare, li se vor preda şi muzica instrumentală: piano, armonie, 
vioară  etc[18].  Ca  astfel  când  lăutarii  vor  refuza  a  cânta  la  vreo  nuntă-n  post,  sau  la  vreuna  cu  rudenii  ...,  aprobate  de  unii 
episcopi şi mitropoliţi[19], fărădelegi la modă, atuncea cântăreţii cei noi să împlinească locul vioriştilor grevişti ... 
§ 8. O ! Doamne, ce ne-a fost dat să mai vedem ! 
Şi au văzut oare care că de pe la unele biserici, sfintele icoane s-au rădicat sus ... 
Iar alţii au auzit că unii au îndrăznit să zică în loc de ,,Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-ne pre noi”, ei zic: 
roagă-te pentru noi. 
Bine  dar, au zis Sfântul Ioan Gură de Aur, tălmăcind zicerea dumnezeiescului Apostol Pavel: ,,Având credinţă şi bună cunoştinţă, 
pre  care  unii  lepădând-o  din  credinţă  au  căzut”  (I  Timotei  1,  19),  cum  că:  ,,Când  petrecerea  este  deznădăjduită,  prihănită  şi 
osândită,  naşte  şi dogme asemenea rele, şi se pot vedea mulţi, că din aceasta au căzut în rândul relelor şi în păgânism s-au abătut” 
(Voroava a V-a). 
De  asemenea  şi  la  tâlcuirea  celor  14 Epistolii ale Sf. Apostol Pavel de marele ierarh mărturisitor Sf. Teofilact, la st. 10 al capului 
al  VI-lea,  al  celei  dintâi  către  Timotei:  ,,Rădăcina  tuturor  răutăţilor  este  iubirea  de  argint;  care  unii  poftind-o  s-au  abătut  de  la 
credinţă”,  aflăm  încheierea  următoare:  ,,Cum  că  viaţa  cea  rea  şi  pângărită  –  a  căreia  rădăcină  este  iubirea  de  argint  –  naşte  şi 
dogme rele şi face pre oameni necredincioşi, idolatri”. 
§  9.  Oare  ce  o  mai  fi  de  biata  Biserică  Românească  Ortodoxă  care,  pe  lângă  că  unii  o  trag  spre  anglicanism,  iară  alţii  –  ca 
profesorul  O.  Ghibu,  zice-se  preot  ortodox  din  Cluj  –  o  împing spre papistăşism, pentru motivul că ar fi de origine latină; dar cu 
toate  acestea,  se  mai  găsesc  că  unii  din  înalţii  mitropoliţi  ca  D.Dr.  Miron Cristea şi N. Bălan, transilvăneni, împreună şi cu alţii, 
ce ţin morţiş să impună întregii Biserici Ortodoxe Române statutul şagunean, fără să-şi dea seama la ce viitor trist şi nenorocit vor 
expune  Biserica  prin  acesta.  Căci,  după  lămurirea  prea  cuviosului  arhimandrit  Dionisie  Sinaitul,  ,,aceasta,  zice,  însemnează 
laicizarea  Bisericii  cu  desăvârşire.  Până  acum  aveam  de  stăpân  în  cele  materiale  statul,  iar  în  cele  duhovniceşti  ierarhia 
bisericească.  Pe  viitor  însă,  după  noua  organizaţiune,  Biserica  va  fi  condusă  de  păstoriţi”  ...  (căci  nu  de surda învaţă teologia şi 
domnişoarele !!) 
Şi pentru aceasta ascultaţi şi pe preoţii basarabeni cum se exprimă de bine[20]: 
,,O  !  Ce  bine  ar  fi  dacă  vedem  la  politicieni  atâta  neînţelegere,  neînţelepciune  şi  nepricepere  în  lucrurile mari, sfinte şi trainice, 
am  putea  să  vedem  măcar  în  schimb  la  cei  bisericeşti  alte  vederi  şi  altă  concepţiune  !  Ce  mare  este  însă  şi  cât  de  nemângâiată 
deznădejdea  noastră  când  şi  la  cei  bisericeşti  vedem  orientări  şi  convingeri  tot  atât  de  rătăcite  şi  periculoase  pentru  viitorul 
Bisericii ca şi la politicienii de rând”. 
§  10.  Dar  aceste  rătăciri  şi  le-au  permis  a  le  săvârşi  noii  reformişti,  din  convingerea  răsmonahitului  profesor  Dragomir 
Dimitrescu,  care  socotind pe Patriarhiile Orientale Ortodoxe ca şi dispărute, au zis – în conferinţa ţinută de Sf. Sinod al României 
pentru  reforma  calendarului  în  ziua  de  21  noiembrie  1923  – că ele nu mai pot lua iniţiative[21], ca şi cum ar zice să ne facem de 
cap, că n-are cine să ne mai ieie seama ! şi să ne cinstim noi pre noi, puindu-ne singuri patriarh, căci ceilalţi patriarhi se vor stinge 
!!! ... 
Dar  s-au  înşelat  amarnic; căci Biserica Creştină Ortodoxă de Răsărit, prin dumnezeieştile ei canoane[22] nu a dispărut autoritatea 
ei,  precum  o  vor  noii  reformişti,  ci  a  fost,  este şi va fi Biserica Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos; pre al 
căruia dumnezeiesc glas cei ce voiesc a se numi fii ai ei datori sunt a-l auzi, de voiesc să moştenească viaţa de veci. Iar de nu, 
 
defăimătorilor, călcătorilor şi hulitorilor sfintelor şi dumnezeieştilor ei hotărâri şi bune rânduieli, cele ce în veci vor petrece 
neatinse şi nestrămutate, le este sortită veşnica ANATEMA. 
[1] ,,Noua Revistă Bisericească”, anul VI, no. 5-6, pag. 106. 
[2] Cartea Sf. Simeon Tesalonicul, pag. 260. 
[3] ,,Noua Revistă Bisericească”, anul V, pag. 69. 
[4] Idem, anul VI, pag. 124. 
[5] Revista ,,Crucea”, anul II, no. 8-9, pag. 17. 
[6] ,,Noua Revistă Bisericească”, anul VI, no. 5-6, pag. 150. 
[7] Idem, anul V, pag. 183. 
[8] Vezi ,,Mărgăritul şi puţul” Sfântului Ioan Gură de Aur. 
[9] Revista ,,Ortodoxul” no. 9 din 1881. 
[10] ,,Crucea”, anul II, no. 1-2, pag. 31. 
[11] ,,Înţelesul dogmatic al interzicerii recăsătoriei slujitorilor sfinţiţi”, de P.C.S. Arhim. G. Cordun, pag. 26. 
[12] ,,Circulara Sinodicească” de sub Patriarhul Grigorie al VI-lea al Constantinopolului din 1836, către toţi ortodocşii de 
pretutindenea. 
[13] Istoria Bisericească de Meletie, tom 4, partea 1, pag. 23. 
[14] ,,Noua Revistă Bisericească”, anul V, pag. 192, informaţii. 
[15] ,,Pentru monahism”, de monahia Epiharia Moisescu, 1912. 
[16]  Vezi  revista  ,,Crucea”,  anul  II,  no.  8-9,  art.  ,,Din  ale  zilei”,  precum  şi  no.  5-7,  art.  ,,Criza  artei  religioase”  în  care  zice  că 
tinerii veniţi de la studii din străinătate cred că tot ce e nou şi străin e bun şi că tot ce e vechiu şi românesc n-are nici o valoare. 
[17] Veacul al XVIII-lea, cap. 24, pag. 53-62. 
[18] Revista ,,Crucea”, anul II, no. 10-11, pag. 28: vântul acesta adie tot din Transilvania, ca şi alte multe reforme ! 
[19] Vezi revista ,,Crucea”, anul II, no. 2-3, pag. 8. 
[20] ,,Crucea” no. 10-11, 1923, pag. 28 şi anul II, no. 2, pag. 5; precum şi ,,Noua Revistă Bisericească”, anul V, no. 13-16, pag. 
185. 
[21] ,,Crucea”, anul II, no. 1-2, pag. 6. 
[22]  În  subînsemnarea  tâlcuirii  canonului  1  al  Sf.  Sobor  Ecumenic  al  VII-lea  se zice: ,,Vezi aici cât de vrednice de cinstire şi de 
cucernicie  sunt  dumnezeieştile  canoane.  Pentru  că  cu  titlurile  şi  numirile  acelea  cu  care  se cinsteşte Scriptura cea de Dumnezeu 
insuflată  şi  sfântă,  cu  acelea  înşişi  cinsteşte  pre  dumnezeieştile  canoane  Sfântul  acesta  Sinod,  mărturii,  şi  dreptări  şi  alte  ca 
acestea numindu-le ...” 
 
Capitolul IV 
Despre care ANATEMĂ să notăm ceva pe scurt 
§ 1. În subînsemnarea la istoria Sf. Sobor din Gangra, la Pedalion foaia 269, cetim următoarele: 
,,Anatema  se  zice  atât  lucrul  cel  ce  se  despărţeşte  de  la  oameni  şi  se  afieroseşte  lui  Dumnezeu,  care  şi  anatima  se  numeşte, 
afieromă  sau  danie,  cât  şi  acela  ce  se  despărţeşte  de  la  Dumnezeu  şi de la Biserica creştinilor şi se afieroseşte diavolului, care şi 
s-au  obişnuit  mai  mult  a  se  zice  anatema,  şi  nu  anatima  –  afierosit.  Şi  precum  nu  îndrăzneşte  cineva  a  apuca  cu  mâna  sa,  ori a 
atinge lucrul ce l-au afierosit lui Dumnezeu, pentru cinstea şi sevasul cel către Dumnezeu (că zice cea leviticească 27, 28): ,,Toată 
afierosirea  –  anatima  –  ce  o  ar  afierosi  omul  Domnului,  Sfânta  Sfintelor  va  fi  Domnului”;  asemenea  şi  cu  omul  acela  ce  se  va 
despărţi  de  la  Dumnezeu  şi  de  Biserică,  şi  se  va  face afierosit – anatema, ori dat – diavolului, nimenea cutează a se aduna şi a se 
împărtăşi împreună, ci toţi credincioşii se despărţesc de dânsul. 
Drept  aceea,  şi  una  şi  alta  anatema,  fiindcă  se  despărţesc  de  oameni  nu  se  osebesc între ele, însă pentru că una se afieroseşte lui 
Dumnezeu, iară cealaltă se afieroseşte diavolului, sunt foarte potrivnice una alteia. 
Drept aceea, dumnezeiescul Gură de Aur despre a doua anatemă vorovind în cuvântul ce face, cum că nu se cuvine a anatematisi 
cineva pe nimeni viu, sau mort (tom al 2-lea), zice: 
Ce alta va să zică anatema ceea ce o zici omule, decât că să se afierosească acela diavolului, şi mai mult să nu aibă loc de 
mântuire, să se facă înstrăinat de Hristos”. Şi iarăşi: 
,,Anatema desăvârşit desparte şi rumpe pre om de la Hristos”. 
Iar  în  tâlcuirea  capului  23  al  Faptelor, unde zice: ,,Că s-au anatematisit pre sineşi iudeii cei patruzeci, de nu vor omorî pe Pavel”, 
tâlcuind  zice  aşa:  ,,Ce  este  s-au  anatematisit,  au zis, în loc de a fi afară de credinţa cea întru Dumnezeu de nu vor face ceea ce au 
socotit împotriva lui Pavel”. 
Iară  Tarasie  în  răspunderea  cea  desvinovăţitoare  a  Sf.  Sinod  al  VII-lea  zice:  ,,Greu  lucru  este  anatema,  fiind  că  face  pre  om 
departe  de  la  Dumnezeu,  şi-l  izgoneşte  din Împărăţia Cerurilor, şi îl trimite în întunerecul cel mai dinafară (Foaia 724, tomul 2 al 
Sinodicalelor). 
Acestea aşa fiind cunoscute, fără de cuvânt prihănesc oare care (adecă Vlastar şi Valsamon) pe sinodul acesta pentru anatema ce 
face, aducând spre mărturie pe dumnezeiescul Gură de Aur. 
1)  Pentru  că  Gură  de  Aur  în  cuvântul  mai de sus opreşte pre fieşte carele de a anatematisi pe cineva, viu sau mort, zicând: ,,Dară 
ce  ?  Acea  anatemă  ce  o  au  îndrăznit  cineva  a  o  zice,  de  la  cei  ce  au  stăpânire  de  aceasta,  tu cutezi omule a o zice, făcând lucru 
împotriva  morţii  Domnului  şi  apuci  mai  înainte  judecata  Împăratului  ?”  Dară  nu  opreşte  şi  pre  Sinod  de  aceasta.  Că  zice  întru 
acelaşi cuvânt iarăşi el: 
,,Dară  ce  ?  Ai luat atâta stăpânire tu să anatematiseşti pre cineva ? Pre care stăpânire de a anatematisi o au luat numai apostolii, şi 
cei ce după toată stăpânirea s-au făcut diadohi ai apostolilor, cei ce sunt plini de dar şi de putere”. 
Arătat  este  dar  că  şi  Părinţii  Sinodului  acestuia,  ca diadohi ai apostolilor, aveau şi stăpânirea aceasta, precum şi ceilalţi Părinţi ai 
celorlalte  Sinoade  mai  ales  a  celor  Ecumenice,  au  anatematisit  faptele  ereticilor  şi  pre  dânşii  împreună,  precum  se  vede  în 
practicalele Sinoadelor. 
2) Pentru că la sfârşitul cuvântului mai de sus însuşi dumnezeiescul Gură de Aur zice că trebuie să anatematisim ereticeştile 
dogme şi să le mustrăm, măcar că şi milă trebuie a ne fi de oamenii eretici”. 
 
§ 2. Iar în oraţia ce o face însuşi cu mâna sa dumnezeiescul Apostol Pavel la urma întâii Epistolii către Corinteni, zice: 
,,Dacă cineva nu iubeşte pre Domnul nostru Iisus Hristos fie anatema”. A căruia tâlcuire se află acestea – asupra celor ce calcă 
dumnezeieştile învăţături şi predanisiri – zicând[1]: 
,,În  scurt,  pre  toţi  ceea  ce  umblau  în  afară  de  apostoleştile  sale  învăţături  şi  predanisiri  i-a  înfricoşat  apostolul;  pentru  că  toţi 
aceştia  nu  iubesc  cu  adevărat  pre  Domnul;  iară  câţi nu iubesc întru adevăr pre Domnul, aceia sunt anatema, adecă sunt despărţiţi 
de Domnul. O ! Cuvânt înfricoşat ! de carele trebuie să ne înfricoşăm şi să ne cutremurăm, fraţilor !” 
Şi la subînsemnarea aceleiaşi tâlcuiri se zice: 
,,Iar  cum  că  cela  ce  nu  iubeşte  întru  adevăr  pre  Domnul,  acela  se  face  anatema,  adecă  se  despărţeşte  de  Domnul,  mărturiseşte 
Însuşi  Domnul,  carele  zicea  iudeilor:  ,,Şi  cuvântul  lui  nu-l  aveţi  întru  voi,  zice,  că  pre  Cela  ce  l-au  trimis  El,  acestuia  voi  nu 
credeţi  ...  şi  nu  voiţi  a  veni  către  mine  ca  să  aveţi  viaţă  ...  Că  v-am  cunoscut pre voi că dragostea lui Dumnezeu nu o aveţi întru 
sinevă”  (Ioan  5,  38).  Şi  către  farisei  încă  zicea:  ,,Ci  vai  vouă  fariseilor,  că  treceţi  (cu  vederea)  judecata  şi  dragostea  lui 
Dumnezeu” (Luca 11, 42). 
Iar fericitul Teodorit zicerea aceasta a apostolului tâlcuind-o, zice: ,,Să fie despărţit de obştescul trupul Bisericii, ori carele 
hristian ce nu are fierbinte dragoste către Stăpânul Hristos”. 
Iar  după  acestea,  numaidecât  adauge  dumnezeiescul  Apostol  Pavel  cuvântul  ,,Maranata”,  care  însemnează  că  îndată  a  venit 
Domnul  şi  s-au  arătat  Sfântului  Apostol  Pavel,  pecetluind  cuvântul  lui  de  mai  sus  (al  anatemei).  Căci  în  limba  sirienească 
,,Maranata”  se  tâlcuieşte:  ,,Domnul  a  venit”,  pentru  care  fericitul  Teodorit  zice:  ,,Că  pentru  aceasta  au  zis  ,,Maranata” în limba 
sirienească ca să arate corintenilor că nu este trebuinţă de învăţătura cea din afară, ci de credinţă”. 
§  3.  Încă  şi  în  Epistola  cea  către  Galateni  (cap.  1,  8),  dumnezeiescul  Apostol  Pavel,  propovăduind,  ca nu cineva învăţând odată 
bine  şi  dupre  adevărurile  Sfintei  noastre  Biserici  Ortodoxe,  mai  apoi  să  se  schimbe în partea celor din contra, sau pentru iubirea 
de  slavă,  sau  de  harul  dregătorilor  lumeşti,  sau  mai  cine  ştie  din  ce  pricină  ...,  zice:  ,,Ci  măcar  noi  sau  înger  din  cer,  de  ar 
binevesti  vouă,  afară  de  ceea  ce  am  binevestit  noi  vouă,  ANATEMA  fie”.  Care  prin  aceasta  arată  că  nu  trebuie  să  se  ruşineze 
cineva de nici o dregătorie omenească când este cuvântul pentru dogmele credinţei[2]. 
Pentru aceasta şi a doua oară poftoreşte zicând: 
,,Precum mai înainte am zis şi acum iarăşi zic: ,,De binevesteşte cineva vouă afară de ceea ce aţi primit, anatema fie” (Galateni 1, 
9). 
Deci  înfricoşându-ne  şi  noi  de  groaza  acestor  anateme,  rostite  asupra  celor  ce  schimbă  ceva  din  cele  ce-şi  au  fiinţa  în  Sfânta 
noastră  Biserică  Ortodoxă  de  Răsărit  –  prin  strecurarea  celor  20  de  veacuri  aproape –, siliţi am fost ca întru această expunere să 
notăm  câte  ceva  de  prin  dumnezeiasca  Scriptură  asupra  noilor  reforme ce voiesc a le face oare care în Biserica Domnului nostru 
Iisus Hristos. Iar acum vremea este să facem: 
[1] La tâlcuirea celor 14 Epistolii, tom 1, pag. 554. 
[2] Tâlcuirea celor 14 Epistolii de mitrop. Veniamin, tomul 2, pag. 196. 
 
Capitolul V 
Încheierea celor zise până acum 
§  1.  Întru  înainte  cuvântarea  acestui  tratat  numit  ,,Boldurile  Sfintei  noastre  Biserici  Creştine  Ortodoxe  de  Răsărit”,  s-au  dat  pe 
faţă  cu  mărturii  ce  scopuri  au  noii  reformişti  cu  Sfânta  noastră Biserică Ortodoxă. După care am arătat de ce s-a intitulat tratatul 
,,Bolduri”  ca  o  aducere  aminte  noilor  reformişti  spre  a  nu  se  atinge  de  cele  neatinse,  dacă  vor  să  nu simtă veşnic împunsăturile 
boldurilor Domnului nostru Iisus Hristos. 
Iar  după  aceea,  am  dat  puţin la lumina zilei felul dresării reformiştilor, punându-i în faţa oarecăror mărturii scripturelnice, despre 
dreptul  de  cetăţenie  în  Biserica  Domnului  nostru  Iisus  Hristos şi despre principalele datorii ce au membrii acestei Sfinte Biserici 
faţă de dumnezeieştile ei învăţături, ca să moştenească ei viaţa de veci; 
Cu  care  împreună  s-a  dovedit  şi  despre  nerătăcirea  Sfintelor  Soboare  Ecumenice,  nu  numai  în  ceea  ce  priveşte  chestiunile 
dogmatice, ci şi în modul de ocârmuire prin sfintele canoane, toate fiind insuflate de unul şi acelaşi Duh al lui Dumnezeu. 
Despre care papa, nevoind să audă, cu trufaşă sprânceană şi-o atribuie lui, adecă nepăcătuirea (pretinzând a fi infailibil). 
Pentru  care  negreşire  a  papei,  siliţi  am  fost  să-l  trecem  în  defilare  pe  la  mârşavele  şi  păgâneştile  lui  săvârşiri,  precum  şi  să-i 
pomenim noianul abaterilor ereticeşti şi blestemate ce au născocit în biserica lui cea papistăşească; 
Ca astfel să vadă cei ce au simpatie către aceşti eretici, că cel asemenea pe cel asemenea lui iubeşte. 
Cărora  în  scurt le-am demascat fineţea şi scopurile lor că sunt anti-dogmatice şi anti-canonice, ereticeşti, bună oară ca: botezul cu 
stropire,  participarea  ereticilor  la  rugăciuni  într-un  loc  cu  ortodocşii,  căsătoriile  între  eretici  cu  ortodocşii  etc;  precum  a  cărora 
necanonicitate le-am dovedit cu mărturii scripturelnice. 
Şi  la  care,  aşternând  câteva  luări aminte în privinţa şovăielilor noilor reformişti, am ajuns şi la chestia schimbării sfântului nostru 
calendar bisericesc ortodox de către ei. Căruia făcându-i o mică deasupra scriere. 
§  2.  Mai  apoi  am  scris  ceva  şi  despre  calendar  la  diferite  limbi  ale  pământului,  istorisind  puţin  şi  despre  calendarul  bisericesc, 
precum  şi  despre  rânduiala  Pascaliei  cum  au urmat, şi ce anume hotărâri au fost date în privinţa ei, şi cine au scris despre această 
Pascalie  din  dascălii  bisericeşti  până  la  Sfântul  Sobor  I  Ecumenic,  despre  care  am  arătat  istorisirea  lucrurilor  lui  în  privinţa 
Pascaliei; 
După care am pomenit ce anume dascăli bisericeşti, între care şi români, au scris în general despre calendar şi Pascalie. 
Iar  apoi  am  aşternut  şi  întreaga  socoteală  calendaristică  şi  pashală  conform  rânduielilor  Sfintei  Biserici  Creştine  Ortodoxe  de 
Răsărit, îmbunătăţită şi cu oare care tablouri tot în această privinţă cu lămuriri pentru fiecare în parte. 
După aceasta, am făcut critica calendarului gregorian împreună cu al născocitului lui de Papa Grigorie al XIII-lea; 
Pe care calendar Biserica Ortodoxă împreună cu Sfinţii Părinţi ce au scris despre această chestie l-au 
 
osândit şi lepădat departe de la curţile Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, ca pe unul ce este mincinos şi rătăcit cu totul şi 
întru toate aşezările lui din care se compune. 
Pe  urmă,  am  însemnat  câte  ceva  din  hotărârile  Sf.  Sinod  al  României,  precum  şi  ale clericilor şi laicilor, care au scris împotriva 
schimbării  calendarului  nostru  bisericesc  ortodox,  cum  că  cei  ce  vor  îndrăzni  a  face una ca aceasta, toţi aceştia au zis că cad din 
Ortodoxie şi se fac eretici şi anatematisiţi. 
§  3.  Şi  pe  urmă,  am  documentat  că  P.S.  sinodali  nepunându-se  de  acord  cu  ei  înşişi  şi-au  schimbat  sfânta  statornicie  de  până 
atunci  şi,  fără  a-şi  mai  închipui  că  prin  acea  schimbare  înfăptuiesc  dezarmonia  şi  rump  unitatea  creştinilor  ortodocşi,  de  odată 
hotărăşte – conform unei înţelegeri la mincinosul congres de la Constantinopol – şi reformează sfântul nostru calendar ortodox. 
Şi  deci,  din  pricina  aceasta,  noi, pe cât am putut, am căutat a dovedi – precum am şi reuşit cu ajutorul lui Dumnezeu – cum că nu 
sfântul  nostru  calendar  bisericesc  ortodox este, precum zic ei, păgânesc, ci mai ales a lor cea de nou scornitură este păgânească şi 
ateistă,  căci  răstoarnă  cele  bine  aşezate  de  Sfinţii  Părinţi  şi  hulesc  împotriva  Sfântului Duh, Cel ce a insuflat pe Sfinţii Părinţi la 
Sfintele  Soboare  a  toată  lumea,  ca  adecă  să  nu  se  schimbe  nimic  din  cele  ce  cei  318 dumnezeieşti Părinţi la Sfântul Sobor I din 
Nikeea  bine  şi  cu  înrâurire  dumnezeiască  au  aşezat  –  împreună  cu  altele – şi calendarul cu rânduiala Pascaliei, ca să le păzească 
neatinse şi neciuntite până la sfârşitul lumii, adevăraţii fii ai Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe. 
Aşa dar: 
§  4.  Ce  rost  au  şi  vor  avea  cuvintele  aspirantului  la  patriarhie  ale  D.  Dr.  Miron  Cristea,  rostite  în  Senatul  ţării  româneşti,  în 
şedinţa  de  la  27  noiembrie  1924,  care,  când  a  îndemnat  pe  senatori  să  arate  poporului  că  acel  calendar  la  care  s-a  renunţat  era 
păgânesc, căci, zice, era făcut de Iulie Chesar şi că acum ne-am dat după cerinţele creştineşti şi după cerinţele ştiinţifice ?[1] 
O ! Neştiinţă !!! 
Vrea  să zică toată lumea care până acum de la Iulie Chesar – împreună cu Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii şi mântuitorii 
creştini  –  adecă  cei  ce  s-au  servit  de  calendarul  iulian,  a  fost  condusă  de  păgânism  în  viaţa  lor  calendaristică,  şi  numai  noii 
calendarişti  tocmai  acum  au  descoperit  că  calendarul  iulian  a  fost  păgânesc,  la  care  a  renunţat  şi  tocmai  acum  s-a  dat  la 
creştinătate de la păgânism. 
Bravo lor şi cunoştinţei lor teologice ! 
Dar  atunci,  ca  cei  ce  s-au  născut,  dupre  cum  hulesc  domnia  lor,  într-o  epocă  păgânească  calendaristică,  acum  când  s-au  dat  la 
creştinătate,  trebuie  neapărat  să  se  boteze,  căci  de  altfel  ori  cât  ar  huli ei pe sfântul nostru calendar bisericesc ortodox, nu-i vom 
crede. 
Pentru aceasta, 
§  5.  Adevăraţii  fii  ai  Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit – dintre care şi noi facem parte cu darul lui Dumnezeu – cei ce 
ca  creştini  ortodocşi  suntem  datori  ca  cu însuşi preţul vieţii noastre să păzim fără de alta făgăduinţa dată prin jurământ în vremea 
naşterii  cei  de  a  doua  oară  în  baia  sfântului  botez,  care  datorie  ne  stă  asupră,  ca  atunci  când  vom  fi  siliţi  a  călca  vreuna  din 
poruncile  Sfintei  noastre  Biserici,  de  va  chema  vremea,  să  ne  vărsăm  pe  însuşi  sângele  nostru  pentru  apărarea  sfintei  noastre 
credinţe  ortodoxe  şi  a  păzirii  strămoşeştilor  obiceiuri creştineşti. Iar cei ce s-au învrednicit ca de a doua oară să repete acest sfânt 
jurământ,  în  vremea  tunderii  în  sfântul  şi  marele  îngerescul  chip  monahicesc,  cu  mult  mai  mult  li  se impune aceasta. Iar pentru 
sfinţiţii  clerici,  şi  mai  ales  P.S.  arhierei,  mai  cu  deosebire  şi  mai  cu  îndatorire le stă asupră-le aceasta. Căci în vremea hirotoniei 
de  3  ori  au  jurat  cum  că  vor  păzi  predaniile  cele  pentru  Dumnezeu  şi  pentru  cele  dumnezeieşti  şi  tâlcuirile  Bisericii  cei  Una  şi 
Sfântă şi Sobornicească şi Apostolească; pentru care atuncea în auzul tuturor, împreună cu 
 
mărturisirea credinţei, cu mare glas au strigat: 
,,Tuturor  începătorilor  de  eresuri şi pe cei de un cuget cu dânşii, îi lepăd şi-i dau anatemei şi luminat propovăduiesc cu mare glas: 
tuturor ereticilor ANATEMA (şi iarăşi a treia oară) tuturor ereticilor ANATEMA”[2]. 
Toţi  aceştia,  adevăraţi  fii  şi  robi  ai  Domnului  Dumnezeu  şi  Mântuitorului  nostru  Iisus  Hristos,  de vor să moştenească Împărăţia 
cerurilor – prin păzirea sfintelor şi dumnezeieştilor porunci ale Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit: 
Nu primesc nici o schimbare să se facă în cele poruncite şi predanisite de această Sfântă Biserică, între care este şi calendarul 
bisericesc ortodox – iulian, stil vechi. 
Deoarece făptuitorii reformişti vor cădea în anatema Sfântului Apostol Pavel ce zice: 
,,De binevesteşte cineva vouă ceva afară de ceea ce aţi primit, fie ANATEMA” (Galateni 1, 8-9). 
Aşa dar, 
Nu  primim  schimbarea  sfântului  nostru  calendar  ortodox,  deoarece  cei  ce  fac  aşa  născocire  cad  în  osânda  rostită  de  Sfântul  şi 
Ecumenicul  al  VII-lea  Sobor  în  canonul  1;  şi  care  Sfânt  Sobor  iarăşi  zice:  ,,Toti  cei  ce  afară  de  predania  Bisericii  şi  de 
învăţăturile  Sfinţilor  şi  întru  tot  Cinstiţilor  Părinţilor  noştri  au  născocit  ceva  sau  vor  născoci  după  hotărârea  noastră  aceasta, fie 
ANATEMA de 3 ori” (în sinaxarul Duminicii Pravoslaviei). 
Şi iarăşi zice: 
,,Toţi cei ce calcă predaniile Sfintei Biserici scrise ori nescrise, anatema de 3 ori” (în al doilea tom al Sinodicalelor, foaia 883). 
Nu  primim  schimbarea  sfântului  şi  ortodoxului  calendar,  deoarece  prin  această  schimbare  reformiştii  arată  de-a  dreptul 
nesupunere Sfintelor Soboare Ecumenice – care au pecetluit împreună cu altele şi pe a noastră ortodoxă rânduială calendaristică – 
şi  care  nesupuşi  vor  cădea  din  nădejdea  mântuirii,  rămânând  afară  de  trupul  Bisericii, dupre hotărârea Domnului, că: ,,De nu va 
asculta cineva nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 17). 
Nu  primim  să  hulim  sfântul  nostru  calendar  ortodox,  deoarece  hulitorii  vor  moşteni osânda acelor ce hulesc împotriva Sfântului 
Duh  cel  ce  au  insuflat  pe  Sfinţii  Părinţi  la  Sfintele  Soboare  Ecumenice  şi  care  păcat  al  hulei,  dupre  hotărârea  Mântuitorului 
(Matei 12, 32), nu li se va ierta lor nici odată. 
Nu  ne  învoim  să  schimbăm  ortodoxul  nostru  calendar,  deoarece  aceasta  este  o nouă scornitură şi o străină învăţătură şi cel ce se 
învoieşte  cade  în  osânda  Sfântului  Apostol şi Evanghelist Ioan ce zice: ,,Ori cine va veni la voi şi nu va aduce învăţătura aceasta, 
să  nu-l  primiti  în  casă  şi  să nu-i ziceţi lui ‘Bucură-te’ – Bună ziua. Că cel ce-i zice lui ‘Bucură-te’ se face părtaş faptelor lui celor 
rele” (II Ioan 1, 10-11). 
Nu  primim  schimbarea sfântului nostru calendar ortodox, deoarece reforma aceasta este aflare papistăşească, osândită de întreaga 
şi  marea  Adunare  Sinodală  din  anul  1593,  pe  vremea  patriarhului  Ieremia  al  II-lea,  faţă  fiind  toţi  ierarhii  Bisericii Ortodoxe de 
Răsărit; osândire rostită şi de alte Sfinte Sinoade şi Sfinţi Părinţi. 
Nu  primim  schimbarea  sfântului  nostru  calendar  ortodox,  deoarece  ne  vom  împotrivi  Dumnezeului  minunilor,  Cel  ce  spre 
întărirea ortodoxului nostru calendar a lucrat minunile ce le-am pomenit mai înainte; şi care Dumnezeu repetă în tot anul minunea 
ieşirii Sfintei Lumini în ziua Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos la Sfântul Mormânt în Ierusalim, zicem, la ale noastre 
Sfinte Paşti, iar nu la ale celorlalţi eretici, între care sunt şi papistaşii. 
Nu  primim schimbarea sfântului nostru calendar ortodox, deoarece prin această schimbare noii calendarişti vor face schisma între 
Bisericile  surori  Ortodoxe  care  în  mare  parte  nu  s-au  învoit,  adecă  vor  face  desbinare  între  ortodocşi,  şi care păcat al desbinării 
Bisericilor nici sângele muceniciei nu-l 
 
poate  spăla,  precum  zice  Sfântul  Ioan  Gură  de  Aur  (în  a  11-a  Voroavă  către  Efeseni):  ,,Cum  că  au  zis  un  sfânt  că  nici  sângele 
muceniciei  poate  a  spăla  păcatul  osebirii  şi  al  despărţirii  Bisericii.  Şi a desbina cineva Biserica este răul cel mai cumplit, decât a 
cădea în eres. 
Scrie  însuşi  Sf.  Dionisie  al  Alexandriei  Mărturisitorul  în  Epistolia  cea  către  Navat  Episcopul, că se cuvine a pătimi cineva ori şi 
ce  rău  ar  fi  numai  a  nu  desbina  Biserica,  şi  că  este  mai  slăvită  mucenicie  ce  ar suferi cineva pentru a nu desbina Biserica, decât 
mucenicia  ce  o  ar  răbda  de  a  nu  sluji  idolilor.  Fiindcă  în  mucenicia  cea  pentru  a  nu  sluji  idolilor  mărturiseşte  pentru  folosul 
sufletului  său,  iară  întru  cea  pentru  a  nu  desbina  Biserica  mărturiseşte  pentru  folosul  şi  unirea  a toată Biserica” (Pedalion, foaia 
26). 
Nu  primim  schimbarea  sfântului  nostru  calendar  ortodox,  fiindcă  noii  calendarişti,  de  se vor ţine după două stiluri, vor desfiinţa 
postul  Sfinţilor  Apostoli,  atrăgându-şi  asupră  ANATEMA  canonului  19  al  Sf.  Sobor  din  Gangra  şi  osânda  de  la  228  a 
Nomocanonului. 
Nu  primim  schimbarea  sfântului  nostru  calendar  bisericesc  ortodox,  căci  dacă  reformiştii vor schimba şi data Sfintelor Paşti vor 
cădea în osânda canonului 1 al Sf. Sobor din Antiohia, precum şi ale altor osândiri sinodiceşti şi părinteşti. 
Nu  primim  schimbarea  ortodoxului  nostru  calendar,  căci  noii  calendarişti,  ori  ce  chip  vor  unelti cu noua lor scornitură, vor face 
Sfintele  Paşti  ori  mai  înainte  de  jidani,  ori  nu  vor  ajunge  cu  data  la  22  martie,  ori  îl  vor  avea  fix într-o anumită zi, fapte pentru 
care  înşişi  ei  au  zis  că  acestea  sunt  o  erezie vădită, precum şi este; şi unii şi aceştia eretici vor cădea în osânda Sfântului Apostol 
Pavel ce zice: 
,,De omul eretic după una şi a doua sfătuire, te fereşte, ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta şi păcătuieşte, fiind singur de sine 
osândit” (Tit 3, 10-11). 
Nu  primim  să  schimbăm  bisericescul  nostru  calendar,  pentru  motivul,  cum zic ei, că această schimbare nu ar fi nimic; căci chiar 
aşa de ar fi, adecă o mică abatere, iată pentru această nimică ce ne spune Sf. Ioan Gură de Aur: 
,,Rogu-vă  dar,  fraţilor,  să  nu  vă  amăgiţi  cu  cugetul  cel  pierzător  de  suflet,  înşivă  a  grămădi  asupră-vă  toată  răutatea  zicând: Ce 
este  aceasta  şi  ce  este  aceea,  adecă  aceasta  nu-i  nimic,  cealaltă  tot  aşa,  că  nenumărate  rele  din aceasta se nasc, căci diavolul cel 
spurcat  multă  răutate  şi  putere  întrebuinţează  şi  pogorământ  spre  pierzarea  oamenilor,  ca  din  cele  mici  mai  întâi  lovindu-i  să-i 
aducă la cele mai mari” (Voroava LXXXVI la Matei). 
Iar Sfântul Isidor Pelusiotul în epistolia 1233 glăsuieşte: 
,,A zice că aceasta nu e nimic, au făcut a glumi răutatea asupra întregii vieţi”; 
Iar împotriva acestei pierzătoare glume, adecă: nu-i nimica, a scris un tratat întreg cucernicul acela bărbat părintele Ioan 
Kronştanski, Rusia, † 1910. 
Nu  primim  să  schimbăm  sfântul  nostru  calendar  de  stil  vechiu  pentru  motivul  pus  de  reformişti,  că  ar  fi  prea multe sărbători şi 
pentru aceasta se face pagubă mare materială. Căci nu are nici un loc recea această pricină. 
Mai  întâi  sfintele  sărbători  sunt  aşezate  şi  rânduite  să  le  serbăm  de  acei  făcători  de  minuni  pe  care  Sfânta  Biserică  îi  numeşte 
purtători  de  Dumnezeu  şi insuflaţi de Sfântul Duh; iar apoi, oare nu era mai mult belşug atunci când creştinii prăznuiau toate cele 
rânduite de Sfânta Biserică, decât acum în epoca aceasta ateistă (fără de Dumnezeu) care a redus francul numai la 7 bani ?! 
Nu primim să schimbăm ortodoxul nostru calendar iulian, pentru motivul că aceasta o cere marele interese ale statului. Pentru stat 
poate  să  fi  fost  o  necesitate;  iar  pentru  Biserică  –  după  cum  am  arătat  –  însuşi  statul  când  a  primit  calendarul  gregorian,  au 
respectat  dreptul  Bisericii  de  a  face  uz  de  calendarul  iulian  stil  vechiu,  tipărind  însuşi  cu  a  sa  cheltuială  calendarul  bisericesc 
ortodox  pe  toţi  anii,  în  1923;  şi  prin  urmare  însuşi  statul  ne-a  documentat  că  interesele  cele  vremelnice  nu  poate  muta hotarele 
cele veşnice ale dumnezeieştii Biserici Răsăritene. 
 
Şi fiindcă: 
Nu primim schimbarea sfântului, ortodoxului şi bisericescului nostru calendar iulian stil vechiu, din aceasta să nu ne lipească 
crima de turburători ai ordinii de stat. Căci atâta lucru ştim şi noi, cum că: 
,,Taina împăratului bine este a o ascunde, dar însă lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi mărire este” (Tovit 12, 6). 
Însă  să  ştie  doar  că  turburători propriu-zişi ai ordinii de stat şi cu lucru dovediţi sunt adventiştii, anabaptiştii, sabatiştii, pocăiţii şi 
alţi  blestemaţi  de  eretici,  împreună  cu  toţi  protestanţii  şi  papistaşii  ce  mişună  prin  România  şi  prin  toată  lumea  –  duhul 
bolşevismului – ce cu toţii sug din afurisita ţâţă a lui Iuda cu masonii lui; 
Iar nu noi creştinii ortodocşi, cei ce cu trup şi suflet ne ţinem de predaniile cele strămoşeşti creştineşti şi care punem înaintea 
bolşevismului zisa Sfântului Mucenic Procopie din Palestina († 303), că: 
,,Mulţimea domnilor nu e bună, 
Un Cap e de ajuns a purta o cunună”. 
Nu  primim  să  schimbăm  sfântul  nostru  calendar  ortodox,  ca  cum de spaima înfricoşărilor cu care ne ameninţă şi ne cinstesc noii 
calendarişti  pentru  această  statornică;  căci  aceasta  dovedeşte  cum că unde e silă, de acolo Adevărul a dispărut; şi ca atare silnicii 
făptuiesc  ceva  mai  mult  decât  tiranii  împăraţi  idolatri  de  demult, care, nu pentru ca să-şi aplice vreo nouă a lor scornitură vărsau 
sângele  sfinţilor  mucenici,  ci  cu  pricină  ca  cum  binecuvântată  pentru  ei,  căci voiau să ţină obiceiurile lor cele vechi strămoşeşti; 
pentru care cetim în ultimul edict al lui Maximian următoarele[3]: 
,,Dintre  toate  îngrijirile  ce  am  luat  pentru  binele  comun  al  supuşilor  noştri  şi  pentru  conservarea  imperiului, noi hotărâsem de a 
restabili toate lucrurile după primele obiceiuri şi vechea disciplină a străbunilor noştri”. 
Care de altfel, într-un catehism creştin ortodox[4], aflăm următoarea întrebare: 
,,Cum trebuie creştinii ortodocşi să lucreze, dacă stăpânii şi mai marii ar cere ceva de la dânşii, care să fie contrar credinţei şi în 
opoziţie cu legea dumnezeiască predanisită ?” 
Răspuns: ,,În acest caz trebuie să li se răspundă ceea ce Sfinţii Apostoli au răspuns principilor şi capilor iudeilor: 
,,Judecaţi  înşivă  dacă  este  drept  înaintea  lui  Dumnezeu,  de  a  ne  supune  mai vârtos vouă decât lui Dumnezeu ?” (Fapte 4, 19); şi 
trebuie  a  suferi şi a purta toate urmările acestei învăţături, pentru credinţa şi predaniile Bisericii şi pentru a nu viola (strica) Legea 
lui Dumnezeu, ori şi ce ar putea urma, sau ar putea rezulta de acolo”. 
Deci,  pentru  aceasta,  noi  creştinii  ortodocşi,  nu  ne  împreună  învoim  cu  cei  ce  au  schimbat  sfântul  nostru  calendar  bisericesc 
ortodox – bătrân aproape cu 2.000 ani – pentru cel papistăşesc, căci astfel am cădea sub osânda Sf. Apostol Pavel ce zice: 
,,Care dreptatea lui Dumnezeu cunoscând-o, cum că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai acestea le fac, 
ci şi bine voiesc cu cei ce le fac pe acestea” (Romani 1, 32). 
Pentru care zice dumnezeiescul Gură de Aur: 
,,Nu  numai  a  râvni  răutatea,  ci  şi  a  lăuda  pe  cei  ce vieţuiesc într-însa aduce muncă prea cumplită celor ce vieţuiesc întru răutate; 
căci a păcătui şi a lăuda pe cei ce păcătuiesc, mult mai mare prihană de muncă aduce” (în cuvântul cel la Saul). 
Ci şi Marele Ierarh Vasilie zice: 
,,Mai cu sârguinţă să luăm aminte de sinene, nu cumva pe vreun om necinstitor de Dumnezeu, cu 
 
cuvântul  sau  cu  lucrul,  vrând  să-l  îndreptăm, dupre harul cel către noi, să ne purtăm cu înduplecarea lui. ,,Că vai celor ce zic răul 
bun şi bunul rău, şi cei ce pun lumina întunerec şi întunerecul lumină, cel ce fac amarul dulce şi dulcele amar” (Isaia 5, 20)”. 
Şi iarăşi zice: ,,Cel ce ajută celor răi – necinstitori de Dumnezeu – şi îndrăzneşte întru faptele cele rele, acesta este cel ce zice răul 
bun ...” (în tâlcuirea la Prof. Isaia). 
Iar Parimiastul încă au zis: 
,,Carele judecă pe cel nedrept a fi drept, iar nedrept pe cel drept, necurat şi urât este la Dumnezeu” (Pilde 13, 13). 
Aşa  dar,  fiindcă  s-a  dovedit  cu  lumina  zilei  că  sfântul  nostru  calendar  bisericesc  ortodox,  numit  iulian  stil  vechiu, nu i se poate 
afla  nici  o  prihană  –  dat  fiindcă  şi noii calendarişti îl zic că s-a botezat în legea creştină, de către Sfinţii Părinţi la Sfântul Sobor I 
Ecumenic, iar tot ei strigă în gura mare că creştinescul nostru botezat calendar ortodox este păgânesc, atunci judece ori şi care, 
,,Cine e necurat şi urât la Dumnezeu ?” 
[1] Vezi ,,Universul” no. 284 din 1921. 
[2] Vezi rânduiala hirotoniei arhiereşti, a 3-a mărturisire. 
[3] Istoria Bisericească a lui Evsevie, cartea 8, cap. 17. 
[4] ,,Răsturn. ultimelor rătăciri”, de N. Scriban, p. 36. 

Capitolul VI 
Alte reforme în legătură cu schimbarea calendarului 
§ 1. Pentru aceasta dară: 
Nu primim reformarea sfântului nostru calendar bisericesc ortodox, fiindcă noii reformişti, pe lângă aceasta, vor să mai facă şi 
alte boaţe în Sfânta Biserică, ca: 
Vor unirea cu ereticii anglicani, dacă nu şi cu papistaşii; 
Vor ca arhiereii să se însoare; 
Vor ca clericii de mir să se recăsătorească mereu; 
Vor ca călugării tineri să se făurească popi pe la sate, unde mai curând se vor căsători; 
Vor ca să scurteze dumnezeiasca slujbă în biserică; 
 
Vor intrarea liberă a clericilor pe la teatruri; 
Vor ca clericii să-şi schimbe sfântul lor port; 
Vor ca clericii să se ferchezuiască papistăşeşte; 
Vor, şi chiar au şi admis fetelor să asiste la Facultatea de Teologie şi pe urmă să scrie cot la cot în revista Sf. Sinod; 
Vor ca sfintele posturi să se facă muşama; 
Vor ca în sfintele posturi să se facă nunţi; 
Vor ca căsătoriile cu rudeniile să fie admise; 
Vor ca în Biserica Ortodoxă să se introducă peste tot muzica vocală papistăşească; 
Vor ca Sfânta Scriptură şi cărţile bisericeşti de ritual să se traducă din nou, căci care le avem – zic ei – nu sunt traduse cum 
trebuie, şi pentru aceasta, 
Vor, şi chiar au trimis tineri la Apusul eretic spre a-şi completa cursurile teologice ...; 
Vor unii ca trupurile morţilor să se ardă – ca păgânii papistaşi, iar nu să se îngroape – ca creştinii ortodocşi; 
Vor ca sfintele icoane să se ridice sus, căci sărutându-le, zic ei, se poate molipsi lumea; 
Vor laicizarea Sfintei noastre Biserici, adecă a avea stăpânirea păstoriţii, precum şi ..., etc 
REFORME osândite şi anatematisite de toate sfintele canoane ale Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de Răsărit; 
Pentru  care  REFORME,  înalt  propovăduieşte  –  precum  am  arătat  –  glasul preoţimii ortodoxe române, cum că: ,,Cei ce cred că e 
imposibilă situaţia de azi a Bisericii şi că totul trebuie reformat ... sunt socotiţi ca nişte revoluţionari religioşi şi eretici”. 
Iată dar, care sunt adevăraţii turburători – reformişti !!! 
§  2.  Despre  care  reformişti,  noi,  şi  cei  ce  împreună  cugetăm  cu  dumnezeiasca învăţătură a Sfintei Biserici Creştine Ortodoxe de 
Răsărit  –  spre  a  ne  păzi  neatinsă  sfânta credinţă şi sacrele predanii, îndatinate în sufletul ortodocşilor prin strecurarea celor 20 de 
veacuri  –  avem  poruncă,  pe  lângă  cele  poruncite  în  mărturiile  aduse până aici, să nu ne supunem unor asemenea reformişti, care 
ne  silesc  la  noile  lor  reforme,  căci  canonul  3  al  Sf.  Sobor  al  III-lea  Ecumenic  zice  şi  aceasta:  ,,Şi  îndeobşte  clericilor  celor  ce 
împreună  cugetă  cu  ortodoxul  şi  ecumenicul  Sinodul acesta, le poruncim, ca episcopilor celor ce au apostasiat, sau s-au depărtat, 
nici decât să nu se supună, sub nici un chip”. 
Şi  această  poruncă  au  urmat-o  creştinii  ortodocşi  şi  întru  acel  timp,  când  toate  laturile  şi  satele ortodocşilor au fugit de Biserica 
Constantinopolului  pentru  minciuno-sinod  papistăşesc  ce-l  făcuse  latinii  la  Florenţa,  1438,  căci  la  acest  sinod  numai  Sfântul 
Marcu  al  Efesului nu iscălise, iar patriarhul Constantinopolului iscălise împreună şi cu alţi episcopi răsăriteni şi primise inovaţiile 
– născocirile – papistăşeşti, şi prin aceasta se spăimântase toată Ortodoxia[1]. 
§  3.  Aşa  dar,  noi  creştinii  ortodocşi,  cei ce pentru reformele pomenite mai sus, cât şi pentru schimbarea sfântului nostru calendar 
bisericesc  ortodox  şi  Pashalia  –  schimbări  osândite  de  Sfintele  Sinoade  şi  de  Sfinţii  Părinţi  –  dacă  cu  dreptate  ne  despărţim  de 
aceşti noi reformişti, ori cine ar fi ei, ne 
 
vedem oare cum atacaţi cum că facem schismă şi rumpem unirea Bisericii: să le aducem aminte lor canonul 15 al Sfântului Sinod 
întâi-al doilea, care între altele ne porunceşte şi următoarele: 
,,Cei  ce  se  despart  pe  sineşi  de  împărtăşirea  cea  către  întâiul  şezător  al  lor, pentru oare care eres osândit de Sfintele Sinoade sau 
de  Sfinţii Părinţi, de acela adecă, care eresul în public îl propovăduia şi cu capul descoperit în Biserică îl învăţa, unii ca aceştia nu 
numai  canoniceştii  certări  nu  sunt  supuşi,  îngrădindu-se  pe  sineşi  despre  împărtăşirea  numitului  episcop  mai  înainte  de 
sinodiceasca  cercetare,  ci  şi  de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici, că nu au osândit episcopi, cu minciuno- 
episcopi  şi  minciuno-învăţători,  şi  nu  cu  schismă  au  rumpt  unirea  Bisericii,  ci  s-au  silit  a  izbăvi  Biserica  de  schisme  şi  de 
împărţiri”[2]. 
Încă la această pricină Sfântul Ghermano cel Nou patriarhul Constantinopolului, în soborniceasca epistolie ce o trimite creştinilor 
ortodocşi din Chipru, zice următoarele: 
,,Cercetez  pe  toţi  mirenii  din  Chipru  (insulă)  câţi  se  ţin  de  Soborniceasca  Biserică  a  Răsăritului  şi  sunt  fii  adevăraţi  ai  ei,  să se 
depărteze  cu  toată  fuga  de  cei  căzuţi  preoţi  supuşi  latinismului,  şi  nici  la  biserică  cu  ei  să  se  adune,  nici  blagoslovenie  să 
primească  din  mâinile  lor  oare  care;  că  mai  bine  este  prin  casele  voastre lui Dumnezeu a vă ruga deosebi, decât în biserici să vă 
adunaţi  cu  cei  de  cele  latineşti  cugetători;  iar  de  nu, pe aceeaşi a lor osândă veţi lua-o şi voi cu ei. Căci şi la judecata mirenească 
acest  obiceiu se află: dacă cineva se va întovărăşi cu ucigătorul de oameni, ori cu tâlharii, ori cu trădătorii, pe aceeaşi a lor osândă 
o iau şi învoitorii lor”[3]. 
§  4.  Încă,  dacă  pentru  că  nu  primim  născocitul  lor  de  curând  născut  calendar,  suntem  ameninţaţi  cu  afurisanie,  zicând  ei  că  au 
putere  a  lega  şi  a  deslega  în  cer  şi  pe  pământ,  să  facă  dragoste  unii  ca  aceştia,  să  pună  puţin  urechea  la  glasul  cel  însemnat  în 
Pedalion la foaia 28, ce zice: 
,,Câţi  cu  nedreptate  se  vor  afurisi,  pentru  numele  lui  Dumnezeu,  adecă  ori  pentru  credinţă  ori  pentru  predaniile  Bisericii,  ori  şi 
pentru  porunca  lui  Hristos,  aceştia  se  cade  a  se  bucura,  fiind  că  sunt  vrednici  de  fericire,  dupre  cuvântul  Domnului  ce  zice: 
,,Fericiţi  veţi  fi  când  vă  vor  urî  pe  voi  oamenii,  şi  vă  vor  despărţi  pe  voi,  şi  vă  vor  ocărî,  şi  vor lepăda numele vostru ca un rău 
pentru Fiul omului” (Luca 6, 22). 
Iară pentru cei ce afurisesc fără cuvânt şi dupre patimă, acestea le zice dumnezeiescul Dionisie Ariopaghitul, la cap. 7 al 
Bisericeştii Ierarhii: 
,,Aşa,  au  şi  ierarhii  afuresitoarele  puteri,  ca  nişte  arătători  ai  dumnezeieştilor  drepturi, nu că doară prea înţeleapta dumnezeiasca 
Începătorie,  ca  să  zicem  aşa,  slujitoreşte  urmează pornirilor lor celor fără de cuvânt; ci ca cum ei, cu chip proorocitor mişcându-i 
Duhul Începătorul săvârşirilor, pe cei judecaţi de Dumnezeu, dupre dreptate afurisindu-i”. 
Şi iarăşi: 
,,Deci dumnezeieştile ierarhii, aşa se cuvine a întrebuinţa şi afurisirile şi toate ierarhiceştile puteri, în ce chip i-ar mişca pe ei 
dumnezeiasca Începătorie cea săvârşitoare”. 
Şi pe acestea tâlcuindu-le dumnezeiescul Maxim, zice: 
,,Dacă  afară  de  socotinţa  lui  Dumnezeu  va  afurisi  ierarhul  dumnezeiasca  judecată  nu-i  urmează  lui.  Căci  dupre  dumnezeiasca 
judecată, iar nu pentru a sa voie, acestea este dator a le aduce asupra cuiva”. 
§  5.  Şi  iarăşi,  spre  a  ne induce în eroare ca să primim noul lor calendar, vor zice că: Sfinţi Părinţi au fost cei ce au aşezat aceea şi 
aceea, Sfinţi Părinţi suntem şi noi, zice-se de ei, care facem ce voim în puterea vredniciei de a lega şi a deslega toate ...; 
Dar ascultă ce le zice Sfântul Simeon Noul Teolog în cuvântul 24 al părţii întâia: 
 
,,O  !  Doamne  !  ce  înfricoşată  îndrăzneală  a  unora  ca  acestora  !  Că  nu  numai  întru  banii  ceşti  simţiţi  vânzători  şi  de  cele  sfinte 
furători  se  fac  –  cei  ce  numai către pungă caută –, ci şi de însuşi dumnezeiasca bogăţie îndrăznesc să se apuce, de unde nici că se 
ruşinează  a  zice: A noastră este vrednicia a lega şi a deslega, şi pe aceasta în viaţa aceasta o am luat de sus. O ! Ce neruşinare ! ca 
să  nu  zic, cea mai din urmă nebunie ! De la cine o ai luat tu ? Spune-mi mie ? Şi pentru care lucruri pe stăpânirea aceasta de sus o 
ai luat ? Oare căci pe toate părăsindu-le ai urmat lui Hristos ? Căci pe slava cea pământească o ai defăimat ? Căci smerit cu Duhul 
te-ai făcut ? Căci pe sufletul tău l-ai omorât lumii şi întru nici o voie a trupului l-ai aflat prins ? ... 
Dar a preoţilor, zice, este stăpânirea. 
Ştiu  şi  eu  aceasta  că  este  adevărat,  dar  nu  a  tuturor  şi  a  celor  aşa  prost  preoţi,  ci  a  celor  ce  cu  duhul  smereniei  şi  cu  sfinţenie 
lucrează  poruncile  Evangheliei  şi  prin  toate  se  săvârşesc,  întru  cât:  ,,Cu  Duhul umblă şi pofta trupului nu o săvârşesc”. Şi încă a 
celor  ce  nici  pe  sărac,  nici  pe  bogat,  nici  pe  stăpânitor,  nici  pe  supus,  nici  pe  însuşi  cel  cu coroana încoronat, pentru dreptate şi 
porunca lui Dumnezeu nu-i cinstesc mai mult ... 
A unora ca acestora este vrednicia a lega şi a deslega”. 
De asemenea ceteşte şi cuvântul 76 al acestuiaşi Sfânt Simeon, pentru: ,,Cine sunt aceia care au luat stăpânire a lega şi a deslega”. 
§  6.  Cu  toate  acestea,  noii  calendarişti  zic  că  deşi  acum  creştinii  ortodocşi  se  opun a primi noul lor calendar, dar în primăvară – 
1925  –  se  va  face  Sinodul  al  VIII-lea  la  Ierusalim,  la  care  vor  lua  parte  pentru  prima  oară  şi  anglicanii  (?!) şi unde se va hotărî 
împreună cu alte reforme şi schimbarea calendarului. Poate aşa va fi, de nu va rămânea şi această ştire o vorbă în vânt. 
Dar însă noi ortodocşii ştim că ori ce Sinod cu numele de Ecumenic, de nu va întruni condiţiunile dogmatice şi canonice prescrise 
de  legile  eclesiastice  ortodoxe,  hotărârile  lui  nu  vor  avea  valoare,  dupre  cum  se  arată  pe  larg  la  Pedalion  foaia  74-77,  căci zice 
Sfântul  Simeon  Noul  Teolog  (Cuv.  58)  cum  că:  ,,Dacă cuvintele şi faptele acelora nu se împreună glăsuiesc cu ale Duhului şi cu 
ale  Sfinţilor  Apostoli  şi  cu  ale  Sfinţilor  Părinţi  învăţături,  măcar  morţi  de  ar  învia,  măcar  minunate  minuni de ar arăta, ca de un 
drac  despre  dânşii  se  cuvine  a  ne  întoarce  şi  a-i  urî”.  Căci  –  dupre  Sfântul  Ioan  Damaschin,  în  epistolia  a  4-a  către  africani  – 
,,Chivernisirea,  sau  ocârmuirea,  adecă  conducerea  sau  administrarea  tuturor  Bisericilor  particulare,  care  compun  Biserica 
Ecumenică – Ortodoxă –, este în seama episcopilor”. 
Şi  după  cum  am  arătat  mai  înainte,  spre  acest  sfârşit  se  adunau în Sinoade Ecumenice episcopii din toată lumea creştină, sau cel 
puţin  atâţia  ca  să  poată  reprezenta  toată  Biserica.  Hotărârile  luate  de  o  astfel  de  adunare  a  episcopilor,  ca  o  autoritate  supremă 
văzută  în  Biserică – căci cea nevăzută o are Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin mijlocirea şi lucrarea cea nevăzută a 
Duhului  Sfânt,  până  la  sfârşitul  veacului (Matei 28, 18-20; Ioan 14, 16; Efeseni 1, 22; 4, 15-16; 5, 23; Coloseni 1, 18; Galateni 2, 
20)  –,  au  fost  şi  sunt  recunoscute  de  întreaga  Biserică  şi  în  toată  vremea  ca  legi  în  veci  obligătoare  (canonul  1  al  Sinodului IV 
Ecumenic;  1  şi  2  al  Sinodului  VI  Ecumenic;  1  al  Sinodului  VII  Ecumenic).  Şi  pentru  aceasta,  canoanele  Sfintelor  Sinoade 
Ecumenice  nu  se  pot  desfiinţa  de  nici  un  Sinod  Ecumenic,  căci  ceea  ce  au  făcut  un  Sinod  Ecumenic  este  bine  făcut,  căci  este 
asistat de Sfântul Duh, şi cel ce vine nu desfiinţează, ci întăreşte, dezvoltă[4]. 
§ 7. Acum să judece ori şi cine: 
Oare  noi,  cei  ce  cu  preţul  vieţii  noastre  voim  a  păzi  cu  scumpătate  toate  cele  predanisite  de  Sfinţii  Părinţii  noştri,  nemişcând 
nimic  din  locul  lor din cele bine aşezate de Duhul Sfânt prin toţi acei purtători de Dumnezeu Sfinţi Părinţi din Biserica Domnului 
nostru  Iisus  Hristos  suntem  turburători,  sau  cei  ce  fără pic de frica lui Dumnezeu ne hulesc dumnezeieştile acestea predanii şi cu 
silnică tirănie voiesc a-şi întări scorniturile lor cele anatematisite de Sfintele Sinoade şi de Sfinţii Părinţi ? 
 
Să  se  dovedească  că  e  scris  undeva,  cum  că  a  îndrăznit  cineva  din  cei  dreptslăvitori  creştini  a  huli  de  păgânesc  sfântul  nostru 
calendar  bisericesc  ortodox,  sau  au  întrebuinţat  cândva  silă  tiranică,  ucideri,  temniţe  şi  legături,  nu  numai spre a-şi impune cele 
ale loruşi, dar nici pentru cele de alţii orânduite: ci, pururea au avut în vedere pe: ,,Cel ce voieşte” zis de Domnul. 
Însă  creştinii  ortodocşi  să  nu  piardă  din  vedere  şi  aceasta,  care se află în Sfânta Scriptură[5] cum că: ,,În zilele lui Foca tiranului 
împăratul  elinilor  (602-610),  un  monah  sfânt  tânguindu-se  către  Dumnezeu  zicea:  Doamne  !  pentru  ce  un  nelegiuit  împărat  ca 
acesta  ai  dat  hristianilor  ?  Şi  au  ieşit  un  glas,  fără  a  se  vedea  de  unde,  zicând:  ,,Că  mai  rău  decât  pe  acesta  nu  am  aflat, pentru 
răutatea celor ce locuiesc acum cetatea”. 
[1] ,,Răsturn. ultimelor rătăciri”, de N. Scriban, p. 27. 
[2] Ceteşte şi în teologia dogmatică de Macarie, tom 2, paragr. 168, despre eretici; şi Istoria dogmelor, tom 2, p. 417. 
[3] Vezi la Iosif Vrienie, tom 2, faţa 20 elină. 
[4] Vezi Desbaterile Senatului de la 17-18 decembrie 1909. 
[5] Istoria Bisericească a lui Meletie, veacul VII, cap. 1, § 2. 

Apendice 
întru Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos 
Prea iubite cititorule ! 
Cu  cea  mai  adâncă  umilinţă,  venim  prin  acest  smerit  anunţ  înaintea  evlaviei  voastre,  noi  ceşti  ce  purtăm  haine  negre  –  mai jos 
semnaţi netrebnici schimonahi din pustiurile Aftonului –, a vă înştiinţa următoarele: 
Dumnezeu  Atotţiitorul,  cu negrăita purtarea Sa de grijă a iconomisit ca şi noi nevrednicii şi păcătoşii să părăsim lumea şi cele din 
lume,  şi  să  năzuim  la  această  sfântă  adunare  monahicească,  întru  care  am  fost  număraţi  împreună  cu  sfinţii  monahi din această 
Sfântă  Grădină  a  Maicii  Domnului  –  Sfântul  Munte.  Însă  deşi  suntem  pustii  de  tot  binele,  negrijindu-ne  de  îndeplinirea 
făgăduinţelor  date  în  ziua  tunderii  noastre  în  monahism  –  din  pricina  celor  3  mari  uriaşi  ai  lui  satana:  ,,uitarea,  trândăvia  şi 
necunoştinţa”  –,  totuşi  mai  rămâindu-ne  oare  care  mică  scânteie de evlavie cea din început ce o aveam către duhovniceştii noştri 
părinţi,  când  şi  când  cercetându-i  şi arătându-ne înaintea încuviinţatelor lor feţe, între alte părinteşti sfătuiri, ni s-a recomandat ca 
în  limitele  posibilităţii  –  pentru  a  noastră  îndeletnicire,  învăţătură  şi  aducere  aminte  –  să  prescriem  după  manuscrisele  vechilor 
traduceri româneşti, acele scrieri ale Sfinţilor Părinţi, care până acum nu au fost date la lumină prin tipar în limba românească. 
 
Şi  mărturisim,  că  deşi  luasem  poruncă ca pentru această întreprindere, să nu ne suim cu trâmbiţa în prepeleagul slavei deşarte, ca 
nu  cumva  abătându-se  înspre  acolo  vreun vânt al neprietenului, să spulbere într-o clipă cele adunate de mulţi ani; care de altfel şi 
însuşi  P.S.S.  Ilarie  Episcop  al  Constanţei  ne  face  atenţi,  comunicându-ne  motivaţiunea  genialului  Mitropolit  Nifon  Primat  al 
României ce au zis: ,,Tot ce am îndurat, tot ce m-am silit a face pentru ţară şi Biserică, doresc să rămâie necunoscute”[1]. Însă: 
Având  în  vedere  că  zilele  care  ne-au  împresurat  sunt  zile  în  care  prea s-a învârfuit răutatea, ce voieşte a-şi întinde pustiirile sale 
chiar şi în domeniul Bisericii lui Iisus Hristos prin cei ce au la bază reforma tuturor după un plan cu totul nou; 
Şi  dat  fiind  că  una  din  instituţiile  ce  figurează  în  Biserica Ortodoxă de Răsărit este şi monahismul, ai căruia membri ce iau parte 
într-însa  în  stare  de  necăsătorie  şi  prin  un  anume  fel  de  petrecere  –  deosebit  de  cel  conjugal  –,  având  de  scop  ajungerea 
desăvârşirii  morale,  se  numesc  monahi[2];  ,,Al  cărora  temeiul lăuntric se reazemă pe predispoziţia specială a spiritului, întru a-şi 
concentra  toată  puterea  sufletească  asupra  chestiunilor  de  credinţă,  ispitirii  de  sine,  cugetării  la  Dumnezeu  şi  rugăciunii”[3].  Şi 
,,carii  în trecut atât au luptat pentru triumful adevăratei credinţe şi înălţarea Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, încât ea îndrăzneşte 
a  zice  chiar  că, de nu ar fi fost aceştia, ar fi trebuit să se nască Hristos a doua oară”[4]; şi cum că ,,ca să vorbim ceva mai concret, 
în  ţara  noastră  România,  ei  au  jucat  rolul  cel  mare  în  decursul  veacurilor  ...  şi  monahismul  au  fost  scutul  cu  care  Biserica ne-a 
ocrotit  naţionalitatea,  şi  legea,  şi  graiul,  şi  moşia  secole  întregi”[5];  Şi  ,,numai  prin  faptul  că  există în Biserica lui Dumnezeu şi 
duc viaţă retrasă şi liniştită pentru Dumnezeu, sunt cu ajutorul Celui Prea Înalt, rană dracilor de mult plâns”[6]; 
Şi  cu  toate  acestea,  astăzi  cei  stăpâniţi  de grosolanul materialism, sau realism, şi aşa-numitul ,,spirit de lumea nouă” – care stă în 
opunere  cu  principiile  sfinte  spirituale  ce  călăuzeşte  această  sfântă  instituţie  din  Biserica  Ortodoxă  –,  strigă  pe  toate  tonurile 
contra  monahilor,  contra  mânăstirilor,  zicând:  ,,Monahismul  e  o  instituţiune  atât  de  decăzută,  încât  e  peste  putinţă  de  a-l  mai 
vedea  reînflorind.  Azi  mânăstirile  nu  mai  adăpostesc  decât  lene  şi  ignoranţă;  amorţite prin trândăvire, ele nu se ocupă decât a-şi 
apăra  şi  continua  starea  aceasta  vegetativă  ...  şi  alte  zugrăviri  de felul acesta, cu care unii descriu traiul din mânăstirile de astăzi. 
Care  vorbe  deşi  cu  vădită  exagerare  cuprind  în ele, e drept, un sâmbure de adevăr, întru cât astăzi monahismul stă departe de a fi 
aşa cum trebuie”[7]; 
Şi  cum  ,,cauzele  principale  ce au dat loc stării lui de astăzi sunt de două feluri: externe şi interne. Întâile cauze externe sunt acum 
de  domeniul  istoric,  epoca  fanariotă  şi  secularizarea;  vin  apoi  două  de  ordin  social,  influenţa  mediului  înconjurător  indirect  şi 
direct  !?;  pe  urmă  două  cauze  interne:  lipsa  de  sistematică  conducere  lăuntrică  şi  de  continuă  supraveghere  superioară”[8];  Iar 
pentru  reorganizarea  monahismului,  P.S.S.  Visarion  Puiu  Episcopul  Hotinului  propune  două  mijloace  bune,  retipărirea  tuturor 
scrierilor  Sfinţilor  Părinţi,  după  ediţiile  critice  apărute  în  alte  limbi,  sau  cel  puţin  după traducerile vechi româneşti; ,,lucru greu, 
zice,  căci  astăzi  nu  mai  avem  tabere  de  călugări  cărturari,  ca  altă  dată,  ca  să facă asemenea lucru. Al doilea, tipărirea de broşuri 
răzleţe,  în  care  trăitorii  mânăstirilor  să  poată  căpăta  cunoştinţele  trebuincioase  vieţii  lor alese”[9]; Şi cum, tot din acest punct de 
vedere  pornind  şi  Î.P.S.S.  Mitropolit Primat, D.D. Dr. Miron Cristea în anul 1921, în ziua de Sfinţii Trei Ierarhi, adresează cu no. 
485  un  părintesc  sfat  către  obştea Schitului românesc ,,Prodromul”, recomandându-le a îmbrăţişa împreună cu alte calităţi şi spre 
a se stărui cu tipărirea şi răspândirea de cărţi folositoare pentru popor şi ortodocşii creştini ... 
Aşa  dar,  având  în  vedere  aceste  considerente  expuse  mai  sus,  noi  mai  jos  semnaţii,  defăimaţii  dintru  această  sfântă  adunare 
monahicească,  siliţi  am  fost  ca  în  ziua  de  7  aprilie  1924  (Duminica  Stâlpărilor)  să ne prezentăm soborului cuvioşilor părinţi din 
prea cinstitul chinoviu român ,,Prodromul”, declarându- le următoarele: Cum că, 
Cu  rugăciunile  tuturor  părinţilor  celor  ce  se  nevoiesc  pentru  mântuirea  lor  întru  această  Sfântă  Grădină  a Maicii lui Dumnezeu, 
darul  lui  Dumnezeu  –  solit  prin  mijlocirile  Prea  Curatei  Sale  Maici  precum  şi  ale  tuturor  Sfinţilor  din  Biserica  Ortodoxă  de 
Răsărit  – ne-a ajutat ca în curs de 20 de ani să prescriem după manuscrisele vechi româneşti aflătoare în bibliotecile de pe aici din 
Sfântul Munte, următoarele cărţi care până acum nu au fost date la lumină prin tipar în limba noastră românească, şi anume: 
1)  Filocalia  (iubirea  de bine, sau de frumuseţe) în întregime, peste 1.600 de pagini, ce conţine peste 80 de scrieri ale multor Sfinţi 
din  Biserica  Ortodoxă  de  Răsărit,  precum  şi  ale  altor  oare  cărora  cuvioşi  părinţi  români,  în  urmă  aflate  şi  adăugate  la  urma 
Filocaliei;  referitoare  la  sfinţita  trezvire  a  dumnezeieştii  rugăciuni,  şi  cele  despre  lucrare  şi  privire,  năravnica  filosofie  şi 
teologhie, a minţii 
 
curăţire, luminare şi săvârşire. E de folos pentru tot creştinul ortodox a le şti, iar mai ales monahilor şi monahiilor, căci acest 
lucru mai cu seamă le stă asupră cu îndatorire; 
2)  Sfântul  Simeon  Noul  Teolog:  Carte  completă  de  peste  1.000  de  pagini,  ce cuprinde partea I, 104 cuvinte mari, felurite scrieri 
privitoare pe toată starea şi vârsta de ambele sexe, de la cei dintâi şi până la cei din urmă membri ai Bisericii Ortodoxe de Răsărit; 
Partea  a  II-a,  55  de  cuvinte  în  stihuri,  pentru  feluri  de  aşezări  năravnice  şi  eroticeşti;  220  de  capete  şi  alte  40  de  capete  de 
nevoinţă,  ale  Sfântului  Simeon  Evlaviosul,  toate însuflate de Sfântul Duh, şi alte grăite de Însuşi Mântuitorul, prin dumnezeiasca 
simţire, foarte de folos a le şti toţi ortodocşii creştini doritori ai dobândirii vieţii de veci; 
3)  Sfinţii  Varsanufie  şi  Ioan,  carte  completă,  ce  cuprinde  838  de  întrebări  adresate  de  felurite  feţe  bisericeşti şi laice, precum şi 
838  de  răspunsuri  ale  acestor  Sfinţi  Varsanufie  şi  Ioan,  pentru  feluri  de  pricini  năravnice,  foarte  folositoare  şi  cu  deamănuntul 
lămuritoare cu mărturii scripturelnice; 
4) Sfântul Isaia Pustnicul, o carte completă cu 29 cuvinte mari, foarte frumoase şi luminătoare sfaturi către monahi; 
5) Al acestuiaşi Sfânt Isaia, altă carte către cuvioasa Teodora cea de bun neam, sfaturi diferite, privitoare îndeobşte pe călugăriţi, 
chiar cu caracter feminin; 
6)  Carte  ,,pentru  deasa  împărtăşire”  alcătuită  de  Dascălul  Nicodim  Aghioritul,  minunat îndemnătoare la această taină, precum şi 
cu oare care adaose la urmă, adunate de prin Sfânta Scriptură de subsemnaţii, tot relativ la această chestiune; 
7) 55 de hotărâri pe larg, ale Sfântului Vasilie cel Mare, deosebite de cele tipărite în Exaimeron, privitoare la buna ordine a 
petrecerii monahiceşti în mânăstiri; 
8) O carte, traducere din ,,Viaţa mea este în Hristos” a părintelui Ioan Cronstanschi (Rusia): cugetări despre rugăciune; 
9) Idem, idem: felurite şi foarte frumoase meditaţiuni; 
10) O carte ,,Crinii ţarinii”: 40 cuvinte referitoare la rugăciune, precum şi alte sfătuiri, de nevoie a le cunoaşte toţi monahii şi 
monahiile; 
11) Sfântul Marcu Pustnicul: Carte completă, felurite scrieri bisericeşti şi pentru monahism; 
12) O carte a Sfântului Simeon Metafrast, numită ,,Umilinţa”, conţinând 32 cuvinte mari adunate de prin Sfânta Scriptură relativ 
la cunoştinţa de sine, foarte folositoare pentru tot creştinul; 
13) O broşură mare, ,,Ispitirea Mântuitorului în pustie”; descoperită Sfântului Dimitrie Episcopul Rostovului; 
14) O broşură ,,Răspuns apologetic, relativ la chemarea călugărilor în armată”, alcătuită de subsemnaţii; 
15)  O  carte  numită  ,,Sentinela  monahală  din  veacul  al  VIII-lea”,  alcătuită  tot  de  către  noi,  scriere  critico-istorică,  referitoare  la 
monahism,  şi  împotriva  defăimătorilor  sfinţitei  rugăciuni  a  lui  Iisus  cea  săvârşită cu mintea în inimă; şi dovedire asupra celor ce 
zic  că  dintre  noi românii nu este nici un sfânt, sau a fost cândva vreun dascăl duhovnicesc, împreună şi cu un tratat pe larg despre 
chestia ,,Prodromului” de la înfiinţare până în prezent, cu regretabilele ei consecinţe; 
16) Încă mai avem şi alte cuvinte şi broşuri felurite, tot în chestia monahismului, precum şi aparte tratate despre botez, posturi, 
etc. etc. 
* * * 
 
Toate  aceste  cărţi în format de 24/17 – după analogia ce o prezintă prescrierea cu dactilograful –, va număra aproape 7.000 (şapte 
mii)  de  pagini:  parte  din  ele  sunt  prescrise  cu  dactilograful,  iar  restul  – voind Domnul – sunt în lucrare de prescriere, căci întreg 
materialul  notat  mai  sus  îl  avem  la  îndemână  în  manuscrisuri,  care  sunt aşezate în bună rânduială, conform cu originalele precât 
s-a putut, precum şi în fiecare carte aparte în cuprinsul ei se vor afla subînsemnări indicative despre orice necesară lămurire. 
Am  adunat,  zicem,  scrierile  acelor  Sfinţi  Părinţi,  care  deşi  s-au  tradus  de  diferiţi  cuvioşi  părinţi  români  mai  înainte  de 
secularizare[10],  dar  rămâind  netipărite,  s-au  răspândit  de  urmaşii  lor  ori  pe  unde-şi  avea  petrecerea  acei  posesori  ai 
manuscriselor.  Însă  cum  prin  strecurarea  vremurilor,  în  desele  prescrieri  ale  acelora,  nu  s-au  putut  înlătura  şi oarecare greşeale, 
noi  –  proştii  şi  născuţii  fără  de  vreme  întru  această  sfântă  tagmă  monahicească  –,  copiind  de  pe  unde  am  putut  întocmai  după 
manuscrisurile vechilor traducători, a celor ce soli înainte mergători ai cuvintelor şi înţelegerilor lor erau sudorile faptelor bune, şi 
înfăţoşând  cu  originalele  care  le-am  putut  afla  pre  acele  prescrieri,  cu  concursul  oarecărora  părinţi  cunoscători  ai limbii eline şi 
slavone,  am  îndreptat  şi  completat  întreg  materialul  notat  aici  ce  se  aduce  acum  spre  tipărire.  Pentru  a  căruia  fidelă  prescriere, 
rămânem însumi noi, mai jos iscăliţii, direct responsabili, atât înaintea oamenilor cât şi înaintea ochiului Celui a toate văzător. 
Toate  aceste  scrieri  ale  Sfinţilor  Părinţi  au  de  scop  final  să  pună  în  cunoştinţa doritorului vieţii de veci mijloacele duhovniceştii 
perfecţionări,  prin  care  să  poată ajunge la acea sublimă destinaţiune pentru care s-a creat omul de Ziditorul său Dumnezeu, adecă 
duhovniceasca  lui  unire  cu  Dumnezeu  prin  mijlocirea  rugăciunii.  Căci  Sfântul  Nil  Sinaitul  în  cap.  49,  acest  lucru,  adecă 
rugăciunea,  zice  că  s-a  dat  omului  dintru  început  în  Raiu  a-l  lucra  (Facerea  2,  15).  Cu  acest  lucru s-a arătat slăvita aceea – Ana 
muma  lui  Samuil  –  înaintea  Domnului  (I  Împăraţi  1).  Pre  acest  lucru  minunatul  Ilie  l-a  avut  obştean  în  pustie  (III  Împăraţi  18, 
42).  Proorocii  pre  acesta  l-au  lucrat  de mult în lege. Mai apoi, după mărturia Sfântului Grigorie al Tesalonicului[11], Prea Sfânta 
Născătoarea  de  Dumnezeu  Prea  Curata  Fecioara  Maria,  de  la  sine  l-a  aflat  în  Sfânta  Sfintelor,  şi  pre  care  lucrându-l  l-a  predat 
Sfinţilor  Apostoli,  şi  prin  ei  ca  o  moştenire  aleasă  l-au primit Sfinţii Părinţii noştri, avându-l până în ziua de astăzi; şi care lucru, 
trecând din neam în neam, va ajunge până însuşi la a doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos[12]. 
Deci,  toţi  Sfinţii  Teologi  şi  Dascăli  ai  Bisericii  Ortodoxe  creştine  zic  cum  că  dragostea  către  lucrul  rugăciunii,  cu  deosebire 
îndeamnă  pre  adevăratul  monah  să  fie  retras.  De  dragostea  acesteia  luă  calea  pustiului şi Sfântul Vasilie cel numit ,,Mare”, ,,cel 
ce  cunoştea  aşa  de  bine  dialectica  şi  arta de a lega consecinţele cu principiile, încât nimeni nu se putea împotrivi raţionamentelor 
sale;  erau aşa de bine înlănţuite, că era mai lesne a ieşi dintr-un labirint decât din ele. Ştia geometria, medicina şi alte ştiinţe, fiind 
încredinţat,  că  fără  de  acestea  nu  se  poate  distinge  cineva,  dar  le  dispreţuia  ca  pre  unele  ce  erau  nefolositoare  unui om destinat 
pentru  apărarea  şi  gloria  religiunei”[13].  Şi  ia  să-l  auzim  pre  el  singur să ne spună din ce motive a renunţat la literatura profană: 
,,După  ce  am  petrecut,  zice,  multă vreme în deşertăciune, după ce am cheltuit mai toată tinereţea în lucruri nefolositoare pentru a 
înţelege  învăţăturile  înţelepciunii  pre  care  Dumnezeu  o  numeşte  nebunie  (I  Corinteni  3,  19),  mă  deşteptai  în  sfârşit  ca  dintr-un 
somn  greu  şi  aruncai  ochiul  asupra  adevăratei  lumini  a  adevărului,  adecă  a Evangheliei. Văzui atuncea deşertăciunea învăţaţilor 
în  înţelepciunea  lumii,  carii lucrează în zadar. Am plâns multă vreme pentru ticăloşia vieţii mele şi în rugăciunile mele ceream ca 
să  mă  povăţuiască  cineva  şi  să  mă  deprindă în regulile cuvioase”[14]. După acestea Sfântul Vasilie auzind vrednice de minunare 
povestiri  despre  cele  săvârşite  de  eremiţii  cei  din  pustiurile  Siriei,  Mesopotamului  şi  Eghipetului,  atâta  s-a  mişcat,  încât  pleacă 
pedestru  acolo  şi  2  ani  călătoreşte  din  pustie  în  pustie  în  căutarea  acelor  iluştri  solitari,  carii  atrăgeau  în  jurul  lor,  cu  toată 
rigurozitatea  lor,  nenumăraţi  imitatori.  Iată-l  deci,  poate  o  dată  cu  Sfântul  Pimen  mergând  la  Sfântul  Macarie cel Mare, spre a-l 
întreba  cu multe lacrimi să le spună vreun cuvânt, cum să se mântuiască ? şi către care răspunde sfântul: ,,Lucrul carele îl ceri, s-a 
dus acum de la călugări” !?! (Noul Pateric, pag. 142). 
Dacă  în  acel  veac  al  IV-lea, numit ,,veac de aur”, în care erau cele mai celebre nume ! Cele mai frumoase genii ! Cele mai nobile 
caractere  !  Cele  mai  demne  vieţi  de  a  fi  istorisite  !  Cele  mai  excelente  capodopere  vrednice  de  a  fi  studiate,  şi  cu toate acestea 
găsim  pe  acele  pagini  o  asemenea  tânguire,  adecă  ,,cum  că  au  dispărut  de  la  unii  călugări  de  atunci  acel  lucru  ce  era  faima 
părinţilor  monahi, ce vom zice oare întru acest timp, când oare cărora Dumnezeu e banul, interesul, scoposul vieţii, când cinstea e 
socotită  drept  ruşine,  ordinea  drept  prostie,  munca  o  nenorocire  şi  fuga  după  câştig  o  datorie,  şi  când  este  a  nu  vedea  ochi  de 
văzut, urechi de auzit şi minte de înţeles ?”[15] 
Drept aceea, nu alta este pricina slăbirii monahismului de astăzi (pentru a căruia reorganizare se face atâta vâlvă în lume), decât 
numai defăimarea şi nelucrarea acestui sfinţit lucru, care dupre trezvitorii 
 
Sfinţi Părinţi se numeşte: ,,Păzirea minţii cea cu deadinsul”, fără de care, lumină în suflet să nu caute cineva cândva. 
Cu  acest  lucru,  adecă  cu  dumnezeiasca  rugăciune,  toţi  sfinţii  şi  mântuiţii  cei  din  veac  adormiţi,  au  atras  şi  vor  atrage  asupră-le 
darul Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos înspre dobândirea Împărăţiei Cerurilor. 
Aşa  dar  spre  a  putea  vedea  iarăşi reînflorind monahismul, cel ce-l vor unii a i se pune crucea la cap, şi spre a nu mai da ocazie să 
se  zică  că  în  monahism  nu  se  mai  află  decât  lene  şi  ignoranţă,  noi,  netrebnicii  robi  şi  mai  mici  fraţi  ai  acestei  dumnezeieşti 
instituţiuni,  facem  apel  la  bunătatea  vreunui asemenea rob al Domnului nostru Iisus Hristos, anunţându-l cum că, de va binevoi a 
înlesni  tipărirea  cărţilor  notate  mai  sus  (care  acum  începem  cu  Filocalia, urmând una după alta şi cu tipărirea celorlalte cărţi), să 
ştie  că  a  săvârşit  o  faptă  bună  atât  de  înaltă,  încât  nu-i  va  afla  asemănarea  în  tot  catalogul  faptelor  bune.  Căci  dacă  împăratul 
Traian,  cel  ce  a  întrecut  cu  tirania  asupra  creştinilor  pre  mulţi  păgâni împăraţi, prin faptul numai că au făcut un pod peste Tibru, 
înlesnind  trecerea  vremelnic  a  câţiva  muritori,  şi  pentru  aceasta  a  dobândit  scoaterea  din  focul  cel  nestins,  prin  rugăciunea 
Sfântului  Grigorie  Dialogul;  dar  cel  ce  va  înlesni  trecerea  de  pre  pământ  la  cer a multor suflete ce se vor folosi din cetirea celor 
tipărite  din  tabloul  de  faţă, oare pentru el ce va urma de la Dreptul Judecător, când torente de rugăciuni îl va întâmpina din partea 
acelora,  cu  umilinţă  rugându-L  şi  zicând:  Miluieşte,  Stăpâne,  mult  milostive  pe  cei  ce  s-au  făcut  pricină  de  ţin  în  mâini  aceste 
sfinte şi mult folositoare de suflet cărţi !!! Amin. Amin. Amin. 
* * * 
Iar  acum  ne  adresăm  mai  cu  deosebire  către  voi,  fraţii  noştri  de  arme,  cei  ce  ne  zicem  că  purtăm  haine  negre,  adecă:  prea 
cuvioşilor monahi şi monahii din România mare, deşi suntem nevrednici de a figura printre rândurile cuvioşiilor voastre, totuşi cu 
umilinţă  vă  rugăm  noi,  netrebnicii  şi  mai micii voştri fraţi, primiţi cu toată dragostea anunţul ce vi-l facem prin broşurica de faţă. 
Căci  dacă  ,,monahii  sunt  gloria  Bisericii  lui  Iisus  Hristos  prin  Iisus  Hristos”  – dupre P.S.S. Gherasim Safirin, şi, precum s-a zis, 
numai  prin  faptul  că  există  în Biserica lui Dumnezeu şi duc viaţă retrasă şi liniştită pentru Dumnezeu, sunt cu ajutorul Celui Prea 
Înalt,  rană  dracilor  de  mult  plâns”.  Atunci,  dacă  noi  cei  ce  ne numim monahi întru această retragere liniştită nu vom şti ce avem 
de  făcut  –  mai  ales  în  timpul  de faţă când spiritul omenesc este mânat cu multă uşurinţă de valurile duhurilor materialiste –, cum 
am  zis,  dacă  retragerea  noastră  nu  va fi pentru Dumnezeu şi pentru realizarea binelui în creştinism, oare atunci, Vai nouă ! În loc 
de  rană,  nu  cumva  vom  fi  bucurie  dracilor  !?!  Care  ca  să  nu  ni  se  întâmple  o  nenorocire  ca  aceasta  în  retragerea noastră ce am 
făcut-o  mai  întâi  poate  pentru  Dumnezeu,  în  cărţile  anunţate  aici,  cu  darul  lui  Dumnezeu,  vom  afla  ce  au  făcut  Sfinţii  Părinţii 
noştri  cei  de  demult,  şi  chiar  cei  din  însuşi  neamul  nostru  (pre  care  voind  Domnul, ni-i vor arăta ,,Sentinela monahală”) şi care, 
prin  pilda  vieţii  lor  şi  prin  scrierile  lor  ne-au  lăsat  oare  care  anumite  semne,  la  care  privind,  nu ne vom rătăci în calea mântuirii 
sufletelor noastre (după Sfântul Isaac Sirul). 
Încă  o  dată,  aşternuţi  la  picioarele  voastre,  vă  rugăm,  primiţi  dar  cuvioasă  tagmă  monahicească  anunţul  acesta, cu toată căldura 
Duhului  ce  vă  caracterizează,  din  partea celor ce din dragoste vi-l adresează, şi iertaţi-ne neajunsurile expunerii, de care nu avem 
pretenţie; ca astfel 
Cu toţii împreună, cu o inimă şi cu o gură, să cântăm 
şi să lăudăm prea slăvitul şi de mare cuviinţă 
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, 
acum şi pururea şi în vecii vecilor. AMIN. 
 
Nădăjduind că se va auzi glasul nostru al păcătoşilor, 
rămânem al dragostei voastre, cei mai mici şi netrebnici fraţi întru Iisus Hristos 
Schimonahi Teofilact şi Arsenie 
Vieţuitori în pustnicescul Schit al Sfântului Ierarh Vasilie 
din Sfântul Munte Athos 
* * * 
[1] În prefaţa cărţii ,,Seminţe pentru ogorul lui Hristos”. 
[2] Curs de drept bisericesc, trad. de P.S.S. Silvestru, pag. 91. 
[3] Combaterea adventiştilor, de iconom C. Nazarie, pag. 72. 
[4] ,,În chestiunea monahismului”, de preot T. Bălăşel, pag. 15. 
[5] Broşura ,,Mânăstirea”, no. 4, pag. 28. 
[6] Monahii sunt gloria Bisericii lui Hristos, de P.S.S. Gherasim Safirin. 
[7] Vezi broşura ,,Mânăstirea”, no. 4, pag 18 şi 19. 
[8] Vezi broşura ,,Mânăstirea”, no. 4, pag 18 şi 19. 
[9] Vezi prefaţa primului număr al broşurii ,,Mânăstirea”. 
[10] Pentru confirmarea acestora, ceteşte, rugămu-te, la precuvântarea tâlcuirii celor 14 Epistolii ale Sfântului Apostol Pavel, pag. 
XXXII,  unde  pe  larg  se  află  o  descriere  despre  vioaia  activitate  a  monahilor  cărturari  de  prin  mânăstirile  din  România,  iar  mai 
ales  în  mitropolia  tuturor  –  Mânăstirea  Neamţului  –,  numită  ,,Academia spirituală a Moldovei”; întru care, datorită conducerii şi 
supravegherii  prea  cuviosului  şi  învăţatului  stareţ  Paisie,  pe  la sfârşitul veacului al XVII-lea se aflau printre rândurile celor ce se 
ocupau  cu  copierea  şi  mai  ales  cu  traducerea  cărţilor  bisericeşti,  un  cuvios  Gherontie,  stareţul  lui Grigorie în urmă mitropolit al 
Ungro-Vlahiei,  cari  au  tradus  împreună  între alte multe scrieri şi cartea Sfântului Simeon Noul Teolog, precum şi cartea Sfinţilor 
Varsanufie  şi  Ioan,  şi  altele  din  Filocalie  (Vezi  ,,Istoria  Mitropoliei  Moldovei  şi  Sucevei  de  dl.  C.  Erbiceanu,  pag.  174;  şi 
precuvântarea  la  noul  Pateric);  precum  şi  un  cuvios  arhimandrit  Macarie,  şi  Ilarion,  ce  au  tradus  cărţile Sfântului Calist ş.a.; un 
cuvios  Isaachie,  Teodosie,  cunoscător  a  multor  limbi,  şi  alţii,  ce  pe  multele  manuscripte  cu  Sfinţi  din  Filocalie  (scrise de însăşi 
mâna  fericitei  întru  pomenire  cuvioasa  şi  mult  evlavioasa  Epistimia  schimonahia  din  Mânăstirea Văratecului şi Evstolia) se află 
câte o notiţă istorică, indicând oare care date şi numele traducătorilor. 
[11] În cuvântul cel de la Intrarea în Biserică. 
[12] Sfinţii Calist şi Ignatie, cap. 97, suta I, la Filocalie. 
[13] Dicţionar aghiografic, de P.S.S. Gherasim Timuş, pag. 851. 
 
[14] Sfântul Vasilie: trad. de P.S.S. Iosif Gheorghian, pag. 55. 
[15] Iconom C. Nazarie, în Noua Revistă Bisericească, 1923, pag. 123.