Autocefalia şi Patriarhatul Bisericii Ortodoxe Române

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după Învierea Sa din morţi a mandatat pe

Apostoli să propovăduiască Evanghelia la toată lumea [Mt 28, 19].
Încreştinarea poporului roman s-a făcut odată cu formarea lui ca neam, iar
acest lucru a fost extrem de important în apărarea credinţei şi a neamului cu
propriul sânge.
Biserica Ortodoxă Română care se adapă de la Sfinţii Apostoli, o credinţă
exprimată prin fapte, a trebuit să îşi câştige autocefalia şi patriarhatul prin
“sudoarea feţei” [Fac 3, 19] sale, dovedind Ortodoxiei dragostea şi spiritul de
jertfă.
Conştiinţa unităţii a fost mereu vie, alimentată de ierarhii, preoţii şi
credincioşii Bisericii.
Consecinţă a unor strădanii eroice, unirea sub un singur sceptru, cel al lui
Mihai Viteazul, a Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei a străfulgerat peste
veacuri idealul permanent al unirii tuturor românilor într-o singură ţară.
În secolul al XV-lea s-au produs anumite mutaţii care au dus la creşterea
importanţei Ţărilor Române pe plan internaţional în cadrul luptei pentru libertate.
În împrejurările expansiunii otomane care a dus la însăşi căderea Bizanţului la
1453, Ţările Române au devenit principalul bastion de apărare a creştinătăţii, a
întregii Europe.
Înainte de a dobândi autocefalia1, Biserica Ortodoxă Română a manifestat
mai multe semne care dovedeau pregătirea necesară dobândirii acesteia:
- sprijinul acordat întregii Ortodoxii în faţa atacurilor ce veneau din partea
otomanilor, sprijin consistent venit din partea unei Bisericii puternice;
- ierarhii, începând cu mitropoliţii, erau aleşi în ţară şi abia apoi aduşi la
cunoştinţa Patriarhiei Ecumenice, doar pentru confirmare;
- momente în care la noi s-au discutat problemele importante privind
învăţătura de credinţă ortodoxă. Să ne aducem aminte, spre exemplu, de
Sinodul de la Iaşi din 1642, când a fost studiată Mărturisirea de credinţă a
mitropolitului Petru Movilă, adoptată apoi în întregul Răsărit ortodox;
- mitropolitul Varlaam, din vremea lui Vasile Lupu, a fost chiar unul dintre
candidaţii la scaunul de patriarh ecumenic2;

1
Autocefalia, termen a cărui provenienţă etimologică se regăseşte prin reunirea cuvintelor din limba greacă,
„autos“- (prin sine) însuşi şi „kefali“ - cap, desemnează, în viaţa bisericească, independenţa unei unităţi bisericeşti
constituită la nivel sinodal în cadrul Ortodoxiei ecumenice, faţă de o altă unitate bisericească, de acelaşi nivel
organizatoric, independenţă înţeleasă în plan jurisdicţional, administrativ, şi nu în planul învăţăturii de credinţă,
unde se păstrează în mod firesc şi ferm o unitate între toate Bisericile Ortodoxe surori.
2
Eveniment unic în istoria Bisericii româneşti, la anul 1639
1
 - în 1643, patriarhul Ierusalimului, Teofan, aflat în vizită prin părţile
noastre, împreună cu alţi ierarhi din ţară au sfinţit Sfântul şi Marele Mir,
care este un moment deosebit de semnificativ pentru ceea ce însemna
Biserica din Ţara Moldovei în acea vreme;
- o altă lucrare sfântă care dovedeşte autonomia Bisericii din Ţările
Române este canonizarea de sfinţi. Aici avem exemplul Cuviosului
Nicodim de la Tismana, considerat sfânt încă din perioada Evului Mediu.
Ştim apoi de canonizarea Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul
Constantinopolului, consfinţită la Curtea de Argeş prin aducerea
moaştelor sale de la Athos de către domnitorul Neagoe Basarab, în 1515.
La fel s-au petrecut lucrurile cu constituirea tradiţiei legate de
canonizarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, a cărui canonizare s-a
consfinţit în părţile noastre.
- tot ţinând de autocefalie sunt elementele constitutive care se referă la
cultul, cinstirea deosebită pentru sfinţii ale căror moaşte au fost aduse pe
teritoriul ţării noastre, unele dintre ele rămânând aici. Putem aminti astfel
pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfânta Filofteea, Sfântul Cuvios Dimitrie
cel Nou de la Basarabi, adus în 1774 în Catedrala mitropolitană din
Bucureşti, Sfântul Grigorie Decapolitul, care din Evul Mediu are
moaştele la Mănăstirea Bistriţa. Toate vorbesc despre o viaţă bisericească
extrem de bine organizată, o trăire neabătută întru învăţătura ortodoxă, o
comuniune frăţească permanentă cu celelalte Biserici Ortodoxe.
Unirea Principatelor Române, realizată în 1859, a fost premisa şi cadrul
aspiraţiei spre o organizare bisericească pe un plan superior. Pentru că este bine
ştiut faptul că organizarea bisericească s-a adaptat celei de stat. Realizarea Unirii
Principatelor aducea cu sine, în chip imperios, şi necesitatea unei reorganizări a
Bisericii, care avea două mitropolii în cele două ţări, care trebuiau aduse împreună
într-o structură unitară în cadrul noului stat.
În 3 decembrie 1864, s-a elaborat un proiect de nouă lege privind unirea şi
organizarea bisericească. Acest proiect a fost, însă, adoptat sub titulatura de
Decretul Organic nr. 1.703, pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale3, şi
promulgat de domnitor la 6 decembrie. În acest decret era inserată, în articolul 1,
următoarea prevedere fundamentală: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne
independentă de orice autoritate bisericească străină în ceea ce priveşte organizarea
şi disciplina“. Iar în articolul 3 se stipula că: „Sinodul General al Bisericii Române
păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de
Răsărit prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului“. Acestea
sunt cele două idei principale care au stat în cele din urmă la temelia autocefaliei
3
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, compendiu ediţia a II-a, revăzută şi întregită, Editura
Andreiană, Sibiu, 2007, p. 336
2
aşa cum a fost ea consfinţită în 1885, dar pe care o vedem deja pusă în proiect şi
adoptată în lege încă la 1864.
Decretul Organic din 1864, supranumit, într-un context mai larg, Legea
Sinodală, este temeiul pe care s-a constituit un Sinod Unit al Bisericilor din
Moldova şi Ţara Românească şi care a creat condiţiile ca, în fruntea Bisericii, încă
din vremea lui Cuza, să fie aşezat un mitropolit primat. Mitropolitul Ţării
Româneşti de la Bucureşti a devenit, din acel moment şi până la ridicarea BOR la
rang de patriarhat, mitropolit primat. În cazul nostru este vorba de Nifon, care-şi
începuse păstorirea la 1850 şi care a fost primul mitropolit ce a purtat, prin
ordonanţă domnească, titlul de „primat al României“, de la 11 ianuarie 1865 până
în 1875.
Din toamna lui 1884, când a avut loc urcarea pe tronul de la Constantinopol
a patriarhului Ioachim al IV-lea, a început o activitate intensă de pregătire, de
reluare a problemei autocefaliei, printr-o contactare repetată a Patriarhiei
Ecumenice.
În februarie 1885, Sinodul nostru a elaborat principalele doleanţe pe care le
avea Biserica Română pentru exprimarea acestei autocefalii într-o formă stabilă,
care să aibă şi confirmarea Patriarhiei Ecumenice. În 20 aprilie 1885, Sinodul
nostru a trimis scrisoarea oficială de recunoaştere a autocefaliei, iar la 25 aprilie s-a
convocat Sinodul Patriarhal şi s-au întocmit trei documente fundamentale:
Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două scrisori, una către mitropolitul
primat Calinic Miclescu şi alta către primul ministru D. A. Sturza. Cele trei
documente exprimă, într-un cadru solemn, recunoaşterea autocefaliei BOR, ca un
fapt legitim în concordanţă cu canoanele bisericeşti şi cu realităţile istorice. La 1
mai, în plenul Sinodului nostru, a fost anunţată oficial recunoaşterea autocefaliei de
către Patriarhia Ecumenică. Au fost traduse aceste documente şi, în 6 mai, a fost
citit Tomosul4, iar scrisorile au fost făcute publice. Pe 7 mai a fost trimisă o
scrisoare de mulţumire Patriarhiei Ecumenice, pentru gestul recunoaşterii. Toate
Bisericile Ortodoxe au fost anunţate că, de acum, Biserica Română este Biserică
soră cu cea Ecumenică, iar Sinodul român este Sinod frate cu cel
constantinopolitan, în această comuniune a egalilor.
Aceasta a fost calea îndelungată, dar atât de impresionantă pe care Biserica
Ortodoxă Română a parcurs-o venind, din veacuri de luminoasă istorie, spre un
4
Tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane“(...) Aşadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe
lângă Noi, al Prea iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh coliturghisitori, declarăm că Biserica Ortodoxă din România să
fie şi să se zică şi să se recunoască de către toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul Său
Sinod, având ca Preşedinte pe Înalt Prea Sfinţitul şi Prea Stimatul Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României,
cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administraţiune internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe
capul Bisericei Ortodoxe celei una, sfântă, catolică şi apostolică, pre Mântuitorul Dumnezeu-Omul, carele este
singura temelie şi piatra cea din capul unghiului şi întâiul şi supremul şi veşnicul Arhiereu şi Arhipăstor.”
(IOACHIM cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscopul Constantinopolei, Romei nouă şi Patriarh icumenic.)

3
răstimp de peste două decenii din secolul al XIX-lea, la capătul căruia s-a
consfinţit definitiv statutul de Biserică autocefală a Ortodoxiei Româneşti, de la
care moment aniversăm, cu înălţare sufletească, în 2010, împlinirea a 125 de ani.
După dobândirea autocefaliei, căldura vetrei Ortodoxiei Româneşti care nu
hrănea şi încălzea doar sufletul şi viaţa poporului român, ci răzbătea până departe,
în toate zările Ortodoxiei, doreşte şi realizarea Patriarhiei, ca semn de supremă
recunoaştere de către Biserica Constantinopolului.
Actul memorabil de la 1 decembrie 1918, care consfinţea unirea
Transilvaniei cu România, a deschis o nouă etapă în viaţa statului naţional, în
dezvoltarea sa social-economică, în creaţia cultural şi schimbul internaţional de
valori materiale şi spirituale.
Bisericii îi revenea datoria de a se organiza unitar sub conducerea Sfântului
Sinod din Bucureşti.
Începând din primăvara anului 1919, s-a purces la unificarea structurilor
bisericeşti, prin intrarea în Sinodul de la Bucureşti a ierarhilor din provinciile
încorporate, cu deplină şi veche îndreptăţire, în cuprinsul României Mari.
În iunie acelaşi an au debutat, la Sinaia, lucrările pentru elaborarea unei
legislaţii bisericeşti unitare, sub conducerea locţiitorului de mitropolit primat,
Pimen Georgescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei.
Spre a se da expresie deplină unificării statale prin introducerea în sânul
Bisericii Româneşti a Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, teritoriile
româneşti reintegrate având cea mai însemnată întindere şi cel mai ridicat aport de
populaţie ortodoxă, în fruntea Bisericii Ortodoxe Române a fost ales, la 18 / 31
decembrie 1919, ca mitropolit primat, un ierarh provenit din acele părţi de dincolo
de Carpaţi, episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, care fusese prezent atât la
Marea Adunare Naţională a reunificării de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918,
cât şi în delegaţia transilvăneană sosită, în aceeaşi lună, la Bucureşti pentru a aduce
actul de unire cu România a tuturor teritoriilor de dincolo de Carpaţi. Învestirea şi
înscăunarea noului mitropolit primat au avut loc în chiar ziua următoare, la 19
decembrie 1919 / 1 ianuarie 1920.
În ceea ce priveşte Legea şi Statutul de organizare şi funcţionare ale Bisericii
Ortodoxe Române, deşi Octavian Goga, ministrul de atunci al cultelor, dorea
promovarea lor în parlament încă din faza de proiect din toamna anului 1920, la
solicitarea insistentă a mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului discutarea lor a
fost amânată până după adoptarea, în martie 1923, a noii Constituţii a României,
astfel încât legislaţia bisericească să preia şi să adâncească principiile înscrise deja
în actul fundamental al statului, între care cel al autonomiei Bisericii era cel mai
însemnat, dimpreună cu stipularea caracterului său de Biserică „dominantă“ şi cu
menţionarea participării, în administraţia bisericească, în spiritul statutului
şagunian, a mirenilor alături de clerici.
4
 Pe această cale s-a ajuns la semnificativa întrepătrundere, până aproape de
suprapunere, în anul 1925, a adoptării noii legislaţii bisericeşti, votată în Senat la
24 martie şi în Camera Deputaţilor la 3 aprilie şi promulgată de regele Ferdinand I
la 6 mai, cu procesul de hotărâre şi de consfinţire a noului rang de Patriarhat al
Bisericii noastre, desfăşurat, efectiv, în intervalul februarie - noiembrie 1925.
În condiţiile istorice consecutive desăvârşirii unităţii naţionale a României la
sfârşitul anului 1918, cea dintâi afirmare a necesităţii de înfiinţare a Patriarhiei
Române s-a făcut auzită încă din anul următor, 1919, când, în cadrul Congresului
preoţimii transilvănene, desfăşurat la Sibiu între 6 - 8 / 19 - 21 martie, protopopul
Gheorghe Ciuhandu de la Arad a prezentat, în acest sens, un amplu şi documentat
referat în care, argumentându-şi propunerea, afirma că: „După canonul 34
apostolic, se cuvine ca toţi ierarhii noştri să recunoască pe unul dintre ei drept
protos. Odată ajunşi la unitatea politică şi ierarhică bisericească, avem dreptul să
ne gândim şi la înfiinţarea demnităţii de patriarh ortodox român“.
În august acelaşi an, mitropolitul primat Miron sugera, de la Mănăstirea
Căldăruşani, Adunării Constituante, chemată să elaboreze proiectele noii legislaţii
bisericeşti, perspectiva evoluţiei către Patriarhat a Bisericii Ortodoxe Române, idee
susţinută, cu căldură, de personalităţile marcante ale vieţii publice româneşti
precum regele Ferdinand, prim-ministrul Ionel I.C.Brătianu, istoricii Nicolae Iorga
şi Ioan Lupaş, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, ministrul instrucţiunii
Publice C. Angelescu şi mulţi alţii.
În acest context, spre sfârşitul anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei
şi Sucevei a redactat propunerea ca „Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei) cu
scaunul mitropolitan din Bucureşti să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar
mitropolitul Ungrovlahiei şi Primat al României, care de drept e şi Preşedinte al
Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naţionale
Române (cu reşedinţa la Bucureşti)“. Documentul a mai fost semnat, apoi, de
mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de arhiepiscopul Gurie de la Chişinău şi de
episcopii Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului şi Ilarie al
Constanţei.
Toate argumentele reiterate mai sus, în prima parte a acestei evocări, erau
înscrise în acest act fundamental, care se încheia afirmând că „se cuvine şi e drept
ca Bisericii noastre Ortodoxe Române să i se dea o nouă situaţie legală şi canonică,
în rândul celorlalte Patriarhate ortodoxe, de Răsărit“.
Astfel prezentată, propunerea a fost adusă în discuţia Sfântului Sinod în
şedinţa din ziua de 4 februarie 1925, condusă de arhiepiscopul Gurie al
Chişinăului, lectura documentului fiind încredinţată mitropolitului Nectarie al
Bucovinei, din pricina absenţei autorului principal, mitropolitul Pimen, care n-a
putut participa, fiind, din păcate, bolnav.
Argumente
5
 Deschizându-se, apoi, discuţiile, arhiepiscopul Basarabiei Gurie a salutat cel
dintâi propunerea, arătând că basarabenii au fost, în România întregită, primii care
au cerut ridicarea Bisericii Române Ortodoxe la rangul de Patriarhie, pe temeiul
Canonului 34 apostolic. Episcopul Lucian al Romanului a dat citire unui memoriu
în acelaşi sens al Consiliului profesoral al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, iar
arhiereul - vicar Dionisie al Eparhiei Chişinăului şi Hotinului a citit o proprie
declaraţie de susţinere, scrisă încă de la 11 decembrie 1924. Un amplu expozeu a
prezentat, în continuare, în numele guvernului, ministrul cultelor, prof. univ. dr.
Alexandru Lapedatu, care a început prin a arăta că „organizarea Bisericii Ortodoxe
Române stă în aşa de strânsă legătură cu aceea a statului, încât fazele dezvoltării
acestuia sunt şi ale aceleia“. După o serie de argumente de ordin istoric referitoare
la relaţia dintre stat şi Biserică, ministrul Lapedatu a afirmat, în privinţa titulaturii
de Primat al României „… la care de nevoie se recursese în 1865“, că ea „nu mai
poate corespunde nici situaţiei actuale a Bisericii noastre şi nici tradiţiilor de
organizare din Bisericile Ortodoxe“. Ca atare, ridicarea arhiepiscopului şi
mitropolitului Ungrovlahiei la rangul de Patriarh „e o necesitate a noii organizaţii
bisericeşti, reclamată de situaţia Bisericii noastre înlăuntrul Statului român şi de
situaţia acestuia între celelalte State ortodoxe… Faptul e aşa de firesc şi în logica
evoluţiei istorice a vieţii noastre bisericeşti, că s-a impus simultan conducătorilor
Bisericii şi ai Statului şi e privit de toţi ca o necesitate de ordin naţional…“ Cât
priveşte raporturile cu celelalte Biserici ortodoxe, acestea „vor rămâne - preciza el,
în final - aceleaşi - de unitate şi solidaritate spirituală şi dogmatică, pentru apărarea
intereselor bisericeşti comune… Patriarhatul românesc poate da, cel mult, Bisericii
noastre naţionale… o autoritate şi un prestigiu… (care) nu poate fi decât pentru
binele şi folosul Ortodoxiei, în general“.
Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc
În urma tuturor acestor luări de cuvânt, a fost prezentat, de către episcopul
Vartolomeu Stănescu, al Râmnicului - Noul Severin, „Actul de înfiinţare al
Patriarhatului românesc“.
În contextul unei elocvente însumări de argumente, între care, la loc de
frunte, figurau rolul Ortodoxiei româneşti de-a lungul istoriei, precum şi realităţile
noii etape de după desăvârşirea unităţii noastre statale, documentul afirma că
„poporul român îşi înfiinţează de astăzi înainte, prin propria lui suveranitate,
politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română…“
Drept urmare, în memorabila şedinţă din 4 februarie 1925, Sfântul
Sinod, cel dintâi îndrituit a se pronunţa în istorica problemă a înfiinţării
Patriarhatului, a adoptat următoarea hotărâre:
„1. Se înfiinţează în Ţara Românească pentru Biserica Ortodoxă autocefală
Română demnitatea de PATRIARH;

6
 2. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică, în calitatea sa de
Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe autocefale
Române;
3. Înalt Prea Sfinţitul D.D. Miron, actualul Arhiepiscop şi mitropolit al
Ungro-Vlahiei, devine, în calitatea sa de Primat al României, PATRIARH al
Bisericii Ortodoxe Române;
4. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile
recunoscute de Sf(intele) canoane şi legile ţării“.
Hotărârea prevedea, apoi, în alte cinci articole, faptul de a fi înaintată
guvernului pentru adoptarea sa printr-o lege specială, sancţionată de rege, că în
viitor alegerea patriarhilor se va face tot prin lege specială, dintre mitropoliţii şi
episcopii în funcţie, şi că hotărârea în cauză se va comunica Bisericilor Ortodoxe
surori printr-o notificare ce se va înscrie şi în Condica Sfântă şi care scrisoare va fi
alcătuită de o comisie formată din mitropolitul Nectarie al Bucovinei şi episcopii
Vartolomeu al Râmnicului - Noul Severin şi Lucian al Romanului.
În încheierea istoricei întruniri sinodale, a luat cuvântul mitropolitul primat
MIRON, care a adresat mulţumiri tuturor celor ce pregătiseră şi înfăptuiseră
înfiinţarea Patriarhiei, ţinând, totodată, să-şi prezinte câteva gânduri semnificative
ce urmau să constituie un adevărat program al viitorilor săi ani de patriarhat: 1.
trimiterea unor tineri teologi la studii peste hotare; 2. dezvoltarea învăţământului
teologic ortodox din România, prin crearea de noi catedre, inclusiv în scopul
primirii la pregătire a unor tineri din lumea greacă şi slavă; 3. înfiinţarea unei
Academii de muzică bisericească; 4. înălţarea unei „Catedrale a Mântuirii
Neamului“, în concordanţă cu noul şi înaltul rang de Patriarhat al Bisericii
Ortodoxe Române.
Înfiinţarea Patriarhiei Române a fost primită, curând după data
hotărârii sinodale, de Senat cu 89 de voturi (din 91 exprimate) şi de Camera
Deputaţilor cu unanimitatea celor 156 de voturi, la 12 şi, respectiv, 17
februarie 1925, fiind promulgată de regele Ferdinand I la 23 februarie acelaşi
an.
La 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o
scrisoare irenică, de cele împlinite.
Deşi a primit, după data de 6 mai, această scrisoare irenică, trimisă prin
profesorul de teologie dr. Dragomir Demetrescu, patriarhul ecumenic Constantin al
VI-lea (dec. 1924 - mai 1925), aflat la Salonic, n-a mai apucat decât să-şi exprime
dorinţa de a confirma, prin Sinodul Patriarhal, actul săvârşit, întrucât, după numai
câteva zile, s-a retras din scaun.
Confirmarea Patriarhiei Ecumenice a rămas, aşadar, pe seama noului
întâistătător al său, patriarhul Vasile al III-lea (1925-1929), care a dat-o la 30

7
iulie 1925, prin Tomosul5 Nr. 1579, felicitând pe patriarhul Miron pentru
ridicarea la această „nouă vrednicie de înaltă cinste“.
O delegaţie specială a Patriarhiei constantinopolitane a adus şi a
prezentat în catedrala din Bucureşti, duminică 27 septembrie 1925, acest
important TOMOS de recunoaştere a Patriarhiei Române.
Răspunsuri însoţite de felicitări au sosit şi din partea Patriarhiilor istorice
răsăritene din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, de la Patriarhia Sârbă şi de la
Arhiepiscopia Ciprului, de la Bisericile din Grecia, Bulgaria, Polonia, de la fostul
mitropolit Antonie al Kievului, precum şi din partea patriarhului suprem şi
catolicos al tuturor armenilor Kevork V, de la episcopul Bisericii Vechi Catolice
din Berna - Elveţia, dr. Adolph Kury, de la Primatul Angliei, Randal Cantuar, ş.a.
Întronizarea primului patriarh
Au urmat, în sfârşit, în ziua de duminică, 1 noiembrie 1925, ceremoniile
de învestitură şi înscăunare ale întâiului nostru patriarh, dr. Miron Cristea,
festivităţi desfăşurate într-o atmosferă de mare sărbătoare, urmându-se
întreaga rânduială tradiţională.
După Sfânta Liturghie săvârşită în Catedrala patriarhală, patriarhul Miron,
însoţit de membrii Sfântului Sinod şi de delegaţiile străine prezente la Bucureşti, a
mers la Palatul Regal, unde a avut loc ceremonia de învestitură. După citirea
decretului regal de învestitură de către ministrul cultelor, Alexandru
Lapedatu, primind cârja patriarhală de la mitropolitul Pimen al Moldovei şi
Sucevei, regele Ferdinand a înmânat-o patriarhului Miron rostind solemnele
cuvinte de învestire: „Îţi încredinţez cârja de patriarh, pentru a păstori turma
Patriarhiei Române“. Apoi patriarhul Miron a rostit o impresionantă cuvântare în
care a evocat urarea pe care regele i-o făcuse la învestirea sa ca mitropolit primat,
aceea de a înfăptui unitatea bisericească a tuturor românilor, aşa după cum Mihai
Viteazul o înfăptuise, la 1600, fie şi numai vremelnic, pe cea politică. De
asemenea, patriarhul a afirmat necesitatea unui sprijin, pe multiple planuri, acordat
Bisericii din partea statului român.
A urmat un memorabil cuvânt de răspuns din partea regelui Ferdinand, care
a accentuat, la rându-i, legătura de secole prin care „statul a crescut împreună cu
Biserica. Voievozii apărau Biserica şi Biserica era mângâierea şi întărirea
Voievozilor. Limba s-a creat, una şi nedespărţită, prin Biserică şi peste hotarele

5
„ Preţuind şi înţelegând avântul şi hotărârea prea iubitei şi prea cinstitei sale fiică şi soră în Hristos, Preasfânta
Biserică a României, nu a găsit nici o piedică de neînvins ca. Folosind cu bun chip iconomia, de acum să-şi dea cu
dragoste consimţământul şi recunoaşterea sa la cele …ce s-au săvârşit în România”, Pr. Prof. Dr. Nicolae
Şerbănescu, Şaizeci de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române, în rev. Biserica Ortodoxă, nr. 9-10, sept.-dec.,
1985, pp. 835-852, apud Mitropolit Nicolae Corneanu, Dublă aniversare bisericească, în Învierea, an. VI, nr. 3,
februarie, 1995, p. 1 în
8
vremelnice… Iar spiritul naţional a urmat acestei dezvoltări unitare a limbei şi a
culturii“.
Apoi suveranul a rostit, iarăşi cu înaltă solemnitate: „Din unificarea
sufletească ies operele mari, naţionale, de gândire şi simţire, şi răsplată meritată va
fi adusă Bisericii noastre care va ajuta poporul spre înfăptuirea acestui ţel
pământesc“.
După încheierea ceremoniei de învestitură, somptuosul alai patriarhal a
parcurs, pe jos, drumul până pe Dealul Patriarhiei, unde, în catedrală, a avut loc
ceremonia înscăunării. Au rostit cuvinte înălţătoare de salut conducătorii de
delegaţii bisericeşti participante la solemnităţile instalării primului patriarh al
României. În cuvântul său de răspuns, patriarhul Miron a mărturisit nădejdea în
ajutorul Tatălui Ceresc pe care şi-o pune întru împlinirea slujbei încărcate de
dificultăţi şi responsabilităţi din Scaunul Patriarhal al Ortodoxiei Româneşti.
Astfel s-a scris istoria memorabilă a înălţării Bisericii Ortodoxe Române la
rang de Patriarhat, cu învestirea şi înscăunarea primului nostru patriarh, în
persoana lui Miron Cristea, fiul de ţărani ardeleni, pe numele său cel dintâi Elie,
dăruit Ţării şi Bisericii de meleagurile mureşene ale Topliţei şi ridicat la treapta
episcopală pentru eparhia bănăţeană a Caransebeşului.
Momentele unice de acum 85 de ani, izvodite din adâncul însuşi al istoriei
noastre creştine, au fost, la rându-le, deschizătoare ale unui nou, nelipsit de
dificultăţi, dar consecvent, bogat şi înălţător drum al Ortodoxiei Româneşti,
precum spunea Nicolae Iorga, întru aceeaşi neabătută „călăuzire a neamului pe
cărările pământului, fără a-şi desface ochii de la cer“. Prestigiul câştigat atunci, în
1925, de Patriarhia Română, pe plan intern şi internaţional, a dăinuit şi a crescut
mereu, în pofida oricăror vicisitudini ale vremurilor. Şi aceasta pentru că, o dată
mai mult, Biserica strămoşească nu şi-a abandonat niciodată crezul de a fi „suflet
din sufletul neamului“, mereu preînnoit întru una şi aceeaşi neapusă lumină a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În concluzie, se poate afirma că ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang
de Patriarhie acum 85 de ani constituie unul dintre momentele fundamentale ale
istoriei ei, un adevărat pilon de forţă pe care s-a construit apoi prestigiul Bisericii
noastre în ţară şi în afara graniţelor. De atunci, Biserica Ortodoxă Română a fost
păstorită de cinci vrednici de pomenire patriarhi: Miron Cristea (1925-1939),
Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977), Justin Moisescu
(1977-1986) şi Teoctist Arăpaşu (1986-2007).
Cel de-al şaselea patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, a fost
întronizat în ziua de 30 septembrie 2007, ca urmare a alegerilor organismele
statutare ale Bisericii Ortodoxe Române din 12 septembrie 2007.
La împlinirea a 125 de ani de la dobândirea autocefaliei şi a 85 de ani de la
ridicarea sa la rang de Patriarhie, Biserica Ortodoxă Română se prezintă deci ca o
9
Biserică vie, activă, în mijlocul poporului pe care-l slujeşte, profund implicată în
promovarea dialogului cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, cu lumea creştină şi
cu societatea contemporană.

10