Pronia divina

Dumnezeu a creat lumea din motivul bunătății și iubirii Sale, pentru a-i face și pe alții
părtași la fericirea dumnezeiască. Scopul creării lumii este preamărirea lui Dumnezeu, și prin
aceasta, fericirea creaturilor. Așadar, dacă Dumnezeu a creat lumea din iubire pentru a-i
împărtăși din bunătatea Sa, ar fi de neînțeles ca Dumnezeu, după ce a adus făptura la existență,
să-Și întoarcă fața Sa de la ea, nemaipurtându-i de grijă, și aceasta cu atât mai mult cu cât
creatura singură, fără ajutorul divin, nu poate împlini scopul pentru care a fost creată. Astfel, este
logic și absolut necesar ca acțiunii de creare a lumii să-i urmeze și lucrarea purtării de grijă
permanentă a lui Dumnezeu.
Providența divină sau pronia dumnezeiască este purtarea de grijă pe care Dumnezeu o manifestă
în mod permanent față de întreaga creație și în mod special față de om. Ea este manifestarea
iubirii lui Dumnezeu față de lume. Este o activitate externă, reală și continuă a lui Dumnezeu, în
care deosebim trei acte, momente sau aspecte: conservarea, conlucrarea și conducerea.

1. Conservarea lumii este lucrarea dumnezeiască prin care lucrurile și ființele create sunt
păstrate în forma lor originară. Aceasta nu înseamnă însă numai ferirea creaturii de distrugere, ci
trebuie înțeleasă ca o influență neîntreruptă a lui Dumnezeu asupra lumii, pentru ca ea, în
continuă mișcare și schimbare, să ajungă la ținta ei finală, desăvârșirea.
Conservarea nu înseamnă o creație nouă, pentru că Dumnezeu, după crearea omului, S-a
odihnit, adică a încetat de a mai crea ființe noi pe pământ. Dar această lucrare dumnezeiască
poate fi numită o creație continuă, pentru că ea constă, pe de o parte, din ferirea creaturii de
distrugere, iar pe de altă parte, dintr-o influență continuă a lui Dumnezeu asupra făpturilor Sale,
dându-le puterea de a exista (așa după cum uzina electrică dă putere de luminare becurilor).
Făpturile fiind mărginite, nu pot exista singure fără a fi în legătură unele cu altele, fără a se
sprijini unele pe altele. Dacă făpturile nu pot exista singure, atunci nici lumea în întregul ei (care
e compusă din făpturi) nu poate exista singură, ci pentru conservarea ei are nevoie de un sprijin
din afară. Are nevoie de sprijinul și influența lui Dumnezeu. Așadar, conservarea nu e numai
ceva negativ (păzirea de distrugere), ci și ceva pozitiv (o influență continuă asupra lumii).
Adevărul despre conservarea lumii prin Dumnezeu îl găsim exprimat în multe locuri din
Sf. Scriptură; Mântuitorul ne îndeamnă: Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră,
nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai
presus decât ele? (Matei 6), iar Sf. Apostol Pavel scrie că Dumnezeu este principiul existenței
tuturor făpturilor și că în El avem viață, în El ne mișcăm și suntem (Fapte 17). Sf. Tradiție
exprimă și ea aceeași învățătură despre conservarea lumii prin Dumnezeu, numindu-L pe
Dumnezeu Tatăl: Tatăl Atotțiitorul (Simbolul de credință), iar Sf. Ioan Gură de Aur afirmă:
„Conservarea lumii nu este o faptă inferioară creării ei, ci, dacă trebuie să spunem ceva minunat,
este chiar superioară. Înseamnă mult a produce ceva din nimic; dar a conserva lucrurile care tind
spre inexistență și a le ține laolaltă, când vor să se împrăștie, este o faptă mare și un semn de
multă putere”.
Revelația divină ne arată deci că Dumnezeu poartă de grijă de toate făpturile, dar El nu le
conservă pe toate în veci.

2. Conlucrarea sau cooperarea este acțiunea prin care Dumnezeu împărtășește întregii

creaturi ajutorul Său, pentru ca aceasta să-și atingă scopul pentru care Dumnezeu a creat-o. Acest
ajutor se împărtășește fiecărei făpturi potrivit cu natura, cu puterile ei, și în marginile legilor
fizice. Cu făpturile fără viață, Dumnezeu lucrează totdeauna uniform, de exemplu cu soarele
lucrează să lumineze și să încălzească. Cu făpturile neraționale lucrează prin și în colaborare cu
instinctul acestora. Cu omul colaborează Dumnezeu atât prin instinctul pus în el, cât și mai
presus de instinct, prin rațiune. Dar, spre deosebire de animale, rațiunea omului poate lucra
împotriva instinctului. Dumnezeu nu conlucrează cu omul decât în cazul în care acesta săvârșește
binele, nu și când face răul. Atunci când omul se îndreaptă spre un scop rău, Dumnezeu îi
luminează mintea spre a putea înțelege urmările acțiunii sale și a se opri astfel de la ceea ce și-a
propus, dar niciodată, în activitatea Sa de conlucrare, Dumnezeu nu încalcă libertatea omului.
Conlucrarea lui Dumnezeu cu lumea se vede din mai multe locuri ale Sfintei Scripturi: Tatăl
Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5), Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne
întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15),
Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă
(Filipeni 2). Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu în unele conlucrează cu noi, iar pe
altele numai le admite. Că El nu voiește nici un rău, dar nu numai prin voința Lui se întâmplă
toate, ci și prin voința noastră, și totodată și prin conlucrarea lui Dumnezeu”.
 3. Conducerea, guvernarea sau cârmuirea lumii este activitatea prin care Dumnezeu
conduce creatura în general și fiecare creatură în apecial spre înfăptuirea scopului ei. Și această
lucrare se realizează într-un fel cu creatura neînsuflețită și în alt fel cu omul. Creația neînsuflețită
este condusă de Dumnezeu prin legile pe care El le-a așezat în natură, după cuvântul psalmistului
care spune: Hotar ai pus (apelor), pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere
pământul (Psalm 103). Omenirea e condusă de Dumnezeu spre scopul ei suprem prin diferite
mijloace, prin diferiți oameni și prin diferite concursuri de împrejurări. Dumnezeu Se folosește
nu numai de forțele bune, ci și de forțe rele (de răutatea oamenilor și a demonilor) în conducerea
lumii spre mântuire și îndumnezeire. Omul, care are voință proprie, este condus de Dumnezeu
printr-o influență binefăcătoare și printr-o împreună lucrare la bine. E vorba de o influență, nu de
o constrângere; de un imbold și o întărire a voinței spre a face binele și de un îndemn de a se feri
de facerea răului. Guvernarea lumii de către Dumnezeu mai este legată și de o anumită lucrare
creatoare progresivă a lui Dumnezeu. Aceasta se deosebește de creația propriu-zisă, care a
încetat după facerea omului, dar o are ca fundament. De exemplu, aducerea la viață a noi
generații de oameni este opera de creație continuă sau progresivă a lui Dumnezeu.
Sf. Scriptură vorbește despre guvernarea lumii atunci când numește pe Dumnezeu Domn
al cerului și al pământului (Fapte 17), iar Sf. Efrem Sirul spune: „Văd lumea și cunosc
Providența. Văd cum se îneacă corabia dacă-i lipsește cârmuitorul, cunosc că lucrările omenești
rămân de nimica dacă nu le îndreaptă Dumnezeu” .
Providența divină poate fi generală (cuprinde creația în ansamblu), dar și specială (pentru
fiecare făptură în parte); poate fi ordinară (prin mijloace, legi naturale fixate de la crearea lumii),
dar și extraordinară (prin acte supranaturale, mai presus de legile naturii, adică prin minuni).
Despre realitatea Providenței divine avem nenumărate dovezi în Sf. Scriptură: Dacă
Dumnezeu n-ar cugeta decât la Sine Însuşi şi dacă ar lua înapoi la Sine duhul Său şi suflarea Sa,
toate făpturile ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână (Iov 34); Toate către Tine aşteaptă
ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate
se vor umple de bunătăţi; dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor
sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa
pământului (Psalm 103); Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17). Acțiunea
Providenței, ca toate lucrările divine, este comună celor trei Persoane ale Sfintei Treimi: Deci, nu
duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate
acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele (Matei 6);
Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5); Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei
înnoi faţa pământului (Psalm 103).

Obiecții împotriva Providenței:

a) providența ar distruge libertatea omului;
b) existența răului în lume ar contrazice realitatea providenței;
c) de ce cei buni sunt de multe ori nefericiți pe acest pământ iar cei răi fericiți? Sistemul
deist afirmă că Dumnezeu a creat lumea și apoi S-a retras în transcendența Sa (Herbert de
Cherbury, Voltaire, Rousseau). Tuturor acestora li se poate răspunde cu cuvintele cu care
Dumnezeu i-a răspuns lui Iov: Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără
înţelepciune? (Iov 38)