Autocefalia si ridicarea la rang de Patriarhie

1. După unirea din 1859, Alexandru Ioan Cuza promulgă în 1864 un „Decret organic

pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române”, decret ce
prevedea „independența Bisericii Ortodoxe Române de orice autoritate bisericească străină, în tot
ceea ce privește organizația și disciplina”. Încercarea lui Cuza de a obține recunoașterea
autocefaliei Bisericii s-a lovit însă de opoziția patriarhului ecumenic Sofronie al III-lea, mai ales
după promulgarea în 1863 a Legii pentru secularizarea averilor mănăstirilor închinate Locurilor
Sfinte.
2. După domnia lui Cuza și venirea regelui Carol I (1866-1914), în anul 1872 s-a
adoptat „Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți”, cum și a
constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale Ortodoxe Române, sinod format din cei
doi mitropoliți, de la București și Iași (dintre care cel de la București – Nifon al Munteniei – avea
încă din 1865 titlul de primat), precum și din 6 episcopi: 3 de la Râmnic, Buzău, Argeș, sufragani
ai Mitropoliei din București, și 3 de la Roman, Huși, Galați, sufragani ai Mitropoliei din Iași.
(Legea avea însă o mare scădere, care se va perpetua până după 1918, și anume că alegerea
ierarhilor era încredințată unui colegiu format doar din membrii Sfântului Sinod și din toți
deputații și senatorii ortodocși, excluzând clerul de mir și monahal). Mitropolitul Nifon a
înștiințat pe patriarhul ecumenic Antim VI despre această lege, alăturându-i un exemplar, dar nu
a primit niciun răspuns, ceea ce s-a interpretat ca o aprobare tacită a ei.
3. După obținerea independenței naționale proclamate la 9 mai 1877, noul mitropolit
primat Calinic Miclescu scrie patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea în vederea recunoașterii
autocefaliei, dar acesta se opune. În martie 1882 s-a depus la Parlamentul României un proiect
pentru reforma Legii sinodale, care cerea ridicarea mitropolitului primat la treapta de
patriarh și ridicarea Episcopiei Râmnicului la rangul de Mitropolie a Olteniei și a Noului
Severin, iar la 25 martie 1882, în Joia Mare, s-a sfințit pentru prima dată la București
Sfântul și Marele Mir. Ca urmare, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea trimite ierarhilor
români o scrisoare patriarhală, semnată de 11 arhierei, scrisoare plină de mustrări și amenințări.
Sinodul încredințează pe învățatul episcop Melchisedec al Romanului să întocmească un răspuns
documentat, în care să se sublinieze din nou dreptul Bisericii Ortodoxe Române la autocefalie.
Acest răspuns, în care se arată, printre altele, că din punct de vedere canonic, sfințirea Marelui
Mir o poate săvârși orice episcop, a fost aprobat de Sfântul Sinod la 23 noiembrie 1882, ca Act
sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române și relațiile ei cu Patriarhia de
Constantinopol și trimis în februarie 1883 Patriarhiei Ecumenice. Actul sinodal arată că „pe
temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislației noastre moderne, pe temeiul demnității
Statului Român și al demnității națiunii române, Sfântul Sinod român declară sus și tare că
Biserica Ortodoxă Română a fost și este autocefală în tot cuprinsul teritoriului României și nicio
autoritate bisericească străină nu are dreptul de a ne impune ceva”; în același timp se arată că,
apărând autocefalia Bisericii, „nu voim a ne despărți de întregimea Bisericii ortodoxe. Noi
păstrăm aceleași doctrine bisericești, aceeași disciplină, același cult divin, pe care le-am moștenit
de la părinții noștri și care sunt comune Bisericii ortodoxe din toate țările”.
4. Lucrurile au rămas însă în vechea stare până la venirea noului patriarh ecumenic,
Ioachim al IV-lea. În aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu trimite o scrisoare noului
patriarh, prin care îi aduce la cunoștință proclamarea autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar
recunoașterea ei, potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului. Patriarhul Ioachim IV
răspunde la 25 aprilie 1885, arătând că a luat în considerare, împreună cu membrii Sinodului
său, cererea Bisericii Ortodoxe Române, pe care o recunoștea ca autocefală. S-a dat, în aceeași
zi, Tomosul de autocefalie, semnat de patriarh și de 10 membri ai Sinodului patriarhal, în care se
spune: „Așadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod (...), declarăm că Biserica ortodoxă din
România să fie și să se zică și să se recunoască de către toți neatârnată și autocefală,
administrându-se de propriul și Sfântul său Sinod, având de președinte pe Î.P.S. Mitropolit al
Ungrovlahiei (...), nerecunoscând în propria sa administrație internă nicio altă autoritate
bisericească, fără numai pe Capul Bisericii Ortodoxe (...), pe Mântuitorul Dumnezeu-Omul”. Tot
atunci s-a comunicat tuturor Bisericilor Ortodoxe surori recunoașterea autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române.
5. După unirea de la 1 decembrie 1918, a urmat unificarea bisericească. La 23 aprilie
1919, mitropolia Transilvaniei cu episcopiile ei sufragane a intrat în componența Bisericii
Ortodoxe Române. La 1 ianuarie 1920 este înscăunat ca mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe
Române un transilvănean, episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, unul din marii luptători
pentru unire. În septembrie 1920 s-a alcătuit o „Constituantă bisericească”, din sânul căreia se
va alege o comisie de 15 membri, care să întocmească un proiect de Statut de organizare și
funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, luându-se ca model Statutul organic al lui Andrei
Șaguna, după care s-a călăuzit Biserica Ortodoxă din Transilvania timp de 50 de ani. Comisia a
lucrat foarte încet, până în 1925, așa încât abia la 6 mai 1925 au fost promulgate “Legea și
Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române”.
6. Sfântul Sinod, în ședința sa din 4 februarie 1925, ca urmare a creșterii prestigiului
Bisericii noastre, care, după unire, număra 14 milioane de credincioși, și în urma numeroaselor
propuneri ce s-au făcut, a socotit că este necesară ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la
rangul de Patriarhie. Parlamentul a votat apoi Legea pentru înființarea Patriarhiei, publicată în
Monitorul Oficial la 25 februarie 1925. Potrivit vechiului obicei, s-a transmis o scrisoare tuturor
Bisericilor Ortodoxe surori, vestindu-se înființarea Patriarhiei Române. Patriarhia Ecumenică
recunoaște ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie prin tomosul din 30 iulie
1925, cu nr.1579, acordat de patriarhul ecumenic Vasile al III-lea și de Sfântul Sinod al
Patriarhiei de Constantinopol.
7. La 1 noiembrie 1925 s-a făcut investitura și înscăunarea primului patriarh al
Bisericii noastre, Miron Cristea (1925 – 1939). După el au păstorit Nicodim Munteanu (1939 –
1948), Justinian Marina (1948 – 1977), Iustin Moisescu (1977 – 1986) și Teoctist Arăpașu (1986
– 2007). 8. Prin Legea și Statutul de organizare din 1925, Biserica Ortodoxă Română, organizată
ca Patriarhie, avea în fruntea ei Sfântul Sinod, format din patriarh ca președinte, din mitropoliții,
episcopii și arhiereii vicari în funcțiune. Ca organ deliberativ pentru întreaga Patriarhie funcționa
Congresul Național Bisericesc, format din câte 6 reprezentanți de fiecare eparhie (1/3 clerici și
2/3 mireni), aleși pe 6 ani, iar ca organe executive: Consiliul Central Bisericesc pentru probleme
administrativ-culturale (format din 15 membri, în aceleași proporții) și Eforia Bisericii pentru
probleme economice (formată din 3 membri, în aceleași proporții). Fiecare eparhie avea ca organ
deliberativ Adunarea Eparhială (din 45 sau 60 membri, după mărimea eparhiei, în aceleași
proporții), iar ca organ executiv Consiliul Eparhial. La protopopiate exista o Adunare
protopopească, iar la nivelul parohiei, ca organ deliberativ Adunarea parohială, iar ca organ
executiv Consiliul parohial și Epitropia. Episcopii și mitropoliții erau aleși de către Congresul
Național Bisericesc împreună cu Adunarea Eparhială a eparhiei vacante. Preoții din Transilvania
se alegeau de către Adunarea parohială, iar în restul țării au continuat să fie numiți de chiriarhul
locului.