Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

(25 aprilie 1885): context și consecințe

Prof. Coordonator, Student,

Arhid. Drd. Ionuț Isopecu Onica Florin
grupa a IV-a
Considerente Istorice

Încreștinarea poporului român își regăsește originea începând cu Predica Sfinților

Apostoli Andrei și Filip, realizată în spațiul geografic al Sciției sau Goției - spații teritoriale largi,
care „includ nu numai regiunile Dobrogei sau Munteniei ci și cele ale Moldovei de la Carpații
răsăriteni până la Nistru.1

Enumerăm în continuare – o trecere în revistă a evenimentelor ulterioare care au stat la

baza formării poporului român și a creștinării acestuia și a definirii statutului de Biserică
Ortodoxă autocefală:

- romanizarea și răspândirea creștinismului din primele secole creștine;

- lucrarea de misionarism după Edictul de la Milan din 313;
- apariția primelor Episcopii – începând cu Episcopia Tomisului aflată sub patronajul
Patriarhiei Constantinopolului (sec al IV-lea);
- apariția primelor state feudale independente și înființarea și recunoașterea
mitropoliilor lor (sec. VII-XIV);
- perioada medievală și desăvârșirea organizării canonice a Bisericii din cele trei Țări
Române (sec. XIV-XVIII);
- epoca modernă - unirea Principatelor și rolul Bisericii în înfăptuirea ei, reformele
întreprinse de Al. I. Cuza cu privire la viața și organizarea Bisericii, dobândirea
autocefaliei BOR (sec. XIX - 1918);
- înfăptuirea Marii Uniri și ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie.2

1
DAN GH. TEODOR, Creștinismul la Est de Carpați de la origini până în secolul al XIV-lea, Editura Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei, Iași, 1991, p. 50
2
Pr. Prof. Dr. ION VICOVAN, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Trinitas, Iași, 2002, p. 12

1
Autocefalia în Biserica Ortodoxă

Autocefalia sau autoguvernarea desemnează statutul unei Biserici locale din Biserica
Ortodoxă al cărei ierarh întâistătător (sau primat) nu trebuie să răspundă înaintea nici unui
episcop de rang superior.

Autocefalia se obține atunci când un Sinod Ecumenic sau un episcop întâistătător (de
exemplu un patriarh) eliberează o provincie ecleziastică de sub jurisdicția (ascultarea) sa, cu
păstrarea deplinei comuniuni între Biserica provinciei respective și ierarhia de sub ascultarea
căreia iese.3

Actul de proclamare a autocefaliei unei Biserici, presupune trei factori:

- Biserica care își reclamă autocefalia: statornicie în dreapta credință, maturitate în

conducere, dispunerea de cel puțin 3-4 ierarhi pentru a putea constitui un sinod
autocefal, să existe o dorință – context istoric;
- Bisericii mamă de care a depins: emiterea unui "Tomos" sinodal – actul de
proclamare a autocefaliei și anunțarea oficială către celelalte biserici autocefale;
- Biserica ecumenică: recunoașterea prin acte de consimțământ ca răspuns la scrisorile
Bisericii mame și ale noii Biserici autocefale. 4

Drepturile unei Biserici autocefale se exprimă prin independența în exercitarea puterii

bisericești:

- de a învăța: definirea cuprinsului doctrinar, organizarea învățământului teologic,

judecarea și condamnarea ereziilor;
- de a sfinți: hirotonire de arhierei, preoți și diaconi, poate canoniza sfinți, stabilește
norme tipiconare, etc.
- de a conduce: definirea de hotărâri sinodale, să aleagă singură episcopii și pe
întâistătător, etc.

3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Autocefalie, 12.02.2022
4
https://www.crestinortodox.ro/biserica-ortodoxa/organizare-b-o-r/despre-autocefalie-70975.html, 02.12.2022

2
Declarărea autocefaliei – context politic și religios

Alexandru Ioan Cuza și reformele bisericești

La 5 ianuarie 1859, din postura de fiu al poporului român și comandant al întregii armate
moldovene, este ales ca domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie, în același an ca domn al Țării
Românești.

La mijlocul secolului al XIX-lea, în fruntea mitropoliei Ungrovlahiei se afla mitropolitul

Nifon (1850-1875), iar la conducerea Mitropoliei Moldovei – mitropolitul Sofronie Miclescu
(1851-1860). Bisericile celor două Principate erau autonome – sub jurisdicția canonică a
Patriarhiei de Constantinopol. Biserica, ca instituție, nu avea un organ central de conducere și nu
era de drept autocefală. 5

În urma reformelor bisericești inițiate de noul domnitor în anul 1860 prin desființarea a o
serie de mânăstiri și schituri dar și aplicarea taxei de 10% asupra venitului net al Bisericii prin
instituțiile prin care activa, mitropolitul Sofronie Miclescu intră în conflict cu domnitorul
Alexandru Ioan Cuza – ceea ce în final îi va atrage destituirea din funcția de mitropolit și
exilarea la Mânăstirea Slatina.

Alte reforme care au urmat: limba de cult în Biserică să fie cea română, secularizarea
averilor mănăstirești – a patra parte din venitul anual să fie predat în visteria statului precum și
verificările efectuate cu privire la săvârșirea cultului divin, exploatarea pădurilor mănăstirești,
decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale a Bisericii Române, decretul
privind numirea de mitropoliți și episcopi în România prin care ierarhii nu mai erau aleși, ci
numiți numai cu decret domnesc, va atrage nemulțumirea ierarhilor si egumenilor greci care se
vor plânge Porții otomane. Primul articol din legea promulgată la 17 decembrie 1863 specifica
că: „Toate averile monastirești din România sunt si rămân averi ale Statului.

În 1865, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, recunoscător pentru sprijinul pe care l-a avut
din partea mitropolitului Nifon în înfăptuirea reformelor bisericești, i-a acordat acestuia titlul de

5
Pr. Prof. Dr. ION VICOVAN, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Trinitas, Iași, 2002, p. 164

3
primat al României – astfel realizându-se unirea din punct de vedere administrativo-religios a
României sub primatul Mitropolitului Ungrovlahiei.

Legea organică din 1872

Dorindu-se revenirea la canoane în ceea ce privește Decretul de numire a episcopilor si

mitropoliților doar prin decret domnesc, în 1867 s-a alcătuit un proiect de Lege organică pentru
Biserica Ortodoxă Română trimis in 1869 către Patriarhia Ecumenică spre avizare. Patriarhul
Grigorie răspunde in 1870, impunând Tomosul de recunoaștere din partea Patriarhiei Ecumenice
și pomenirea sa ca Patriarh de către mitropoliții tării române.

Alegerea ierarhilor trebuie să se facă de către un colegiu electoral compus din: cei doi
mitropoliți, doi episcopi eparhioți, arhierei titulari români și din toți deputații și senatorii
ortodocși în funcție. Deficiența majoră a acestei legi evidenția faptul că alegerea ierarhilor de va
face sub influența partidelor politice.

Pe baza acestei legi s-a pus bazele Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române format din: cei
doi mitropoliți, șase episcopi și opt arhierei titulari. Președinția Sinodului o avea mitropolitul
primat. Ministerul Cultelor, care trebuia să fie ortodox, participa la ședințe cu vot consultativ. 6

Astfel a luat ființă Biserica Ortodoxă Romană.7

Recunoașterea autocefaliei

Premergător recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, au fost două

evenimente istorice definitorii, care marchează independența statală a României și prevăd
independența în exercitarea puterii bisericești:

1. realizarea unirii Principatelor Române în 1859;

2. cucerirea Independenței țării noastre în 1877.

6
Pr. Prof. Dr. ION VICOVAN, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Trinitas, Iași, 2002, p. 176
7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_Rom%C3%A2n%C4%83, 02.12.2022

4
 Deși menționată în Constituția din 1866 dar și în Legea organică din 1872, autocefalia
Bisericii Ortodoxe Române nu era recunoscută de drept și trebuia cerută oficial Patriarhiei mame
– Patriarhia din Constantinopol.

Tensiunile create între Patriarhia Ecumenică de Constantinopol și Biserica Ortodoxă

Română în urma reformelor lui Cuza, au dus la refuzul recunoașterii autocefaliei care se dorea
impusă prin acțiunile deja asumate legislativ dar și canonic prin sfințirea pentru prima data a Sf.
Mir – prerogativa unei Biserici autocefale.

După moartea Patriarhului Ioachim al III-lea, a urmat patriarhul Ioachim al IV-lea, către
care se trimite în 1885 o nouă cerere de recunoaștere a autocefaliei. Scrisoarea, formulată de
ierarhul Melchisedec Ștefănescu și de episcopul Iosif Gheorghian al Dunării de Jos a fost trimisă
de către mitropolitul primat Calinic Miclescu. Patriarhul răspunde afirmativ – trimițând Tomos-
ul de autocefalie din 25 aprilie 1885 prin care:

- Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este declarat „frate în Hristos și direct
răspunzător Luiˮ;
- Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române avea datoria de a pomeni la Sf. Liturghie
pe patriarhul ecumenic și pe ceilalți patriarhi ai Bisericilor Ortodoxe surori;
- Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române avea datoria de a se consulta și a hotărâ
împreună cu ceilalți Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe în ceea ce privește binele
comun al Ortodoxiei.8

Consecințe si ecou in istorie

8
Pr. Prof. Dr. ION VICOVAN, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Trinitas, Iași, 2002, p. 179

5
 Istoria este constituită de evenimente, iar evenimentele sunt cauzate de oameni –
personalități cheie.

Dacă Principate Române încep sa se afirme și sa-și consolideze independența statală în

secolul al XIII-lea, folosindu-se de contextul politic instabil al Europei în urma invaziei
mongole, secolul al XIX și începutul secolului al XX-lea vor pregăti un alt context favorabil prin
care poporul roman reușește să se identifice ca un stat suveran.

Unirea din 1859, declararea independenței 1877 și Marea Unire din 1918 concentrează
efortului milenar al poporului român de afirmare și identificare ca stat independent.
Recunoașterea religioasă ca Biserică Apostolică, autocefală ridicată la rangul de Patriarhie
încheie și în același timp încununează procesul de formare a statului român modern.

„Autocefalia unei Biserici locale este și o expresie a concepției despre libertate în

comuniune, adică libertatea Bisericilor locale unele față de celelalte, păstrând totodată unitatea
de credință, de viață sacramentală și de disciplină canonică.

Potrivit ecleziologiei ortodoxe, Biserica universală se definește ca fiind comuniune de

Biserici autocefale care se află în unitate dogmatică, sacramentală și canonică unele față de
altele. În practică, autocefalia reprezintă statutul canonic al unei Biserici locale care
beneficiază de autonomie bisericească maximă și care are dreptul de a-și alege întâistătătorul
(πρῶτος – primus) de către propriul său Sinod de episcopi fără nicio ingerinţă externă. Astfel,
autocefalia unei Biserici locale este și o expresie a concepției despre libertate în comuniune,
adică libertatea Bisericilor locale unele față de celelalte, păstrând totodată unitatea de credință,
de viață sacramentală și de disciplină canonică. ˮ9

Bibliografie

9
https://basilica.ro/importanta-cooperarii-dintre-biserica-si-stat-in-context-european/, 02.12.2022, Cuvântul rostit
de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în deschiderea Conferinţei Internaţionale privind relaţiile
dintre Stat şi denominaţiunile religioase în Uniunea Europeană, Palatul Patriarhiei, vineri, 7 iunie 2019.

6
1. DAN GH. TEODOR, Creștinismul la Est de Carpați de la origini până în secolul al XIV-
lea, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1991
2. Pr. Prof. Dr. ION VICOVAN, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Trinitas, Iași,
2002
3. Pr. Prof. Dr. ION VICOVAN, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Trinitas, Iași,
2002
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Autocefalie, 12.02.2022
5. https://www.crestinortodox.ro/biserica-ortodoxa/organizare-b-o-r/despre-autocefalie-
70975.html, 02.12.2022
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_Rom%C3%A2n%C4%83 , 02.12.2022
7. https://basilica.ro/importanta-cooperarii-dintre-biserica-si-stat-in-context-european/ ,
02.12.2022, Cuvântul rostit de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în deschiderea
Conferinţei Internaţionale privind relaţiile dintre Stat şi denominaţiunile religioase în Uniunea
Europeană, Palatul Patriarhiei, vineri, 7 iunie 2019.