REFORMA ÎN ANGLIA.

CAUZELE ȘI URMĂRILE EI

*Ăsta e textul despre reforma în Anglia pe care l-am transcris din manualul de IBU
pentru seminarii…Mai poți trece eventual la bibliografie și : Pr. Prof Dr. Ioan
Rămureanu, Milan Șesan , Teodor Bodogae Istoria Bisericească Universală, vol. II,
București, Ed. ISBMBOR, 1993

În Anglia, Reforma s-a introdus în condiții cu totul diferite de cele de pe continent. Deși
s-a născut în legătură cu Reforma protestantă din Europa Apuseană din secolul al XVI-lea, ea are
trăsăturile ei proprii și deosebite, care o diferențiază de reforma lui Luther, Zwingli și Calvin.

Biserica Angliei a păstrat secole de-a rândul relații bune cu Biserica Romei, căreia îi aparținea.
Începând cu secolul al XIII-lea, însă, din cauza abuzurilor Romei, ca absolutismul papal,
fiscalitatea excesivă, goanna după avere, amestecul în treburile interne ale Bisericii și statului
englez, abuzurile ordinelor cerșetoare, Franciscan și Dominican, ale clerului superior și abaților
de mânăstiri, a imoralității clerului, aceste relații au început să se răcească.

Primul semnal de revolt contra Romei l-a dat în secolul al XIV-lea prereformatorul John
Wicliff(+1384) și mișcarea lui.

La începutul secolului al XVI-lea, în atmosfera creată în Anglia de apariția Reformei în

Germania, Elveția, Franța și Țările de Jos, nemulțumirile din sânul poporului englez au dus la
dorința continuă a Bisericii Angliei de a se elibera de sub dominația și tutela Romei.

I. Biserica Angliei sub Henric al VIII-lea

Reforma a pornit în Anglia în timpul regelui Henric al VIII-lea(1509-1547), s-a introdus în

timpul fiului și succesorului său, Eduard I al VI-lea (1547-1553), și s-a definitivat sub regina
Elisabeta (1558-1603).

Regele Henric al VIII-, din dinastia Tudor, s-a arătat la început un foarte zelos apărător al
catolicismului.
Când Luther fu condamnat ca eretic prin bula papei Leon al X-lea (1513-1521), din 15 iunie
1520, fiindcă atacase credința catolică, în special cele Șapte Taine, Henric al VIII-lea o apără,
fapt pentru care primi ăn 1521 din partea papei, titlul de ”Defensor fidei”

Câțiva ani mai târziu, intervene, însă, chestiunea divorțului de soția sa, Caterina de
Aragon, mătușa împăratului Carol Quintul (1519-1556), cu care Henric al VIII-lea trăise
optsprezece ani, de la care avea o fiică, Maria Tudor, viitoarea regină a Angliei (1553-1558),
dorind să se căsătorească cu frumoasa domnișoară de onoare din suita reginei, irlandeza Ana
Boleyn, de care se îndrăgosti nebunește și aștepta de la ea un moștenitor.

Regele invoca pretextul rudeniei, afirmând că soția sa Caterina de Aragon, fusese mai
întâi logodnica fratelui său, Arthur, care decedase, și e deci cumnata lui. Ca atare, el ceru papei
Clement al VII-lea (1523-1534) să anuleze această căsătorie.

Thomas Wolsey (1473- 1530), arhiepiscop de Canterbury, cardinalul Angliei și delegatul papei,
pentru a se menține la putere, susținu că se poate aproba divorțul regelui și începu tratative cu
Roma.

Bucurându-se de protecția unchiului său, împăratul Carol Quintul, care avea mari interese în
Italia, Caterina de Aragon se plânse la Roma, arătând că unirea ei cu Arthur, fratele regelui, nu s-
a consumat niciodată, iar căsătoria ei cu Henric al VIII-lea, care durează de optsprezece ani, este
canonică.

După îndelungate ezitări, papa Clement al VII-lea răspunse la cererea de divorț a regelui Angliei
în 1529 prin celebrele cuvinte: non possumus.

Henric al VIII-lea, însă , nu ținu seama de interdicția papei.

La cancelariat a fost numit, după înlăturarea lui Wolsey în 1530, savantul umanist Thomas
Morus, un catholic convins.

La 11 februarie 1531, regale obținu din partea clerului Bisericii Angliei recunoașterea sa ca ” șef
supreme al Bisericii, atât cât legea lui Hristos permite”.

Ca arhiepiscop de Canterbury fu numit în 1532 Thomas Cranmer, protestant camuflat, care se

căsătorise în secret cu o luterană la Nurnberg, în Germania, nepoata luteranului Andrei Osiander.
La 2 ianuarie 1533, Henric al VIII-lea se căsători în secret cu aleasa inimii sale, Ana Boleyn,
care născu o fiică, Elisabeta, viitoarea regină a Angliei (1558-1603), și nu un moștenitor, așa
cum spera el.

În calitate de arhiepiscop de Canterbury, Thomas Cranmer anulă la 23 mai 1533 căsătoria regelui
cu Caterina de Aragon, fiind socotită ca ”impediment de drept divin”, aducând ca temei textul
din Levitic 20, 21.

Ana Boleyn fu încoronată în catedrala Westminster la 1 iunie 1533, în mod solemn ca regină a
Angliei, cu toată nemulțumirea popular. La 11 iulie 1533, papa Clement al VII-lea declară nul
divorțul regelui de Caterina de Aragon, dezaprobă căsăstoria lui cu Ana Boleyn , îl excomunică
și-I dădu un termen, după care sentința urma să fie definitivă.

Între timp, prin intimidare și bani, regale obținu aprobarea divorțului din partea a aopt
universități și a parlamentului.

Schisma dintre Biserica Angliei și Roma s-a produs prin Actul de supremație- Act of supremacy,
din 15 ianuarie 1534, aprobat de parlamentul englez, care a acordat regelui Angliei titlul de ”
Cap supreme al Bisericii Angliei” și interzise apelurile clericilor la episcopul Romei. Fiecărui
slujbaș, cleric sau laic, i s-a impus să jure credință regelui, iar în caz contrar să fie condamnat
pentru înaltă trădare. Mulți s-au opus, în special călugării cistercieni și mânăstirile, fapt pentru
care regale socoti ocazia bine venită pentru secularizarea averilor papale. Din 1535 Thomas
Cromwel fu numit vicar general al regelui pentru afacerile religioase. Acesta trecu averile mai
multor mânăstiri și așezăminte religioase în patrimonial regal.

Doi umaniști celebri, savantul cancelar Thomas Morus și episcopul bibliofil Fisher de Rochester,
au murit ca martiri ai Bisericii Catolice, fiind decapitați în 1535. Alte numeroase victim au fost
din rândul clericilor și al populației.

Informat de cele hotărâte în Anglia prin votul parlamentului din 15 ianuarie 1534, papa Clement
al VII-lea, după ce anulă din nou divorțul regelui de Caterina de Aragon și căsăstoria lui cu Ana
Boleyn, proclamă la 23 martie 1534 excomunicarea definitivă a lui Henric al VIII-lea și repuse
pe Caterina de Aragon în drepturile sale. Totodată, îndemnă Spania și Franța, țări catolice, să
înceapă războiul contra Angliei, dar acestea nu ascultară de îndemnul său.
Din 1534 Biserica Angliei se socotește Biserică Anglicană, despărțită de Biserica Romei,
devenind Biserică națională.

Reforma lui Henric al VIII-lea s-a păstrat în general pe linia catolicismului, el nefăcând
reforme doctrinaire, deoarece dorea să se considere șeful unei Biserici anglo-catolice. Reforma
sa a fost mai mult de ordin administrative, prin obținerea independenței Bisericii Angliei față de
Roma și prin secularizarea averilor papale și în mică măsură de ordin cultic, întrucât a permis
rostirea ecteniilor și a rugăciunilor Sfintei Împărtășanii în limba engleză.

De dogme nu s-a atins. Mai mult, în 1539 publică Actul pentru înlăturarea diversității
părerilor, care conține cele 6 articole de credință, supranumite de protestanți ” biciul cu șase
coarde”, prin care menține ca un Credo intangibil punctele de credință cele mai contestate de
Reformă, conform cărora fiecare englez era obligat să respecte: 1. Transsubstanțiația; 2.
Împărtășirea sub o singură formă, fără potir; 3. Celibatul clerului; 4. Voturile castității clerului; 5.
Missa particular pentru sufletele din purgatoriu; 6. Mărturisirea auriculară. Cei care nu le
respectau erau pedepsiți cu moartea. El a ars pe rug în 1525 pe Tyndale, traducător al Bibliei în
limba engleză după traducerea lui Wicliff din 1380.

Datorită acestor excese, contemporanii au caracterizat masurile regelui astfel: credința regelui
este o inchiziție: protestanții pe rug, iar catolicii la spânzurătoare.

Henric al VIII-lea a încheiat de-a lungul vieții sale șase căsătorii, spre marele scandal al
contemporanilor. A doua soție, Ana Boleyn, fiind acuzată de adulter, sau mai degrabă pentru că
nu a născt un fiu ci o fiică-pe care el o declară bastardă-, a fost condamnată la moartepe eșafod.
Înainte de executarea pedepsei prin tăierea capului, ea spuse cu demnitate și curaj:”Gâtul meu
este subțire și mâna călăului îndemânatică”.

În locul ei, regele, în haină albă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și ar fi fost curat cu inima,
se căsători, câteva zile mai târziu, cu Jeanne Seymur, care muri după ce îl născu pe viitorul rege
Eduard al VI-lea (1547-1553). Celelalte trei soții care au urmat, deși au fost luterane, au fost fără
influență asupra Bisericii engleze.
La 27 ianuarie 1547, Henric al VIII-lea muri în urma unei apoplexii, după ce a făcut numeroase
victim, eliberând coroana și poporul englez de scandalurile, aventurile, excesele și crimele sale,
care au înspăimântat pe contemporani.

După moartea lui Henric al VIII-lea urmează la tron fiul minor al acestuia, Eduard al VI-lea, în
vârstă de numai 10 ani. Sub regale Eduard al VI-lea, regența a avut-o ducele de Somerset, fratele
Jeannei de Seymur, unchiul regelui, încât, datorită toleranței acestuia, reforma a progresat mult
în Anglia. Regatul evoluă către un Calvinism pur, introdus și favorizat de către episcopul de
Canterbury, Thomas Cranmer, care aduse de pe continent la Oxford, Londra și Canbridge o serie
de predicatori. La Canbridge sosiră germanul Martin Bucer, teolog luteran, prietenul lui Calvin,
și John Knox, care predică apoi în Scoția. Însuși Thomas Cranmer se afla în corespondență cu
Calvin, de la care primea de la Geneva diferite sfaturi.

În 1547 au fost abrogate cele șase Articole de credință ale ui Henric al VIII-lea și se termină
confiscarea averilor mânăstirești.

În 1549, Thomas Cranmer compuse într-o frumoasă limbă engleză The Book of Common
Prayer= Carte comună de rugăciuni, un fel de Molitfelnic, mai apropiată de tradiția catolică,
lucrare care a devenit și a rămas până azi cartea simbolică normativă a Bisericii Anglicane. Ea
păstrează cele trei trepte ale sacerdoțiului, după vechea rânduială a Bisericii, episcopatul, preoția
și diaconatul, cu succesiunea apostolică neîntreruptă, încât Biserica Anglicană a rămas și este
Biserică episcopală. Din cele șapte Taine, ea păstrează numai două: Botezul și Euharistia.
Păstrează de asemenea Simbolul de credință cu adaosul Filioque, rugăciuni la diferite ocazii din
viața creștină, sărbătorile principale, veșmintele liturgice, facerea semnului Sfintei Cruci, orga și
alte obiceiuri creștine.

În 1552, Thomas Cranmer a alcătuit cele 42 de Articole de credință, reduse în 1562, sub
regina Elisabeta, de noul arhiepiscop de Canterbury Mathew Parker la numărul de 39 Articole de
credință, un catechism cu vădite influențe luterane și calvine. Cele 42 de articole de credință,
reduse la 39, au păstrat sistemul Episcopal, dar au respins principalele învățături de credință
catolice, pe care le-au înlocuit cu idei protestante. La acestea se adaugă Ordinalul= Cartea de
hirotonii.
 La 5 iulie 1553 a urcat pe tron Maria Tudor, fiica legitimă a lui Henric al VIII-lea și a
Caterinei de Aragon, căsăstorită cu regale Spaniei Filip al II-lea, fiul lui Carol Quintul, o catolică
înflăcărată. Ea reușește să reintroducă catolicismul în Anglia, abrogând legile și decretele
favorabile Reformei, publicate sub Eduard al VI-lea, pentru a reda papei privilegiile din trecut, a
expulzat din țară pe preoții căsătoriți și a introdus inchiziția, pedepsind fără cruțare pe partizanii
Reformei. Au fost 280 de arderi pe rug, între cei arși fiind și arhiepiscopul Thomas Cranmer de
Canterbury, în 1553, deși acesta abjurase de șase ori Reforma. Pentru cruzimile și uciderile ei,
poporul a numit-o ” Maria cea sângeroasă”. Ea a murit la vârsta de 42 de ani, la 17 noiembrie
1558, iar în locul ei a urcat pe tron Elisabeta, sora ei vitregă.

După urcarea sa pe tronul Angliei, regina Elisabeta (1558-1603), fiica legitimă a lui Henric al
VIII-lea și a Anei de Boleyn, a restabilit anglicanismul. La 27 aprilie 1559, prin așa numitul ”
Act de conformitate”, ea a impus ”Actul de supremație”, proclamat de tatăl ei și aprobat de
parlamentul englez la 15 ianuarie 1534, care recunoștea regelui titlul de ” cap suprem” al
Bisericii Angliei.

Pe de altă parte, parlamentul a votat în 1559 Actul de Uniformitate, care oblige pe toți cetățenii
englezi să urmeze Cartea comună de rugăciuni din 1549, restabilind astfel cultul protestant din
timpul regelui Eduard al VI-lea. S-a dat Bisericii Angliei o organizare intermediară între
catolicism și Protestantism, păstrându-se regimul Episcopal, așa încât până azi Biserica Angliei a
rămas o Biserică episcopală. De această dată, aproape toți episcopii catolici, o parte dintre nobili
și credincioșii simpli refuzară să se supună și muriră ca martiri. Se afirmă că muriră în total 187
de catolici.

În fruntea Bisericii Anglicane a fost numit arhiepiscopul de Canterbury- Matthew Parker,

hirotonit de episcopul englez William Barlow, împreună cu alți trei episcope, în capela palatului
Lambeth din Londra, păstrându-se astfel principiul succesiunii apostolic la hirotonirea
episcopilor.

Matthew Parker a redus cele 42 de articole de credințî publicate de Thomas Cranmer în 1552 la
numărul de 39 Articole de credință, care, prin aprobarea sinoduluidin 1562 și a parlamentului din
1563 și 1571, au devenit, împreună cu Cartea comună de rugăciuni, cărțile simbolice ale Bisericii
Anglicane.
Cele 39 Articole de credință conțin următoarele învățături protestante: mântuirea numai prin
credință, Sfânta Scriptură este singurul izvor al Revelației, fără Sfânta Tradiție, respingerea
primatului papal, ca fiind de ordin istoric, nu scripturistic; desființarea missei catolice și
înlocuirea cu un serviciu divin după modelul calvin, în care predica și cântările religioase au
rolul principal; dintre Taine se păstrează numai două: Botezul și Euharistia, păstrând însî
Simbolul de credință cu adaosul Filioque, luat de la catolici; resping cultul sfinților și cinstirea
sfintelor icoane; resping, de asemenea, învățătura catolică despre purgatoriu și pe cea calvină
despre predestinație.

Au păstrat din catolicism preoția cu trei trepte: episcope, preot și deacon, sărbătorile,
veșmintele sacerdotale, crucea, nașii la botez și alte obiceiuri creștine.

Biserica Anglicană ca Biserică Episcopală acordă o importanță doctrinară mai mare Cărții
commune de rugăciuni, care a păstrat multe învățături de credință ale Bisericii vechi. Doctrina ei
este o îmbinare de învățături protestante, luterane, calvine și zwingliene cu învățăturile vechii
Biserici, păstrate în catolicism, iar sinteza lor a dat anglicanismul.

În acest mod, Biserica Anglicană ocupă o poziție intermediară între catolicism și

Protestantism, fapt care a facilitate în secolele XVIII-XX tratativele de apropiere și colaborare cu
vechile Biserici Ortodoxe ale Răsăritului.