Istoria Universală Modernă

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR
Facultatea: ISTORIE
Programul de licență IFR: ISTORIE
ISTORIA UNIVERSALĂ MODERNĂ

Manual de studiu individual
BUCUREŞTI
2014
CUPRINS
1. ANGLIA ÎN SECOLELE XVII-XIX – NAȘTEREA DEMOCRAȚIEI BRITANICE

0 1.1. Introducere
1 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu
2 1.3. Conţinutul unităţii de studiu
1.3.1. Dinaștii Stuart (1603-1642) și Războiul Civil (1642-1649)
1.3.2. Restaurația Stuarților și Revoluția Glorioasă (1660-1689)
1.3.3. Dinaștii Hanovrienii și regimul politic parlamentar (1714-1815)
1.3.4. Anglia și echilibrul de putere european în secolele XVII-XVIII
1.3.5. Reformele engleze (1800-1914)
2. FRANȚA ÎN SECOLELE XVII-XIX – DE LA ABSOLUTISM LA REVOLUȚIE,

SCHIMBĂRI DE REGIM ȘI FORMĂ DE GUVERNARE
3 2.1. Introducere
2.3.1. Bourbonii, Richelieu, Mazarin și războaiele (1610-1660)
2.3.2. Absolutismul francez și războaiele lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715)
2.3.3. Politica internă franceză în timpul ultimilor Bourboni (Ludovic al XV-lea și Ludovic al
XVI-lea)
2.3.4. Sfârșitul absolutismului în Franța (secolul al XVIII-lea)
2.3.5. Declanșarea Revoluției franceze și monarhia constituțională (1789-1791)
2.3.6. Proclamarea Republicii franceze în 1792 și guvernarea (1792-1799)
2.3.7. Războaiele Franței împotriva coalițiilor statelor europene
2.3.8. Regimurile și formele de guvernare (1799-1914)
3. IMPERIUL HABSBURGIC ÎN SECOLELE XVII-XIX – ABSOLUTISM ȘI REFORME

LUMINATE
6 3.1. Introducere
3.3.1. Războaiele Habsburgilor din secolele XVII-XVIII
3.3.2. Despotismul luminat: Maria Tereza și Iosif al II-lea (1740-1790)
3.3.3. Conservatorismul și reformele (1800-1914)
4. PRUSIA ÎN SECOLELE XVII-XIX – ÎNTRE ELECTORAT ȘI REGAT, REFORME

LUMINATE, UNIFICAREA GERMANIEI
9 4.1. Introducere
4.3.1. Ascensiunea Hohenzollernilor în secolele XVII-XVIII
4.3.2. Absolutismul luminat: Friedrich al II-lea (1740-1786)
4.3.3. Unificarea Germaniei (1864-1871)
4.3.4. Situația internă a Imperiului German (1871-1914)
5. STATELE ITALIENE ÎN SECOLELE XVII-XIX – FĂRÂMIȚARE ȘI DEGRADARE,

UNIFICAREA
12 5.1. Introducere
2

5.3.1. Statele italiene: procesul de degradare (secolul al XVII-lea)
5.3.2. Absolutismul luminat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
5.3.3. Unificarea Italiei (1859-1870)
5.3.4. Politica internă a Italiei (1870-1914)
6. SPANIA ÎN SECOLELE XVII-XIX – MĂRIRE ȘI DECĂDERE

15 6.1. Introducere
6.3.1. De la dinaștii Habsburgi la dinaștii Bourboni (1600-1714)
6.3.2. Decăderea internă și externă a Spaniei (secolul al XVIII-lea)
6.3.3. Transformările din secolul al XIX-lea
7. RUSIA ÎN SECOLELE XVII-XIX – AUTOCRATISMUL ROMANOVILOR

18 7.1. Introducere
7.3.1. Romanovii și transformarea Rusiei într-o mare putere (secolul al XVII-lea)
7.3.2. Reformele absolutist-luminate: Ecaterina a II-a ( a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea)
7.3.3. Conservatorismul rusesc (1800-1917)
7.3.4. Premisele declanșării Revoluției Ruse
7.3.5. Revoluția Rusă (1917)
8. IMPERIUL OTOMAN ÎN SECOLELE XVII-XIX – ”PROBLEMA ORIENTALĂ”

21 8.1. Introducere
8.3.1. Apariția ”omului bolnav” (secolul al XVII-lea)
8.3.2. Viața politică otomană și războaiele din secolul al XVIII-lea
8.3.3. Politica internă otomană și reformele (1800-1914)
9. COLONIILE ENGLEZE DIN AMERICA DE NORD ȘI REVOLUȚIA AMERICANĂ

24 9.1. Introducere
9.3.1. Dezvoltarea coloniilor engleze din America de Nord în secolul al XVII-lea și la
începutul secolului al XVIII-lea
9.3.2. Războiul de Independență american (1776-1783)
9.3.3. Politica internă și externă a Statelor Unite (1800-1914)
9.3.4. Războiul de secesiune american (1861-1865)
10. ECONOMIA EUROPEANĂ ÎN SECOLELE XVII-XIX – REVOLUȚIILE INDUSTRIALE

EUROPENE
27 10.1. Introducere
10.3. Conţinutul unităţii de studio
10.3.1. Economia Europeană în secolul al XVII-lea
10.3.2. Revoluția industrială din Anglia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
10.3.3. Revoluția industrială din Europa din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
10.3.4. Economia europeană în secolul al XIX-lea
11. CONGRESELE EUROPENE DIN SECOLUL AL XIX-LEA

3
11.3.1. Congresul de la Viena (1815)
11.3.2. Formarea Sfintei Alianțe (1815) și congresele sale
11.3.3. Congresul de la Paris (1856)
11.3.4. Congresul de la Berlin (1878)
12. REVOLUȚIA EUROPEANĂ DIN 1848-1849

12.3.1. Revoluția din Franța (1848)
12.3.2. Anul 1848-1849 în Europa
13. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1914-1918)

13.3.1. Criza internațională din 1914
13.3.2. Desfășurarea Primului Război Mondial
14. TRATATELE DE PACE DE LA VERSAILLES (1919-1920)

14.3.1. Tratatele de pace de la Versailles (1919-1920)
14.3.2. Formarea Ligii Națiunilor (1919)
4
INTRODUCERE
Istoria universală modernă poate constitui un obstacol pentru cei care

abordează aspecte de orientare în spațiu și timp. Schimbările frontierelor
politice, dar și mutațiile economice și culturale creionează spații cu care
sunt mai puțin familiarizați, iar războaiele și schimbările dinastice îngreunează și mai mult situația. În
cele din urmă, istoria universală modernă înfățișează principalele evenimente politico-socio-culturale
din secolele XVII-începutul secolului al XX-lea (Jérôme Hélie, 2001, p. 7).
Obiectivele manualului de studiu

Obiectivele principale ale manualului de studui individual constau în:
Formarea gândirii istorice universale moderne şi însuşirea termenilor specifici;
Cunoașterea principalelor evenimente politico-militare și economice din secolele XVII-
începutul secolului al XX-lea, cu precădere cele europene
Utilizarea metodelor științifice de studiu și cercetare;
De fundamentare a conceptelor istorice universale moderne;
Formarea abilităţii de a folosi sursele de informaţii din arhive, biblioteci și biblioteci on-
line;
Folosirea cunoştinţelor din manualul de studiu individual, bibliografie și seminarii
pentru elaborarea unui proiect/referat.
Convingerea cu privire la valoarea funcțională a istoriei ca știință.
Competenţe conferite
Competenţe profesionale
1. Cunoaştere şi înţelegere ( cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a noţiunilor specifice

disciplinei)
 Identificarea de termini, relații, procese, perceperea unor relații și conexiuni în cadrul
științelor umaniste;
 Utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul istoriei universale
moderne;
 Definirea/nominalizarea de concepte ce apar în domeniul istoriei universale moderne;
 Capacitatea de adaptare la noi situații apărute pe parcurs.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi

a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 Generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii în istoria universală
modernă;
 Realizarea de conexiuni între conceptele și curentele istorice universale;
 Argumentarea unor enunțuri în fața studenților;
 Capacitatea de organizare și planificare a disciplinei Istoria Universală Modernă;
 Capacitatea de analiză și sinteză în procesul de învățare.
5
Competenţe transversale
3. Instrumental aplicative ( proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 Relaționări între elementele ce caracterizează istoria universală modernă
 Descrierea unor stări, sisteme procese, fenomene ce apar pe parcursul activității
istorice universale moderne;
 Capacitatea de a transpune în practică cunoștințele dobândite în cadrul Cursului de
Istoria Universală Modernă;
 Abilități de cercetare, creativitate în domeniul istoriei universale moderne;
 Capacitatea de a concepe proiecte și de ale derula în domeniul istoriei universale
moderne;
 Capacitatea de a soluționa problemele apărute pe parcursul activității istorice.
4. Atitudinale ( manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific,

cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice, promovarea unui sistem de
valori culturale, morale şi civice, valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în
activităţile ştiinţifice, implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor
ştiinţifice, angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane, instituţii cu responsabilităţi
similare, participarea la propria dezvoltare personală)
 Reacția pozitivă la sugestii, cerințe, sarcini didactice, satisfacția dec a răspunde la

întrebările studenților;
 Implicarea în activități științifice în legătură cu disciplina istoria universală modernă;
 Acceptarea unei valori atribuite unui fenomen, comportament etc.
 Capacitatea de a aprecia diversitatea și multiculturalitatea;
 Abilitatea de a colabora cu specialiștii din alte domenii.
Resurse şi mijloace de lucru
Disciplina Istoria Universală Modernă dispune de manual scris, supus studiului

individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de
autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul
studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite metode interactive şi participative
de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura manualului de studiu individual
Unitățile de studiu individual sunt proiectate corespunzător obiectivelor declarate și

prevăzute în Programa Analitică a disciplinei de Istoria Universală Modernă fiind compuse compuse
din 14 unităţi de studiu, astfel:
Unitatea de studiu 1. Istoria Angliei în secolele XVII-XIX – nașterea democrației

britanice 2 ore
Unitatea de studiu 2. Franța în secolele XVII-XIX – de la absolutism la revoluție,
schimbări de regim și formă de guvernare 2 ore
Unitatea de studiu 3. Imperiul habsburgic în secolele XVII-XIX – între electorat și
regat, reforme luminate, unificarea Germaniei 2 ore
Unitatea de studiu 4. Prusia în secolele XVII-XIX – electorat și regat, reforme 2 ore
Unitatea de studiu 5. Statele italiene în secolele XVII-XIX – fărâmițare și
degradare, unificarea 2 ore
6
Unitatea de studiu 6. Spania în secolele XVII-XIX – mărire și decădere 2 ore

Unitatea de studiu 7. Rusia în secolele XVII-XIX – autocratismul romanovilor 2 ore
Unitatea de studiu 8. Imperiul Otoman în secolele XVII-XIX – ”Problema
Orientală” 2 ore
Unitatea de studiu 9. Coloniile engleze din America de Nord și Revoluția
americană 2 ore
Unitatea de studiu 10. Economia europeană în secolele XVII-XIX – Revoluțiile
industriale europene 2 ore
Unitatea de studiu 11. Congresele europene din secolul al XIX-lea 2 ore
Unitatea de studiu 12. Revoluția europeană din 1848-1849 2 ore
Unitatea de studiu 13. Primul Război Mondial (1914-1918) 2 ore
Unitatea de studiu 14. Tratatele de Pace de la Versailles (1919-1920) 2 ore
Teste de control
Desfăşurarea testelor de control se va derula conform Calendarului Disciplinei şi
acestea vor avea următoarele subiecte:
1. Situația politică și socio-culturală din Europa în secolele XVII-XIX.

2. Contextul politic internațional și echilibrul de putere în secolele XVII-XIX.
3. Dezvoltarea economică a principalelor state europene în secolele XVII-XIX (Revoluțiile
industriale).
4. Revoluția franceză (1789-1799).
5. Războaiele napoleoniene (1796-1815).
6. Primul Război Mondial (1914-1918).
7. Tratatele de pace de la Versailles și formarea Ligii Națiunilor (1919).
Bibliografie obligatorie:
Bibliografie suplimentară:
1. Barber, John R., Istoria Europei moderne, Editura Lider, București, 1998.
2. Bernstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III-IV, Institutul European, Iași, 1998.
3. Carpentier, Jean, François Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, București, 1997.
4. Ciachir, Nicolae, Istoria universală modernă, vol. I- II, București, 1996.
5. Geiss, Immanuel, Istoria lumii. Din preistorie până în anul 2000, Editura All, București,
2002.
6. Gaillard, Jean-Michel, Anthony Rowley, Istoria Continentului European. De la 1850 până
la sfârșitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, Chișinău, 2001.
7. Gray, Colin S., Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în istoria
strategică, Editura Polirom, Iași, 2010.
8. Hélie, Jérôme, Mic atlas istoric al timpurilor moderne, Editura Polirom, Iași, 2001.
9. Kissinger, Henry, Diplomația, Ediția a II-a, Editura All, București, 2007.
10. Mantran, Robert, Istoria Imperiului Otoman, Editura All, București, 2001.
11. Morgenthau, Hans J. Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace,
Editura Polirom, Iași, 2007.
12. Mureșan, Camil, Istoria Europei moderne. De la Renaștere la sfârșitul de mileniu, Editura
Dacia, Cluj, 1997.
7
13. Idem, Culegere de texte pentru istoria universală. Epoca modernă, vol. I-II, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1973-1975.
14. Oppenheim, Walter, Europa și despoții luminați, Editura All, București, 1998.
15. Procacci, Giuliano, Istoria italienilor, București, 1975.
16. Riché, P., B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, Istoria universală,
vol. 2, De la Evul Mediu la Secolul Luminilor, traducere Corneliu Almășanu, Editura Univers
Enciclopedic Gold, București.
17. Steans, Jill, Lloyd Pettiford, Thomas Diez, Introducere în relațiile internaționale.
Perspective și teme, Editura Antet, 2005.
Metoda de evaluare:
Examenul final la disciplină Istoria Universală Modernă se susține sub formă scrisă. Subiectele
de examinare conțin trei întrebări teoretice.
8
0 Unitatea de studiu 1. ISTORIA ANGLIEI ÎN SECOLELE XVII-XIX –

NAȘTEREA DEMOCRAȚIEI BRITANICE
41 1.1. Introducere
1.3.1. Dinaștii Stuarți (1603-1642) și Războiul Civil (1642-1649)
1.3.2. Restaurația Stuarților și Revoluția Glorioasă (1660-1689)
1.3.3. Dinaștii Hanovrienii și regimul politic parlamentar (1714-1815)
1.3.4. Anglia și echilibrul de putere European în secolele XVII-XVIII
1.3.5. Reformele engleze (1800-1914)
9
1.1.Introducere
La începutul secolului al XVII-lea, autoritatea regală engleză

controla Anglia, dar și Țara Galilor, legată de coroană, deși aici a
funcționat un consiliu autonom până în 1689. Irlanda a arătat limitele
influenței regale într-o insulă puternic dominată de nobilimea locală,
pe care catolicismul a făcut-o să-și îndrepte privirile spre Spania.
Începută în 1599, cucerirea întregii insule s-a încheiat în 1603. Odată
cu domnia lui Iacob I (1603-1625) s-a întărit politica plantațiilor: în
Ulster au fost instalați coloniști protestanți, englezi și scoțieni, dar
prezența lor a provocat revolta din 1641 (Jérôme Hélie, 2001, p.
106).
Scoția a constituit un regat complet independent, care s-a
apropiat de Anglia la începutul domniei lui Iacob al VI-lea (1589-
1625), care devine în Anglia Iacob I, în 1603 (întemeietorul dinastiei
Stuart în Anglia). Iacob al VI-lea a încercat să creeze în Scoția o
Biserică după modelul anglicanismului, cu toate că tendința
dominantă a protestantismului scoțian era mai apropiată de ortodoxia
calvinistă și a ținut de modelul prezbiterian, care a presupus
independența Bisericii față de stat (Jérôme Hélie, 2001, p. 106).
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu
Obiectivele unităţii de studiu:

– cunoașterea trăsăturilor istoriei Angliei din secolele XVII-
XIX;
– definirea termenilor de istoria modernă a Angliei:
anglicanism, prezbiterianism, puritanism, calvinism, disidenți, capete
rotunde, cavaleri, revoluție, monarhie autoritară/parlamentară etc.;
– definirea conceptului de prerogativă regală;
– cunoașterea abordării interculturale a istoriei moderne a
istoriei Angliei.
Competenţele unităţii de studiu:

– studenţii vor putea să definească termeni precum
anglicanism, prezbiterianism, puritanism, calvinism,
disidenți, capete rotunde, cavaleri, revoluție, monarhie
autoritară/parlamentară etc.;
– studenţii vor putea să diferențieze istoria modernă engleză
de cea medievală;
– studenţii vor putea să descrie particularitățile și
caracteristicile istoriei moderne a Angliei;
– studenţii vor putea să identifice acei parametri culturali
care influențează istoria modernă a Angliei.
10
Durata medie de studiu individual a unităţii

ISTORIA ANGLIEI ÎN SECOLELE XVII-XIX –
PARLAMENTARISMUL BRITANIC - 2 ore
1.3. Conţinutul unităţii de studiu
1.3.1. Stuarții (1603-1642) și Războiul Civil (1642-1649)
Iacob al VI-lea al Scoției i-a urmat la tron Elisabetei I în

1603. El a inaugurat un regim de uniune personală între Scoția și
Anglia. Noul monarh a fost adeptul unei monarhii neîngrădite
(monarhie absolută sau absolutism): între 1610 și 1621 Iacob I nu a
convocat Parlamentul (Camera Lorzilor și Camera Comunelor).
Sesiunile Parlamentului de la sfârșitul domniei nu reușesc să
înlăture bănuiala de absolutism ce planează asupra regelui Carol I
(Jérôme Hélie, 2001, p. 106; P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
Morineau, S. Pillorget, 2009, II, p. 605).
În materie de religie, Iacob I ține la supremația Bisericii
Anglicane, al cărui cap este. S-a opus astfel atât catolicilor
(numărul crește de la 35 000 la 60 000 între 1604 și 1640, mai ales
în comitatele nordice Northumberland sau Lancashire), dar și
numeroșilor protestanți. În 1605 a fost dejucat un complot papist
împotriva lui Iacob I (Conspirația prafului de pușcă), care a făcut
imposibilă o reconciliere între rege și catolici (Jérôme Hélie, 2001,
p. 107).
Nimic nu este mai puțin clar decât noțiunea de puritanism în
Anglia de la începutul secolului al XVII-lea. A fost vorba de o
atitudine religioasă, nu de un partid. Fără a respinge sistematic
Biserica Anglicană, puritanii au dorit să o vadă orientându-se spre
un mai mare respect pentru ortodoxia calvinistă și totodată și-au
manifestat îngrijorarea față de orice apropiere de catolicism. Unii
dintre ei, disidenții, au visat la o Biserică după modelul
prezbiterian, separată de puterea regală (Jérôme Hélie, 2001, p.
107).
Iacob I a neglijat flota, iar în 1618, când a izbucnit Războiul
de 30 de Ani (1618-1648), în care s-au confruntat majoritatea
statelor europene, Anglia, practic a fost simplă spectatoare,
deoarece opinia publică a cerut intrarea acesteia în război de partea
protestanților, dar Parlamentul a refuzat subsidiile pentru armata
care ar fi trebuit să lupte pe continent (Nicolae Ciachir, 1996, I, p.
28).
Carol I, fiul lui Iacob I, a urcat pe tron în 1625 (1625-1649),
dar și-a irosit repede atuurile pe care i le-a dat reala sa popularitate.
A început o criză religioasă legată de acțiunea arhiepiscopului de
Canterbury, Laud (1573-1645), foarte ostil la adresa disidenților.
Regele Carol I, care s-a căsătorit cu Henrieta de Franța, sora lui
Ludovic al XIII-lea, a fost bănuit de simpatii papiste. Petiția
dreptului din 1628 a amintit regelui Carol I că monarhia engleză
trebuie să fie temperată de Parlament (a limitat prerogativa regală),
nu a avut efect; acesta a renunțat la Camere și a condus cu o mână
de consilieri din 1629 până în 1640, perioada cunoscută în
istoriografia tradițională sub numele de tiranie (domnie autoritară)
11
(Jérôme Hélie, 2001, p. 108).

În 1637, opoziția Parlametului la presiunea fiscală a crescut,
iar Scoția s-a revoltat. După eșecul unei încercări de împăcăre cu
noul Parlament, așa-numitul Parlament cel scurt din 1640,
Parlamentul cel Lung ostil regelui a funcționat din 1640 până în
1653. Parlamentul cel Lung, în 1641, i-a adresat regelui Carol I –
fără rezultat – un veritabil manifest despre începuturile primei
revoluții: Marele Avertisment (Mustrarea cea Mare) împotriva
papistașilor, arhiepiscopilor anglicani și anturajului regal (Jérôme
Hélie, 2001, p. 108).
Carol I a sperat să rezolve prin forță conflictul cu
Parlamentul; a părăsit Londra, după care și-a stabilit cartierul
general la Oxford (10 ianuarie 1642) (Jérôme Hélie, 2001, p. 108).
Războiul civil nu a însemnat prăbușirea societății engleze, ci o
dispută în jurul unor idealuri politico-religioase, unde Parlamentul
reprezenta noul. Arena de luptă a devenit întreaga țară, în fiecare
comitat, în fiecare oraș au existat cavaleri, susținători ai regelui, și
capete rotunde, susținători ai Parlamentului. S-au găsit și nobili în
rândurile susținătorilor Parlamentului, iar conții Essex, Manchester
și lordul Brooke au comandat armate ale capetelor rotunde. Baza
armatei Parlamentului a fost formată din fermieri liberi (yeomeni),
care au devenit cei mai zeloși luptători, mai ales cei din regimentele
de călăreți din East England conduse de Oliver Cromwell (1599-
1658) (Nicolae Ciachir,1996, I, p. 33; P. Riché, B. Guillemain, J.
Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, II, p. 607).
În anii 1642-1643, forțele regaliste au ocupat porturile Hull
și Bristol, dar au fost învinse în bătălia de la Marston Moor (2 iulie
1644) de către trupele conduse de Oliver Cromwell. În tabăra
Parlamentului s-au aflat și trupele scoțiene conduse de Alexander și
Davi Leslie și puritanii din Yorkshire comandate de Fairfax (Camil
Mureșan, 1964, p. 122; Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 34).
Camera Comunelor (ianuarie 1645) a votat crearea unei
armate de tip nou (New Model Army, 21 500 de oameni, o treime
regimentele de cavalerie), după modelul trupelor lui Oliver
Cromwell, prima armată englez organizată pe baze moderne (țărani,
meseriași, calfe, ucenici) și a fost pusă sub controlul aripii de
stânga a Parlamentului (independenții), iar comandant suprem a
fost numit Thomas Fairfax (adjunct a fost Oliver Cromwell) (Camil
Mureșan, 1964, p. 129).
Bătălia de la Naseby (iunie 1645) a pecetluit soarta armatei
regelui, cetățile asediate s-au predat una după alta, iar în 1646 a
capitulat și Oxfordul. În ianuarie 1647, scoțienii l-au predat pe rege
englezilor, după ce Parlamentul a achitat suma de 400 000 de livre
– reprezentând cheltuielile armatei conventiste scoțiene în timpul
războiului. În februarie 1647, Camera Comunelor a adoptat o
hotărâre mascată de dizolvare a armatei, menținerea în Anglia a 6
000 de militari, restul urmând să fie transferați în Irlanda, pentru
înăbușirea răscoalei (1642) (Nicolae Ciachir, 1996, I, pp. 34-35).
A luat amploare curentul independenților – care reprezentau
interesele burgheziei mijlocii, a fermierilor și a nobilimii mici
rurale. Levellerii (egalitariștii conduși de John Lilburne) au
revendicat: vot universal masculin, egalitate absolută în fața legii,
reformă fiscală, libertatea deplină a industriei și comețului,
desființarea împrejmuirilor. Soldații au ales agitatori, iar o parte din
ofițeri li s-au alăturat. În iunie 1647 a fost creat Consiliul General al
12
armatei, organ care a reprezentat armata în fața Parlamentului, iar la

6 august 1647, unitățile armatei au intrat în Londra, care au fost
întâmpinate cu bucurie de populație, în timp ce șefii presbiterieni,
partizanii monarhiei, au fugit în străinătate (Nicolae Ciachir, 1996,
I, p. 35; Camil Mureșan, 1964, pp. 150-151).
Carol I a profitat de neînțelegerile dintre Parlament și armată,
de sciziunea din rândul armatei, și a fugit din captivitate pe insula
Wight, după care a încheiat o convenție cu scoțienii, pentru a
restabili autoritatea regală, dizolvarea Parlamentului și a armatei
noului model. Între timp, regaliștii s-au răsculat, flota prințului de
Walles s-a pregătit să intervină, iar trupele scoțiene au pătruns în
Anglia înaintând spre sud (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 36; Camil
Mureșan, 1964, p. 185).
În nordul Angliei, la Preston (august 1648), Oliver Cromwell
cu circa 9 000 de soldați a învins în fața a 24 000 de scoțieni și
regaliști englezi. Regele a fost făcut din nou priznier, iar englezii au
ocupat Edinburgul și restul Scoției. Oliver Cromwell a intrat în
Londra și a ocupat Parlamentul, unde a epurat 140 de deputați
presbiterieni care au intrat în tratative cu Carol I. Regele Carol I a
fost judecat, condamnat și executat la 30 ianuarie 1649, în fața
palatului Whitehall (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
Morineau, S. Pillorget, 2009, II, p. 607; Nicolae Ciachir, 1996, I, p.
36).
Peste câteva zile a fost desființată Camera Lorzilor (6
februarie 1649), a fost abolită monarhia (7 februarie 1649), iar la 19
mai 1649, Anglia a fost proclamată oficial Republică și Stat Liber
(Commonwealth and Free State). Camera Comunelor a rămas
suprema putere în stat, iar ca organ executiv superior a fost instituit
Consiliul de Stat (41 de persoane) (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 37).
Oliver Cromwell a reușit să înăbușe răscoalele din Irlanda și
Scoția, iar noul regim s-a transformat într-o adevărată dictatură
începând cu 1653 (Oliver Cromwell primește titlul de Lord
Protector al Angliei, Scoției și Irlandei). Prin Constituția, elaborată
de Consiliul Ofițerilor – erau excluși de la vot catolicii și cei care
au luptat împotriva Parlamentului în timpul războiului civil, puterea
a fost încredințată lui Oliver Cromwell și Consiliului de Stat.
Puterea legislativă a fost împărțită între Oliver Cromwell și un
Parlament unicameral format din 400 de deputați ai Angliei, 30 din
partea Irlandei și 30 din partea Scoției (Nicolae Ciachir, 1996, I, pp.
37-40).
Oliver Cromwell a desființat Parlamentul cel Lung, în 1653,
dar și următoarele parlamente. Prin dictatura militară (apogeul în
1655), a împărțit țara în regiuni militaro-administrative conduse de
câte un general cu puteri discreționare. În 1657 a reînființat Camera
Lorzilor, iar prin constituția din mai 1657, primește dreptul de a-și
alege urmașul în demnitatea de lord protector (Camil Mureșan,
1964, pp. 300, 310, 317).
Moartea imprevizibilă a lui Oliver Cromwell, survenită la 3
septembrie 1658, a dus la desemnarea ca succesor a fiului său
Richard. În mai 1659, armata i-a impus lui Richard Cromwel să
demisioneze, după ce cu o lună mai devreme l-a obligat să dizolve
Parlamentul. Generalul Monk, comandantul forțelor armate din
Scoția, a intrat cu trupele în Londra (aprilie 1660), a convocat un
nou Parlament (Parliament Convention), care acceptă restaurarea
monarhiei, cu condiția menținerii unor drepturi cucerite de
13
Revoluție. Emisarii generalului Monk au dus tratative cu fiul

regelui decapitat, în Olanda, care va urca pe tron sub numele de
Carol al II-lea (1660-1685) (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
1.3.2. Restaurația și Revoluția Glorioasă (1660-1689)
Domnia lui Carol al II-lea nu a fost așa cum s-au așteptat

mulți, iar noul Parlament (Parliament Cavalier, 1660-1679), a fost
supus monarhiei, care și-a redobândit treptat autoritatea. Amânările
diplomatice ale lui Carol al II-lea au slăbit puterea engleză: regele
s-a aliat cu vărul său Ludovic al XIV-lea prin tratatul secret de la
Dover (1670), prin care s-a angajat să restabilească în Anglia
catolicismul roman. Politica de indulgență în materie de religie a
nemulțumit Parlamentul, care a impus în 1673 Test Act (Actul de
mărturisire), prin care i-a îndepărtat pe catolici din orice funcție
publică. Regele părea să cedeze și s-a apropiat chiar de Olanda
calvinistă (1674), căsătorindu-și nepoata de frate, Maria, cu prințul
Wilhelm de Orania (Jérôme Hélie, 2001, pp. 108-109).
Zvonurile privitoare la un complot papist a provocat în 1678,
la Londra, o scurtă isterie anticatolică. S-au format două tabere:
whig-ii, de cele mai multe ori puritani sau disidenți, care urmăreau
să împiedice urcarea pe tron a ducelui de York, fratele catolic al
regelui, se opun așa-numiților tory, anglicani partizani ai
prerogativelor regale. Într-o atmosferă de agitație și comploturi
Carol al II-lea guvernează fără Parlament, sprijinindu-se pe o
armată permanentă (Jérôme Hélie, 2001, p. 109).
În 1679 a fost adoptat Habeas Corpus Act, potrivit căruia
nimeni nu putea fi arestat fără a i se arăta o ordonanță scrisă din
partea judecătorului, iar în 24 de ore să i se comunice cauzele
arestării. În caz contrar, trebuia pus imediat în libertate (Nicolae
Ciachir, 1996, I, p. 45).
Carol al II-lea a murit după ce s-a convertit la catolicism.
Urmează la tron Iacob al II-lea (1685-1689), rege catolic, el nu a
reușit să-și apropie supușii îngrijorați de revocarea în Franța a
Edictului de la Nantes (1685). Pentru a salva protestantismul, whig-
ii și tory-i, s-au gândit la Wilhelm de Orania, ginerele regelui, a
cărui ortodoxie calvinistă era fără cusur (Jérôme Hélie, 2001, p.
109).
Wilhelm de Orania (1689-1702) a debarcat la Torbay în
Devon cu o armată formată în principal din olandezi, fără să
întâlnească nici cea mai mică rezistență (decembrie 1688)
(Revoluția Glorioasă). Devine rege al Angliei împreună cu regina
Mary și acceptă prin Declarația Drepturilor o monarhie
contractuală. Partizanii familiei Stuart, numiți de acum înainte
iacobiți, sunt mai întâi învinși în Scoția. În Irlanda, Iacob al II-lea a
căutat sprijinul catolicilor și a primit ajutor din Franța. Victoria lui
Wilhelm de Orania la Boyne a pus capăt speranțelor fostului rege și
deschide în insulă o lungă perioadă de oprimare a catolicismului
(1690) (Jérôme Hélie, 2001, p. 109).
Act of settlement (1701) a reglementat problema succesiunii
la coroană, rezervând-o unui prinț protestant căruia i s-a interzis
căsătoria cu o catolică (Jérôme Hélie, 2001, p. 109).
În timpul domniei reginei Ana (1702-1714) s-a reglementat și
chestiunea scoțiană prin unirea autoritară a celor două regate (1707,
14
Marea Britanie), fapt ce pune capăt independenței Scoției (Jérôme

Hélie, 2001, p. 109).
Încă din 1701, Parlamentul englez a adoptat Act of settlement
(Actul de succesiune), prin care a exclus de la domnie ramura directă
a Stuarților, suveranii urmând să fie de confesiune protestantă
(anglicană). La moartea reginei Ana, fără urmași, tronul Angliei a
revenit dinastiei germane de Hanovra, deoarece o verișoară a lui
Iacob al II-lea, principesa Sofia, era căsătorită cu prințul elector Ernst
August, George I (1714-1727) (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 49).
1.3.3. Hanovrienii și regimul politic parlamentar (1714-

1815)
George I, care nu vorbea limba engleză, și-a petrecut

majoritatea timpului în electoratul său, a lăsat miniștrilor sarcinile
guvernării. În acest context, Robert Walpole (1676-1745), prim-
ministru (1715-1717, 1723-1742) (Jérôme Hélie, 2001, p. 132), a
introdus principiul de răspundere comună a Cabinetului și
supremația primului-ministru – în calitate de conducător al
Cabinetului și, totodată al Camerei Comunelor (Nicolae Ciachir,
1996, I, p. 49; Serge Berstein, Pierre Milza, 1998, 3, p. 268-269).
George al II-lea (1727-1760) s-a dovedit a fi un suveran
lipsit de influență, iar regimul parlametar s-a afirmat tot mai mult,
dar funcționarea sa a continuat să fie problematică. Comunele erau
controlate de partidul Whig, care a câștigat sistematic alegerile prin
corupție (Jérôme Hélie, 2001, p. 132). George al II-lea l-a menținut
ca prim-ministru pe Robert Walpole și i-a făcut cadou imobilul din
Downing Street, nr. 10 (vestita reședință a prim-ministrului
britanic) (Serge Berstein, Pierre Milza, 1998, 3, p. 270).
Căderea lui Robert Walpole (și-a dat demisia cu întregul
cabinet) a inaugurat o perioadă de incertitudini în care se face
remarcat un ministru din ce în ce mai influent, William Pitt (1708-
1778), care conduce Cabinetul din 1756 (Jérôme Hélie, 2001, p.
132) 1756 (Serge Berstein, Pierre Milza, 1998, 3, p. 270; P. Riché,
B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, II, p.
662).
George al III-lea s-a urcat pe tronul Angliei (1760-1820) într-
o perioadă în care țara se bucura de prestigiu în lume, irlandezii
erau liniștiți, americanii încă nu începuseră să se agite, instituțiile
erau liberale. Adversar înverșunat al parlamentarismului, regele a
sperat să restabileasă autoritatea regală. Datorită rivalității dintre
facțiunile clasei politice engleze, regele reușește să păstreze
controlul până către 1770 (Serge Berstein, Pierre Milza, 1998, 3,
pp. 272-273; Nicolae Ciachir,1996, I, p. 50). Din 1770, țara
cunoaște o criză politică majoră. Noul premier, Lord North (1732-
1793), îl lasă pe rege să ia toate deciziile importante (Jérôme Hélie,
2001, p. 153).
George al II-lea a guvernat fără partid, Cabinetul a devenit
un simplu instrument al voinței sale, ca de altfel și Parlamentul.
Încăpăținarea lui George al III-lea a dus la dezastrul din America de
Nord (1776-1783), la nemulțumiri interne, care s-ar fi sfârșit
lamentabil pentru țară, dacă Parlamentul nu ar fi reușit să-i stopeze
puterea. În 1782, guvernul North demisionează colectiv (Jérôme
Hélie, 2001, p. 132; Serge Berstein, Pierre Milza, 1998, 3, pp. 272-
273).
15
Vine la putere Cabinetul lui William Pitt jr., prim-ministru (24

de ani, 1759-1806) (Jérôme Hélie, 2001, p. 132), a remontat situația
– ajuns la putere în decembrie 1783, liderul tinerilor tory s-a
menținut în funcție până în 1801. Având o putere absolută asupra
Comunelor, după ce dizolvarea lor i-a adus o majoritate
confortabilă în 1784, Pitt jr. inițiază un șir de reforme financiare, în
timp ce viața parlamentară reintră în normal. Anglia a evoluat astfel
invers decât țările de pe continent, care s-au îndreptat mai curând
spre consolidarea puterii monarhice (Serge Berstein, Pierre Milza,
1998, 3, pp. 273-274).
1.3.4. Anglia și echilibrul de putere european
Conceptul de echilibru al puterii nu era decât o extensie a

înțelepciunii convenționale. Obiectivul său de bază era prevenirea
dominației unui singur stat și menținerea ordinii mondiale, nu era
destinat să prevină conflictele, ci să le limiteze (era o utopie
eliminarea conflictelor în perioada modernă). Pe parcursul
secolului al XVIII-lea, principii Europei s-au confruntat în
nenumărate războaie, fără să existe nici cea mai neînsemnată
dovadă a faptului că obiectivul urmărit ar fi fost implementarea
unei noțiuni generale privitoare la ordinea internațională. Dinastiile
s-au concentrat de aici înainte asupra întăririi securității proprii pin
expansiune teritorială (securitate ofensivă) (Henry Kissinger, 2007,
p. 58).
În timpul acestui proces, pozițiile de forță relative ale multora
dintre ele s-au modificat dramatic. Spania și Suedia coborau pe
poziții de importanță secundară, Polonia își începea alunecarea spre
dispariție, iar Rusia și Prusia deveneau mari puteri (echilibru de
putere își schimbă structura). Echilibrul de putere este destul de
dificil de analizat atunci când componentele sale sunt relativ
stabile. Sarcina de a-l evalua și de a pune de acord evaluările
diverselor forțe devine complexă atunci când forțele relative ale
puterilor sunt în continuă schimbare. Vidul creat în Europa Centrală
de Războiul de Treizeci de Ani a ispitit țările din jur să se repeadă
asupra sa. Franța și-a continuat presiunea din vest, Rusia se afla în
marș la est, iar Prusia s-a extins în centrul continentului. Niciuna
dintre principalele țări ale continentului nu a simțit că are vreo
obligație anume față de echilibrul puterii (Războiul pentru tronul
Austriei, 1740-1748, Războiul de Șapte Ani, 1756-1763 etc.)
(Henry Kissinger, 2007, pp. 58-59).
Când vreunul dintre state amenința să devină dominant,
vecinii lui formau o coaliție – nu în respectul vreunei teorii a
relațiilor internaționale, ci din pur interes propriu, pentru a bloca
ambițiile celui mai puternic. Echilibrul pe continent a fost întărit și,
de fapt controlat de apariția unui stat, a cărui politică externă a fost
explicit dedicată menținerii echilibrului. Politica Angliei se baza pe
plasarea ponderii sale, atunci când situația o cerea, asupra celei mai
slabe și amenințate părți, pentru redresarea echilibrului. Inițiatorul
acestei politici a fost regele Wilhelm al III-lea (1689-1701) al
Angliei, care s-a preocupat de formarea de coaliții menite să-i
zădărnicească planurile lui Ludovic al XIV-lea. Anglia era singura
țară din Europa a cărei rațiune de stat nu-i cerea să se extindă pe
continent (Henry Kissinger, 2007, p. 60).
Văzându-și interesul național (nu în cucerirea de teritorii, ci
16
în comerț) în menținerea echilibrului european, ea a fost singura

țară care nu s-a gândit la sine pe continent decât pentru a preveni
dominarea Europei de către o singură putere. Pentru realizarea
acestui obiectiv, s-a pus la dispoziția oricărei combinații de națiuni
formate pentru a se pune în slujba unei asemenea întreprinderi. Prin
schimbarea coalițiilor sub conducerea britanică, îndreptate
împotriva încercărilor Franței de dominare a Europei, a apărut
treptat un echilibru al puterii. Această dinamică a stat în centrul
aproape fiecărui război purtat pe parcursul secolului al XVIII-lea și
al fiecărei coaliții conduse de englezi împotriva hegemoniei Franței
și luptând în numele acelorași libertăți, pe care Richelieu le
invocase prima dată cu ocazia luptei Germaniei împotriva
Habsburgilor (Henry Kissinger, 2007, p. 60).
Rolul de moderator al Angliei a reprezentat o realitate
geopolitică. Supraviețuirea Angliei în largul coastelor Europei ar fi
fost periclitată, dacă toate resursele Europei ar fi intrat su controlul
unei puteri hegemonice. Wilhelm de Orania, pentru a înlătura
pericolul francez, a încheiat alianțe cu Suedia, Spania, Savoia,
Împăratul, Austria, Saxonia, Republica Olandeză și Anglia – Marea
Alianță – cea mai amplă coaliție de forțe aliniată împotriva unei
singure puteri pe care a cunoscut-o vreodată Europa modernă.
Aproape un sfert de secol – 1688-1713 –, Ludovic al XIV-lea a
purtat războaie aproape permanent împotriva acestei coaliții. În
continuare, Franța a rămas cel mai puternic stat din Europa, dar fără
posibilitatea de a se transforma într-o putere dominantă. Acesta a
fost un exemplu clasic de funcționare a echilibrului puterii (Henry
Kissinger, 2007, p. 61).
Pentru Wilhelm, Anglia trebuia să mențină un echilibru
general între Habsburgi și Bourboni, astfel încât, oricare ar fi fost
cel slab, acesta să își restabilească poziția cu ajutorul englezilor.
Ideea de a acționa ca un moderator nu a fost pe placul englezilor de
la început. La sfârșitul secolului al XVII-lea, opinia publică engleză
era izolaționistă, nu considera că este necesar să lupte împotriva
unor pericole presupuse, pe baza a ceea ce o țară ar putea face în
viitor, dar Wilhelm al III-lea a înercat să-și convingă poporul că
siguranța/securitatea sa depindea de participarea la un echilibru al
puterii ce se stabilea pe continent (Henry Kissinger, 2007, p. 62).
În acest fel, Anglia a devenit moderatorul echilibrului
European, la început de nevoie, apoi printr-o strategie sistematică
(în secolul al XIX-lea).
1.3.5. Reformele (1800-1914)
După anul 1815, condițiile crizei economice din Anglia au

determinat populația să aleagă varianta reformelor. După război,
cererea de mărfuri englezești a scăzut pe continent, iar economia a
înregistrat un mare regres. Mulți muncitori și-au pierdut locurile de
muncă. Prețul foarte scăzut al cerealelor a amenințat veniturile
proprietarilor de pământ, astfel statul le-a venit în ajutor
promulgând legea (1815) care a interzis importul de cereale, dându-
le proprietarilor de pământ posibilitatea să mențină un preț ridicat.
Astfel, legea a dus la creșterea prețului pâinii (condițiile de viață s-
au înăsprit pentru cei săraci) (John R. Barber, 1993, p. 193).
Condițiile economice de după război au dus la declanșarea
unor mișcări de protest, având ca scop schimbarea politică. Unele
17
segmente ale societății au dorit să participe la viața politică a

statului, astfel încât să aibă profituri ca și elita. Prin urmare,
politicienii reformatori au început schimbrile asupra instituțiilor
parlamentare. În ultimii ani de război napoleonian și în perioada
care a urmat, sistemul britanic de guvernare a fost dominat de
liderii parlametari (prim-ministrul și ceilalți miniștri ai Cabinetului
executiv) (John R. Barber, 1993, p. 193).
Aristocrația (nobili cu titlu sau pairi) a devenit din oficiu
membră a camerei superioare a Parlamentului, așa-numita Cameră
a Lorzilor. Deținătorii de proprietăți s-au orientat spre Camera
Comunelor. Gentilomii relativ înstăriți din mediul rural (mica
nobilime) și aristocrații cu titluri nobiliare au dominat ambele
Camere, precum și cele două partide care activau în cadrul lor, Tory
(conservator) și Whig (liberal) (John R. Barber, 1993, p. 194).
Suveranii, regina Victoria (1837-1901), Eduard al VII-lea
(1901-1910), apoi George al V-lea (1910-1936), au reprezentat
unitatea națiunii. Monarhi constituționali, ei îl numeau pe prim-
ministru, au guvernat sprijinindu-se pe majoritatea parlamentară a
Camerei Comunelor.
Datorită crizei, protestele s-au generalizat în unele zone
(1817). Guvernul britanic a trecut la măsuri represive cum ar fi
interdicția asupra întrunirilor populare. După agravarea crizei
economice, mulțimea a reacționat din nou, mii de protestatari au
manifestat pe St. Peters Fields din Manchester, în august 1819.
Poliția călare a intervenit în mulțime, omorând 11 oameni și rănind
alți 400. ”Masacrul de la Peterloo” a demonstrat hotărârea statului
în menținerea legitimității în Anglia. Parlamentul a promulgat legi
mai dure împotriva revoltelor, cele 6 Legi din noiembrie 1819
(John R. Barber, 1993, pp. 194-195).
Sir Robert Peel, după Castlereagh și George Caning, ministru
conservator în anii 1820, a inițiat o revizuire a legislației, astfel
încât circa 100 (din 200) de infracțiuni au rămas pasibile cu
moartea. Robert Peel a creat și poliție civilă care să păstreze
ordinea în regat, evitând violențe militare de tipul celor prezentate
mai sus (John R. Barber, 1993, p. 195).
În anii 1820, Parlamentul a adoptat o serie de măsuri
economice, a fost abrogată Legea Asocierilor, care interzicea
formarea sindicatelor, dar curând s-a revenit asupra ei (grevele
interzise). Peel și Wellington au impus adoptarea reformei cu
privire la toleranța religioasă, beneficiarii au fost catolicii și
disidenții (John R. Barber, 1993, p. 196).
În urma alegerilor parlamentare din 1830, 50 din locurile
deținute anterior de Tory au revenit partidului cu vederi reformiste,
Whig, iar Lordul Grey a devenit prim-ministru. Reforma electorală
din 1832 a reconfigurat 150 de locuri de la districtele reprezentate
excesiv, cum erau ”târgurile putrede” și cele ”de buzunar”, și le-a
repartizat unor zone insuficient reprezentate, spre orașele aflate în
plină dezvoltare demografică și economică. Legea a coborât limita
de avere a electoratului, pentru a da drepturi electorale unei cincimi
din populație (populația cu drept de vot a crescut numeric până la
50%). În 1833 a fost promulgată Legea fabricilor (după raporul lui
Michael Sadler): s-a interzis angajarea copiilor sub 9 ani în
industria textilă, ziua de lucru a fost redusă la 8 ore pentru copiii
sub 13 ani, și 12 ore pentru adolescenții între 14 și 18 ani,
proprietarii de fabrici au fost obligați să asigure 2 ore de școală
18
pentru copii sub 13 ani. În 1847 a fost ratificată legea zilei de lucru
la 10 ore, prin care s-a stabilit numărul maxim de ore de muncă
pentru femei și copii în orice tip de fabrică (6 zile pe săptămână), în
scurt timp, acest program a fost aplicat și în cazul bărbaților, iar
politica de reformă a continuat în domeniul legislaței muncii (John
R. Barber, 1993, pp. 197-198).
Mișcarea cartistă (1838) a elaborat o cartă prin care a cerut:
vot universal masculin, circumscripții de votare egale ca
dimensiuni, vot secret, întruniri anuale ale Parlamentului, anularea
criteriilor de avere și stabilirea unor indemnizații pentru
parlamentari. În iunie 1839, Camera Comunelor a primit petiția
cartiștilor, semnată de 1 300 000 de oameni, dar parlamentarii au
refuzat adoptarea ei în proporție de 235 la 46. Mișcarea cartistă a
dat greș în Parlament și în 1842, iar în 1848 a luat sfârșit (John R.
Barber, 1993, pp. 199-200).
Reforma electorală a fost continuată prin Legea (1867) care a
prevăzut dublarea numărului de cetățeni cu drept de vot (drept de
vot pentru bărbații care aveau o casă). Iar următoarea Lege
electorală (1884) a acordat drept de vot tuturor bărbaților, în afara
muncitorilor fără domiciliu stabil, a servitorilor și a bărbaților
necăsătoriți care locuiau cu părinții (femeile au obținut drept de vot
în 1928) (John R. Barber, 1993, pp. 285-286).
Gladstone și liberalii (1870), prin decret, au permis accesul
tuturor cetățenilor în posturile de conducere a statului (pe bază de
examene). Două legi adoptate (1875) au instituit programe de
ameliorare a igienei publice și de construire a locuințelor pentru
săraci (John R. Barber, 1993, p. 286).
Între 1906 și 1912, liberalii au ratificat legi care au vizat
asigurarea muncitorilor în caz de accident, pensii de bătrânețe,
asigurări de sănătate pentru toți cetățenii, ajutoare pentru șomaj și o
lege a salariului minim (John R. Barber, 1993, p. 287).
În 1911, Camera Comunelor a propus abolirea puterii lorzilor
cu privire la blocarea legilor bugetului (în 1909 au respins Bugetul
Poporului realizat de David Lloyd George). Lorzii au acceptat legea
în momentul în care au fost amenințați că, la nevoie, regele ar numi
un număr de noi aristocrați ca să asigure aprobarea legii (John R.
Barber, 1993, p. 287).
Din 1906, liberalii și conservatorii s-au confruntat cu o nouă
forță politică apropiată de clasa muncitoare, Partidul Laburist. Peste
două decenii Partidele Conservator și Laburist au ajuns principalele
partide din Parlament (John R. Barber, 1993, p. 288).
Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de studiu 1
19
-Primele domnii ale regilor hanovrieni în secolul al XVIII-lea;

-Prezentarea sistemului politic parlamentar englez din secolul al XVIII-lea;
-Marea Britanie, echilibratorul policii internaționale în secolul al XVIII-lea;
-Reformele realizate în secolul al XIX-lea.
Concepte şi termeni de reţinut
Parlament Revoluție
Prim-ministru Monarhie autoritară/parlamentară
Prinț elector
Cabinet
Echilibru de putere
Anglicanism/Puritanism –
prezbiterianism/calvinism
Capete rotunde
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Prezentați dinastiile Stuart și Hanovra.

2. Care sunt cele mai importante momente ale Revoluției engleze?
3. Care sunt legile adoptate de Restaurație?
4. Prezentați situația Guvernului și Parlamentului englez în secolul al XVIII-lea.
5. Care sunt reformele realizate în secolul al XIX-lea?
Bibliografie obligatorie
20
2. Bernstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. IV, Institutul European, Iași, 1998.
3. Ciachir, Nicolae, Istoria universală modernă, vol. I, București, 1996.
6. Mureșan, Camil, Revoluția burgheză din Anglia, 1964, Editura Științifică, f.l.
7. P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, Istoria universală, vol. 2, De la
Evul Mediu la Secolul Luminilor, traducere Corneliu Almășanu, Editura Univers Enciclopedic Gold,
București
21
Unitatea de studiu 2. FRANȚA ÎN SECOLELE XVII-XIX – DE LA

ABSOLUTISM LA REVOLUȚIE, SCHIMBĂRI DE REGIM ȘI FORMĂ DE
GUVERNARE
44 2.1. Introducere
2.3.2. Absolutismul francez și războaiele lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715)
2.3.3. Politica internă franceză în timpul ultimilor Bourboni (Ludovic al XV-lea și
Ludovic al XVI-lea)
2.3.4. Sfârșitul absolutismului în Franța (secolul al XVIII-lea)
2.3.5. Declanșarea Revoluției franceze și monarhia constituțională (1789-1791)
2.3.6. Proclamarea Republicii franceze în 1792 și guvernarea (1792-1799)
2.3.7. Războaiele Franței împotriva coalițiilor statelor europene
2.1. Introducere
După edictul de la Nantes (1598), pentru monarhia franceză a

început o adevărată perioadă de restaurare și modernizare. Fără a
modifica instituțiile moștenite de la dinastia de Valois, Henric al IV-
lea (1589-1610, întemeietorul dinastiei de Bourbon în Franța) s-a
înconjurat de o echipă restrânsă, cu care a condus autoritar. Henric
al IV-lea nu i-a destituit pe guvernatorii provinciilor, dar a numit pe
lângă ei ofițeri loiali, aceștia au asigurat controlul pe care l-a
realizat puterea monarhică absolută asupra teritoriului regatului
Parlamentele (curți judecătorești), care au refuzat să
înregistreze edictul de la Nantes (egalitatea confesională, politică și
militară dintre protestanți/hughenoți și catolici), au fost obligate să
se supună autorității regelui Henric al IV-lea. Orașele au fost puse
sub control după modelul de la Amiens, care a pierdut multe dintre
libertățile municipale, după ce s-a aliat o vreme cu spaniolii (1597)

– cunoașterea situației politice din Franța în secolele XVII-
XIX;
– definirea termenilor de istoria modernă a Franței:
Parlamente, frondă, absolutism francez, edict, hughenoți, janseniști,
iluminism, criză financiară, revoluție, monarhie constituțională,
22
gironda, iacobin, consul, regim napoleonian, lovitură de stat militară,

blocadă continentală etc.;
– Cunoașterea și analiza documentelor Revoluției Franceze;
– Cunoașterea mutațiilor politice și social-economice din
timpul Revoluției Franceze (1789-1799);
– Cunoașterea premiselor dezvoltării statului napoleonian;
– Cunoașterea instituțiilor din Franța în secolul al XIX-lea.

– studenţii vor putea să definească termeni Parlamente,
frondă, absolutism francez, edict, hughenoți, janseniști, iluminism,
criză financiară, revoluție, monarhie constituțională, gironda,
iacobin, consul, regim napoleonian, lovitură de stat militară, blocadă
continentală etc.;
care influențează societatea franceză în secolul al XVII-lea și
începutul secolului al XVIII-lea.
– studenţii vor putea să înțeleagă evoluția societății franceze
în timpul Revoluției;
caracteristicile regimurilor politice din Timpul Revoluției franceze.
– studenţii vor putea să prezinte diferențele dintre statul
francez și celelalte state europene la începutul secolului al XIX-lea;
caracteristicile războaielor napoleoniene.
FRANȚA
ÎN SECOLELE XVII-XIX – DE LA ABSOLUTISM
LA REVOLUȚIE, SCHIMBĂRI DE REGIM ȘI
FORMĂ DE GUVERNARE
- 2 ore
Henric al IV-lea s-a bazat pe un ministru principal,

Maximilien de Béthune, baron de Rosny (duce de Sully în 1605).
Fără a avea titlu de prim-ministru, Sully a deținut o parte din putere
și a încercat să restabilească finanțele Franței. Pentru urmărirea
activității ofițerilor, a trimis în circumscripțiile financiare comisari
– intendenți – de justiție, de poliție și de finanțe. A reușit să stingă
datoria rezultată din timpul războaielor civile și a început
reconstrucția regatului. În afara unor mari șantiere din Paris, Pont
Neuf, Piața Dauphine, Piața Regală (azi Piața Vosges), Sully a
sprijinit o serie de ameliorări realizate în agricultură, în special în
domeniul drenării (Jérôme Hélie, 200, p. 94).
Domnia lui Henric al IV-lea a fost marcată de acțiuni și de
comploturi ale nobilimii, iar regele a fost nevoit să îl execute pe
23
vechiul său camarad, mareșalul de Biron, pentru a arăta că

monarhia franceză a redevenit puternică. În schimb, a acordat
iertare unui mare senior protestant rebel: ducele de Buillon (Jérôme
Hélie, 2001, p. 94).
Opoziția vechilor membri ai Ligii, deveniți între timp
evlavioși catolici, a continuat să creeze neplăceri regelui, astfel, un
catolic fanatic, acționând probabil din proprie inițiativă și fără
complici, l-a asasinat cu un pumnal pe Henric al IV-lea (13 iunie
1610) (Jérôme Hélie, 2001, p. 94).
Noul rege, Ludovic al XIII-lea avea 9 ani, iar în jurul reginei-
mamă s-a constituit un Consiliu de regență, din componența căruia
au făcut parte atât miniștrii lui Henric al IV-lea (bătrânii), cât și
favoriții italieni ai reginei Maria, Leonora de Galigai și soțul ei
Concino Concini, mareșal de Ancre. Confruntată cu probleme și cu
apariția unei opoziții, Maria de Medici a fost nevoită să convoace
Stările Generale, dar Adunarea, care și-a desfășurat lucrările la
Paris (octombrie 1614-februarie 1615), nu a ajuns la rezultate
concrete (Jérôme Hélie, 2001, pp. 95-96).
Revoltele nobililor s-au înmulțit și pentru a-i calma pe Pairi,
regenta a delapidat tezaurul. La 24 aprilie 1617, Concini a fost
asasinat din ordinul lui Ludovic al XIII-lea. A început o perioadă de
confruntări între Ludovic al XIII-lea și mama sa, cunoscută în
literatura de specialitate sub numele de războaiele dintre mamă și
fiu (1619-1620) (Jérôme Hélie, 2001, p. 96).
În scurt timp, vor reîncepe războaiele religioase în Franța
regelui Ludovic al XIII-lea, inițiate de provincia Béarn. La 25 iunie
1617, un decret regal a restabilit cultul catolic suprimat în provincie
de Jean d' Albret, mama lui Henric al IV-lea. În ianuarie 1619,
Adunarea generală protestantă de la Rochelle a considerat posibilă
varianta recurgerii la război. Când Maria de Medici s-a răzvrătit
câteva luni mai târziu și i-a avut de partea sa pe Rohan și Soubise,
Regele o înfrânge și o iartă, dar a trimis trupele în Béarn, unde a
restabilit cultul catolic (Jérôme Hélie, 2001, p. 96).
La 10 mai 1621, Adunarea generală protestantă a votat
Regulamentul general al milițiilor și al finanțelor, a organizat în
provinciile protestante o republică federală după modelul
Provinciilor Unite/Olanda sau al Uniunii Sudului protestant din
timpul războaielor religioase ale secolul al XVI-lea. Prima fază a
confruntării a fost echilibrată. Rezistența orașelor Montauban și
Montpellier în fața trupelor regale a arătat forța și hotărârea
hughenoților din sudul Franței. Soubise i-a organizat pe protestanții
din Aunis și Saintonge. Pacea a fost semnată la 19 octombrie 1622:
Edictul de la Nantes a fost menținut, dar drepturile politice și
militare ale protestantismului francez au fost reduse (Jérôme Hélie,
2001, p. 96).
O nouă personalitate s-a ridicat din rândurile clerului și s-a
impus în politica internă și externă franceză în timpul și cu ajutorul
lui Ludovic al XIII-lea. Armand du Plessis de Richeliu, episcop de
Luçon, s-a făcut remarcat în ședințele Adunării Stărilor Generale
(1614). A devenit favorit al Mariei de Medici și a fost numit în
secretar de stat al afacerilor externe și de război (1616). După
căderea în dizgrație a reginei, a fost îndepărtat de la putere, dar a
revenit prin intrigile pe care le-a țesut cu măiestrie, a primit pălăria
de cardinal, apoi a fost numit ministru principal și șef la Consiliului
regal în 1624 (Jérôme Hélie, 2001, p. 96).
24
Richelieu a luat măsuri fiscale necesare acțiunilor diplomatice

și militare franceze în Războiul de 30 de Ani, ceea ce a dus la
izbucnirea a numeroase răscoale țărănești (1635, les croquants se
răzvrătesc în Guyenne, Angoumois și Périgord și în 1639, răscoala
desculților în Normandia) (Jérôme Hélie, 2001, p. 97) .
Cardinalul Richelieu a reușit să pună capăt și numeroaselor
comploturi ale nobililor (1632, Montmorency, guvernatorul
Languedocului, a fost decapitat la Toulouse, strivită revolta contelui
de Soissons, dar și a lui Cinq Mars, în 1641 și 1642) (Jérôme Hélie,
2001, p. 97).
După declanșarea ostilităților la La Rochelle și în Languedoc
(1626), problema protestantă s-a acutizat șI prin intervenția Angliei,
care a încercat să ocupe insula Ré. După căderea cetății La
Rochelle și înfrângerea definitivă a protestanților în Languedoc:
Rohan a acceptat pacea de la Alès (27 iunie 1629). Protestanții au
fost amnistiați total, iar clauzele religioase, judiciare și civile ale
edictului de la Nantes (1598) au fost menținute, fără dreptul de a
avea adunări politice și garanții militare (Jérôme Hélie, 2001, p.
97).
Rațiunea de stat din Franța lui Richelieu, unul din primele
state-națiuni ale Europei, s-a impus într-o Europă măcinată de
Războiul de 30 de Ani. Franța avea cel mai mult de pierdut de pe
urma revigorării Sfântului Imperiu Romano-German. Odată cu
slăbirea constrângerilor religioase, Franța a început să exploateze
rivalitățile pe care le-a generat Reforma printre vecinii săi.
Conducătorii francezi și-au dat seama că slăbiciunea Sfântului
Imperiu Romano-German avea să crească securitatea Franței și, cu
puțin noroc, avea să-i permită să se extindă spre est, malul stâng al
Rinului (Henry Kissinger, 2007, p. 50).
Principalul exponent al politici franceze a fost Armand Jean
du Plessis, cardinal de Richelieu, prim-ministru al Franței în
perioada 1624-1642. Richelieu a fost părintele sistemului statal
modern și a implementat cu succes conceptul de rațiune de stat și la
pus în practică, favorizând interesele Franței. Richelieu, prin
rațiunea de stat, a înlocuit conceptul medieval de valori morale
universale ca principiu fundamental al politicii franceze. La
început, Richelieu a încercat să prevină dominația habsburgică
asupra Europei și să scoată Franța din încercuirea habsburgică, dar
a reușit să lase o moștenire care, pentru următoarele două secole i-a
tentat pe regii și pe succesorii săi să încerce să impună supremația
franceză în Europa. Din aceste încercări a rezultat echilibrul puterii
– ca fapt de viață, apoi ca sistem de organizare a relațiilor
internaționale (Henry Kissinger, 2007, p. 50).
În 1618, spațiul locuit de vorbitorii de limbă germană din
Europa Centrală, din care cea mai mare parte intra în componența
Imperiului Romano-German, a fost rupt în două tabere armate –
protestanții și catolicii. În timp ce Imperiul Romano-German a
pierdut din forță în Războiul de 30 de Ani, principatele au devenit o
pradă ușoară pentru danezi, suedezi și francezi. După încheierea
conflictului (1648), Europa Centrală a fost devastată, iar Imperiul a
pierdut aproape o treime din populație. În această acestă realitate
geopolitică, Cardinalul Richelieu a impus politicii externe
principiul rațiunii de stat, principiu pe care celelalte mari puteri
europene l-au adoptat în secolul al XVIII-lea (Henry Kissinger, 2007,
p. 51).
25
Ca și cardinal al Bisericii Catolice, Richelieu ar fi trebuit să

sprijine pe împăratul romano-german Ferdinand al II-lea (1618-
1637) în întreprinderea sa de refacere a ortodoxiei catolice. În
schimb, Richelieu a pus interesul național francez mai presus de
Biserica Catolică. Pălăria de cardinal nu l-a împiedicat pe Richelieu
să vadă în tentativa Habsburgilor de a restabili catolicismul o
amenințare directă la adresa securității Franței. Pentru Richelieu nu
a fost vorba de o implicare religioasă, ci de o manevră politică prin
care Austria putea să dobândească supremația în Europa Centrală
și, prin aceasta să transforme Franța într-un stat de categoria a
doua (Henry Kissinger, 2007, p. 51).
La acea dată, Franța era înconjurată din toate părțile de
teritorii conduse direct și indirect de dinastia de Habsburg: Spania
în sud-est, Franche-Comté (regiunea din jurul Lyonului și a
Savoiei), sub control spaniol, în est, iar Țările de Jos spaniole la
nord. Alte porțiuni de frontieră se găseau sub guvernarea
habsburgilor austrieci. Ducatul de Lorena era loial Sfântului
Imperiu Romano-German, la fel ca și zonele strategice de-a lungul
Rinului, din Alsacia de astăzi. Dacă partea de nord a Imperiului ar
fi intrat sub stăpânire habsburgică, Franța ar fi devenit victimă
sigură în fața Habsburgilor (Henry Kissinger, 2007, p. 51).
Richelieu nu a fost interesat de faptul că Spania și Austria
aveau aceeași confesiune catolică cu Franța. O victorie a
Contrareformei era de nedorit de Richelieu. În urmărirea a ceea ce
astăzi se numește interesul securității naționale, iar atunci a fost
catalogat pentru prima dată drept rațiune de stat, Richelieu a trecut
de partea principilor protestanți și a beneficiat de neînțelegerile din
rândurile Bisericii Universale. Dacă împărații habsburgi ar fi jucat
după aceleași reguli s-au ar fi înțeles ce importanță are rațiunea de
stat, ar fi văzut cât de bine erau așezați geopolitic pentru a realiza
lucrul de care Richelieu se temea cel mai mult – superioritatea
Austriei și transformarea Imperiului Romano-German în puterea
hegemonică a Europei (Henry Kissinger, 2007, p. 51).
Habsburgii avut principii solide și nu au putut să le încalce,
decât atunci când au fost învinși. În timpul Războiului de 30 de
Ani, Habsburgii au fost descoperiți în fața mașinațiunilor
machiavelice ale cardinalului de Richelieu. Împăratul Ferdinand al
II-lea, opusul cardinalului ca om de stat, a respins conceptul de
rațiune de stat, deoarece el avea misiunea de a împlini voința lui
Dumnezeu. Ferdinand al II-lea nu a acceptat niciodată ca scopurile
divine să fie atinse prin mijloace care nu aveau nicio legătură cu
moralitatea, nici nu s-ar fi gândit să încheie tratate cu suedezii și
otomanii – măsuri pe care Richelieu le-a luat ca pe ceva normal
(Henry Kissinger, 2007, pp. 51-52).
Ferdinand al II-lea a considerat că datoria sa era să distrugă
protestantismul (prin contrareformă), doar că o înțelegere cu acesta
i-ar fi servit interesele. Pentru Ferdinand al II-lea statul exista
pentru a servi religia, nu invers. Richelieu a tratat credința lui
Ferdinand al II-lea ca pe o provocare personală, deși era religios, și-
a văzut îndatoririle de ministru în termeni pur laici (Henry
Prin pacea de la Alés, din 27 iulie 1629, Richelieu a acordat
protestanților francezi (hughenoți) libertatea practicării cultului –
exact libertatea pe care împăratul a luptat să o interzică principilor
germani (în 1629, principii germani protestanți au fost de acord să
26
accepte supremația politică habsburgică – cu condiția să rămână

liberi să-și urmeze confesiunea conform propriei alegeri și să
păstreze pământurile Bisericii Catolice – pacea de la Augsburg, din
1555 – dar împăratul a refuzat), refuzând să își subordoneze vocația
religiosă necesităților politice (Henry Kissinger, 2007, p. 53; (P.
Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, II,
p. 604).
Refuzul lui Ferdinand al II-lea de a înțelege propriile interese
naționale și de a accepta valabilitatea unui asemenea concept, a dat
lui Richelieu posibilitatea de a-i sprijini și subvenționa pe principii
protestanți germani împotriva Imperiului Romano-German. Rolul
de apărător al principilor protestanți germani, împotriva intențiilor
centralizatoare ale Împăratului, a fost nepotrivit pentru un cardinal
francez și pentru regele său catolic, Lodovic al XIII-lea (1610-
1643). Într-o perioadă dominată de religie și fanatism, politica
interesului de stat externă, fără imperative morale, s-a remarcat
precum ”un munte acoperit de zăpadă în mijlocul deșertului”.
Obiectivul lui Richelieu a fost să scoată Franța din încercuirea
Habsburgilor, să-i epuizeze pe aceștia și să evite apariția unei mari
puteri la granițele Franței – mai cu seamă la granița germană.
Richelieu a realizat alianțele în conformitate cu interesele Franței și
a făcut prima data aceasta cu statele protestante, iar apoi cu
Imperiul Otoman (Henry Kissinger, 2007, p. 53).
Succesul politicii de tip rațiune de stat a depins de abilitatea
lui Richelieu de a evalua relațiile de putere. În teorie, echilibrul de
putere ar fi perfect calculabil; în practică, s-a dovedit extrem de
dificil de evaluat realist. Complicată este și armonizarea calculelor
unui stat cu cele ale altor state, ceea ce reprezintă o condiție
preliminară pentru gândirea echilibrului puterii. Echilibrul de
putere a fost stability, de cele mai multe ori, prin conflicte periodice
(Henry Kissinger, 2007, p. 54).
Richelieu nu a avut niciodată îndoieli cu privire la capacitatea
sa de a stăpâni situațiile, a fost convins că mijloacele se puteau
pune în relație cu scopurile. ”Logica”, a scris el în Testamentul
politic, ”cere ca între obiectul ce trebuie sprijinit și forța care
trebuie să îl sprijine să existe o proporție geometrică”. Oricât de
importantă a devenit doctrina echilibrului puterii; ea a fost mult mai
puternică față de tradiția universalistă bazată pe primatul legii
morale (Henry Kissinger, 2007, p. 54).
Ca prim-ministru al Franței, Richelieu a subordonat religia și
morala rațiunii de stat, iar David de Priezac a fost cel care a respins
acuzațiile aduse cardinalului cu privire la politica rațiunii de stat.
Priezac a considerat că Franța era cea mai pură și mai devotată
dintre puterile catolice europene și Richelieu, care urmărea
interesele Franței; servea totodată și catolicismul. Pornind de la
această premisă, a reieșit faptul că statul francez nu făcea altceva
decât să slujească bunăstarea Bisericii Catolice, de unde politica
cardinalului a fost de o înaltă moralitatea. Încercuirea habsburgică a
exercitat o amenințare atât de mare la adresa securității Franței,
încât trebuia desfăcută, îndreptățindu-l pe regele Ludovic al XIII-
lea să apeleze la orice metodă pentru realizarea acestui obiectiv
moral final (”să obțină pacea prin intermediul războiului... Intenția
este, așadar, principalul element ce trebuie luat în considerare, nu
mijloacele...”) (Henry Kissinger, 2007, p. 55).
Mathieu de Morgues și Jansenius l-au acuzat pe cardinal de
27
manipularea religiei ”la fel cum mentorul dumneavoastră,

Machiavelli, le-a arătat italienilor cum să facă, modelând-o...
explicând-o și aplicând-o în măsura în care vă slujește la realizarea
planurilor dumneavoastră” (Henry Kissinger, 2007, p. 55).
Richelieu a simțit că lumea avea să se schimbe și a pus în
mișcare politica pe care Franța avea să o urmeze pentru
următoarele trei secole. În secolul al XVIII-lea, doctrina rațiunii de
stat s-a dezvoltat devenind principiul de bază al diplomației
europene. Richelieu în Testamentul politic a scris ”cel ce deține
puterea are adeseori dreptate, iar cel slab nu se poate decât cu
dificultate feri să cadă în greșeală în opinia majorității lumii” –
lucru rar contrazis de evenimente din secolele următoare (Henry
Richelieu, prin stoparea centralizării Imperiului Romano-
German, a împiedicat unificarea germană cu două secole
(Germania nu a reușit să devină un stat-națiune). Germania nu și-a
dezvoltat o cultură politică națională, a pierdut valul timpuriu al
colonizării europene. Când Germania s-a unificat, a avut puțină
experiență cu privire la interesul său național, astfel a creat multe
dintre tragediile secolului al XX-lea. În timp ce răzbunarea
idealismului wilsonian e reprezentată de prăpastia dintre
profesiunea sa de credință și realitate, rațiunea de stat se răzbună
prin exagerare – cu excepția cazului când se află sub bagheta unui
maestru, deși poate nici atunci. Pentru că rațiunea de stat în
viziunea lui Richelieu nu avea nicio limitare internă (Henry
După moartea lui Richelieu (1642) și a lui Ludovic al XIII-lea
(1643), regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715), născut în 1638,
minor, astfel se constituie regența în jurul reginei Ana de Austria,
de origine spaniolă. S-a impus Mazarin (Giulio Mazzarino, născut
în 1602), cardinal, după câteva contestări la moartea regelui
Ludovic al XIII-lea, a devenit principalul reprezentat al puterii
regale până în 1661 (Jérôme Hélie, 2001, p. 97).
Mazarin, excelent în politica internațională, se
cramponează în politica internă de marii seniori (Cabala
Importanților, 1643), care se ridică împotriva ”favoritului străin”.
Războiul costă mult și Mazarin apelează la ”mijloacele
extraordinare” (1644-1647), acum, se succed edictele de la Troisé,
Aisés, Rachat, Tarif, ca și la numeroase vânzări de oficii. Au fost
lovite capitalul și veniturile burgheziei pariziene, ale proprietarilor
funciari, au fost taxați consumatorii, iar recoltele slabe din anii
1646 și 1647, salariile scăzute au dus la nemulțumirea populației (P.
Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, II,
p. 603).
În ciuda Frondei (1648-1653) (august 1648-martie 1649:
Fronda Parlamentului cere introducerea impozitelor numai prin
edicte înregistrate, abolirea sistemului intendenților, reducerea taliei
etc.; 1650-1653: Fronda prinților a fost ultima revoltă a marii
nobilimi franceze împotriva absolutismului regal), război civil, în
cadrul căruia toți nemulțumiții s-au revoltat împotriva regelui
Ludovic al XIV-lea, a reginei-mame și împotriva lui Mazarin,
acesta a continuat războiul împotriva Habsburgilor spanioli (Jean
Carpentier, François Lebrun, 1997, 3, p. 215).
2.3.2. Absolutismul și războaiele lui Ludovic al XIV-lea

28
(1643-1715)
La moartea lui Mazarin, regele Ludovic al XIV-lea, în vârstă

de 21 de ani, a pus capăt sistemului ministerial moștenit de la
cardinalul Mazarin. Nicolas Fouquet (1615-1680), supraintendent
de finanțe, a fost arestat (5 septembrie 1661). Începe ascensiunea
lui Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), care triumfă la sfârșitul
deceniului (Jérôme Hélie, 2001, p. 98).
După suprimarea supraintendenței de la finanțe, guvernul este
alcătuit din trei persoane: Michel Le Tellier (1603-1685), apoi fiul
să Louvois (1639-1691), la război, Hugues de Lionne (1611-1671)
la Afacerile externe și Colbert, care pune mâna Marină și pe
controlul general al finanțelor. Domnia cu adevăat personală începe
doar în ultimii ani ai secolului al XVII-lea, Ludovic al XIV-lea a
devenit un rege birocrat, asumându-și adeseori, din 1700, o parte
din afacerile Spaniei, unde a domnit nepotul său Filip al V-lea
În vârful statului francez s-au aflat Înaltul Consiliu, reunește
pe miniștri, Consiliul Finanțelor (1661) a înlocuit supraintendența
(controlorul general), Consiliul de conștiință (format din rege și
confesorul său iezuit), Consiliul depeșelor (probleme legate de
provincii), Consiliul Comerțului (între 1664-1676). Secretariatul de
Stat pentru Război, Secretariatul de Stat pentru Marină (1699),
Secretariatul pentru Afacerile externe, Secretariatul pentru Casa
Regală, Secretariatul de Stat pentru religia pretins reformată (RPR),
Controlul general se dezvoltă foarte mult în timpul domniei lui
Ludovic al XIV-lea (Jérôme Hélie, 2001, p. 100).
Regatul francez a fost reorganizat printr-o serie de ordonanțe
importante: ordonanța de la Saint Germaine-en-Laye sau codul
Ludovic (1667), care precizează dreptul civil francez; ordonanța
privitoare la ape și păduri (1669); ordonanța criminală (1670);
Ordonanța comercială (1673); ordonanța maritimă (1681); Codul
negru (1685, regimul sclaviei în colonii). Parlamentele nu mai sunt
curți suverane, ci doar superioare (din 1665). Intendenții, prezenți
sub Richelieu și Mazarin, dar recuzați după Frondă (1648-1653,
Fronda prinților și Fronda Parlamentelor împotriva regenței și a lui
Mazarin) au fost restabiliți în 1664. Intendenții de justiție pot
prezida orice tribunal din generalitatea lor; intendenții de poliție au
în sarcină drumurile, aprovizionarea și controlul orașelor; iar
intendenții de finanțe se ocupă cu impozitele (Jérôme Hélie, 2001,
pp. 100-101).
Ludovic al XIV-lea a revocat Edictul de la Nantes, după 20 de
ani de politică ostilă hughenoților, Edictul de la Fontainebleau din
25 octombrie 1685 a creat o situație inedită. În pofida plecării a
150-200 000 de protestanți, majoritatea, adică 500-600 000 de
francezi, cunoaște de acum înainte un regim foarte constrângător
Chiar dacă nu este îndreptat împotriva unui număr tot atât de
mare de supuși, lupta împotriva janseniștilor, începută din motive
religioase, provoacă o convulsie politică în momentul în care,
rupând cu tradiția galicană, monarhia franceză a încercat să impună
ordine în confesiunea catolică cu ajutorul unei bule pontificale,
Unigenitus, în 1713. Spiritul de rezistență la autoritate a reapărut în
regat, sub imboldul, în primul rând, al Parlamentului din
Paris(Jérôme Hélie, 2001, p. 101) .
29
Cu zelul excesiv cu care a urmărit rațiunea de stat, Ludovic al

XIV-lea a alarmat restul Europei și a provocat formarea unor
coaliții antifranceze care, în cele din urmă, i-au dejucat planurile.
Cu toate acestea, la 200 de ani după Richelieu, Franța era una
dintre cele mai influente țări din Europa. Dar, succesorii lui
Richelieu au moștenit sarcina de a conduce un sistem, în care cele
mai multe state acționau pornind de la premisele sale (Franța pierde
avantajul de a avea adversari constrânși de considerente morale,
cum a fost Ferdinand al II-lea cu Richelieu). Odată ce toate statele
jucau după aceleași reguli, obținerea unor avantaje era mult mai
dificilă (Henry Kissinger, 2007, p. 57).
Încununarea eforturilor lui Mazarin de a îngenunchea puterea
spaniolă, tratatul Pirineilor, semnat la 7 noiembrie 1659, a adus
Franței aproape întregul teritoriu al provinciei Artois, Roussillon și
Cerdagne, precum și o serie de fortărețe la frontiera de nord-est.
Căsătoria lui Ludovic al XIV-lea cu infanta Maria Tereza de
Austria, fiica regelui Filip al IV-lea, i-a apropiat pe Bourboni de
Habsburgii spanioli, deschizând în același timp o eventuală
succesiune franceză la tronul Spaniei (Jérôme Hélie, 2001, p. 102).
Ludovic al XIV-lea a căutat să pună la încercare puterea
Spaniei. Pretextul a fost găsit după moartea regelui Filip al IV-lea al
Spaniei(1665); juriștii francezi au invocat un punct din dreptul din
Brabant care privilegiază copiii din prima căsătorie (Maria Tereza,
soția lui Ludovic al XIV-lea) față de cei din a doua căsătorie.
Ludovic al XIV-lea a invadat Țările de Jos Spaniole (Belgia) în
primăvara lui 1667. Cuceririle din Țările de Jos Spaniole au
constituit o amenințare pentru Provinciile Unite (Olanda) și Anglia,
iar ocuparea teritoriilor spaniole din Franche-Comté în 1668 s-a
dovedit provizorie: ele au fost restituite prin pacea de la Aachen
(1668), Franța continuând să-și împingă teritoriile spre nord în
defavoarea Spaniei (Jérôme Hélie, 2001, p. 102; P. Riché, B.
Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, II, p. 643).
Urmează războiul lui Ludovic al XIV-lea cu Olanda (1672-
1678), care a avut ca origine imediată războiul tarifelor vamale
dintre Franța și Olanda. Dar în realitate cauzele sunt mai complexe:
cucerirea Țărilor de Jos Spaniole nu se putea face fără neutralizarea
olandezilor, iar aceștia nu au acceptat niciodată ideea unei frontiere
comune cu Franța; dar mai cu seamă a fost vorba de opoziția dintre
două modele politice și religioase complet diferite: Franța catolică
și absolută nu putea accepta republica protestantă a Provinciilor
Unite. A fost importantă și destrămarea Triplei Alianțe încheiate la
Haga între Anglia, Suedia și Provinciile Unite (Jérôme Hélie, 2001,
p. 102).
În iunie 1672, armata franceză a început marșul către
Provinciile Unite; succesele inițiale au făcut ca Franța să fie
exigentă în timpul primelor tratative de pace. Dorința de a rezista a
devenit dominantă în Olanda, unde o revoluție l-a adus la putere pe
Wilhelm de Orania. Deschiderea digurilor a făcut imposibilă
înaintarea trupelor franceze, timp în care s-a format o adevărată
coaliție împotriva Franței. Tratatul de la Haga, semnat la 30 august
1673 de Provinciile Unite, Spania, Imperiu și Lorena, a transformat
conflictul franco-olandez într-o confruntare europeană generală
(Jérôme Hélie, 2001, pp. 102-104).
Eforturile francezilor dau rezultate: rapida cucerire a
provinciei Franche-Comté în 1674 a fost însoțită de ocuparea
30
principalelor fortificații din Țările de Jos, iar în Marea Mediterană,

flota franceză a sprijinit revolta sicilienilor împotriva spaniolilor.
Bătăliile cele mai importante s-au dat în nord-est, în Alsacia, unde
își găsește moartea cel mai prestigios dintre militarii francezi,
Turenne (1675). Tratatul de pace de la Nijmegen (1678) a consfințit
cedarea provinciei Franche-Comté și a unor fortificații în Flandra
Franței de către Spania (Jérôme Hélie, 2001, p. 106). Franța a
consimțit să redea Olandei toate teritoriile cucerite în timpul
războiului și la o scădere a tarifului vamal draconic din 1667. Este
pentru prima dată când un tratat s-a încheiat în limba franceză
(Jérôme Hélie, 2001, p. 104; P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
Treptat, împotriva Franței s-a constituit o mare coaliție (Liga
de la Augsburg, 1688), după ce Franța a făcut mici anexări la
frontiere, a bombardat Genova în 1685, a revendicat părți din
Palatinat, conflictul cu papa, care a dus în octombrie 1688 la
ocuparea orașului Avignon (Jérôme Hélie, 2001, p. 104).
La începutul războiului, puterea militară a Franței a fost atât
de mare, încât victoriile au venit una după alta pe diferitele teatre
ale războiului: în Țările De Jos, victoriile mareșalului de
Luxemburg la Fleurus (1690, Steinkerque (1692) și Neerwinden
(1693); în Italia, victoria generalului Catinat la Marsaglia împotriva
ducelui de Savoia (1693). Și pe mare, francezii, prin Tourville, au
înregistrat o mare victorie împotriva flotei engleze în 1690, dar
încercarea de a trece în Irlanda s-a terminat în 1692 cu dezastrul
naval de la Hougue. Începând cu 1694, războiul a devenit unul de
uzură. Coaliția a început tratativele cu Franța, Savoia a încheiat
pacea în 1696, Wilhelm de Orania a negociat cu Ludovic al XIV-
lea, care a făcut mari concesii olandezilor, abandonând toate
forturile cucerite în Țările de Jos după pacea de la Nijmegen,
precum și Luxemburgul, dar și avantaje comerciale. Ludovic al
XIV-lea a recunoscut legitimitatea noului rege al Angliei și s-a
angajat să nu îi mai ajute pe partizanii dinastiei Stuart (pacea de la
Ryswick, 1697) (Jérôme Hélie, 2001, p. 104).
Moartea fără moștenitor alui Carol al II-lea al Spaniei (1665-
1700) a fost așteptată de toate capitalele europene. Împărțirea
imperiului spaniol părea să convină atât Franței, cât și Angliei și
Provinciilor Unite. Testamentul lui Carol al II-lea a stabilit ca
imperiul spaniol să nu fie dezmembrat, iar Filip de Anjou, al doilea
nepot al lui Ludovic al XIV-lea, a fost desemnat rege al Spaniei
sau, dacă nu se putea, fratele mai mic, Charles de Berry. În cazul
unui refuz din partea francezilor au fost numiți în ordine arhiducele
Carol, apoi ducele de Savoia, Carol-Emanuel al II-lea. Europa a
început să se neliniștească ca nu cumva Filip al V-lea, care nu a
renunțat la drepturile sale asupra coroanei franceze, să nu ajungă
într-o zi în fruntea unui stat franco-spaniol atotputernic. Coaliția
care s-a constituit împotriva Franței a reunit din nou Anglia,
Provinciile Unite și Imperiul. Trei comandanți au dominat după
moartea lui Wilhelm de Orania: Heinsius, Marele Pensionar al
Olandei, Eugeniu de Savoia, comandantul armatelor imperiale, și
englezul Marlborough. În 1703, coaliția s-a întărit prin intrarea
Savoiei, apoi a Portugaliei, datorită tratatului negociat de lordul
Methuen (Jérôme Hélie, 2001, pp. 104-105; P. Riché, B.
Primii ani au fost catastrofali pentru coaliția franco-spaniolă.
31
După câteva succese, francezii au fost învinși la Blenheim de către

Marlborough și prințul Eugeniu de Savoia. Germania a devenit
inaccesibilă, iar aliatul bavarez, izolat, a trebuit să accepte o dură
ocupație (1705). Mareșalul de Villeroi a fost și el la Ramillies în
1706, pierzând Țările de Jos. În Spania, englezii au ocupat
Gibraltarul în 1704, iar în anul următor Barcelona. În 1706,
arhiducele Carol a ocupat Madridul, dar revolta partizanilor lui
Filip al V-lea l-a silit să se retragă (Jérôme Hélie, 2001, p. 105).
Propunerile făcute lui Ludovic al XIV-lea de către aliați în
1709 au fost inacceptabile. Armata franceză l-a arestat pe
Marlborough la Malplaquet (1709), iar victoria ducelui de
Vendôme în Spania la Villaviciosa a consolidat tronul lui Filp al V-
lea (1710). Arhiducele Carol a părăsit Spania în anul următor.
Negocierile generale au început la Utrecht în ianuarie 1712. La
Denain, mareșalul Villars a spulberat ofensiva Imperiului și a
olandezilor (1712) (Jérôme Hélie, 2001, p. 105; P. Riché, B.
Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, II, pp. 644-
645).
Prin tratatul de la Utrecht (1713) dintre Franța și Spania, pe
de o parte, și Anglia, Provinciile Unite, Savoia, Portugalia și Prusia,
pe de alta; Tratatul de la Rastadt (1714) dintre Franța și Austria;
Tratatul de la Baden (1713) dintre Franța și Imperiu și Tratatul de la
Anvers (1715) dintre Provinciile Unite și împărat s-a recunoscut
succesiunea protestantă a Casei de Hanovra la tronul Angliei de
către Franța. Franța a acceptat să dărâme fortificațiile portului
Dunkerque, a cedat Angliei Terra Nova, Acadia, Golful Hudson și
insula Saint-Kitts, navigația și comerțul deveneau libere între
Franța și Anglia. Filip al V-lea a fost recunoscut ca rege al Spaniei,
după ce a renunțat la tronul Franței pentru el și urmașii lui. Franța a
schimbat cu Savoia (căreia i-a fost recunoscut statutul de regat)
unele orașe, situate pe versantul italian, cu Barcetonnette – situat
pe versantul francez. Provinciile Unite au restituit Franței Lille,
Aire și Béthume, iar un tratat de comerț favorabil Provinciilor a
fost stipulat și acceptat. Spania a cedat Angliei Gibraltarul și insula
Minorca și i-a concesionat dreptul de assiento (comerțul cu sclavi)
în America, intrarea în Portobello și garanția că nu va ceda niciunei
alte națiuni privilegiul pentru comerțul Indiilor. Franța a restituit
împăratului toate cuceririle de pe malul drept al Rinului, iar Franței
i-a fost confirmată posesia asupra Alsaciei și Strassbourgului.
Franța a recunoscut suveranitatea Austriei asupra Neapolelui,
Milanoului, Sardiniei și Țărilor de Jos Spaniole. Piemontul a primit
Sicilia pe care a schimbat-o în 1720 cu Sardinia. Prusia a primit
Gelderul olandez și a fost recunoscută ca regat (Nicolae Ciachir,
1996, I, pp. 83-84; P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau,
S. Pillorget, 2009, II, p. 645).
2.3.3. Politica internă franceză în timpul ultimilor Bourboni

(Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea)
La moartea regelui Ludovic al XIV-lea (1715), de teama

dezlănțuirii unei mișcări populare, acesta a fost înmormântat în grabă
și fără nicio pompă. Pe plan extern, Franța trebuia să țină seama de
Austria, care domina Peninsula Italică și Anglia care a început să
dezmembreze imperiul colonial Francez. Cu toate minusurile, Franța
era o țară bine populată (19-20 de milioane), o administrație relativ
32
solidă, cu un aparat privind problemele externe bine pus la punct.

Filip d' Orleans (1674-1723), fiul fratelui mai mic al regelui
Ludovic al XIV-lea, a devenit regent, așteptânduse momentul în
care Ludovic al XV-lea, care nu avea decât 5 ani, va împlini
treisprezece, vârsta majoratului regal în Franța. Filip d' Orleans a
avut puteri întinse și a exercitat practic funcția regală. Parisul a
redevenit centrul puterii, unde s-a creat un sisstem de consilii,
dominate de înalta nobilime, numit mai târziu polisinodie (Jérôme
Hélie, 2001, p. 141).
De la începutul regenței Parlamentul și-a recăpătat rolul
politic pierdut pe vremea Frondei. Pe plan religios, regentul,
necredincios notoriu, nu a avut idei precise. A suspendat politica
antijansenistă a lui Ludovic al XIV-lea. Pentru a face față
problemelor financiare, a făcut apel la scoțianul John Law (1671-
1729) drept controlor general. Acesta a organizat așa-numitul
Sistem, o combinație între o bancă emițătoare de bancnote și o
companie având controlul asupra coloniilor și comerțului (Jérôme
Hélie, 2001, p. 141; P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
În 1720, Sistemul Law s-a dovedit nesatisfăcător. S-au emis
prea multe bancnote, iar încrederea nu a durat, iar la 1 noiembrie
1720 s-a pus capăt circulației bancnotelor; Law a plecat în exil, iar
noul controlor general, Le Pelletier de la Houssaye, a fost obligat să
declare faliment parțial. Regentul a revenit la practicile din timpul
domniei precedente, suprimând treptat consiliile. Puterea s-a
concentrat în mâinile lui Filip d' Orleans și ale prietenului său
abatele Dubois (Jérôme Hélie, 2001, p. 141).
Personalitatea lui Ludovic al XV-lea (1710-1774) nu a fost
prea puternică, primul rege care a separat viața privată de viața
publică și s-a dezinteresat într-o oarecare măsură de afacerile de
stat. Puterea s-a aflat în mâinile abatelui Dubois, ministru
principal, 10 august 1723, apoi Filip d' Orleans, pentru puțin timp.
Puterea atrecut în mâinile ducelui de Bourbon, care a încercat să
impună un nou impozit numit la cinquantième, dar se opun
privilegiații, în frunte cu clerul și parlamentarii. Pe plan religios,
ministeriatul ducelui de Bourbon a relansat represiunea împotriva
protestanților (Jérôme Hélie, 2001, p. 141; P. Riché, B. Guillemain,
J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, II, p. 665).
În perioada 1726-1743 a fost ministeriatul lui André Hercule
de Fleury (1653-1743), iar la finanțe s-au succedat doi controlori
generali; Le Peletier des Forts (1726-1730), apoi Orry (1730-1745).
Moneda afost stabilizată, iar în 1738 s-a ajuns chiar pentru puțină
vreme la un echilibru bugetar. A fost o perioadă de prosperitate
pentru regat, deși reluarea războaielor a menținut o fiscalitate
ridicată (Jérôme Hélie, 2001, p. 143).
La moartea lui Fleury, regele a încercat să exercite direct
puterea (1743-1757), cu toate că s-a aflat sub influența familiei
regale și a favoritelor sale (marchiza de Pompadour). În 1745,
controlor general a devenit Machault d' Arnouville, care a încercat
să redreseze finanțele regale atât prin împrumuturi, cât și prin
crearea unui nou impozit, la vingtième, care ar fi trebuit plătit de
toată lumea, stârnind imediat furia privilegiaților. În fruntea
contestatarilor s-a aflat clerul, sprijinit de stările din Bretania,
îngrijorate că se pierd privilegiile fiscale ale provinciei. Prlamentul
din paris protestează; în 1753, regele îl exilează pentru câteva luni
33
la Pontoise și nu reușește să popolească facțiunile rivale decât

impunându-le tăcerea (Jérôme Hélie, 2001, p. 143).
Ministeriatul Choiseul (1757-1770), deși nu are titlul de prim-
ministru, a condus givernul împărțind ministerele esențiale cu vărul
său, Choiseul-Praslin. Favorabil luminilor, Choiseul are de înfruntat
multe rezistențe și a trebuit să facă față unei adevărate revolte a
Parlamentelor, care, în raporturile cu regele, se erijează tot mai mult
în reprezentate ale națiunii (Jérôme Hélie, 2001, p. 143).
După căderea în dizgrație a lui Choiseul, trei sunt miniștri
proeminenți: ducele d' Aiguillon, la Afacerile externe, cancelarul
Maupeou (1714-1792), care reduce la zero autoritatea
Parlamentelor (19-20 februarie 1771), împărțind competențele celui
din Paris în cinci consilii superioare, și abatele de Terray, noul
controlor general, care reușește să reducă deficitul printr-o politic ă
severă (Jérôme Hélie, 2001, pp. 143-144).
Ludovic al XVI-lea (1774-1792), 19 ani la moartea bunicului
său Ludovic al XV-lea, survenită în 1774. Preocupat de opinia
publică, a pus capăt triumviratului reactivând vechile Parlamente.
Regele restituie protestanților unele drepturi în 1787 (Jérôme Hélie,
2001, p. 144).
Anne Robert Turgot (1727-1781), fiziocrat, a devenit în 1774
controlor general. Economist cunoscut pentru tratatele în care își
exprimă înclinația spre liberalism, Turgot a trecut la punerea în
practică a ideilor sale. La 13 septembrie 1774 a liberalizat comerțul
cu cereale, apoi s-a străduit să suprime constrângerile legislative
privitoare la muncă desființând asociațiile profesionale.
Liberalizarea prețurilor la cereale a dus la activități speculative care
au dat naștere în aprilie 1775 la o serie de revolte cunoscute sub
numele de războiul făinii. Turgot a mai avut de înfruntat și opoziția
din ce în ce mai puternică a Parlamentului, adversar al reformelor,
cât și opoziția Mariei Antoaneta, a căzut în dizgrație și a fost demis
la 12 mai 1776 (Jérôme Hélie, 2001, p. 144).
Jacques Necker (1732-1804), bancher din Geneva, a devenit
creditorul vistieriei regale. A fost numit la finanțe în 1776 și a
devenit directorul general al finanțelor la 29 iunie 1777. S-a opus
oricărei creștei a fiscalității, Necker a recurs masiv la împrumuturi.
Și-a atras ostilitatea celor de la curte atunci când a publicat sumele
plătite acestora din vistieria regală și a fost silit să demisioneze la
19 mai 1781 (Jérôme Hélie, 2001, p. 144).
Charles-Alexandre Calonne (1734-1802), intendent de Metz,
apoi de Flandra, a propus o serie de reforme radicale. Adunarea
notabililor (1787), ce a reunit reprezentanții ai diferitelor grupuri de
privilegiați, a fost reținută în privința reformelor propuse și a
obținut demisia sa (Jérôme Hélie, 2001, p. 144).
Ca succesor al lui Clonne a fost numit arhiepiscopul de
Toulouse, Loménie de Brienne (1727-1794), ministru principal. Dr
tensiunile au ajuns peste tot la apogeu. La 5 iulie 1788, pentru
prima dată după 1614, stările generale au fost convocate printr-un
edict (Jérôme Hélie, 2001, p. 145).
2.3.4. Sfârșitul absolutismului în Franța
Monarhia absolută a reprezentat un sistem de guvernare

potrivit într-o perioadă istorică în care religia avea cea mai
puternică influență asupra comportamentului oamenilor și asupra
34
credinței acestora în care toate alternativele erau mai rele. Cu toate

acestea nici un rege nu a deținut în realitate puterea absolută
propovăduită de Bossuet și Hobbes. Chiar și în Franța, considerată
în vremea aceea culmea absolutismului, Ludovic al XIV-lea
împărțea puterea cu alte persoane și grupuri, din care făceau parte
nobilimea, Biserica și les parlaments (curțile). Ludovic al XIV-lea
răspundea în fața lui Dumnezeu, în fața tradițiilor și obiceiurilor
statului său, având grijă să le respecte (Walter Oppenheim, 1998, p.
3).
Regele francez este obligat să respecte ”legile fundamentale
ale regatului”: caracterul inalienabil al teritoriului, regulile de
succesiune dinastică (primogenitura masculină), caracterul catolic
al religiei, viața și bunurile supușilor săi. Și alte realități devin
obstacole în exercitarea autorității regale: diversitatea limbilor și
dialectelor, varietatea unităților de măsură și greutate, multitudinea
cutumelor juridice și a practicilor fiscale sau juxtapunerea ofițerilor
regali, deveniți cu timpul proprietari ai funcțiilor lor. Efortul de
unificare, dorința de a mări eficacitatea sistemului nu pot fi negate,
dar mai trebuie mult până ce regele să ajungă la rezultatul dorit
(Serge Berstein, Pierre Milza, 1998, 3, p. 239).
2.3.5. Declanșarea Revoluției și monarhia constituțională (1789-

1791)
Aristocrația franceză a salutat cu entuziasm convocarea Stărilor

generale, întrevăzând în aceasta prilejul de a-și recăpăta supremația
asupra monarhiei, de care beneficiase în Evul Mediu. Ludovic al
XVI-lea a acceptat să convoace adunarea, în ideea de a înăbuși
revolta și a pune capăt crizei financiare. În secret, nobilimea și regele
au inițiat o revoluție moderată, care avea să asigure marii burghezii
controlul asupra Franței. După aceea, se anunța o transformare și mai
radicală (John R. Barber, 1993, p. 116).
La 5 mai 1789, adunarea Stărilor Generale a fost convocată la
Versailles, Ludovic al XVI-lea a considerat că acestea vor vota noi
impozite care să scoată Franța din situația financiară catastrofală.
La o populație de 28 100 000 de locuitori, 500 000 de alegători au
ales 1 139 de deputați care, pe stări, erau repartizați astfel: 270 de
nobili, 291 de clerici și 578 din starea a Treia. Stările Generale nu
au mai fost convocate din 1614, astfel nimeni nu mai știa care erau
adevăratele lor puteri. Dacă Stările Generale votau pe ordine, clerul
și nobilimea, unite, aveau câștig de cauză, dacă se vota pe persoane,
starea a Treia învingea. În conformitate cu planul de convocare a
Stărilor Generale s-au ales nu numai delegații, dar s-a hotărât și
alcătuirea de către alegători a unor Cahiers de doléances, liste de
doleanțe, care urmau să fie prezentate adunării. Caietele de
doleanțe au reflectat importante conflicte sociale. Primele două
Stări pretindeau să fie menținute privilegiile tradiționale, iar, în
opoziție cu ei, Starea a Treia a atacat aceste privilegii, cerând
abolirea lor (John R. Barber, 1993, pp. 117-118).
Reprezentanții Stărilor Generale s-au întrunit în această
atmosferă explozivă, la 5 mai 1789. Imediat s-a ajuns la un impas.
Delegații Stării a Treia au refuzat să participe la lucrări, în
condițiile în care dreptul la vot nu era egal pentru toți membrii
adunării. Monarhia, clerul și nobilimea au cerut să fie păstrate
procedurile tradiționale. La 17 iunie 1789, Starea a Treia s-a
35
proclamat ”Adunare Națională”. Membrii acestui nou organism,

lipsit de bază legală potrivit legislației în vigoare, i-au îndemnat pe
reprezentanții clerului și aristocrației să li se alăture. Câteva zile
mai târziu, clerul a votat aderarea la Adunarea Națională (John R.
Barber, 1993, p. 118).
La 20 iunie 1789, Adunarea a făcut Jurământul din Sala
Jocului cu mingea (tenis), unde s-a luat decizia de a nu se dizolva
înainte de redactarea unei constituții pentru națiunea franceză. La
23 iunie, Ludovic al XVI-lea a decretat nulă constituirea
autoproclamatei Adunări Naționale, iar Stările să se întrunească în
săli diferite, ca și până atunci. Starea a Treia a refuzat să se supună.
La 27 iunie, Ludovic al XVI-lea a cerut fuzionarea celor trei Stări.
Acum Franța avea o Adunare Națională, alcătuită în majoritate din
burghezi (John R. Barber, 1993, pp. 118-119).
Trupele regale, mai bine înarmate decât forțele de opoziție
din interiorul Franței, reprezentau cea mai puternică amenințare la
adresa adversarilor monarhiei și ai aristocrației. Bastilia, fortăreață
construită pentru a apăra Parisul în Evul Mediu, adăpostea o parte
din armată. Curând după concesiile acordate Adunării Naționale, s-
a crezut că regele era gata să recurgă la forță și la alte măsuri
similare pentru a schimba cursul evenimentelor (trupele regale au
fost masate în apropierea Palatului din suburbia pariziană
Versailles). Iar la 11 iunie regele a mărit temerile populației, după
ce la destituit pe Necker, trezorierul reformator. Speriați de un
posibil atac al trupelor regale, oamenii au invadat magazinele și
instituțiile oficiale, în căutare de arme (John R. Barber, 1993, p.
119).
La 14 iulie, o astfel de incursiune, la care au participat 8 000
de persoane, s-a soldat cu capturarea a 30 000 de muschete. Atunci,
o parte din răzvrătiți au avansat ideea unui atac asupra Bastiliei
(simbolul absolutismului regal). Violența parizienilor și-a pus
amprenta asupra cursului revoluției. Ca urmare a acestei mișcări de
mase, regele a renunțat la ideea de a dizolva Adunarea Națională.
Iar liderii Adunării Naționale au încercat să-i țină sub control atât
pe regaliști (care au început să părăsească țara), cât și pe
revoluționarii radicali din segmentele inferioare ale societății
franceze (John R. Barber, 1993, p. 120).
Acțiuni identice au avut loc și în alte orașe franceze, la
mijlocul lunii iulie până la începutul lui august 1789. Țăranii au
început să desființeze vechiul sistem de control și privilegii
aristocratice, uneori s-au produs și acțiuni mai radicale, cum ar fi
arderea de către țărani a actelor care consemnau obligațiile lor față
de nobili. Aceste împrejurări au provocat o stare de isterie (Marea
Teamă/Frică). În primele zile ale lunii august, care au marcat
apogeul revoltei țărănești și al Marii Frici, Aunarea Națională a
adoptat rezoluții și decrete menite să consfințească legitimitatea
revoluției spontane din toată țara. La 4 august 1789, delegații au
votat desființarea privilegiilor feudale (nobilimii, Bisericii,
breslelor, orașelor, provinciilor), iar la 26 august, Adunarea
Națională Constituantă a votat Declarația drepturilor omului și ale
cetățeanului (17 articole) (John R. Barber, 1993, p. 121).
Deoarece regele a refuzat să sancționeze decretele, poporul
din Paris (în majoritate femei) s-a îndreptat spre Versailles, la 5-6
octombrie 1789, obligând familia regală să se mute la Paris
(Nicolae Ciachir, 1994, II, p. 7).
36
Cu toate că Biserica și-a păstrat în continuare marile averi,

precum și influenața în problemele religioase, curând, legiuitorii au
luat măsuri suplimentare. În 2 noiembrie 1789 au fost confiscate
pământurile Bisericii, după care au pus în circulație hârtii-monedă
(assignats), garantate cu vânzarea bunurilor clerului. În 12 iulie
1790 a fost elaborată Constituția civilă a clerului, care a subordonat
total Biserica față de stat (cetățenii aveau dreptul să-i aleagă pe
episcopi, s-a instituit salariul pentru slujitorii Bisericii). Cea mai
mare parte a clerului s-a supus papei, refuzând să accepte
Constituția civilă (țara s-a împărțit în două: constituționalii și cei
care au refuzat să depună jurământul pe constituția civilă a clerului)
(John R. Barber, 1993, p. 123).
La 14 iulie 1790, pe Câmpul lui Marte a vut loc Sărbătoarea
federației, un an de la dărâmarea Bastiliei, unde regele, în fața unei
mulțimi de peste 500 000 de oameni a jurat să respecte toate
drepturile obținute pe cale revoluționară. Deși regele a declarat în
mai multe rânduri că acceptă să fie un monarh constituțional, la 21
iunie 1791, familia regală, travestită, a fugit din Paris, dar sunt
recunoscuți la Varennes, arestați și readuși în capitală (Nicolae
Ciachir, 1994, II, p. 8).
Adunarea Constituantă a supus spre aprobare Constituția
franceză din 1791, sancționată de rege la 13 septembrie. Franța a
devenit monarhie constituțională (Ludovic al XVI-lea rege al
francezilor), regatul unul și indivizibil (83 de departamente),
guvern monarhic, puterea executivă încredințată regelui, care putea
fi exercitată, sub autoritatea sa, de către miniștri, iar puterea
executivă încredințată unei Adunări Naționale (reprezentanți
temporari). Deși conținea restricții care garntau puterea marii
burghezii, Constituția promitea Franței cel mai democratic sistem
din Europa. Între 1789-1791, adunarea Națională a legiferat multe
din principiile cele mai valoroase ale intelectualilor iluminiști
Liberalii au controlat Adunarea Națională, alcătuită din
burghezi, dar apare sciziunea în diverse facțiuni: radicalii (partea
stângă a sălii de ședințe, în raport cu tribuna din față, refuzau
dreptul de veto regelui), conservatorii, în dreapta (susțineau un
drept de veto restrâns), și cei din centru (susțineau drept de veto
parțial al regelui). Stânga s-a remarcat prin faptul că a susținut
suveranitatea poporului, adică participarea maselor largi la
guvernare. Au apărut treptat și cluburile politice: iacobin (radical,
Maximilien Robespierre), girondin (se opuneau suveranității
poporului) (John R. Barber, 1993, p. 125).
Manifestul ducelui de Brunswick a provocat o spaimă
generală în fața unei contrarevoluții violente, astfel populația
apătruns în închisorile din Paris și i-a executat pe deținuți (peste 1
000 de oameni). Violența civilă și războiul revoluționar au creat o
atmosferă de criză pe toată durata alegerilor pentru adunarea
constituțională sau cum va fi numită Convenția Națională (John R.
Barber, 1993, p. 128).
La 10 august 1792, masele din Paris conduse de girondini, dar
mai ales de iacobini, au luat cu asalt Platul Tuilleries și au dus
familia regală la închisoarea Temple. Conflictul dintre girondini și
iacobini s-a amplifică, ultimii fiind republicani îndârjiți, în timp ce
primii, mai moderați, erau mulțumiți cu o monarhie constituțională
bourbonică (Nicolae Ciachir, 1994, II, pp. 11-12).
37
2.3.6. Proclamarea Republicii în 1792 și guvernarea (1792-

1799)
Convenția Națională, după victoria franceză de la Valmy, a

votat abolirea monarhiei și proclamarea Republicii (21-22
septembrie 1792). Republica, dominată de iacobini, s-a confruntat
cu serioase amenințări din partea adversarilor din interior ai
revoluției, la care s-a adăugat invazia străină și o economie șubredă
(John R. Barber, 1993, p. 129).
Între timp, regele a fost judecat și condamnat la moarte (chiar
dacă girondinii au încercat să îl salveze) prin ghilotinare (executat
la 21 ianuarie 1793). După executarea regelui, în Franța s-a
accentuat ostilitatea față de revoluție, mai ales în Vandeea, regiune
unde țăranii au manfestat un puternic atașament față de monarhie și
catolicism. Revolte, datorate inflației galopante și lipsei hranei, au
început în toate orașele din țară. Dar iacbinii au fost deciși să
salveze noul sistem prin orice mijloace (John R. Barber, 1993, p.
130).
La 6 aprilie 1793, Convenția a creat Comitetul salvării
publice, căruia i-a transmis puterea executivă (politica externă era
în mâinile lui Danton). Iar în iunie, cu sprijinul populației pariziene,
iacobinii/montagnarzii i-au eliminat pe girondini din Convenție
După insurecția din 21 mai-2 iunie 1793, puterea a fost
preluată de iacobini. După expulzarea deputaților de dreapta,
Convenția a înscris principiul de bază al stângii, suveranitatea
populară, într-o nouă constituție (Constituția iacobină). Până atunci,
numai persoanele care dețineau o proprietate în limitele specificate
de lege aveau drept de vot. Constituția din 1793 a extins dreptul de
vot la toți bărbații adulți. Sub conducerea lui Robespierre, Saint-
Just și Couthon, Comitetul a decretat o mobilizare generală, apel
către întreaga națiune. În vara lui 1793, Robespierre a căpătat puteri
supreme în cadrul Comitetului Salvării Publice (format acum din
12 persoane) (John R. Barber, 1993, pp. 130-131).
Din septembrie 1793, conducerea iacobină a început să
exercite o putere dictatorială în Franța. Robespierre a recurs la
teroare împotriva tuturor dușmanilor republicii revoluționare, cu
scopul de a institui un sistem politic complet democratic, totul în
conformitate cu voința poporului suveran. În octombrie 1793,
această paradoxală democrație dictatorială a început să-și secere
adversarii (majoritatea victimelor Terorii nu erau aristocrați sau
clerici, ci girondini și adepții unei democrații mai puțin extremiste).
Tribunalele revoluționare i-au condamnat până și pe Danton și
Hébert (sans-culottes). Până la sfârșitul lunii iulie 1794, când s-a
încheiat teroarea, revoluționarii au masacrat între 30 000 și 40 000
de personae (John R. Barber, 1993, p. 132).
Constituția iacobină nu afost pusă niciodată în practică, dar
Convenția a bolit pedeapsa cu închisoarea pentru neplata datoriilor,
a desființat sclavia în coloniile franceze, a interzis acordarea de
titluri nobiliare, a stabilit sistemul metric, a introdus un nou
calendar și a organizat o Religie a națiunii (John R. Barber, 1993, p.
133).
La 27 iulie 1794 (9 thermidor), delegații Convenției au luat
atitudine împotriva Terorii și a lui Robespierre, aceștia au decis prin
38
vot arestarea lui, Într-o singură zi, această lovitură de stat din
Thermidor a dus la moartea lui Robespierre prin ghilotinare
(revoluția radicală a luat sfârșit) (John R. Barber, 1993, p. 133).
Convenția a sistat activitatea Comitetului Salvării Publice, a
desființat organismele republicii dictatoriale și a închis cluburile
iacobine (începpe teroarea albă împotriva iacobinilor). Girondinii
revin în Convenție. Convenția nu a revenit la constituția din 1793,
cia adoptat o nouă constituție (1795), prin care Adunarea devine
bicamerală (Consiliul bătrânilor și Consiliul celor 500) (John R.
Barber, 1993, pp. 133-134).
După ce reacțiunea din Thermidor a pus capăt Terorii din
1794, deputații au legiferat un nou sistem, consfințit prin
Constituția din 1795. Noua formă de guvernarea fost cunoscută sub
numele de Directorat (1795-1799) și s-a preocupat de întărirea
ordinii și a controlului, decât de schimbările revoluționare. Dar
condiția ca două treimi din membrii noului legislativ să fi făcut
parte din Convenția Națională a declanșat revolte în Paris.
Generalul Bonaparte a comandat o armată revoluționară, care a
reprimat mișcările. Directoratul s-a dovedit extrem de intolerant
față de orice manifestări și acțiuni ale maselor (a descoperit
complotul lui Jacques Babeuf – Conspirația egalilor - și l-a dejucat
în mai 1796, apoi a l-a condamnat la moarte) (John R. Barber,
1993, p. 134, 139).
După 1795 armata adevenit o forță tot mai importantă în
politica internă, întrucât directoratul o folosea atât împotriva
adversarilor de stânga, cât și a celor de dreapta.
2.3.7. Războaiele împotriva coalițiilor statelor europene
La 20 aprilie 1792, adunarea a declarat război Austriei, ca

urmare, trupele austriece și prusace au invadat Franța, determinând
retragerea dispozitivelor defensive. La 25 iulie 1792, ducele de
Brunswick, conducătorul invaziei austro-prusace, a declarat că
orice prejudiciu adus regelui Ludovic al XVI-lea și familiei sale va
atrage după sine represalii severe, în momentul când armatele lor
vor ajunge la Paris (Manifestul Brunswick) (John R. Barber, 1993,
p. 128).
Dar trupele prusace au fost oprite la Valmy (20 septembrie
1792), iar această victorie franceză a avut ca rezultat victoria de la
Jemmapes (6 noiembrie 1792) și câștigarea inițiativei strategice
(John R. Barber, 1993, p. 129).
La începutul anului 1793, armatele franceze au eliberat
Franța, apoi au cucerit Savoia, Nisa, malul stâng al Rinului și
Belgia. Aceste teritorii au fost alipite în mod solemn Franței
După decapitarea regelui, dar mai ales după ordinul dat de
Convenție armatei de a ocupa Olanda (1 februarie 1793), Anglia
arupt relațiile cu Franța (24 ianuarie). Anglia a încheiat o serie de
tratate cu statele de pe continent: Rusia, Prusia, Napoli, Piemont,
Austria, Spania, Olanda și câteva state germane. În 1793, armatele
prusace au ocupat malul stâng al Rinului, iar cele austriece au
recuperat Belgia, împreună s-au îndreptat spre Paris, cu intenția de
a înăbuși revoluția și a reinstaura monarhia. Spania a ocupat
Roussillonul și a asediat Perpignanul, iar Piemontul s-a îndreptat
spre Nisa (Nicolae Ciachir, 1994, II, p. 13).
39
Dar Republica iacobină a obținut pe câmpul de luptă victoria

de la Fleurus (26 iunie 1794), iar Belgia a fost recuperată. Războiul
continuă. La sfârșitul anului, franceziia au reocupat Germania, apoi
au trecut Alpii și Pirineii. Cea mai strălucită victorie a avut loc în
Olanda; trupele lui Pichegru au ocupat statul olandez. În 1795,
Coaliția s-a destrămat prin ieșirea Olandei, Spaniei și Prusiei, dar
Anglia și-a intensificat eforturile pentru continuarea luptei (Nicolae
Ciachir, 1994, II, p. 16).
Originar din Corsica, de cultură iataliană, Napoleon Bonaparte
și-a început pregătirea militară în școlile franceze (artilerie), la vârsta
de 10 ani (francezii au anexat Corsica în 1768). Napoleon provenea
dintr-o familie de mici nobili corsicani. Revoluția franceză a prilejuit
o dezvoltare fără precedent a armatei, îndepărtând ofițerii francezi de
origine nobilă și deschizând noi perspective unui mare număr de
tineri comandanți (John R. Barber, 1993, p. 140).
Napoleon Bonaparte a fost numit general în cursul asediului
orașului Toulon, oraș răzvrătit împotriva Convenției, a devenit un
general iacobin cunoscut pentru reprimarea unei insurecții regaliste.
În primăvara anului 1796, armata din Italia comandată de generalul
Bonaparte i-a surprins pe austrieci și piemontezi în Piemont. La 28
aprilie, regele Piemontului a ieșit din război și a cedat câteva forturi
francezilor. Bonaparte i-a alungat pe austrieci din Lombardia și a
intrat în Milano la 16 mai. Aceste victorii, pe cât de rapide pe atât
de strălucite, i-au determinat pe principii italieni să trateze cu
francezii. După ducele de Modena și regele Regatului celor Două
Sicilii, a fost rândul Papei – ale cărui state au fost invadate – să
trateze cu Napoleon Bonaparte, la 24 iunie 1796, un armistițiu a
dus la tratatul de la Tolentino din 19 februarie 1797 (Jérôme Hélie,
2001, p. 169).
Greutățile întâmpinate de armata franceză în Germania a
permis austriecilor să trimită întăriri în Italia. La 18 aprilie 1797 au
fost semnate preliminariile de la Leoben. Austria a acceptat să
renunțe la Belgia; iar articole secrete au prevăzut și renunțarea la
Lombardia în schimbul teritoriilor venețiene (Jérôme Hélie, 2001,
p. 170).
Distrugerea serenisimei Republici a Veneției a constituit
ultimul act al campaniei lui Napoleon Bonaparte în Italia. Invazia a
fost rapidă: începută la 29 aprilie 1797, s-a încheiat prin intrarea în
oraș a francezilor la 15 mai, iar puțin mai târziu austriecii au cucerit
Istria și Dalmația (Jérôme Hélie, 2001, p. 170).
Tratatul de la Campoformio, semnat la 18 octombrie 1797, a
pus capăt războiului cu Austria. Aceasta a confirmat renunțarea la
Belgia și Lombardia, primind în schimb teritoriile venețiene,
amputate de insulele ioniene, atribuite Franței, și de ținuturile
Bresciei și Bergamoului, alipite Republicii Cisalpine. Soarta
malului stâng al Rinului a rămas nedecisă: articolele secrete l-a
atribuit Franței, cu condiția aprobării de un Congres imperial
prevăzut a se ține la Radstadt (Jérôme Hélie, 2001, p. 170).
În Elveția s-au produs tulburări care au dus la intervenția
Franței. A fost proclamată o reublică helvetică, în vreme ce
Mulhouse și Geneva, cetăți libere, au fost alipite Republicii
Franceze. La fel, revoluția romană a amntrenat intervenția
generalului Berthier, care a facilitat proclamarea unei republici
romane la 15 februarie 1798. La Napoli, generalul Championnet s-a
sprijinit pe elementele iacobine și a creat Republica Parthenopeană
40

Fără să declare război Imperiului Otoman, un corp
expediționar francez, condus de Napoleon Bonaparte, a debarcat în
Egipt, pe care l-a cucerit (mai 1798). Lipsit de aprovizionare după
înfrângerea flotei franceze la Abukir (1 august 1798) decătre cea
engleză, Napoleon Bonaparte a înregistrat câteva victorii împotriva
otomanilor și englezilor, dar hotărât să se întoarcă în Franța
(octombrie 1799). A încredințat armat lui Kleber, apoi, după
asasinarea acestuia, armata din Egipt capitulează în septembrie
1801 (Jérôme Hélie, 2001, p. 170).
Țarul Pavel I, dușman înverșunat al Revoluției și al lui
Napoleon Bonaparte, cu ambiții mediteraneene, împreună cu
ministrul englez W. Pitt, este sufletul celei de-a doua coaliții
împotriva Franței. Prusia a rămas neutră, însă Austria a fost
antrenată în război și, o dată cu ea, principatele din Germania
Meridională. Trupele franceze au fost ținute în șah în Germania și
Italia, unde generalul rus Suvorov a înregistrat succese remarcabile,
care i-au permis controlul Câmpiei Padului. La Napoli, englezii au
înlesnit restaurarea Bourbonilor (Jérôme Hélie, 2001, p. 170).
Napoleon Bonaparte s-a întors din Egipt într-un moment în
care adeziunea față de o republică moderată era aproape
inexistentă. Doi membri ai Directoratului, Roger Docos și abatele
de Sieyès, au complotat împreună cu Napoleon Bonaparte, ca să
răstoarne guvernul. Lovitura de stat a reușit și la 9 noiembrie 1799
(18 brumar după calendarul revoluționar), rolul conducător al
Directoratului s-a încheiat, o dată cu guvernarea republicană.
Napoleon Bonaparte a instaurat o dictatură militară, luând frâiele
revoluției în mâinile sale (John R. Barber, 1993, p. 141).
Victoriile lui Moreau în Germania (Hohenlinden, 3 decembrie
1801) și ale lui Napoleon în Italia (Marengo, 14 iunie 1800) sunt
dovezi ale redresării francezilor, iar tratatele au consemnat
supremația Franței (Jérôme Hélie, 2001, p. 171). La Lunéville,
Austria a renunțat la Italia și la malul stâng al Rinului în favoarea
Franței (9 februarie 1801), în vreme ce pacea cu Anglia de la Amiens
(25 martie 1802) a părut mai degrabă un armistițiu. Imperiul Francez
s-a înconjurat de bariere vamale și a reluat politica colonială a
vechiului regim. Din luna mai 1803, ruptura franco-engleză a devenit
inevitabilă. Napleon s-a gândit să debarce în Anglia, dar proiectul
părea imposibil din cauza superiorității maritime britanice. Napoleon
a pus la punct manevre savante pentru a surprinde flota britanică; dar
escadrila franceză a amiralului Villeneuve a pierdut timp prețios și
când, la ordinul lui Napoleon, acesta ahotărât să atace, la 21
octombrie 1805, a suportat ireparabilul dezastru de la Trafalgar,
marina franco spaniolă a fost distrusă. Anglia va fi timp de zece ani
baza coalițiilor împotriva Franței, mereu învinsă, dar mereu refăcută
(Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 3, p. 363).
Din 1805, Anglia a organizat a treia coaliție europeană
(Austria, Rusia, Regele celor Două Sicilii, Regele Suediei etc.)
împotriva Franței. Napoleon, după ce Austria a ocupat Bavaria,
vasală Franței, a provocat capitularea austriecilor la Ulm, la 20
octombrie 1805. La 2 decembrie 1805, la Austerlitz, Napoleon a
distrus armatele austro-ruse. Pacea s-a încheiat la Pressburg
(decembrie 1805), iar Austria a fost alungată din Italia, Imperiul
Romano German a fost desființat, în locul lui a fost creată
Confederația Rinului (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 3, pp.
41
363-364).
Această atitudine a provocat crearea celei de-a patra coaliții,
formată din regele Prusiei, Rusia. Două campanii hotărâtoare au
distrus coaliția. Prima are loc în Saxa, în toamna lui 1806, unde
Prusia a fost înfrântă la Iena și Auerstadt, astfel, cu excepția Prusiei
Orientale, regatul lui Frederic-Wilhelm al III-lea (1797-1840) a căzut
în mâinile lui Napoleon. Prusia a continuat războiul cu sprijinul
Rusiei. După dificila victorie de la Eylau asupra trupelor risești și
prusace, francezii au intrat în Polonia și au înregistrat o nouă victorie
la Friedland (1807). Țarul Alexandru I (1801-1825) a încheiat un
armistițiu (25 iunie 1807). Tratatele s-au încheiat la Tilsit. Primul cu
Rusia (7 iulie 1807), doar unele mici concesii ale acesteia din urmă,
al doilea cu Prusia (9 iulie 1807) a însemnat pierderea majorității
posesiunilor de la vest de Elba, ținuturi care urmau să formeze
regatul Westfaliei, încredințat lui Jérôme Bonaparte. Teritoriile
poloneze au fost transformate în Marele Ducat al Varșoviei (Jérôme
Hélie, 2001, p. 172; Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 3, p. 364).
Englezii au inițiat o blocadă a coastelor, de la Brest până la
vărsarea elbei. Napoleon a ripostat prin decretul de la Berlin din 21
noiembrie 1806, prin care a interzis intrarea mărfurilor englezești în
porturile din Franța și din țările aliate, dintre care și Spania și Rusia
cu începere din1807 (blocada a fost eficientă, dar efectele au fost
atenuate de contrabandă. În Italia, francezii au ocupat Livorno
(1807), anexează Marele Ducat al Toscanei (1808), și invadează
Statul Papal, deoarece papa Pius al VII-lea a refuzat aplicarea
blocadei (Jérôme Hélie, 2001, p. 172).
Și refuzul Portugaliei de a pune în aplicare Blocada a avut
drept consecință invadarea ei de către francezi (noiembrie 1807),
apoi dezmembrarea. Acest tip de politică a dus la amestecul tot mai
mare în treburile interne spaniole. În momentul în care a încercat să
arbitreze la Bayonne între Carol al IV-lea și fiul său Ferdinand,
Napoleon a aflat că a avut loc insurecția madrilenă (2 mai 1808). L-a
numit pe fratele său Joseph rege al Spaniei și i-a încredințat Tronul
Napolelui lui Murat. Constituită la 25 septembrie 1808, junta
națională a dispus de o armată capabilă să învingă pe francezi la
Bailen (21 iulie 1808). Un corp expediționar englez a debarcat în
Portugalia, unde a învins trupele franceze de aici. Napoleon a fost
silit să intervină direct în Spania cu Marea Armată. Învingător la
Somosierra (30 noiembrie 1808), s-a străduit să introducă în Spania
principiile Revoluției Franceze, prin decretele de la Chamartin (2
decembrie 1808) (Jérôme Hélie, 2001, pp. 172-173).
Dar, la 12 aprilie 1809, împăratul Austriei a declarat război
Franței în numele națiunii germane. Francezii au ocupat iar Viena
(13 mai 1809) și au repurtat victoria de la Wagram (6 iulie 1809).
Prin tratatul de la Viena (14 octombrie 1809), Austria a pierdut în
favoarea Franței Galiția și Cracovia, anexate Marelui Ducat al
Varșoviei, provinciile ilirice, venețiene odinioară, iar Rusia a luat
Tarnopol și regiunea bavareză a văii Innului (Jérôme Hélie, 2001, p.
173).
Imperiul lui Napoleon a atins apogeul când și-a creat propria
dinastie, el a fost regele Italiei și în regiunile Peninsulei ce nu au fost
direct anexate Franței, regiuni în care era reprezentat de un vicerege,
Eugène de Beauharnais, fiul vitreg; Elisa Bonaparte a primit ducatul
de Toscana; mareșalul Murat, cumnatul împăratului Napoleon, a fost
rege al Napolelui; Louis Bonaparte a primit Olanda; iar Jérôme
42
Bonaparte a fost rege în Westfalia etc. (Jérôme Hélie, 2001, p. 173)

Franța, în 1811, avea 130 de departamente, care s-au întins pe
750 000 km2 (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 3, p. 365).
Îngrijorat de politica franceză, țarul s-a apropiat de Suedia și
Imperiul Otoman, în vreme ce napoleon a concentrat trupe în Europa
orientală. La 23 iunie 1812 a început invazia Rusiei. După o serie de
victorii, francezii au intrat în Moscova incendiată (14 septembrie
1812). Amenințat de venirea iernii, napoleon a dat la 22 octombrie
ordinul de retragere. Iarna și războiul de hărțuire dus de ruși au fost
fatale pentru marea majoritate a celor 600 000 de soldați francezi
(chiar dacă au învins la Borodino și Berezina) intrați în Rusia
În ianuarie 1813, înapoiat în Franța, Napoleon a organizat o
nouă armată pentru a face față coaliției Angliei, Prusiei, Rusiei și
Austriei. În ciuda unui șir de victorii în Germania, unde a avut loc o
adevărată mobilizare generală, francezii au fost învinși în bătălia de
la Leipzig (16-19 octombrie 1813) și au trebuit să treacă Rinul în
sens invers (Jérôme Hélie, 2001, p. 174).
Și în Peninsula Iberică, trupele engleze împreună cu
portughezii și spaniolii i-au învins pe francezi la Vittoria (21 iunie
1813), iar la sfârșitul anului s-au pregătit să treacă Pirineii (Jérôme
Hélie, 2001, p. 174).
Începând din decembrie 1813, a avut loc invazia pe Rin și în
Pirinei. Silit să apere teritoriul Național, Napoleon a încercat să
trezească sentimentul patriotic și a repurtat câteva victorii strălucite
(februarie 1814). Presiune a fost mare. Pactul de la Chaumont
semnat de Anglia, Rusia, Prusia și Austria le-a angajat să se mențină
unite până la victoria finală. La 30 martie aliații au intrat în Paris,
Napoleon a fost detronat prin votul Senatului, a abdicat la 6 aprilie și
s-a retras pe insula Elba, asupra căreia aliații i-au acordat
suveranitatea. Prin tratatul de la Paris, dinastia de Bourbon a fost
restaurată, iar Franța a revenit la frontierele din 1792, păstrând
Avignon, o parte din Savoia și Mulhouse (Jérôme Hélie, 2001, p.
174).
Puterile s-au reunit împreună cu Franța lui Ludovic al XVIII-
lea la Viena din septembrie 1814 până în iunie 1815, într-un context
tulburat de cele O sută de zile (la 1 martie 1815, Napoleon s-a întors
de pe insula Elba). Imediat semnatarii de la Chaumont au declarat
război total lui Napoleon, care a fost învins la Waterloo (Belgia) la
18 iunie 1815 și a abdicat la 22 iunie. Un al doilea tratat de la Paris
(20 noiembrie) a pus capăt ultimului război napoleonian. Franța a
pierdut partea din Savoia care i-a fost lăsată în 1814, precum și
enclavele care îi apărau frontierele de la instalarea monarhiei.
Trebuia să plătească mari despăgubiri și să accepte ocupația militară
pe teritoriul său (Jérôme Hélie, 2001, p. 174).
Napoleon Bonaparte a elaborat o nouă lege fundamentală

pentru Franța, Constituția anului VII (1799). Constituția a instituit
republica reprezentativă. Toți bărbații de peste 20 de ani, cu
domiciliul stabil de cel puțin un an, aveau drept de vot în alegerea
unui organism local de ”notabili” ai comunei. Cei aleși la acest
nivel desemnau o zecime dintre membrii, care urmau să fie notabili
43
într-o diviziune administrativă mai mare, departamentul. Acest

organism alegea o zecime din membrii săi, care deveneau notabili
ai Franței. Acest ultim grup, Senatul – organism judecătoresc
format din 80 de persoane – alegea membrii legislativului format
din două camere. Electoratul ca atare nu a deținut puterea în
adevăratul sens al cuvântului. Constituția a limitat și mai mult
influența populației, prin faptul că o cameră, Tribunatul, dezbătea
legile fără să le voteze, în timp ce Camera Legislativă trebuia să le
voteze fără să le dezbatăNapoleon Bonaparte a fixat procedurile
legislative astfel încât să-și asigure controlul asupra întregului
sistem de guvernare. Puterea de decizie a revenit unui Consulat
format din trei membri și condus de Napoleon în calitate de Prim
Consul. Napoleon numea și controla Consiliul de Stat, instituție
împuternicită să elaboreze toate legile care urmau să fie aduse în
fața celor două camere legislative (John R. Barber, 1993, pp. 141-
142).
În decembrie 1799, când a început guvernarea Consulatului,
Franța a intrat sub autoritatea dictatorială a lui Napoleon
Bonaparte. În februarie 1800, francezii au votat în proporție de 3
011 107 la 1 562 în favoarea noii constituții. Doi ani mai târziu, un
nou plebiscit a aprobat în proporție și mai mare extinderea
prerogativelor de Prim Consul ale lui Napoleon, de la zece ani la
întreaga viață, având dreptul să aleagă și un successor (John R.
Barber, 1993, p. 142).
Napoleon Bonaparte a instaurat ordinea în țară, a trimis trupe
cu misiunea să pună capăt actelor de banditism din sudul Franței și
rebeliunii regaliste care dura de ani întregi în Vandeea, a inițiat o
serie de reforme care în patru ani i-au adus o popularitate aproape
universală. Legea din 1800 l-a învestit pe Napoleon cu puterea de a
numi întreaga conducere a sistemului administrativ. În 1801,
Napoleon a revizuit sistemul judecătoresc, arogându-și dreptul de a
numi majoritatea judecătorilor. Dezvoltarea sistemului de
învățământ, inițiată în 1802, a mărit cifra de școlarizare și controlul
statului asupra procesului de învățământ. Napoleon a controlat
regatul cum nu a mai făcut-o niciun monarh, a guvernat un sistem
modern, însă despotic. Napoleon a cucerit populația catolică
încheind un concordat cu capii Bisericii Catolice franceze, la 16
iulie 1801 (s-a reluat practica procesiunilor publice și s-a aprobat
funcționarea seminariilor, s-a recunoscut catolicismul drept credință
majoritară și dreptul papei de a-i destitui pe episcopi, dar
catolicismul nu a fost recunoscut drept religie oficială în Franța,
statul îi numea pe episcopi, iar clerul era remunerat de stat) (John
R. Barber, 1993, pp. 142-143).
Napoleon a creat, în 1803, o nouă monedă cu acoperire în
aur, a cărui emisiune a fost încredințată Băncii Franței, creată în
1800 (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 3, p. 357).
În 1802, Napoleon a creat ordinul Legiunea de Onoare, ca
recompensă pentru merite excepționale în domeniul civil sau
militar (John R. Barber, 1993, p. 144).
Până în 1804, sub îndrumarea lui Napoleon, prima etapă a
procesului de reorganizare s-a încheiat cu suucces, prin elaborarea
unui Cod Civil, iar în următorii 6 ani au fost adăugate alte 4
secțiuni, rezultatul fiind un corp unitar de legi naționale. Codul era
alcătuit din 5 părți și a reflectat spiritul autoritar al lui Napoleon.
Codul a legiferat supremația șefilor asupra muncitorilor, abărbaților
44
asupra femeilor, a taților asupra familiilor, dar și egalitatea în fața

legii, libertatea de a alege o profesie, toleranță religioasă, dreptul de
proprietate, restricții minime în privința afacerilor. Capii de familie
puteau să își trimită copii adolescenți la închisoare (Serge
Bernstein, Pierre Milza, 1998, 3, p. 357).
La 2 aprilie 1810, Napoleon s-a căsătorit cu arhiducesa Maria
Luiza de Austria, căsătorie din care s-a născut la 20 mai 1811 un
moștenitor, regele Romei (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 3,
p. 370; Jérôme Hélie, 2001, p. 173).
În urma abdicării lui Carol al X-lea (1824-1830), în iulie
1830, puterea a revenit Camerei Deputaților. Noul monarh, regele
Ludovic Filip, a ținut cont de interesele marii burghezii. Încă din
1815, din timpul regelui Ludovic al XVIII-lea, anumite categorii
profesionale și segmentul oamenilor de afaceri prosperi au preluat
controlul asupra sistemului socio-economic. În 1830 ei i-au înlocuit
din nou pe aristocrați, când și-au ales un guvern care să îi
reprezinte, la fel ca în 1789. Regele Ludovic Filip și conducătorii
burghezi ai rebeliunii, din 1830, au în drepturi Carta din 1814,
anulată de Carol al X-lea (John R. Barber, 1993, pp. 203-205).
Carta, în forma sa originală, a garantat drepturi egale în fața
legii și libertatea de alegere a profesiunii, oferind drept de vot celor
mai bogați 100 000 de cetățeni ai țării. Pentru a da putere și restului
burgheziei, noii lideri au revizuit prevederile electorale ale Cartei
din 1814, acordând drept de vot altor 200 000 (mai puțin de 2% din
populația adultă) (John R. Barber, 1993, p. 210).
Din păcate, elita politică bogată a refuzat să acorde altor
categorii sociale dreptul de a participa la guvernare, iar acestea s-au
ridicat împotriva monarhiei burgheze. Liderii politici au rămas
indiferenți față de efectele dureroase ale procesului de
industrializare. Când sărăcia a dus la izbucnirea unor revolte,
guvernanții au reacționat prin violență armată și prin cenzurarea
strictă a publicațiilor. Monarhia burgheză nu a făcut nicio concesie
adversarilor, care nu au mai avut nimic de pierdut (Revoluția de la
1848) (John R. Barber, 1993, p. 210).
Revoluționarii care în 1848 au răsturnat monarhia marii
burghezii a lui Ludovic Filip au elaborat proiectul celei de-a doua
Republici franceze. Ei au instituit un sistem de guvernare
parlamentară, condus de un președinte care putea fi ales numai
pentru patru ani. Adunarea revoluționară a dat drept de vot tuturor
persoanelor adulte și a fixat alegerile prezidențiale în decembrie
1848 (ales Ludovic Napoleon Bonaparte). În primăvara lui 1849,
electoratul a ales un organism legislativ dominat de monarhiști
(John R. Barber, 1993, p. 275).
La 1 decembrie 1851, trupele lui Napoleon au intrat în Paris,
iar în ziua următoare, președintele a dizolvat legislativul, apoi a
instituit o dictatură, în cadrul căreia a încercat să își asigure
sprijinul maselor (plebiscitul din 21 decembrie 1851, 90% din 8
000 000 de votanți) (John R. Barber, 1993, p. 276).
A fost adoptată o nouă constituție care a prelungit mandatul
președintelui de la patru la zece ani, asigurând controlul
executivului asupra propunerilor legislative, relațiilor diplomatice
și armatei. Constituția a introdus un organim legislativ bicameral
(Senat numit de președinte și Corp Legislativ ales prin vot popular,
drept de vot pentru toți bărbații) (John R. Barber, 1993, p. 277).
La 21 noiembrie 1852, în cadrul unui plebiscit (90% din 8
45
000 000 de electori), Franța a fost transformată în imperiu, iar prin

decretul din 2 decembrie 1852, președintele a devenit Napoleon al
III-lea (John R. Barber, 1993, p. 277).
Guvernarea imperială a accelerat dezvoltarea unei economii
industriale moderne, a lansat programe guvernamentale menite să
aducă îmbunătățiri vieții orășenilor și sătenilor. Napoleon al III-lea
și baronul Georges Haussmann, administratorul șef al
împrejurimilor Parisului, au pus la punct un plan de modernizare a
capitalei (s-au construit clădiri publice frumoase, a fost modernizat
sistemul de canalizare și alimentare cu apă) (John R. Barber, 1993,
p. 278).
Napoleon al III-lea a instituit un program foarte inspirat de
ameliorare a condițiilor de trai în Franța, dar inițiativele sale
externe au dat greș de cele mai multe ori, provocând dezastrul din
1870-1871 cu Germania (ajunge prizonier) (John R. Barber, 1993,
p. 290) (John R. Barber, 1993, p. 290).
Între timp, în Franța s-a format un guvern provizoriu, care a
reluat războiul (Franța afost înfrântă). Republicanii fanatici au
organizat Comuna din Paris, iar administrația provizorie a înfuriat
și mai mult pe comunarzi, căci le-a impus cetățenilor o oneroasă
povară financiară: plata impozitelor și arendelor, sistată pe perioada
războiului (John R. Barber, 1993, p. 291).
În februarie 1871, conducerea provizorie a încheiat tratatul cu
Germania, iar în martie a trimis trupe ca să dezarmeze Comuna din
Paris (mai 1871 a avut loc masacrarea comunarzilor) (John R.
Barber, 1993, p. 291).
Membrii adunării au proclamat Treia Republică,iar în
structura înființată în 1875, președintele era în mod formal șeful
statului, fără să dețină mai multă putere decât un monarh englez.
Legislația a prevăzut un puternic organism parlamentar (Senat și
Camera Deputaților), dreptul tuturor bărbaților de a vota membrii
Camerelor. A fost ales un organ executiv, în frunte cu un prim
ministru, dar Camera și-a păstrat autoritatea supremă în stat
(sistemul politic a fost dominat de mai multe partide) (John R.
Barber, 1993, p. 292).
Instabilitatea executivului din Franța a creat o stare de
nesiguranță pentru Republica a Treia, pe lângă alte probleme care
au amenințat sistemul de guvernare populară (John R. Barber,
1993, p. 293).
Condamnarea ofițerului Dreyfus, nevinovat, pentru spionaj în
favoarea Germaniei (1894), a periclitat existența Republicii (John
R. Barber, 1993, p. 293).
Legile din anii 1880 au slăbit influența Bisericii,
restrângându-i formele de organizare și creând un sistem de
învățământ public gratuit, în care a fost interzisă educația
religioasă, iar în 1905 a fost decretată completa separare a bisericii
de stat. În 1884 a avut loc legalizarea sindicatelor (John R. Barber,
1993, pp 293-294).
46
-Politica externă a lui Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea și rolul lui Richelieu în Războiul de
30 de Ani;
-Absolutismul și războaiele lui Ludovic al XIV-lea;
-Coalițiile antifranceze din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și începutul secolului al
XVIII-lea;
-Rolul controlorilor generali în secolul al XVIII-lea;
-Relațiile dintre ultimii regi Bourboni și Parlamente;
-Absolutismul francez;
-Rolul Stării a Treia în declanșarea Revoluției Franceze;
- Rolul maselor în declanșarea revoluției populare;
- Apariția și dezvoltarea instituțiilor Revoluției Franceze;
-Monarhia constituțională din 1791;
-Guvernarea și teroarea iacobină;
- Guvernarea thermidoriană;
-Războiul cu coalițiile conduse de Anglia;
-Reformele adoptate de Napoleon Bonaparte pe plan intern;
-Desfășurarea războaielor napoleoniene în Europa;
-Decretarea Blocadei Continentale;
-Înfrângerea lui Napoleon Bonaparte în 1814-1815;
-Liberalismul francez în secolul al XIX-lea.
Parlamentul din Paris Iacobini

Frondă Consul
Absolutism francez Regim napoleonian;
Edict Lovitură de stat militară

Hughenoți Blocadă continentală
Iluminism
Gironda
1. Care sunt trăsăturile guvernărilor primilor regi Bourboni?

2. Prezentați războaiele lui Ludovic al XIV-lea.
3. Care sunt instituțiile cele mai importante din Franța secolului al XVIII-lea?
47
4. Prezentați rolul instituțiilor asupra vieții politico-sociale din Franța.

5. Care sunt cele mai importante reforme adoptate de Napoleon Bonaparte?
6. Prezentați cele mai importante dintre războaiele napoleoniene.
7. Prezentați diferențele dintre Anglia și Franța în ceea ce privește sistemul politic (secolul al
XIX-lea).
5. Geiss, Immanuel, Istoria lumii. Din preistorie până în anul 2000, Editura All, București, 2002.
Evul Mediu la Secolul Luminilor, traducere de Corneliu Almășanu, Editura Univers Enciclopedic
Gold, București.
48
Unitatea de studiu 3. IMPERIUL HABSBURGIC ÎN SECOLELE XVII-XIX –

ABSOLUTISM ȘI REFORMĂ
47
48
49 3.1. Introducere
3.3.2. Despotismul luminat (1740-1790)
49
3.1.Introducere
Austria propriu-zisă a fost o feudă a Habsburgilor, ocupând cursul

mijlociu al Dunării cu centrul la Viena. Rudolf de Habsburg (1273-
1291) (primul împărat din dinastia de Habsburg), nobil din Zürich, a
extins teritoriile Germaniei de est, Înglobând Austria, Stiria, Carintia
și Carniolia (1278) – teritorii revendicate și de regii cehi din dinastia
Premysl. În 1438, Habsburgii au recuperat tronul Imperiului German,
iar după bătălia de la Mohacs (1526), și desființarea Regatului
Maghiar (1541), posesiunilor ereditate le-au fost adăugate: Ungaria
de Nord-Vest, o parte din Croația și Cehia (Boemia și Moravia).
Pacea westfalică (1648) a diminuat considerabil rolul împăratului în
cadrul Imperiului German; totuși nucleul de bază în jurul Austriei s-a
lărgit (Austria Superioară și Inferioară, Tirolul, Domeniile Suabe,
Cehia, Silezia, Părți din Ungaria, părți din Croația, Stiria, Carintia și
Carniolia) (Nicolae Ciachir, 1996, I, pp. 147-148).

– cunoașterea regimului politic din Imperiul Habsburgic;
– definirea termenilor de absolutism luminat, posesiuni
ereditare, diplomă ș.a.;
– cunoașterea refomelor absolutist-luminate din Imperiul
Habsburgic din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea;
– Cunoașterea regimului austriac politic din secolul al XIX-
lea.

absolutism luminat, posesiuni ereditare, diplomă ș.a.;
– studenţii vor putea să facă diferența Imperiul German și cel
Habsburgic;
caracteristicile regimului politic din Imperiul Habsburhic în
secolele XVII-XVIII;
– studenții vor putea să descrie realitățile politice austriece
din secolul al XIX-lea.

IMPERIUL HABSBURGIC ÎN SECOLELE
XVII-XIX – ABSOLUTISM ȘI REFORMĂ - 2
ore
50
Habsburgii și-au dat seama că nu mai pot exercita un control

eficient asupra statelor germane (Imperiul German) – deși dețineau
titlul de împărat –, și-au canalizat eforturile atât în întărirea puterii
asupra posesiunilor ereditare, cât și în extinderea granițelor spre Est
și Sud-Est (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 148).
Leopold I (1658-1705) a transformat coroana Ungariei într-
o coroană ereditară în descendența sa masculină, a reglementat
succesiunea în ansamblul statelor sale în folosul fratelui său, apoi a
fiilor săi, Iosif și Carol, prin Diploma leopoldină din 1703, iar
Carol al VI-lea (1711-1740), în 1713, a proclamat, prin Pragmatica
Sancțiune, indisolubila unitate, sub un singur principe, al tuturor
țărilor din monarhie (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
În politica externă, Habsburgii, după al doilea asediu al
Vienei (1683), întreprins de otomani, au întreprins o serie de acțiuni
militare ofensive, dublată de o vastă campanie diplomatică, pentru
realizarea proiectelor de expansiune teritorială în sud-estul Europei
(Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 149).
Campaniile Austriei împotriva Imperiului Otoman,
desfășurate între 1683-1697, s-au soldat cu un succes deplin,
materializat prin Tratatul de pace de la Karlowitz (1699), care
prevedea intrarea în stăpânirea Austriei a Ungariei, Transilvaniei și
a ținutului Bácsa, iar sultanul s-a angajat să distrugă fortificațiile
Lugojului, Caransebeșului, Lipovei și Cenadului, pentru siguranța
granițelor Habsburgice (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 149).
Războiul de succesiune la tronul Spaniei (1700-1713), prin
Tratatele de pace de la Utrecht (1713) și Rastadt (1714), a adus
Austriei achiziții în Italia (ducatul de Milano, Napoli, Sardegna) și
Țările de Jos Spaniole (Belgia și Luxemburg) (Nicolae Ciachir,
1996, I, p. 149).
Austria a început în 1716 un război împotriva Imperiului
Otoman, iar generalul Eugeniu de Savoia, învingător la
Petrovaradin și Timișoara, a ocupat Belgradul la 18 septembrie
1717. Tratatul de pace de la Passarowitz (1718) a statuat o nouă
victorie a Habsburgilor asupra Imperiului Ortoman: Banatul
Timișoarei, Oltenia până la Olt și nordul Serbiei, cu Belgradul, au
revenit Austriei. Tratatul a fost completat cu unul de comerț și
navigație, dând posibilitate Habsburgilor să aibă liberă navigație pe
Dunărea Inferioară, ieșind la Marea Neagră, iar de acolo
Constantinopol, Crimeea, Trapezunt, după necesități (Nicolae
Ciachir, 1996, I, pp. 149-150).
Monarhia habsburgică a devenit o mare putere, ancorată în
centrul Europei, în Peninsulele Italică și Balcanică, cu ieșire la
Atlantic, prin Țările de Jos austriece, și la Mediterana. Dar, a primit
două lovituri: înfrântă într-un război cu otomanii (1736-1739), prin
pacea de la Belgrad (1739), a pierdut Oltenia, nordul Serbiei, cu
Belgradul, iar a doua lovitură a fost legată de ”Pragmatica
Sancțiune” (aprilie 1713), care a stabilit posibilitatea succesiunii la
tronul Austriei și pe linie feminină. Împăratul Carol al VI-lea
(1711-1740) a obținut acordul Angliei, Prusiei, Provinciilor Unite,
51
Spaniei, Danemarcei, Franței, făcând compromisuri ori cedând

poziții deja câștigate (a desființat Compania de la Ostende). Și în
interior, a făcut concesii Ungariei, Cehiei, Croației etc. (Nicolae
Ciachir, 1996, I, pp. 150-151; Serge Berstein, Pierre Milza, 1998, 3,
p. 322)
Carol al VI-lea, după ce i-a murit unicul fiu (1716), a dorit
sancționarea Pragmaticei pentru fiica sa Maria Tereza, născută în
1717. Maria Tereza l-a moștenit, în cele din urmă pe tatăl său, în
octombrie 1740. Dar Austria era slăbită, armata dezorganizată, iar
vistieria aproape goală (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 151).
În ciuda ”Pragmaticei Sancțiuni”, venirea pe tron a Mariei
Tereza a dat semnalul goanei după pradă. Inițiativa i-a aparținut lui
Frederic al II-lea, care s-a năpustit asupra Sileziei. A fost urmat de
Electorul de Bavaria, nepot al lui Carol al VI-lea, care și-a
revendicat moștenirea prin intermediul regelui Spaniei și regelui
Sardignei. Intervine și Franța, luptând de partea Electorului
Bavariei, iar trupele franceze au ocupat Boemia, unde Electorul a
fost proclamat împărat al Imperiului German sub numele de Carol
al VII-lea (1742-1745) (Serge Berstein, Pierre Milza, 1998, 3, pp.
322-323).
Împotriva tuturor așteptărilor, Maria Tereza a acționat ca un
adevărat om de stat. După ce a sacrificat Silezia, ea a obținut
renunțarea regelui Prusiei. Și-a îndreptat forțele împotriva
adversarilor mai slabi, ca Electorul de Bavaria, pe care l-a alungat
din Boemia. Aliată cu Anglia, care se temea de destrămarea
Imperiului Habsburgic, Maria Tereza l-a obligat pe fiul defunctului
elector să trateze cu ea (1745). Așadar, povara războiului a rămas
pe umerii Franței, care nu are nimic de câștigat (”luptă pentru
regele Prusiei”), pierde bătălia de la Dettingen (1744). (A doua
parte a războiului a fost favorabilă francezilor: victoria de la
Fontenoy (1745) împotriva englezilor (Jérôme Hélie, 2001, p.
135)). Frederic al II-lea și-a încălcat încă o dată angajamentele și a
reînceput războiul și a obținut Silezia (pacea de la Aahen, 1748).
Cât despre Franța, ea a trebuit să renunțe la ideea de a cuceri Țările
de Țos austriece, pentru a nu supăra Anglia (Serge Berstein, Pierre
Milza, 1998, 3, p. 323).
În urma tratatului de la Aachen (30 aprilie 1748?), Franța s-a
retras din Țările de Jos, fiind de accord cu statu-quo-ul în privința
coloniilor. Don Carlos, infantele Spaniei, a primit ducatele Parma și
Piacenza. Maria Tereza, stăpâna Boemiei, Austriei și Ungariei, face
câteva concesii în Italia, renunță la Silezia, dar obține recunoașterea
Pragmaticei Sancțiuni de către Marile Puteri (Jérôme Hélie, 2001,
p. 136).
Semnul de bunăvoință din partea Franței nu a fost de ajuns
pentru a adormi încrederea pe care intervenția lui Ludovic al XV-
lea în războiul de succesiune a Austriei a provocat-o dincolo de
canalul Mânecii. Cu atât mai mult cu cât Anglia râvnea la coloniile
franceze din Canada și din India. Pentru a-și atinge scopurile,
Anglia s-a apropiat de Prusia, iar Frederic al II-lea, dorind să-și
consolideze poziția în Silezia, nu a lăsat să-i scape ocazia de a găsi
în felul acesta un aliat. Temându-se să nu rămână izolată, Franța a
acceptat oferta Mariei Tereza, care i-a propus o împăcare. Această
”răsturnare a alianțelor” (1756) a arătat foarte binepe câtă
neîncredere și pe câte gânduri ascunse s-a bazat echilibrul
European (Serge Berstein, Pierre Milza, 1998, 3, pp. 323-324).
52
Acesta a sfârșit, încă din 1756, într-un conflict european:

”Războiul de 7 Ani”. În timp ce Frederic al II-lea a ocupat Saxa,
Franța a atacat Anglia pe mare. După ce s-a bătut pentru regele
Prusiei, Ludovic al XV-lea luptă pentru Austria, dar și pentru
propriile interese. Condus prost de partea austro-franceză, Războiul
se 7 Ani sfârșește printr-un șir de înfrângeri în Europa, în colonii și
pe mare. (La 5 noiembrie 1757, Frederic al II-lea a spulberat la
Rossbach armata franceză condusă de mareșalul de Soubise, înainte
de a se întoarce împotriva austriecilor pe care i-a învins la Leuthen
în ziua de 6 decembrie 1757 (Jérôme Hélie, 2001, p. 146)).
Începând cu 1758, înfrângerile sunt mai ales de partea franceză.
Tratatul de la Paris din 1763, dintre Anglia, Franța și Spania, a
însemnat pentru Franța pierderea Canadei și a oficiilor comerciale
din Senegal, desființarea Companiei franceze a Indiilor Orientale.
Tratatul de la Hubertsburg (1763), dintre Prusia și Austria, a
însemnat, încă o dată, recunoașterea pierderii Sileziei de către
Austria (Serge Berstein, Pierre Milza, 1998, 3, p. 324; Jérôme
Hélie, 2001, p. 146).
Austria, alături de Prusia și Rusia, a participat la două din
cele trei împărțiri ale Poloniei (1772, 1793 și 1795), obținând
Galiția și alte teritorii (Jérôme Hélie, 2001, p. 149).
3.3.2. Despotismul luminat (1740-1790)
Maria Tereza reușește, alături de miniștrii, Haugwitz,

autorul reformelor din 1749, Kaunitz, autorul reformelor din 1761,
să dezvolte centralizarea statului austriac (Milano, Ungaria și Țările
de Jos își păstrează instituțiile). Maria Tereza crează un Consiliu de
Stat care ia deciziile importante, o Curte Supremă de Apel, un
Comisariat de război, un director de interne care să controleze
afacerile politice și financiare. A avut loc unificarea financiară,
bugetele autonome ale diferitelor posesiuni au fost suprimate,
cheltuielile și veniturile au fost centralizate la Viena, totul
administrat de o Curte de Conturi, iar o bancă de stat va emite
bilete (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget,
2009, II, p. 674).
Pe plan intern, Maria Tereza este un alt monarh din perioada
modernă care și-a câștigat faima de despot luminat. Ea și-a propus să
inițieze reforme menite să modernizeze statul austriac. Mai precis, a
încurajat industria, a dezvoltat un sistem de guvernare centralizat,
mai rațional și mai eficient, a promovat ideea de supunere a întregii
populații în primul rând față de autoritatea centrală și abia pe urmă
față de comunitatea locală, a restrâns privilegiile nobilimii și a redus
obligațiile țărănimii față de aceasta (John R. Barber, 1998, p. 87).
În pofida acestor măsuri de modernizare a societății, Maria
Tereza s-a arătat extrem de prudentă. Fiul ei, Iosif al II-lea (1780-
1790), care a guvernat împreună cu mama sa (din 1765, co-regent,
dar și împărat Romano German, după moartea împăratului Francisc
al I, tatăl său), a dorit să pună capăt acestor ezitări în privința
reformei, susținând ideea revoluționară de a desființa ordinele sau
rangurile sociale și de a transforma societatea în clase dominante
ereditare și clase de jos (John R. Barber, 1998, p. 87).
Iosif al II-lea a considerat că un monarh trebuie să dețină
puteri absolute, așadar, în momentul când a rămas singur pe tron, a
inițiat ample măsuri înnoitoare. A acționat împotriva vechiului
53
sistem social, eliberând iobagii de pe domeniile imperiale. Cu toate

acestea, nu a reușit să abolească structurile aristocratice (John R.
Barber, 1998, p. 87).
Iosif al II-lea a atacat cu și mai mare virulență Biserica
catolică, anulând privilegiul Bisericii de a cenzura presa, a
transformat o parte din proprietățile acesteia în fonduri pentru
dezvoltarea învățământului și a instituit o mai mare libertate de cult
religios. A promovat din 1781 toleranța religioasă cu privire la
protestanți și ortodocși și a permis ascensiunea socială a evreilor.
Numită josefinism, atitudinea sa față de catolicism a fost apropiată
de anglicanism: s-a străduit să i-a sub controlul său un cler pe care
l-a dorit cât mai departe de Roma. Alte măsuri de modernizare a
imperiului vizau reducerile cheltuielilor inutile și simplificarea
activității statului. În anumite teritorii aflate sub stăpânire austriacă,
aceste măsuri au cauzat reacții extrem de ostile (Ungaria, Boemia,
Țările de Jos – revoltă în 1789). Majoritatea reformelor inițiate de
Iosif al II-lea nu au rezistat prea mult după moartea împăratului
(John R. Barber, 1998, pp. 87-88).
Între 1835-1848, Metternich (cancelar, 1809-1848) a fost

împuternicit să aplice politica represivă în Imperiul Habsburgic,
întrucât Ferdinand I, împăratul Austriei în această perioadă, nu a
avut capacitatea intelectuală să exercite vreo autoritate. Metternich
și-a concentrat toate eforturile în direcția reprimării protestatarilor.
Categoriile care l-au preocupat pe cancelar au fost: masele țărănești
împovărate de obligațiile feudale, micile contingente de muncitori
săraci din industrie, liberalii din clasa de mijloc și naționaliștii din
fiecare subdiviziune etnică a statului (John R. Barber, 1993, p. 208)
(John R. Barber, 1993, p. 208).
Sursele nemulțumirilor față de politica lui Metternich în
Germania a fost aceleași ca și în Austria (soluția adoptată a fost
represiunea) (John R. Barber, 1993, p. 208).
Austria nu și-a mai revenit din șocul Revoluției de la 1848-
1849, pe plan intern a fost aproape paralizată .
Odată cu crearea Imperiului german în 1871, împăratul din
dinastia de Habsburg a rămas la cârma unui imperiu cu o
numeroasă populație germană în nord, dar cu multe grupuri etnice.
Naționalitatea maghiară, cea mai puternică după cea germană, a
câștigat o poziție privilegiată în 1867, după care a preluat controlul
asupra problemelor interne din porțiunea numită Transleithania
(împăratul habsburgic recunoscut ca rege). Astfel, Imperiul
habsburgic s-a transformat în monarhie dualistă: Austro-Ungaria
(John R. Barber, 1993, p. 297).
După ce au câștigat drepturi ca naționalitate, maghiarii au
refuzat categoric să acorde aceleași privilegii celorlalte minorități
etnice (croați, români, sârbi, slovaci) de pe teritoriul regatului
ungar. Maghiarii au încercat să impună acestor grupuri limba și
cultura maghiară, practicând o politică de maghiarizare (John R.
Barber, 1993, pp. 297-298).
Majoritatea germană din zona austriacă a imperiului a adoptat
o politică mai tolerantă față de minorități, dar habsburgii au refuzat
categoric să acorde și altor naționalități statutul special de care s-au
bucurat maghiarii. Cehii, au luptat în zadar pentru aceeași poziție
54
privilegiată. Slavii din sud au reprezentat o mare problemă pentru

Austria, întrucât grupul lor etnic a format un stat național al Serbiei
la granița sudică a Imperiului Habsburgic. Ungaria a blocat orice
proiect de federalizare a monarhiei bicefale (John R. Barber, 1993,
p. 298).
Împăratul Frantz Iosif (1848-1916), contând pe fidelitatea
țăranilor, a acordat sufragiul universal în 1907 (Serge Bernstein,
Pierre Milza, 1998, 4, p. 262).
- Războaiele Imperiului Habsburgic în vestul și sud-estul Europei în secolul al XVIII-lea;

- Absolutismul luminat în timpul Mariei Tereza;
- Reformele absolut-luminate realizate de Iosif al II-lea;
- Conservatorismul austriac în secolul al XIX-lea.
Absolutism luminat
Posesiuni ereditare
Diplomă
Habsburg
Pragmatica Sancțiune
1. Care au fost cele mai importante conflicte la care a participat Imperiul Habsburgic în vestul
Europei în secolul al XVIII-lea?
2. Cum se manifestă societatea austriacă în raport cu reformele absolutist-luminate întreprinse
de Iosif al II-lea?
3. Care sunt cele mai importante reforme luminate adoptate de Iosif al II-lea?
4. Prezentați reacția minorităților din cadrul Imperiului Habsburgic în secolul al XIX-lea.
55
Evul Mediu la Secolul Luminilor, traducere de Corneliu Almășanu, Editura Univers Enciclopedic
Gold, București.
56
Unitatea de studiu 4. PRUSIA ÎN SECOLELE XVII-XIX – ELECTORAT ȘI REGAT,

REFORME
52 4.1. Introducere
4.3.2. Absolutismul luminat (1740-1786)
57
4.1.Introducere
Prusia, celălalt mare stat al Europei Centrale, se afla la nord de

Austria și era alcătuit din teritorii disparate, dar în mai mică măsură
decât posesiunile Imperiului Habsburgic. În plus, majoritatea
populației din Prusia era de origine germană, nu eterogenă din punct
de vedere etnic. Printre statele germane, Prusia a fost cea care în
secolul al XVII-lea s-a detașat vizibil, prin organizare și forță
militară (John R. Barber, 1998, p. 88).

– cunoașterea evoluției statului prusac în secolul al XVII-lea;
– definirea termenilor de forță militară, funcționar,
elector ș.a.;
– cunoașterea reformelor absolutist-luminate din
secolul al XVIII-lea ;
– cunoașterea evoluției statului prusac până în prima jumătate
a secolului al XIX-lea;
– definirea termenilor de forță militară, Zollverein, junkers
ș.a.;
– cunoașterea etapelor unificării germane (1864-1871);
– definirea conceptului de națiune germană în epoca modernă.

– studenţii vor putea să definească termeni precum forță
militară, funcționar, elector ș.a.;
– studenţii vor putea să diferențieze evoluția Prusiei de cea a
Austriei în secolul al XVIII-lea;
caracteristicile regimului politic prusac din secolul al
XVIII-lea;
care influențează dezvoltarea Prusiei;
– studenţii vor putea să definească termeni precum forță
militară, Zollverein, junkers ș.a.;
– studenţii vor putea să diferențieze evoluția Prusiei de cea a
Austriei în prima jumătate a secolului al XIX-lea;
caracteristicile regimului politic german după unificare
(1871-1914);
care influențează dezvoltarea Imperiului German.
58
PRUSIA ÎN
SECOLELE XVII-XIX – ELECTORAT ȘI
REGAT, REFORME
- 2 ore
Baza a constituit-o Marca de Brandenburg, pe care împăratul

Sigismund a dat-o în 1415 lui Frederic de Hohenzollern, burgrav de
Nürnberg, pentru fapte eroice pe câmpul de luptă. De pe malul stâng
al Elbei, extinzându-se dincolo de Oder, margrafii, apoi electorii de
Hohenzollern, profitând de drumurile comerciale care se aflau pe
domeniile lor, dar și de hărnicia oamenilor, au mai alipit estul
ducatului Prusiei (1657, care a fost vasal coroanei poloneze) și
provinciile Mark, Kleve, Ravenstein, pe Rinul inferior, și
Ravensberg, pe Weser. Toate aceste teritorii au devenit un tot unitar
Frederic Wilhelm (1640-1688), marele elector, prin pacea
westfalică, a obținut arhiepiscopatul de Magdeburg și episcopatele
Halberstadt, Minden și Cammin, precum și o parte a Pomeraniei.
Curând, aceste teritorii acoperite de nisipuri și bălți au devenit
pământ fertil, brăzdat de drumuri solide și canale navigabile. În afară
de Berlin, o serie de orașe ca Magdeburg, Halle, Frankfurt pe Oder,
Spandau, Minden, Postam se dezvoltă economic și demografic. La
moartea marelui elector, Prusia avea o administrație solidă, o balanță
excedentară și o armată (inclusiv marină) modernă și numeroasă,
comparativ cu proporțiile statului (Nicolae Ciachir, 1996, I, pp. 178-
179).
Urmașul marelui elector, Frederic al III-lea (1688-1713) a
oferit împăratului Leopold I (1658-1705) suma de 6 milioane de
taleri pentru a-l recunoaște ca rege al Prusiei. Cu aprobarea
împăratului și profitând de faptul că statele europene erau ocupate,
unele cu succesiunea spaniolă, iar altele cu Războiul Nordului (1700-
1721, dintre Suedia și Rusia), la 15 ianuarie 1701, la Königsberg, a
fost proclamat regatul Prusiei, iar la 18 ianuarie a avut loc
încoronarea ca prim rege al Prusiei, sub numele de Frederic I (titlu
confirmat prin tratatul de la Utrecht, 1713). La Utrecht, Prusia a
obținut Gelder, Neufchâtel, iar în urma păcii de la Stockolm (1720,
Prusia a luptat în Războiul Nordului împotriva Suediei) a căpătat cea
mai mare parte a Pomeraniei Apusene și gurile Oderului, cu
importantul port Stettin (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 179).
Frederic Wilhelm I (1713-1740) a ajuns pe tron la vârsta de 25
de ani, supranumit și ”regele-sergent”, autoritar până la violență și
brutal, dar remarcabil organizator, a creat o armată puternică, perfect
instruită și echipată, fără să știrbească interesele economice ale
nobililor, a impus întreaga populație a țării la impozite sau taxe, a
favorizat industria și comerțul, a adus în țară pe toți cei supuși
persecuțiilor religioase, regatul prusiei devenind un stat bine
organizat, administrat și cu finanțe solide (Nicolae Ciachir, 1996, I, p.
59
179).
Frederic Wilhelm I a acordat atenție specială armatei,
mărindu-i efectivele de la 40 000 la 80 0000 (a patra armată a
Europei), a recrutat multe cadre militare de peste hotare, mai ales
ofițeri din Elveția și soldați din Franța, Olanda, Spania, Polonia,
Lituania, iar în 1733 a instituit serviciul militar obligatoriu. Metodele
de instrucție au fost deosebit de severe, imprimând soldaților o
disciplină de fier, care i-a folosit urmașului său, Frederic al II-lea.
Renumit pentru zgârcenia sa, și-a alungat majoritatea curtenilor, a
limitat importul, îi bătea personal pe supușii care nu munceau,
afirmând că regii trebuie să fie harnici și muncitori, altminteri nu
meritau să stea în fruntea celorlalți oameni (Nicolae Ciachir, 1996, I,
pp. 179-180; P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S.
Pillorget, 2009, II, p. 675).
A înființat Direcțiunea Generală a Finanțelor, a Războiului și
Domeniilor (1723), condusă de guvern, a contribuit la centralizarea
aparatului de stat și la uniformizarea administrației. A creat un
puternic stat absolutist, cu vistieria plină și o armată puternică,
deschizând fiului său și Prusiei drumul spre rangul de mare putere
europeană (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 180).
Absolutismul luminat (1740-1786)
Frederic al II-lea (1740-1786), născut în 1712, fiul mai mare al

Regelui-sergent, s-a dovedit a avea calități intelectuale de excepție. A
fost educat de un hughenot din refugiu, nu a vorbit și nu a scris decât
în limba franceză. După un conflict cu tatăl său, a fost chiar și închis,
a urcat pe tron în 1740. Foarte cultivat și interesat atât de științe, cât
și de literatură, l-a adus pe Voltaire la Berlin, dar se ceartă cu el.
Geniul său militar și simțul său de om de stat de tip prusac îi permit
să transforme o țară săracă și slab populată într-o mare putere
Pentru a consolida aparatul de stat, Frederic al II-lea s-a sprijinat
pe o nobilime de funcționari. Marile reforme pe care le-a întreprins
fac din el modelul despotului luminat: învățământ primar obligatoriu,
libertatea religioasă, suprimarea torturii. A naționalizat domeniile
regale, care au constituit până atunci patrimoniul dinastiei de
Hohenzollern și și-a oprit un venit anual de 220 000 de taleri (circa
5% din veniturile domeniilor respective) (Jérôme Hélie, 2001, p.
150; Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 181).
Deși a păstrat, în mare parte, aparatul de stat al tatălui său, l-a
modernizat și adaptat la noile condiții existente ale Prusiei. A înființat
noi departamente – ca cel pentru manufactură și comerț (1740),
special pentru armată (1746), al vămilor (1766), pentru mine și
siderurgie (1768), cel ferestier (1770) –, reorganizate finanțele
statului. Documentele interne erau scrise în limba germană, iar cele
externe în franceză (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 181).
În 1748 a apărut Codex Fridericeanus Machinus, în care au fost
expuse normele juridice ale Prusiei. A fost abolită tortura, a interzis
bătaia țăranilor cu toiagul (1749), a redus numărul condamnărilor la
moarte, a abolit unele modalități de execuție barbară și a poruncit să
se aplice pedepse mai ușoare pentru delicte de încălcare a
proprietății, dacă erau comise din nevoie, a înființat un azil pentru
muncitorii mutilați (Nicolae Ciachir, 1996, I, pp. 181-182).
A continuat politica de colonizare, din Saxonia, Hessa, Holstein,
60
Pomerania suedeză, dar și din Boemia, Polonia etc., numărul

coloniștilor a ajuns la cca 300 000 de persoane (57 075 de familii).
La recensământul din 1775, Prusia avea o populație de 4 500 000 de
locuitori (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 182).
În 1886, armata a crescut la 200 000 de soldați (Jérôme Hélie,
2001, p. 150). S-au construit cazărmi speciale, o clădire pentru
invalizii de război, școli de cadeți pentru viitorii ofițeri (nobili), s-au
ținut manevre periodice, armata prusacă, mai ales infanteria,
devenind prima din Europa, recrutarea se făcea din rândurile
soldaților, iar instrucție s-a făcut și pe timp de pace (Nicolae Ciachir,
1996, I, p. 183).
Sectorul predominant al economiei prusace a fost agricultura
(80% din populație), industria manufacturieră a făcut progrese,
alături de cea textilă și a armelor de foc, a producției de fier, a
minereurilor. A fost creată la Berlin o Bancă a Prusie (Nicolae
Ciachir, 1996, I, p. 183).
A stimulat cultura, știința, învățământul și a admis orice
religie și confesiune. Cei 46 de ani de domnie au marcat o etapă
importantă în ascensiunea statului prusac ca putere europeană.
În 1848, armatele monarhiste prusace și austriece au înfrânt
mișcarea liberal-naționalistă de unificare a Germaniei. În 1850,
regele Prusiei, Frederic-Wilhelm al IV-lea, a încercat să formeze o
Germanie reacționară parțial unificată, care excludea Austria, dar
Habsburgii au blocat această inițiativă conservatoare de realizare a
unui stat național. În 1848, liberal-naționalismul a suferit o
înfrângere completă, însă aproape imediat după aceea o nouă
mișcare naționalistă conservatoare sub conducere prusacă și-a
început marșul spre victorie (John R. Barber, 1993, p. 234).
Eșecul din 1850 nu a făcut să dispară aspirațiile naționale la

Berlin. Austria a fost conștientă de acest lucru și întreaga sa politică
de după Olmütz (retragerea forțată a Prusiei din Alianța restrânsă,
1851) a avut ca scop să capteze acest curent unificator (Serge
Austria a dispus de un atu forte: Confederația germană și Dieta
acesteia, reinstaurată în 1850, a cărei președinție o deține (Dieta
instrumentul politicii austriece în Germania). Cu toate acestea,
eforturile sale au fost zadarnice în fața hotărârii delegatului prusac în
Dietă, Otto von Bismarck, care a decis să saboteze toate acțiunile
austriece. Bismarck, pentru a câștiga încrederea țarului, a făcut în așa
fel încât Dieta a împiedicat Austria să intervină în Războiul din
Crimea alături de aliați. Prusia a continuat să se consolideze, iar în
1845, în ciuda opoziției Austriei, a reușit să reînnoiască uniunea
vamală cu statele germane (Zollverein, 1919) și chiar să o extindă
continuând să excludă Austria. Prusia, datorită teritoriilor rhenane
(Ruhr-Krupp și Saar), a beneficiat din plin de dezvoltarea industrială
din Europa de Nord și de Vest de la mijlocul secolului al XIX-lea
(Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, pp. 154-155).
În 1862, Wilhelm I (1861-1888) l-a numit prim-ministru pe
Otto von Bismarck, cu scopul de a lansa un contraatac asupra
Parlamentului prusac care a refuzat programul de modernizare și
dezvoltare a armatei. Bismarck a impus în mod dictatorial legea celor
trei ani de serviciu militar, a perceput taxe prin decrete și a făcut ca
61
legea bugetului să fie votată de Camera Nobililor, iar constituția a

devenit o caricatură. Bismarck a intenționat să promoveze în
continuare modernizarea economică și a acceptat aparențele unei
guvernări parlamentare pentru a câștiga adeziunea clasei mijlocii (nu
avea aceeași gândire cu celalți junkeri) (Serge Bernstein, Pierre
Milza, 1998, 4, pp. 155-156).
După triumful asupra Parlamentului, Bismarck a aplicat
Realpolitik în conjunctura politică din 1863, când regele Cristian al
IX-lea al Danemarcei (1863-1905) și-a manifestat intenția de a anexa
ducatul de Schleswig (regele Danemarcei a posedat cu titlu de
proprietate personală, trei ducate în sudul Peninsulei Iutlanda;
Schleswig, Holstein și Lauenburg, populate de germani, cu excepția
ducatului Schleswig-populație mixtă germano-daneză, iar celelalte
două făceau parte din Confederația Germană). Bismarck s-a folosit
de pretextul succesiunii la tronul Danemarcei (după moartea lui
Fredrric al VII-lea), reușind să atragă Austria într-un război la
sfârșitul căruia statul scandinav a renunțat la cele trei ducate (1864).
După tratatul de pace de la Viena (1864), Convenția de la Gastein
(1865) a stabilit: Austria să anexeze Holstein, iar Prusia Schleswig și
Lauenburg, chiar și administrarea portului Kiel din Holstein, cu
dreptul de a construi un canal care să lege Baltica de Marea Nordului
(John R. Barber, 1993, p. 237).
Holsteinul a devenit o sursă de conflicte între Prusia și Austria.
În 1863, Bismarck a încercat să obțină sprijinul Rusiei, contribuind la
reprimarea rebelilor polonezi care au dorit să pună capăt dominației
ruse în patia lor. În octombrie 1865, Bismarck a luat inițiativa de a se
întâlni cu Napoleon al III-lea la Biarritz, singurul suveran capabil să
îi facă probleme într-un viitor război cu Austria, să încline balanța
într-o parte sau alta, deoarece Prusia conta pe neutralitatea Rusiei, iar
de Anglia nu se temea. Se poate bănui că Bismarck a primit acordul
împăratului în schimbul promisiunii unor teritorii pe fluviul Rin.
Alianța cu Italia s-a încheiat în aprilie 1866, iar din acest moment,
Bismarck putea fi sigur că nu va fi deranjat în explicația pe care o va
avea cu Austria (John R. Barber, 1993, p. 238). În aprilie 1866,
împăratul Austriei, Frantz Iosif, a ajuns la concluzia că Prusia nu i-a
lăsat nicio opțiune decât războiul. Acțiunile provocatoare ale lui
Bismarck în Schleswig-Holstein și în Dieta (Adunarea) Confederației
Germane justificau pe deplin războiul. În urma unei dispute din
ducate, survenită în iunie 1866, Bismarck a trimis trupe în Holstein,
iar Austria a cerut Dietei să aprobe intervenția militară împotriva
Prusiei, dar Bismarck a interpretat votul adunării drept o declarație
de război (John R. Barber, 1993, p. 234).
Reformele militare ale regelui au dus la crearea unei armate
numeroase și bine organizate. Armata a fost modernizată cu puști cu
tragere rapidă și cu baionetă, a beneficiat de un sistem modern de căi
ferate menit să-i asigure desfășurarea trupelor, dar și de telegraf
(John R. Barber, 1993, p. 234).
La 7 iunie, trupele prusace au invadat Holstein, iar Bismarck a
cerut o restaurare a Confederației Germane care să excludă Austria.
În afară de statele germane din nord, Majoritatea Dietei a votat de
partea Austriei, și la 11 iunie a luat hotărârea să ordone mobilizarea
generală împotriva Prusiei. Patru zile mai târziu, Bismarck a declarat
Confederația dizolvată. Confruntările decisive au avut loc la granița
austro-prusacă, câteva bătălii, după ce Saxa, Hanovra și Bavaria au
fost scoase din joc, apoi a urmat ciocnirea de la Sadowa (500 000 de
62
soldați, 3 iulie 1866) dintre trupele prusace, conduse de von Moltke,

și cele austriece, de von Benedeck. Împăratului Frantz Iosif nu i-a
mai rămas decât să încheie pacea (Praga, 23 august 1866): a
consfințit victoria prusacă și eliminarea statului austriac din
Confederația Germană (dezmembrată), iar Holsteinul a fost cedat
Prusiei, ca și Veneția Italiei (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4,
pp. 161-162).
După excluderea Austriei din treburile interne germane,
Bismarck a creat o nouă structură politică, Confederația Germaniei
de Nord, prin care cea mai mare parte a Germaniei a ajuns sub
controlul Prusiei. Statele germane din nord au format, cum s-a arătat
mai sus, cu statul prusac (care a anexat Hanovra, Hesse-Kassel,
Nassau, Frankfurt) Confederația Germană de Nord (unde regele
Prusiei a devenit președintele federației, autoritate deplină asupra
politicii externe și a forțelor armate), iar cele din sud (Hessa
Darmstadt, Bavaria, Württemberg și Baden, sud de Main) au rămas
independente datorită intervenției franceze, dar au semnat cu Prusia
acorduri care stipulau că în caz de război, armatele acestora vor intra
sub comanda regelui Prusiei și își trimit delegații într-un ”parlament
vamal” din Zollverein, reprezentând un nou punct de reper pe drumul
realizării unității germane (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4,
pp. 162; John R. Barber, 1993, p. 239).
Din acest moment, politica lui Bismarck a fost bine definită, el
avea nevoie de un război național pentru a pune definitiv Germania
sub autoritate prusacă, ideal fiind ca acest război național să fie
îndreptat împotriva Franței, dușmanul ereditar și principalul obstacol
în calea unificării (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, pp. 162).
Napoleon al III-lea, a așteptat recompensa după 1866,
cerândmalul stâng al Rinului și teritoriile care se aflau sub autoritatea
Hessenului și a Bavariei. Bismarck a comunicat această cerere
statelor respective în așa fel încât să discrediteze Franța în ochii
statelor din germania de sud. Încurajat de Bismarck, împăratul a pus
la punct un proiect de anexare a Belgiei și Luxemburgului, care a
ajuns la Berlin și a fost scos în momentul 1870 pentru a îndepărta
orice veleitate de alianță între Franța și Anglia (Serge Bernstein,
Pierre Milza, 1998, 4, pp. 163).
Problemele din Spania au servit ca detonator al conflictului
franco-german. În septembrie 1868, regina Isabela a II-a a fost
alungată de revoluție, iar generalul Prim s-a gândit să ofere tronul
spaniol vacant prințului Leopold de Hohenzollern, vărul lui Wilhelm
I. Leopold a fost convins de Bismarck să accepte propunerea făcută,
iar vestea a explodat la Paris ca un trăsnet, pe 2 iulie 1870. La
intervențiile personale ale luiu Napoleon al III-lea și ale diplomaților
francezi s-au adăugat presiunile țarului Alexandru al II-lea, ale
reginei Victoria, ale regelui Belgiei, așa încât Wilhelm I, speriat, a
retras candidatura rudei sale. Gramont l-a însărcinat pe ambasadorul
de la Berlin, Benedetti, să ceară regelui Prusiei, care se afla la Ems
pentru o cură de ape, promisiunea că o astfel de candidatură nu va
mai avea loc. Wilhelm I, considerând problema încheiată, a refuzat
să ia un angajament și l-a concediat politicos pe trimisul francez,
după care a trimis o telegramă lui Bismarck, pe care l-a informat
despre ce s-a întâmplat. Bismarck, fără să schimbe sensul telegramei,
a rezumat-o în așa fel încât cererea franceză a devenit o obrăznicie,
iar răspunsul regelui un umilitor refuz de a-l primi pe ambasador
(telegrama a fost publicată) (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4,
63
pp. 164).
Interpretarea dată telegramei de la Ems a accentuat în ambele
țări o atitudine favorabilă războiului, iar la 19 iulie 1870, Franța a
declarat război. Curând după declarația de război, trupele franceze
(conduse de împărat) au pătruns pe teritoriul german, ieșind
victorioase într-o mică confruntare. Trei armate moderne ale alianței
(toate statele germane s-au aflat alături de Prusia) germane au
replicat printr-un atac fulgerător. Într-o lună, de pe 2 august pe 4
septembrie, imperiul francez a dispărut. Alsacia și Lorena au fost
ocupate după primele bătălii de la frontiere. Mareșalul Bazaine s-a
lăsat asediat în Metz împreună cu cea mai bună armată franceză.
Mac Mahon și împăratul au încercat o manevră pentru a elibera
orașul Metz, dar acționează atât de încet încât lasă timp germanilor
să încercuiască la Sedan ultima armată franceză. Aceasta capitulează
pe 2 septembrie, lăsând Franța fără apărare militară, iar împăratul
făcut prizonier. Rezistența franceză a eșuat în fața armatei germane,
iar la 28 ianuarie 1871, Franța a capitulat. În Sala Oglinzilor, la 18
ianuarie 1871, conducătorii tuturor statelor germane s-au întrunit ca
să îl proclame pe Wilhelm I împărat al noii națiuni. În urma păcii de
la Frankfurt, din 10 mai 1871, Franța a fost obligată să plătească
Germaniei 200 000 000 de franci și să cedeze Alsacia și Lorena
(John R. Barber, 1993, p. 241).
În calitate de cancelar al Germaniei, Bismarck a dezvoltat un

sistem autoritar, bazat pe sprijinul maselor, pe care l-a pus în aplicare
în numele suveranului său, Împăratul Wilhelm I, între 1871 și 1890
(John R. Barber, 1993, p. 280).
Constituția germană, adoptată în aprilie 1871, a instituit o
structură parlamentară care a dat aparențele unei guverneri cu
adevărat reprezentative, Camera superioară (Bundesrat), era alcătuită
din reprezentanți separați pentru state separate ca Prusia și Saxonia,
care s-au unit în 1871, iar Camera inferioară (Reichstag), aleasă prin
sufragiu universal masculin, avea puterea de a aproba sau respinge
bugetul național și de a ratifica sau nu legile (John R. Barber, 1993,
p. 280).
După crearea statului German, războiul nu a mai intrat în
vederile lui Bismarck, prin urmare a manevrat de așa natură situația
încât să păstreze pacea în Europa (John R. Barber, 1993, p. 282).
În nou-creata Germanie, ca și mai înainte în Prusia, Bismarck a
acceptat necesitatea anumitor schimbări ale vechii tradiții, de pildă
acordarea unui rol politic mai important elementelor sociale până
atunci ignorate de către aristocrație. Totuși, cancelarul a urmărit să
asigure supremația junkerilor prusaci și a dinastiei monarhice în
Germania, și s-a pregătit să lupte cu îndârjire împotriva oricăror
amenințări la adresa acestor cauze (John R. Barber, 1993, p. 282).
Bismarck i-a considerat pe creștinii luterană, religia majoritară
din Germania, ca fiind cetățeni loiali, în schimb pe catolicii aproape
la fel de numeroși i-a socotit periculoși, văzând în ei niște potențiali
trădători. Partidul Catolic de Centru din Germania sau alți supuși ai
Papei s-ar fi supus împăratului în cazul în care șeful Bisericii
Catolice (Universală) ar fidictat altceva?. Bismarck a declanșat o
”luptă pentru civilizație” (Kulturkamf), care să se asigure că și
catolicii se vor supune conducătorului german. Campania
64
anticatolică a cancelarului a început în 1872. Printre măsurile luate

de el pentru a anula influența conducătorilor Bisericii s-au numărat:
desființarea dreptului clerului de a formila critici la adresa statului și
interzicerea doctrinei iezuite și a misionarismului, închiderea școlilor
finanțate pentru cler, obligându-i pe oamenii bisericii să frecventeze
instituții laice de învățământ, obligativitatea legalizării de către stat a
căsătoriilor (John R. Barber, 1993, p. 282).
După catolici, au urmat socialiștii (chiar dacă erau moderați),
care au fost acuzați că ar fi complotat să-l asassineze pe împărat și
Bismarck a cerut dizolvarea Partidului Social-Democrat (”inamicul
public”). Legea antisocialistă (adoptată cu ajutorul Partidului Liberal
burghez) a fost adoptată în 1878, rămânând în funcție până în 1890
(John R. Barber, 1993, p. 283).
Bismarck a oferit cel mai generos program european de
îmbunătățire a calității vieții, cu scopul de a-și asigura sprijinul
cetățenilor. Legea din 1882 a stipulat un program de asistență în caz
de boală pentru toți muncitorii (suma achitată de angajați și patroni),
după șapte ani s-a pus la punct un program de acordare a pensiei de
bătrânețe, iar în 1884, a fost instituită o asigurare în caz de accidente
pentru muncitori (costurile suportate de patroni). Bismarck a
promovat cu succes dezvoltarea comerțului și industriei (John R.
Barber, 1993, p. 284).
În 1890, Wilhem al II-lea (1888-1918) l-a obligat pe Bismarck
să-și dea demisia, iar din acel moment, cancelarii împăratului au
primit ordine numai de la suveran. Anumite politici inițiate de
Bismarck au rămas în vigoare, dar măsurile împăratului vizând
extinderea armatei și construirea unei flote mai bune decât cea
engleză au creat imaginea unei Germanii agresive și militariste, pe
care bătrânul cancelar a avut grijă ă o evite (John R. Barber, 1993, p.
284).
Autoritarismul popular al lui Bismarck și al succesorilor săi a
realizat în scurt timp un stat modern, deosebit de puternic și prosper
(John R. Barber, 1993, p. 284).
Încercarea insistentă a lui Bismarck de a forța procesul de
integrare prin presiuni administrative asupra ”dușmanilor imperiului”
(catolicii, socialiștii și polonezii – politica de germanizare din 1886)
a întreținut o anumită tensiune, care a condus de altfel la prăbușirea
imperiului, după înfrângerea din 1918 (Immanuel Geiss, 2002, 453).
La acestea s-au adăugat tensiunile structurale din vestul
puternic industrializat, sudul liberal-catolic și estul, agrar (bastionul
în Prusia). Încrucișarea complexă a factorilor economici, sociali,
politici și ideologici (industrial-agrar; nobilime-burghezie de diverse
orientări – muncitorime socialistă fără puncte de vedere unitare,
conservatori-liberali-PSD etc.) au condus pe plan intern la un
echilibru de forțe paralizant: aceasta a blocat ieșirea din umbra
compromisului tensionat și conflictual de la 1871 prin evoluția
monarhiei imperiale, limitat constituționale, fie către monarhia
parlamentară (Anglia), fie către Republică (Franța), fie către
monarhia absolută (Rusia). Încercarea germanilor dea ieși din poziția
intermediară dintre Vest și Est a provocat război și prăbușirea
imperiului (Immanuel Geiss, 2002, 453).
65
-Evoluția statului prusac în secolul al XVII-lea;

-Rolul regilor Frederic Wilhelm I și Frederic al II-lea în dezvoltarea statului prusac în secolul al
XVIII-lea;
-Reformele absolutist-luminate ale lui Frederic al II-lea;
-Evoluția statului prusac în prima jumătate asecolului al XIX-lea;
-Rolul lui Otto von Bismarck în unificarea Germaniei (1864-1871);
-Guvernarea și reformele lui Bismarck după crearea Imperiului German (1871);
-Politica lui Wilhelm al II-lea față de Europa.
Forță militară
Funcționar
Elector
Forță militară
Zollverein
Junkers
1. Care sunt cele mai importante reforme realizate de Frederic al II-lea?

2. Prezentați cele mai importante cuceriri teritoriale din secolele XVII-XVIII.
3. Premisele dezvoltării statului prusac în secolul al XVII-lea.
4. Proclamarea regatului Prusiei.
6. Care sunt etapele unificării Germaniei (1864-1871)?
7. Prezentați cele mai importante reforme realizate de Bismarck după unificarea Germaniei.
8. Prezentați politica lu Bismarck față de Biserica Catolică germană.
9. Proclamarea Imperiului German (18 ianuarie 1871).
66
Unitatea de studiu 5. STATELE ITALIENE ÎN SECOLELE XVII-XIX –

FĂRÂMIȚARE ȘI DEGRADARE, UNIFICAREA
67
55 5.1. Introducere
5.3.1. Fărămițare și degradare (secolul al XVII-lea)
5.3.2. Absolutismul luminat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
5.3.4. Situația internă a Italiei (1870-1914)
68
5.1. Introducere
Profitând de fărămițarea și dezbinarea politică a diferitelor stătulețe

de pe teritoriul Peninsulei Italice, francezii, spaniolii și austriecii au
transformat-o într-o arenă de luptă, în timp ce Imperiul Otoman a
ocupat posesiunile Veneției și Genovei din Marea Neagră,
Mediterană și Adriatică. În ciuda acestor condiții, Peninsula Italică
a rămas o zonă bine populată a Europei, atingând circa 13 000 000
de locuitori la începutul secolului al XVII-lea (Nicolae Ciachir,
1996, I, p. 131).

– cunoașterea trăsăturilor sistemului politic din Peninsula
Italică;
– definirea termenilor de Republică, burghezie, Renaștere,
Umanism, Comună, Risorgimento, latifundia ș.a.;
– cunoașterea situației socio-economice din Peninsula Italică;
– definirea conceptelor de Renaștere și Umanism;
– cunoașterea regimului politic din Piemont/Sardinia la
mijlocul secolului al XIX-lea;
– cunoașterea și analizarea etapelor unificării Italiei (1859-
1870);
– Cunoașterea regimului politic italian după unificare (1870-
1914).

Republică, burghezie, Renaștere, Umanism, Comună,
Risorgimento, latifundia ș.a.;
– studenţii vor putea să diferențieze realitățile politico-
sociale din Peninsula Italică față de cele din Europa
apuseană din secolele XVII-XVIII;
caracteristicile dezvoltării politico-socio-culturale din
Peninsula Italică;
care influențează societatea italiană;
– studenţii vor putea să facă diferența între procesul de
unificare și mișcarea națională/Risorgimento din prima
jumătate a secolului al XIX-lea;
caracteristicile regimului politic din Italia după 1870.
Durata medie de studiu individual a unităţii STATELE ITALIENE
69
ÎN SECOLELE XVII-XIX – FĂRÂMIȚARE

ȘI DEGRADARE, UNIFICAREA - 2 ore
5.3.1. Fărămițare și degradare (secolul al XVII-lea)
Nivelul de dezvoltare economică, în secolul al XVII-lea, nu

era uniform: nordul și centrul erau dezvoltate, cu amprentă urbană
pronunțată (comerț, bănci), ateliere prospere și manufacruri, culturi
agricole intensive, mai ales în Toscana, Lombardia, Veneția și
Genova; în schimb, Piemontul, Statele Papale, Sardegna, Corsica,
Sicilia au rămas cu pronunțat caracter agrar și slabă dezvoltare
urbană, cu excepțiile de rigoare, orașul Napoli a atins la sfârșitul
secolului al XVIII-lea 400 000 de locuitori, fiind metropola cea mai
populată din Europa (Nicolae Ciachir, 1996, I, pp. 131-132).
Din punct de vedere politic, Peninsula Italică era fărămițată
într-o serie de state și stătulețe, cum ar fi: Republicile Venezia,
Genova, Siena, Lucca, San Marino, Ducatele Savoia, Toscana,
Milano, Mantova, Parma, Modena, Ferrara, Urbino, Statul
Pontifical și Regatul celor Două Sicilii. Regatul celor Două Sicilii,
Ducatul Milano, Sardegna, în secolul al XVII-lea erau stăpânite de
spanioli, care au contribuit la consolidarea sau la restaurarea unui
regim absolutist, unde Biserica Catolică avea cuvântul hotărâtor
Ducatul de Savoia sau Piemontul (Torino) și-a menținut
independența printr-o politică de balanță între Spania și Franța;
concomitent s-a întărit în interior, instaurând puterea absolută.
Timp de secole, a fost un stat tampon, de tipul Navarrei sau
Lorenei, un fel de marcă de graniță, unde italiana a alternat cu
franceza. Piemontul a dus o politică fără prejudecăți, fiind când
aliatul Franței și al Spaniei, când al Austriei, iar prin păcile de la
Utrecht și Rastadt, a primit Monferrato, Alessandria și Sicilia și lui
Victor Amedeu al II-lea i s-a recunoscut titlul de rege. Această
situație favorabilă îi va permite să se întărească economic și politic
și să preia lupta pentru emanciparea națională a Peninsulei Italice și
crearea unui singur stat Italian (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 134).
Statul Papal era o monarhie teocratică cu sediul la Roma,
papa avea o dublă calitate: aceea de suveran italian și de șef al
creștinătății catolice. Papa Pius al VI-lea (1775-1798), în afară de
construirea unor palate, biserici, deschiderea unor muzee, a reluat
lucrările pentru desecarea mlaștinilor pontine și a efectuat o
reformă fiscală, simplificând impozitele (Nicolae Ciachir, 1996, I,
pp. 134-135).
Ducatul de Toscana, unde stăpâni erau Medici, încă din 1434.
Cosimo de Medici, cu sprijinul papalității, s-a încoronat la Roma,
în 1569, luând titlul de mare duce de Toscana. Astfel, Toscana a
devenit o monarhie ducală, absolută și ereditară, iar la stingerea
dinastiei Medici (1737), a fost încredințată lui Francisc al II-lea de
Lorena, soțul împărătesei Maria Tereza (Nicolae Ciachir, 1996, I, p.
136).
Venezia, bogata republică a dogilor, a trebuit să facă față mai
70
multor pericole, dar și flotelor portugheze, spaniole, iar, mai târziu,

și celor olandeze și engleze, pentru supremație, mai ales în Marea
Mediterană. După ce a dispărut amenințarea genoveză, s-a făcut tot
mai simțit pericolul otoman. În secolele XVII-XVIII decăderea
Veneției a fost mai vizibilă, chiar dacă la Karlowitz (1699) s-a aflat
în tabăra învingătorilor și i s-a recunoscut stăpânirea asupra
Peloponezului, a Insulei Lefkas și a câtorva orașe de pe coasta
dalmată. În Marea Mediterană i-a scăzut influența, datorită
concurenței olandeze și franceze, dar și piraților uscoci, care i-au
provocat greutăți în Marea Adriatică și chiar în Lagună, pirații din
Magreb i-au capturat vasele care aduceau mărfuri din Africa de
Nord sau treceau prin Gibraltar. Otomanii au recuperat Peloponezul
în urma războiului din 1714-1718 (pacea de la Passarowitz)
Veneția, politic, a rămas o republică aristocratică, puterea
aparținând nobilimii, legată de comerțul maritim, de operații
bancare și domenii funciare. Nobilimea a fost nevoită să facă față
revendicărilor sociale ale plebei (Senatul recunoaște principiul
libertății muncii din 1719), răscoalei nobilimii sărace (barnabotti),
care a amenințat în 1761 că lichidează regimul oligarhic.
Evenimentele s-au derulat rapid după izbucnirea Revoluției
Franceze, iar combinațiile lui Napoleon au dus practic la lichidarea
Republicii Veneția în 1797 (tratatul de la Campoformio) (Nicolae
Ciachir, 1996, I, pp. 137-138).
Republica Genova, la fel ca și în cazul Veneției, o mare parte
a nobilimii participa direct la comerțul maritim și la diferite
tranzacții bancare. Prin cumpărare de domenii și de titluri nobiliare,
o parte a vârfurilor orășenimii au pătruns în rândurile aristocrației.
Patriciatul ligur a fost mai conservator decât cel elvețian, de-a
lungul secolelor și-a păstrat pecetea originii feudale și nobiliare.
Ocolită de reformele din secolul al XVIII-lea, cu o industrie
clasică, paralizată de un regim corporativ, ineficace, redusă
teritorial la dimensiunile unui stat-oraș, încorsetată de prejudecăți,
doar puterea financiară i-a permis să reziste. Nemaiputând să facă
față răscoalelor în lanț, a cedat Corsica Franței în 1768, iar în urma
Congresului de la Viena (1815), a fost atribuită Piemontului
(Nicolae Ciachir, 1996, I, pp. 138-139).
5.3.2. Absolutismul luminat în a doua jumătate a secolului al

XVIII-lea
În Lombardia austriacă, în secolul al XVIII-lea, dezvoltarea a

continuat, s-a conturat acel primat al economiei care s-a menținut
până astăzi. Lombardia a profitat de pe urma progresului agrar
(câmpia inferioară a Padului a fost irigată, patria orezului, a livezilor,
a pășunilor artificiale și a creșterii animalelor pe scară largă, cultura
dudului), dar și a reformelor luminate (1760-1790) (Giuliano
Procacci, 1975, pp. 251, 254).
Nu a existat practic sector al vieții publice sau de stat care să
nu fi fost cuprins de reforme: teritoriul a fost împărțit în provincii și
comune, restructurată administrația locală. În 1765 a fost creat
Consiliul Superior al Economiei, înlocuit, în 1771, de un magistrat al
Camerei, ajutat de o Cameră de Conturi. Au fost reorganizate
finanțele, numeroase mănăstiri au fost desființate, iar veniturile lor au
fost încorporate vistieriei pentru a fi folosite la reorganizarea școlilor
71
publice, Compania lui Iisus a fost dizolvată și școlile ei închise, dar a

fost întărită universitatea din Pavia, citadelă a jansenismului italian,
au fost abolite corporațiile, a fost limitat regimul fideicomisurilor, a
fost suprimat Tribunalul Inchiziției, a fost efectuată reforma
monedei, impulsionată construcția de drumuri, dezvoltarea
comunicațiilor (sub Maria Tereza) (Giuliano Procacci, 1975, pp.
253-254).
Iosif al II-lea a continuat opera mamei sale: a fost remaniată
împărțirea teritorială a provinciilor, au fost modificate taxele vamale
și consfințită libera circulație a mărfurilor în interiorul statului, au
fost suprimate toate vechile ”corpuri”, constituite ale statulu, inclusiv
veneratul Senat, totul în cadrul unui centralism birocratic minuțios
(Giuliano Procacci, 1975, p. 255-256).
În Toscana s-au conturat reforme luminate în domeniul
economic, prin autorizarea exportului liber al grânelor din Maremma
(1738), limitat regimul fideicomisurilor și al bunurilor de mână
moartă, reglementate raporturile dintre stat și biserică, prin abolirea
cenzurii ecleziastice asupra cărților. Sub conducerea lui Petru-
Leopold (1765-1790) (viitorul împărat Leopold al II-lea) a fost
liberalizată vânzarea și cumpărarea pământurilor și a produselor
acestora, au desființate vămile interne, a fost restructurată
administrația, dar și structura fiscală (impozit funciar unic), au fost
desființate privilegiile ecleziastice (Giuliano Procacci, 1975, pp.
257-258).
În Modena, sub ducele Francesco al III-lea d' Este, s-au luat
măsuri împotriva instituției de mână moartă, au fost desființate
mănăstiri, s-a întocmit un nou cadastru (1778), pe baza căruia s-a
revizuit sistemul fiscal (Giuliano Procacci, 1975, p. 261).
În Regatul celor Două Sicilii (independent prin tratatul de la
Aachen, 1748, dinastia de Bourbon spaniolă) agricultura a profitat de
pe urma conjuncturii favorabile a secolului al XVIII-lea. Noul rege,
Carol de Bourbon (1734-1759), a avut o concepție înaltă despre
funcția de monarh: construcții monumentale (Palatul de la Caserta,
Palatul de la Capodimonte) și urbanistică, a impulsionat săpăturile
arheologice de la Pompei (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
Morineau, S. Pillorget, 2009, II, p. 671; Giuliano Procacci, 1975,
pp. 261, 264). Sectorul în care reformismul Bourbonilor a acționat a
fost cel al raporturilor dintre stat și biserică, imunitatea fiscală a
bunurilor ecleziastice a fost redusă, Inchiziția și dreptul de azil au
fost suprimate, bunurile a numeroase mănăstiri au fost confiscate,
mâna moartă a fost îngrădită. S-a făcut foarte puțin pentru
desființarea privilegiilor și abuzurilor feudale ale baronatului, pentru
a se reforma aparatul fiscal și administrativ, pentru a se lovi în
parazitismul capitalei Napoli (Giuliano Procacci, 1975, pp. 261,
264).
Ducatul de Parma (Dinastia de Bourbon spaniolă) a dus o
politică de reforme menită să lovească în privilegiile clerului și să
promoveze deschiderea de manufacturi (Giuliano Procacci, 1975, p.
267).
A existat și o Italie care a fost ocolită de reforme luminate:
Genova, Veneția, Piemont, Statul Papal.
În cursul mișcărilor de protest din 1830 și 1848, atitudinile

72
idealiste și metodele revoluționare au dus la eșecul naționaliștilor

italieni. În cele două decenii de după 1850, realismul politic rece și
puterea militară au condus în scurt timp la crearea națiunii moderne
italiene. După 1850, naționaliștii au sprijinit tot mai mult extinderea
autorității conducerii de stat, acceptând o restrângere a libertății
individuale în favoarea asigurării unității naționale (John R. Barber,
1993, p. 229).
Regatul Piemont/Sardinia, cuprinzând nord-vestul Italiei și
insula Sardinia de pe coasta de vest, s-a implicat în luptele de
eliberare națională din 1830 și 1848. Înfrângerea suferită în 1848-
1849, nu l-a împiedicat pe regele Victor Emanuel al II-lea (1849-
1878), să mențină forma de guvernare liberală instituită de tatăl său
(Il Statuto, constituția) (John R. Barber, 1993, p. 229).
Victor Emanuel a fost susținut în această acțiune de Camillo
Benso, conte de Cavour, fost director al ziarului Il Risorgimento,
ministru al agriculturii în cabinetul prezidat de d' Azeglio, apoi
prim-ministru în 1852, un maestru al Realpolitik (Serge Bernstein,
Pierre Milza, 1998, 4, p. 74; John R. Barber, 1993, p. 230).
Cavour a fost conștient că statul piemontez avea nevoie de
aliați europeni extrem de puternici, care să-i asigure victoria
împotriva Habsburgilor. Astfel, în 1855 el a acceptat invitația de a
se alătura Angliei și Franței în Războiul Crimeii purtat împotriva
Rusiei, presupunând că alianța cu cele două sporea șansele obținerii
sprijinului lor în momentul în care Piemontul avea să intre în
conflict cu Austria (John R. Barber, 1993, p. 231).
Înainte de a se realiza unificarea, Italia trebuia scoasă de sub
starea de dependență față de Austria, și Cavour a crezut că pentru
aceasta poate să conteze pe împăratul francezilor. În 21 iulie 1858,
Napoleon și Cavour s-au întâlnit câteva ore la Plombières, unde au
încheiat un pact secret. Împăratul s-a angajat să sprijine un război
împotriva Habsburgilor în cazul în care Austria ar fi atacat prima și
a acceptat dreptul Piemontului de a anexa teritoriile stăpânite de
Austria în nordul Italiei: Lombardia, Veneția, Parma și Modena.
Împăratul a acceptat formarea unei confederații italiene prezidată
de Papă – Regatul Italiei de Nord, Regatul Italiei Centrale, Statul
Papal și Regatul Napolelui (aceasta trebuia să fie configurația
noului stat). În schimb Cavour îi oferea lui Napoleon al III-lea Nisa
și Savoia. În urma acestui pact, Cavour a depus eforturi susținute pe
parcursul a luni de zile, ca să-i determine pe austrieci să atace (John
R. Barber, 1993, pp. 231-232).
Austria acăzut în cursă în luna aprilie a anului 1859, când
casus belli evocat de acordul de la Plombières și de tratatul franco-
sard din 26 ianuarie 1859 s-a produs. După luptele de la
Montebello (20 mai 1859) și Palestro (30-31 mai), a urmat bătălia
de la Magenta (4 iunie), care a deschis calea spre Lombardia, unde
Victor Emanuel și Napoleon al III-lea au intrat în Milano, aclamați
de mulțime (John R. Barber, 1993, pp. 141-142).
La 24 iunie, s-a dat o a doua bătălie de anvergură între cele
trei armate beligerante, pe un front de 20 de km, în jurul colinei
Solferino (un măcel încheiat cu victoria aliaților). Dar Napoleon al
III-lea a propus brusc generalilor austrieci un armistițiu (9 iulie,
Villafranca), spre marea indignare a italienilor, care s-au simțit
trădați, însă împăratul s-a speriat de revoltele din centrul Italiei, a
observat că armata franceză nu ar fi putut face față în continuare
fortărețelor austriece, catolicii francezi au început să se agite, iar
73
Prusia a mobilizat trupe în Renania. Tratatul de pace s-a încheiat în

noiembrie 1859 la Zürich, astfel, a fost restabilită pacea. Austria a
remis Franței Lombardia, iar aceasta a retrocedat-o Piemontului,
dar Veneția a rămas austriacă. Furia patrioților italeni a fost așa de
mare încât Napoleon al III-lea nu a mai avut curajul să ceară Nisa și
Savoia ca recompensă pentru serviciile sale. Cavour și-a dat
demisia, dar se va întoarce în scurt timp la putere (John R. Barber,
1993, p. 144).
Cavour a transformat Torino în polul de atracție al tuturor
partizanilor unificării și la încurajat pe sicilianul Farina să înființeze
o ”Societate Națională”, al cărui program s-a rezumat între cuvinte:
”Independență-Unitate-Casa de Savoia”. Ramificațiile Societății s-
au întins în toată Italia și, la un moment dat, a furnizat cadrele
necesare Casei de Savoia pentru a prelua conducerea Italiei (Serge
Înainte de sfârșitul războiului a fost pus în evidență efectul
dintre Realpolitik și acțiunile de masă. Statele italiene Toscana,
Modena, Parma și Romagna au răsturnat vechile regimuri, apoi s-
au unit cu Piemont/Sardinia. Brusc, Victor Emanuel al II-lea și
Cavour s-au trezit în fruntea unui regat care cuprindea cea mai
mare parte a nordului Italiei. Napoleon al III-lea a acceptat situația,
primind drept recompensă din partea italienilor Nisa și Savoia
(Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 232). În primăvara lui
1860, plebiscitele au votat pentru alipirea la Piemont a Toscanei,
Parmei, Modenei și Romagniei. Pentru a desăvârși unitatea italiană
nu mai rămâne decât ca, aprobată de francezi, Italia să pună Europa
în fața faptului împlinit (Piemontul trebuia să mai alunge trei
suverani: Regele Napolelui, Papa și Împăratul Austriei din Veneția)
Pentru a cuceri restul Italiei trebuia să se recurgă la arme și nu
era sigur că puterile europene, în frunte cu Franța, vor accepta să
susțină un stat războinic. Dar, acțiunea lui Giuseppe Garibaldi, fost
general al Republicii Romane (1849), l-a scos pe Cavour din
încurcătură. Garibaldi, încurajat de emigranții sicilieni, cum ar fi
Crispi, și profitând de complicitatea tacită a lui Cavour, a recrutat o
mică armată de voluntari numită ”Cei o mie” (1 200 de oameni), pe
care a îmbrăcat-o cu cămăși roșii. Oficial, guvernul piemontez a
negat existența acesteia, dar Cavour l-a încurajat în secret pe
generalul republican (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p.
147).
La 11 mai, ”cămășile roșii” au debarcat la Marsala, în Sicilia,
apoi au ocupat orașul Palermo, iar Garibaldi s-a proclamat dictator
al Siciliei în numele lui Victor Emanuel. Trei luni mai târziu,
trecând Strâmtoarea Messina, Garibaldi a ajuns pe continent, iar
regele Napolelui s-a refugiat la Gaeta, în timp ce, la 6 octombrie
1860, Garibaldi a intrat în Napoli, devenind ”dictator al celor Două
Sicilii” (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 147).
Garibaldi a pornit spre Roma, unde intenționa să elibereze
centrul Italiei de sub dominația papală. Cavour a luat măsuri
drastice pentru a preîntâmpina alte victorii ale generalului
republican. Cavour a intenționat să mențină controlul Piemontului
asupra procesului de unificare, ca să se asigure că în noul stat vor
predomina tot instituțiile monarhice și liberalismul moderat.
Cavour mai știa că Napoleon al III-lea ar fi folosit armata ca să
înlăture amenințarea la adresa Papei (din 1849 se afla la Roma o
74
garnizoană franceză). Cavour a obținut acordul lui Napoleon al III-

lea ca Piemontul să ocupe centrul Italiei, urmărind să-l oprească pe
Garibaldi să cucerească o parte din aceste teritorii și să-l lase pe
papă în fruntea unui stat, de dimensiuni reduse. Trupele papale au
cedat curând în fața armatei Piemonteze (18 septembrie 1860 la
Castelfidardo), iar statele paple din centrul și estul Peninsulei au
votat anexarea la Piemont, Papa a păstrat regiunea central-vestică a
Peninsulei. Garibaldi a remis puterea regelui Victor Emanuel al II-
lea (26 octombrie) (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, pp. 148-
149).
În ianuarie 1861, Cavour a organizat alegeri generale, iar pe
23 martie, reprezentanții celor 22 de milioane de italieni l-au
proclamat pe Victor Emanuel al II-lea rege al Italiei (Serge
Pentru a fi desăvârșită, Italiei îi mai lipsesc Veneția, rămasă
sub autoritatea Austriei, împotriva căreia un nou război părea
imposibil, și Roma, protejată de Napoleon al III-lea, aflat la
apogeul domniei sale.
Rattazzi, succesorul lui Cavour, a apelat la Garibaldi pentru a
relua tentativa de a ocupa Roma, dar reacția lui Napoleon al III-lea
a fost atât de brutală încât guvernului italian i s-a făcut frică și a
hotărât să oprească armata garibaldistă (Aspromonte, 29 august
1862). Între Franța și Italia s-au angajat imediat negocieri care au
dus la semnarea ”Convenției din septembrie” (1864). Napoleon al
III-lea și-a retras trupele din Roma, iar Victor Emanuel al II-lea s-a
angajat să respecte teritoriul pontifical, în schimb, capitala a fost
mutată de la Torino la Florența (Serge Bernstein, Pierre Milza,
1998, 4, p. 151).
Înainte de a se angaja în războiul împotriva Habsburgilor,
Bismarck a vrut să se asigure de neutralitatea franceză, iar
împăratul i-a garantat-o cu condiția să accepte alianța Italiei și
Veneția în caz de victorie. Napoleon al III-lea a obținut și de la
Austria, în schimbul neutralității franceze, aceeași promisiune, în
caz de victorie, Veneția pentru Italia. Austria urma să fie
despăgubită prin anexarea Sileziei (Serge Bernstein, Pierre Milza,
1998, 4, pp. 151-152).
Dar războiul a fost complet nefavorabil Austriei în
confruntarea cu Prusia, însă Italiei i-au fost rezervate decepții și
umilințe, la Custozza (24 iunie 1886) și pe mare la Lissa (20 iulie).
Italienii au fost salvați de victoria prusacă de la Sadova (3 iulie). A
fost necesară intervenția personală a lui Napoleon al III-lea pentru
ca Austria să cedeze Veneția Franței, care o retrocedează imediat
Italiei (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 152).
Această anexiune nesperată a făcut să treacă pe primul plan
problema Romei ca oraș capitală, dar, începând din 1866, a pune
problema romană anseamnă a te ciocni de Napoleon al III-lea,
hotărât să se opună oricărei acțiuni împotriva a ceea ce a mai rămas
din puterea pontificală pământească (Serge Bernstein, Pierre Milza,
1998, 4, p. 152).
Abia au părăsit Roma ultimele trupe franceze, aplicând astfel
prevederile Convenției, că fostul dictator al celor Două Sicilii și-a
adunat voluntarii în vederea ultimei expediții împotriva Romei.
Eforturile sale au provocat o insurecție la Roma, în octombrie
1867, iar Napoleon al III-lea a intervenit cu trupe, oprind trupele
garibaldiene chiar la porțile Romei, la Mentana, pe 3 noiembrie
75
1867 (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 153).

Problema romană a rămas până în 1870 piatra de încercare a
relațiilor franco-italiene. Imediat, după înfrângerea Franței la
Sedan, garnizoana franceză reinstalată după bătălia de la Mentana a
trebuit să părăsească Roma. La 20 septembrie 1870, după un
simulacru de bătălie, trupele italiene au ocupat orașul și, în timp ce
Victor Emanuel al II-lea s-a instalat în Palatul Quirinal, un plebiscit
a hotărât anexarea Romei la Regatuol Italiei. Roma a fost stabilită
capitala unei națiuni pe deplin unificate (Serge Bernstein, Pierre
Milza, 1998, 4, p. 153).
5.3.4. Situația internă a Italiei (1870-1914)
Fondarea și formarea noului Regat al Italiei, prin strădania lui

Cavour, au pus capăt statutului de vid de putere dobândit de către
Peninsula Italică din jurul anului 1500. Acest lucru nu a modificat
raportul dintre Marile Puteri, deoarece noua mare putere nu avea o
greutate semnificativă pe plan internațional. Tocmai acest ultim
amănunt a făcut ca exemplul Italiei să devină un model în Europa, în
special pentru problemele naționale ale germanilor și slavilor sudici
(Immanuel Geiss, 2002, p. 439).
Unitatea italiană a reunit un Nord deja industrial, dominat de
burghezia liberală, și un Mezzogiorno de țărani săraci și analfabeți
folosiți pe latifundia, marile domenii funciare exploatate extensiv,
Italia trebuia să se edifice ca stat (Jean Carpentier, François Lebrun,
1997, p. 286).
După 1870, în noul Regat al Italiei au apărut o multitudine de
diferende sociale care au împiedicat împlinirea idealului de putere și
glorie la care putea ajunge un popor unit și angajat politic, punând
sub semnul întrebării însăși ideea de națiune italiană (John R.
Barber, 1993, p. 294).
Mulți lideri ai campaniei de unificare au visat să creeze un stat
laic, fidel principiilor liberalismului. Clerul catolic s-a împotrivit cu
înverșunare; după unificare, Biserica a continuat să se opună statului
național italian. Atitudinea refractară a clerului a făcut dificilă
realizarea adevăratei unificări, mai ales că țărănimea, care, alcătuia
majoritatea populației, a rămas adepta credinței religioase. Lipsa de
adeziune a țăranilor a apărut și mai semnificativă în condițiile în care
aceștia erau concentrați în sudul Peninsulei. În 1914, diferendele de
ordin religios, social, economic și regional au continuat să fie o
problemă în Italia (John R. Barber, 1993, p. 294).
Indiferent de diviziunile sociale, guvernul italian s-a angajat
într-un experiment democratic care a afectat populația întregii
peninsule. Deși o mare parte din italieni a continuat să rămână fidelă
mai curând statelor separate decât Italiei, totuși națiunea a avut un
sistem de guvernare, cu o structură asemănătoare cu cea a Republicii
a Treia din Franța (John R. Barber, 1993, p. 295).
Regele Victor Emanuel al III-lea a ocupat o poziție echivalentă
cu cea apreședintelui francez. Senatul a avut o componență unică,
prin faptul că membrii lui erau fie rude cu regele, fie numiți de el. Cu
toate acestea, Camera Deputaților era aleasă prin vot, ca în Franța,
deși până în 1812 electoratul a continuat să fie redus numeric. În
același an, Italia a acordat drept de vot tuturor bărbaților, drept
instituit în Franța în 1848, iar în Marea Britanie în 1884 (John R.
Barber, 1993, p. 295).
76
Întrucât înainte de 1914 democrația limitată italiană a conferit

prea puține drepturi claselor de jos, legislația socială s-a bucurat de o
atenție și mai scăzută decât în Franța. În schimb, liderii și-au
concentrat eforturile asupra controlului clasei muncitoare militante și
asupra câștigării de adepți fideli pentru cauza glorioasă a construirii
imperiului, mai ales în Africa de Nord. Tânărul stat național italian și
democrația sa încă și mai tânără nu au înregistrat același succes ca în
Germania, Anglia și Franța în încercarea de a mobiliza populația, nici
măcar atunci când campaniile imperialiste au obținut unele victorii.
În pofida acestor eșecuri, până în 1914 italienii aun pus bazele unui
stat național mult mai modern (John R. Barber, 1993, p. 295).
- Contextul dezvoltării statelor italiene în secolul al XVII-lea;

- Reformele absolutist-luminate din secolul al XVIII-lea;
- Procesul unificării Italiei la mijlocul secolului al XIX-lea;
- Contribuția împăratului Napoleon al III-lea la unificarea Italiei;
- Situația statului național italian în perioada 1870-1814.
Republică
Burghezie
Renaștere
Umanism
Comună
Risorgimento
latifundia
77
1. Care sunt cele mai dezvoltate State Italiene în secolul al XVII-lea?

2. Prezentați cele mai importante reforme luminate realizate în secolul al XVIII-lea.
3. Care sunt domeniile de dezvoltare în Lombardia?
4. Care este reacția Bisericii față de reformele luminate?
5. Care sunt etapele unificării Italiei?
6. Cum se manifestat sprijinul politico-militar al lui Napoleon al III-lea în unificarea Italiei?
7. Prezentați atitudinea Bisericii Catolice față de noul stat național italian.
6. Procacci, Giuliano, Istoria italienilor, București, 1975.
7. Riché, P., B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, Istoria universală, vol. 2, De
la Evul Mediu la Secolul Luminilor, traducere Corneliu Almășanu, Editura Univers Enciclopedic Gold,
București.
Unitatea de studiu 6. SPANIA ÎN SECOLELE XVII-XIX – MĂRIRE ȘI DECĂDERE
58 6.1. Introducere
6.3.1. De la Habsburgi la Bourboni (1600-1714)
6.3.2. Mărire și decădere (secolul al XVIII-lea)
78
6.1. Introducere
Peninsula iberică a fost ocupată aproape în întregime de arabi în

secolul al VIII-lea. Unificarea și centralizarea Spaniei s-a realizat în
secolul al XV-lea, când două regate – Aragon și Castilia – se unesc
dinastic, în urma căsătoriei Isabelei de Castilia cu Ferdinand de
Aragon. Paralel cu lichidarea anarhiei feudale, au fost alungați
maurii din ultimul colț spaniol (Granada, se încheie Reconquista) în
1492, an în care Cristofor Columb a descoperit America. În 1516 a
urcat pe tron Carol de Habsburg (1516-1556), nepotul lui Ferdinand
de Aragon și al Isabelei de Castilia, iar peste trei ani a devenit și
Împărat romano-german, sub numele de Carol Quintul (1519-1556).
Acesta a încercat să creeze imperiul universal (Nicolae Ciachir,
1996, I, p. 91).

– cunoașterea trăsăturilor istoriei istoriei spaniole în secolele
XVII-XVIII;
– definirea termenilor: uniune dinastică, infante, maur,
Reconquista, moriscos ș.a.;
– cunoașterea reformelor absolutist-luminate realizate în
Spania în timpul lui Carol al III-lea;
– definirea conceptului de absolutism luminat spaniol.

– studenţii vor putea să definească termeni precum uniune
dinastică, infante, maur, Reconquista, moriscos ș.a.;
– studenţii vor putea să diferențieze dintre Spania și celelate
mari puteri europene;
caracteristicile istoriei Spaniei din secolele XVII-XVIII;
care influențează societatea spaniolă.
SPANIA
ÎN SECOLELE XVII-XIX – MĂRIRE ȘI
DECĂDERE - 2 ore
79
6.3.1. De la Habsburgi la Bourboni (1600-1714)
În urma abdicării lui Carol Quintul (1556) și a renunțării la

posesiunile Habsburgice în favoarea fratelui său Ferdinand, fiul
său, Filip al II-lea (1556-1598) era cel mai puternic și bogat
suveran din Europa (Milano, Napoli, Sardegna, Sicilia, Țările de
Jos, Franche-Comté, Tunis, oran, Capul Verde, Insulele Canare,
posesiunile din cele două Americi). Măreția monarhiei spaniole a
coincis și cu triumful catolicismului în urma ofensivei
contrareformei. Victoria catolicismului a fost de scurtă durată. În
curând, luptele dintre catolici și protestanți au început cu și mai
mare violență în Germania, Țările de Jos și Franța (Nicolae Ciachir,
1996, I, p. 93; Serge Berstein, Pierre Milza, 1998, 3, p. 192).
Dar, de la jumătatea secolului al XVI-lea a început declinul
regiunilor riverane Mării Mediterane. Dincolo de crizele
economice și politice, amenințarea care se face pretutindeni simțită
în secolul al XVII-lea în state odinioară puternice a fost aceea a
decăderii politice. În afară de declinul demografic, Spania a
traversat în secolul al XVII-lea o fază de stagnare economică, mai
puțin gravă, decât au crezut istoricii multă vreme (Serge Berstein,
Pierre Milza, 1998, 3, pp. 222-223; Jérôme Hélie, 2001, p. 90).
În ciuda eforturilor puterii regale (Filip al III-lea, 1598-1621;
Filip al IV-lea, 1621-1665 și Carol al II-lea, 1665-1700), agricultura
a cunoscut triumful creșterii extensive de animale în detrimentul
cultivării pământului, în vreme ce industria, mai cu seam cea
textilă, a fost tot mai puțin competitivă. A continuat exploatarea
imperiului american. Societatea era dominată de marea aristocrație,
care s-a bucurat de drepturi foarte largi, iar sub ea mulțimea de
cadeți și mici nobili sărăcește, funcțiuonarii regali nu au cunoscut
dinamismul funcționarilor francezi, iar clerul a posedat o treime din
pământuri (Jérôme Hélie, 2001, p. 90) (Jérôme Hélie, 2001, p. 90).
Cel mai important eveniment care a avut loc în Spania, la
începutul secolului al XVII-lea, a fost expulzarea moriscilor (1609-
1614), descendenți ai musulmanilor siliți la începutul secolului al
XVI-lea să se convertească. Plecarea lor a adus prejudicii
economiei spaniole, care a pierdut o mână de lucru ale cărei
competențe au fost adeseori necesare agriculturii și meșteșugurilor
(300 000 de mii au plecat în nordul Africii) (Jérôme Hélie, 2001, p.
90).
Filip al III-lea deține coroanele Spaniei și Portugaliei
(1580-1640) – nouă milioane de locuitori –, dar posedă teritorii în
Mediterana: Sardinia, Sicilia, Regatul Neapole, fortărețele din
Toscana și Milano – circa șase milioane de locuitori –, Franche
Comté, Țările de Jos (Olanda, Belgia și Luxemburg), practic
încercuiește Franța (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
Morineau, S. Pillorget, II, 2009, p. 595).
Spania a trebuit să facă față atât Războiului de 30 de Ani, cât
și tulburărilor care au pus sub semnul întrebării unitatea Peninsulei
Iberice. Chiar de la începutul domniei lui Filip al IV-lea, principalul
ministru a fost Gaspar de Guzmán, conte de Olivares (1587-1645),
iar programul acestuia a urmărit consolidarea puterii regale, la
nevoie chiar și prin război. Armistițiul cu olandezii (1609-1621) nu
80
a fost înnoit, iar războiul s-a anunțat la început favorabil

spaniolilor, care au cucerit în 1625 fortăreața Breda. În anii
următori, situația s-a schimbat, spaniolii au fost înfrânți în Țările de
Jos (Jérôme Hélie, 2001, p. 90). La 19 mai 1635, Franța a intrat
deschis în război cu Spania. După ce au respins încercările de
invazie ale spaniolilor, francezii au trecut la ofensivă și au cucerit
orașul Arras în 1640. În același an a izbucnit marea revoltă a
catalanilor, dar și a portughezilor (din 1580 se aflau în uniune
dinastică cu Spania). Secesiunea a deschis porțile regatului Franței,
care a ocupat Roussillonul în 1642. Tratatul Pirineilor, semnat la 7
septembrie 1659, a marcat sfârșitul supremației spaniole în Europa.
Franța a recuperat provincia Artois, Roussillon și Cerdagne.
Provinciile Unite și Portugalia devin independente (Jérôme Hélie,
2001, pp. 90-91).
Perioada a fost tradițional catastrofală. Reculul teritorial a
fost confirmat de pierderea provinciei Franche-Comté în 1678.
Dată fiind debilitatea fizică și mentală a regelui Carol al II-lea,
problema care s-a pus aproape imediat a fost aceea a succesiunii,
preocupând totalitatea puterilor europene. Pretendenții la tron au
fost numeroși. În Franța, regele Ludovic al XIV-lea putea pretinde
tronul Spaniei, ca și fratele său, Filip d' Orleans, fii ai infantei Ana
de Austria. Delfinul Franței, prin mama sa, Maria Tereza, nepotul
lui Filip al IV-lea și are trei fii care, la rândul lor, puteau să reclame
tronul; împăratul Leopold I și fiul său arhiducele Carol au constituit
ramura vieneză a Habsburgilor. Și ei au descins din Filip al II-lea,
pe linie feminină (Jérôme Hélie, 2001, p. 92).
Războaiele privind succesiunea spaniolă au durat 12 ani
(1700-1712), iar Filip al V-lea de Bourbon a fost recunoscut ca rege
al Spaniei, cu condiția să nu poată fi rege al Spaniei și al Franței în
același timp. La Utrecht, Spania a pierdut toate posesiunile din
Europa (Țările de Jos spaniole, Milano, Napoli, Sicilia, Sardegna,
Gibraltar, insula Minorca din arhipelagul Baleare) (Serge Berstein,
Pierre Milza, 1998, 3, p. 259).
6.3.2. Mărire și decădere (secolul al XVIII-lea)
Tradiția centralizatoare a Bourbonilor și-as pus amprenta și pe

viața politică spaniolă în timpul domniilor lui Filip al V-lea (1700-
1746), Ferdinand al VI-lea (1746-1758), și, mai ales, a lui Carol al
III-lea (1759-1788) (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 98).
Filip al V-lea a guvernat cu burghezii: italianul Alberoni, prim-
ministru între 1716-1719, Patino, de la 1726 la 1736. Clerul a fost
disciplinat, iar Ferdinand al VI-lea (1746-1759) s-a folosit de
inchiziție pentru a-și întări poziția absolută, îi numea pe episcopi etc.
(P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009,
II, p. 665).
Regii dinastiei bourbonice au condus absolutist și au tins spre
crearea unui stat centralizat, dar au fost mult mai liberali și realiști
decât au fost regii habsburgi. Au suprimat rigida și învechita etichetă
a curții, consilierii aveau dreptul să spună deschis și în mod critic
părerile, adică devin efectiv miniștri. Pe scurt, s-a inaugurat
despotismul luminat, adică ”totul pentru popor, fără popor”. Dacă
Habsburgii au guvernat Spania cu ajutorul nobililor, Bourbonii au
guvernat cu ajutorul funcționarilor (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 98).
Spania avut în secolul al XVIII-lea o pleiadă de miniștri, ca José
81
Patino (1666-1736), care a îmbunătățit finanțele țării printr-o

repartizare mai justă și a protejat industria națională de concurența
străină, a sprijinit agricultura prin măsuri severe, stopând extinderea
terenurilor de pășunat pentru oi. Economistul și omul de stat Pedro
Rodriguez cont de Campomanés (1702-1781), a combătut
privilegiile nobilimii, sistemul de impozite al vistieriei spaniole și
abuzurile pe proprietățile bisericii, în 1767 a expulzat pe iezuiți.
Bunurile inchiziției au rămas intacte, ca și instituțiile lor, până în
1808, iar ultima victimă a acestora a fost în 1781 – ultima ardere pe
rug –, la Sevilla. Din 1737, bunurile ecleziastice au fost impuse la
impozite regale, iar biserica obligată să întrețină spitale, școli, să
acorde azil săracilor (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 99).
Pe plan social-economic a fost importantă ordonanța din 1765,
prin care s-a decretat libera circulație a cerealelor; decretul din 1772
privind ameliorarea situației țărănimii și măsurile luate – înființarea a
5 000 de magazii comune de cereale care să fie utilizate pentru hrana
săracilor sau în timp de secetă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea
(conform recensământului din 1797) Spania avea o populație de 10
541 221 de locuitori. S-au construit șosele, poduri, noi drumuri au
fost date în folosință, canale (Canalul Castiliei). A fost reorganizată
armata, prin sistemul de recrutare, a fost creată o nouă flotă (modrnă
pentru acel timp), devenind a treia forță maritimă în cadrul Europei
Apusene. Consiliu de 6 miniștri de la Madrid a coordonat întreaga
activitate a statului, remarcându-se pe lângă oamenii politici amintiți
și contele Aranda (1719-1789), Manino, conte de Floridablanca,
Ensenada ș.a. (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 99)
Carol al III-lea, care a ocupat, succesiv, trei tronuri ale
dinastiei de Bourbon, adept al reformelor, partizan al despotismului
luminat, a aplicat principii care pentru Spania bigotă au fost o
adevărată revoluție (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 100).
- Apogeul monarhiei spaniole în timpul lui Filip al II-lea;

- Domniile ultimilor regi Habsburgi spanioli din secolul al XVII-lea;
- Dinastia de Bourbon în Spania în secolul al XVIII-lea;
- Reformele absolutist-luminate din Spania în secolul al XVIII-lea.
82
Uniune dinastică
Infante
Maur
Moriscos
Reconquista
1. Care sunt cei mai importanți regi din dinastia de Habsburg spaniolă?
2. Prezentați teritoriile spaniole din Europa.
3. Care sunt reformele absolutist-luminate din Spania în secolul al XVIII-lea?
4. Premisele decăderii puterii spaniole în secolul al XVII-lea.
5. Prezentanți cei mai importanți oameni politici din secolul al XVIII-lea.
București.
83
Unitatea de studiu 7. RUSIA ÎN SECOLELE XVII-XIX – ROMANOVII ȘI

PRESTIGIUL INTERNAȚIONAL
61 7.1. Introducere
84

7.3.1. Romanovii și transformarea Rusiei într-o mare putere (secolul al XVII-lea)
7.3.2. Reformele absolutist-luminate din secolul al XVIII-lea
7.3.5. Desfășurarea Revoluțiiei Ruse (1917)
Introducere
La mijlocul secolului al XV-lea conducătorii unui mic stat

rusesc din jurul Moscovei au început să folosească titlul de
”țar”, corespondentul rusesc pntru Caesar. Titlul a sugerat că
acești conducători erau continuatorii tradițiilor Romei antice.
În secolul al XVI-lea țarii ruși au început să se autuintituleze și
”autocrați”, dând astfel de înțeles că erau un fel de Dumnezeu
în tradiția Imperiului Bizantin. Domnind conform ambițiilor
imperiale, ei au pus în cele din urmă bazele unui imperiu
autentic, deoarece nu au cucerit doar teritorii relativ deschise,
dar și state independente dinspre vest (conducătorul unui
conglomerat de state se numea împărat) (John R. Barber, 1993,
p. 84).

– cunoașterea trăsăturilor regimului politic din Rusia în
secolele XVII-XVIII;
– definirea termenilor: Țar, nakaz, raskol, Zemstvo, Nakaz,
gubernie, bolșevic, menșevic, soviet, poliție secretă ș.a.;
– cunoașterea premiselor dezvoltării Rusiei în secolul al XVII-
lea;
– cunoașterea celor mai imprtanți țari din secolele XVII-
XVIII;
– cunoașterea situației specifice a regimului politic din Rusia
la începutul secolului al XX-lea;
- cunoașterea confruntărilor social-politice din timpul
Revoluției Ruse (1917).

– studenţii vor putea să definească termeni precum Țar,
nakaz, raskol, Zemstvo, Nakaz, gubernie, bolșevic,
menșevic, soviet, poliție secretă ș.a.;
– studenţii vor putea să diferențieze realitățile politice din
Rusia față de cele din Europa însecolele XVII-XVIII;
85

caracteristicile regimului politic din Rusia în secolele
XVII-XVIII;
– studenţii vor putea să prezinte situația socio-politică din
Rusia din timpul Revoluției din 1917;
caracteristicile sistemului comunist rus.
Durata medie de studiu RUSIA ÎN

individual a unităţii
SECOLELE XVII-XIX – ROMANOVII ȘI
PRESTIGIUL INTERNAȚIONAL - 2 ore
7.3.1. Romanovii și transformarea Rusiei într-o mare putere

(secolul al XVII-lea)
Societatea rusă a fost diferită de cele din restul țărilor

europene. Țărănimea a dus o viață de cele mai multe ori mizeră, iar
șerbia cauzată de datorii a fost din ce în ce mai frecventă în epoca
modernă. Tensiunile religioase au constituit unul dintre aspectele
esențiale ale Rusiei în secolul al XVII-lea. Influența ortodoxiei
grecești a dominat ierahia, iar patriarhul Nikon a dorit să impună în
Rusia practicile de la Consatantinopol. Partizanii vechii credințe,
conduși de arhiereul Avvakum, au opus rezistență fanatică reformei
și au fost la originea schismei – raskol – numite a vechilor
credincioși (Jérôme Hélie, 2001, p. 111).
Dinastia Romanov s-a implantat puternic (1613). În timpul
primilor zece ani ai domniei lui Mihail Fiodorovici (1613-1645)
zemski sobor (patru ordine: clerul, boierii, nobilimea de serviciu,
starea a treia) și-a ținut sesiunile lărgite; după 1623 reuniunile se
răresc, apoi dispar definitiv, deoarece evoluția era spre o monarhie
absolută, bazată pe originea divină a monarhului și pe asimilarea
Romanovilor la dinastia primului țar/cneaz, Riurik (P. Riché, B.
594).
Marele reformator din secolul al XVII-lea a fost țarul Aleksei
Mihailovici (1645-1676). Statul s-a dezvoltat, și-a afirmat
autoritatea asupra societății și a elaborat o legislație
constrângătoare. Urmașul său, Fedor Alekseievici (1676-1682), s-a
străduit și el să modernizeze Rusia, atât din punct de vedere politic,
cât și din punct de vedere economic (Jérôme Hélie, 2001, p. 111).
Petru cel Mare (1682-1725), fiul lui Aleksei I și al celei de-a
doua soții, născut în 1672, a împărțit puterea până în 1689 cu
fratele său vitreg Ivan al V-lea, pe care îl elimină, lăsând
conducerea mamei sale. Domnia sa personală a început cu adevărat
abia în 1694. Învingător al otomanilor, Petru I s-a instalat la Azov și
86
nutrește ambiții maritime, întărite de călătoriile în Olanda și Anglia.

Reformele pe care le-a inițiat impun o occidentalizare parțială:
îmbrăcăminte, calendar, stabilirea unei noi capitale (Sankt
Petersburg, în 1715), dar energia îi este mobilizată de război. Petru
I rămâne înainte de toate un autocrat nemilos. În timpul domniei
sale s-a dezvoltat biocrația, iar nobilimea s-a supus (Jérôme Hélie,
2001, p. 111).
Petru I a dorit să deschidă imperiul rus către civilizația
apuseană, organizează o armată modernă, reformează administrația,
Crează un Senat format din nouă membri însărcinați să îl
suplinească când este plecat, și îi înzestrează cu puteri absolute.
Sub Senat a instalat colegii ministeriale, așezate în fruntea unei
administrației ce se dorește a fi centralizată: opt gubernii, împărțite
în provincii, districte, cantoane (comisarii de district și de canton
reparizează și încasează impozitele – capitația). Țarul a suprimat
patriarhia de la Moscova, iar în loc a fost creat un consiliu, Sfântul
Sinod (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S.
Petru I, în 1721, a dat o nouă dimensiune ideii de grandoare
imperială luându-și și titlul de Împărat și anexând noi teritorii.
Armata lui Petru I a învins Suedia în Războiul Nordului (1700-
1721), iar tratatul de la Nystadt (1721), a adus Rusiei posesiuni pe
țărmului Baltic (Estonia și Letonia de astăzi) (John R. Barber, 1993,
p. 84).
Domnia lui Petru I nu a fost scutită de revolte sociale, la
sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea,
astfel a izbucnit răscoala din Siberia, apoi cea din zona
Astrahanului (1705-1706), a cazacilor și a țăranilor de sub
conducerea lui Kondrati Bulavin (1707-1708) (Nicolae Ciachir,
1996, I, p. 222).
Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea conducătorii ruși au
continuat să cucerească noi teritorii la est și la vest, cele mai
importante fiind Finlanda la nord, Polonia și Lituania la vest și
teritorii otomane în sud-vest (John R. Barber, 1993, p. 84).
Între 1725 și 1762 s-au succedat la tron șase țari și țarine care
nu au avut nicio autoritate asupra unei Rusii sfâșiate de rivalități
nobiliare. Văduva lui Petru I, Ecaterina I (1725-1727) a fost
marioneta unui consiliu condus de Menșikov. Urmașul, Petru al II-
lea (1727-1730), fiu dintr-o primă căsătorie a lui Petru cel Mare, s-a
dovedit un personaj șters. Ana (1730-1740), descendentă a unei
ramuri secundare, a fost o suverană mai energică, dar anturajul său,
compus aproape exclusiv din germani, a nemulțumit nobilimea
rusă. Urcată pe tron în urma unei lovituri militare, Elisabeta a fost
și ea o suverană autoritară (Jérôme Hélie, 2001, p. 152).
Influența franceză s-a văzut în timpul Elisabetei prin
instituirea unui Consiliu suprem secret; instaurarea diviziunii
lucrului, în fiecare gubernie, între organismele însărcinate cu
justiția, finanțele și administrația, iar clerul ortodox a fost integrat
într-o adunare supranațională, a rămas total supus puterii
monarhului (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S.
Ecaterina a II-a (1762-1796), prințesă germană, l-a înlăturat
de la tron printr-o lovitură militară pe soțul ei Petru al III-lea
(1762), care moare puțin mai târziu. Ecaterina a II-a are acum
mâinile libere pentru a reforma monarhia rusă, dar în ciuda
87
influenței superficiale a unor filosofi francezi ca Diderot, Voltaire,

regimul rămâne despotic (Jérôme Hélie, 2001, p. 152).
În această perioadă teritoriile Rusiei au crescut, Ecaterina a
II-a a urmărit în primul rând realipirea teritoriilor ucrainiene și
bieloruse, aflate încă sub jurisdicție poloneză, iar spre sud, toate
teritoriile – inclusv Crimeea, care mai era sub controlul tătarilor
(pnă în 1783) –, în calitate de de vasali ai Imperiului Otoman
Spre sfârșitul domniei Ecaterinei a II-a, toată Ucraina a
revenit Rusiei, hotarul imperiului a ajuns la Nistru, în 1792, prin
pacea de la Iași. De asemenea, problema ieșirii la Mrea Neagră a
fost rezolvată prin tratatul de la Kuciuk Kainargi (1774). Paralel cu
teritorii rusești și necesități obiective, în speță ieșirea la Marea
Neagră, Rusia încă din 1783 a trecut sub administrație proprie
Georgia răsăriteană, s-a infiltrat în Asia Centrală și Extremul
Orient, a participat la cele trei împărțiri ale Poloniei (17172, 1793 și
1795) (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 224).
Cu toate succesele repurtate în domeniul politicii externe,
Domnia Ecaterinei a II-a a fost zguduită de puternicul război
țărănesc de sub conducerea lui lui Emilian Pugaciov (1773-1775),
unde nucleul forței militare a fost reprezentat de cazacii din Iaik
(Ural) și cei din zona Donului. La Orenburg, Tatiscevo, Kazan,
Țarițîn, Pugaciov a ținut în frâu și chiar a distrus unități de elită ale
armatei ruse, încât Rusia a fost nevoită să încheie pacea de la
Kuciuk Kainargi (1774), spre a aduce forțe în vederea reprimării
răscoalei (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 226).
7.3.2. Reformele absolutist-luminate din secolul al XVIII-lea
La începutul domniei sale, în decembrie 1766, Ecaterina a II-

a a anunțat că dorea să cheme la Moscova delegați din toată țara
pentru a explica nevoile comunităților respective și pentru a
participa la pregătirea unui nou cod de legi. O mare adunare, o
Zemstvo, care să repezinte toate categoriile sociale din Rusia, urma
să fie aleasă. Când s-a întrunit Zemstvo în 1767, cuprindea 205
nobili, 167 orășeni, 29 țărani liberi, 44 cazaci, 54 de reprezentanți
ai minorităților și 29 de reprezentanți ai guvernului. Nu au existat
reprezentanți ai șerbilor care alcătuiau 90% din populație, această
adunare nu a fost menită a fi un parlament care să reprezinte
poporul rus (Walter Oppenheim, 1998, p. 80).
Prin același decret care convoca Zemstvo, Ecaterina a II-a a
anunțat că va face propuneri proprii î privința felului în care trebuia
condusă Rusia. A alcătuit vestitul Nakaz (instrucțiuni). Nakazul a
fost alcătuit în mai multe etape, iar cele mai importante secțiuni au
fost publicate în 1767, la timp pentru ca delegații să citească
conținutul înaintea începerii lucrărilor Adunării/Zemstvo. Din cele
526 de articole ale Nakazului, 294 s-au bazat pe lucrarea lui
Montesquieu Spiritul Legilor, iar alte 108 au fost inspirate din
lucrarea lui Beccaria Crimă și pedeapsă. Altele inspirate din
Enciclopedia franceză, iar alte articole preluate din alte cărți
(Walter Oppenheim, 1998, pp. 82-83).
Prea puține din idealurile prezente în Nakaz au fost puse în
practică: tortura a fost desființată, dar nu s-a realizat niciodată
egalitatea în fața legii – dimpotrivă, Carta Nobilimii a conferit
nobililor și țărănimii sisteme de legi și pedepse absolut distincte și
88
foarte diferite (Walter Oppenheim, 1998, p. 85).

Zemstvo/Adunarea s-a întrunit de peste 200 de ori între 1767-
1768, iar după dezbateri prelungite, deputații au hotărât să-i ofere
Ecaterinei titlul de cea Mare pentru că i-a convocat. Cu toate
acestea ei nu au căzut de acord nici măcar asupra unei singure legi
(Walter Oppenheim, 1998, p. 87).
Ecaterina a II-a a făcut o serie de concesii nobililor, inclusiv
puterea sporită de a-și exploata șerbii în orice fel ar fi dorit, totul a
culminat cu Carta Nobilimii din 1785. Carta a adunat legile deja
existente și a adăugat anumite drepturi care se exercitau tradițional
dar care nu au fost legiferate ca și unele privilegii noi. A fost primul
document care a definit pentru prima dată drepturile și privilegiile
nobilimii. Printre altele, nobilii au fost exceptați de la anumite
pedepse (dar puteau fi executați sau deposedați de statutul lor
pentru delicte grave), iar proprietatea acestora nu putea fi
confiscată. Nobilii aveau adunări proprii în fiecare
gubernie/provincie, puteau fi aleși în diferite funcții în provincie și
puteau să-și spună părerile guvernatorului (numit de țarină) sau
chiar Ecaterinei (Walter Oppenheim, 1998, pp. 93-95).
Ecaterina a II-a a încurajat o libertate mai mare a consiliilor
orășenești prin proclamarea Cartei Orașelor (1785), reforma a
eșuat, deoarece aceste nu aveau venituri și depindeau de bunăvoința
guvernatorului (Walter Oppenheim, 1998, p. 97).
Ecaterina a II-a a acordat toleranță religioasă credincioșilor de
rit vechi (stiliști, ramură a Bisericii Ortodoxe de Răsărit care s-a
desprins de curentul principal în secolul al XVII-lea), dar a
confirmat exproprierea pământurilor bisericii (1764) făcută de
Petru al III-lea (1762), s-a oferit preoților bani, devenind un fel de
funcționari salariați ai statului (Walter Oppenheim, 1998, p. 98).
În 1775, prin decret, s-a făcut reforma administrativă,
împărțirea Rusiei în 50 de gubernii, fiecare având 800 000 de
locuitori, conduse de un guvernator numit de o persoană
răspunzătoare în fața împărătesei. Fiecare gubernie a fost împărțită
în uejdii/district. Guvernatorul răspundea de menținerea legii și a
ordinii publice, strângerea taxelor, controlul armatei, educației,
sănătății și al transporturilor (Walter Oppenheim, 1998, p. 101).
Realizările Ecaterinei sunt mai bine puse în valoare prin
contrast cu cele ale predecesorilor și urmașilor ei.
În opoziție cu puterea industrială liberală de dimensiuni

mondiale a Vestului, Rusia agrară s-a dezvoltat – de la Congresul
de la Viena până la 1870 – ca cel mai important rival pe plan
internațional al Angliei, în cadrul tensiunii dintre autocrație și
revoluție, de la revolta decembriștilor (decembrie 18250, trecând
peste eliberarea țăranilor (1861) și mergând până la revoluție
(1905-1907, 1917) (Immanuel Geiss, 2002, p. 430).
Între 1861 și asasinarea sa, survenită în 1881, Alexandru al II-
lea (1855-1881) a încercat modernizarea Rusiei. Reformele venite
de sus au transformat justiția, armata și, mai ales, abolesc iobăgia.
Dar datorită faptului că nu s-a putut sprijini pe o burghezie,
imperiul rus nu a mers pe calea liberalismului. Țarul a guvernat cu
o birocrație foarte greoaie, uneori paralizantă. Reformele nu au
găsit sprijin la nivelul opiniei publice, nu au fost de natură să
89
dezarmeze opoziția. Țarii Alexandru al III-lea (1881-1897) și

Nicolae al II-lea (1894-1917) au guvernat împreună cu aristocrația,
Biserica Ortodoxă, birocrația și poliția, întimp cecreșterea
economică a dezvoltat alte forțe sociale (Serge Bernstein, Pierre
Milza, 1998, 4, pp. 260-261; Jean Carpentier, François Lebrun,
1997, p. 321-322).
Forțele din jurul țarilor au redus intellighenția la tăcere s-au a
obligat-o la violență, a limitat autonomia dorită de Alexandru al II-
lea, a organelor de administrație locală – zemstvele –, care ar fi
putut constitui fermentul unei societăți civile (Jean Carpentier,
François Lebrun, 1997, p. 287, 322).
Rusificarea continuă în rândul populațiilor alogene (între 120
și 200 de etnii); în 1883, de pildă, folosirea limbii ruse a devenit
obligatorie la universitatea din Varșovia, iar măsurile antisemite, și
chiar încurajarea la nivel oficial a pogromurilor, s-au înmulțit
(Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 261; Jean Carpentier,
François Lebrun, 1997, p. 322).
Opoziția s-a manifestat sub diverse forme, fiind periodic
anihilată de măsuri represive. Vechiul populism rusesc a continuat
să creadă că mir-ul poate să stea la baza unui socialism agrar. El a
dat naștere în 1907 socialiștilor revoluționari care au propăvăduit
terorismul. Primii marxiști ruși, Plehanov, apoi Martov și Lenin, au
conceput social-democrația ”ca un partid revoluționar îndreptat
împotriva absolutismului și indisolubil legat de mișcarea
muncitorească” (Iskra, 1900). În fața acestor mișcări de opoziție
revoluționară, liberalii au întâmpinat dificultăți în a se organiza.
Țarismul a radicalizat opinia publică. Puterea a încercat să găsească
succese exterioare, expansiunea în Asia – războiul cu Japonia
(1904-1905), dar înfrângerea în fața niponilor a avut drept
consecință firească explozia socială din 1905, ”Duminica
sângeroasă” de la Sankt Petersburg, primul soviet de la Moscova
(Immanuel Geiss, 2002, pp. 432-433; Jean Carpentier, François
Lebrun, 1997, p. 322).
Dar concesiile din 1906, dizolvarea unei adunări, Duma, apoi
reformele lui Stolîpin (1906-1911) nu au mai permis recuperarea
întârzierii. Primul Război Mondial a definitivat cădrea Vechiului
Regim rus (1917) (Immanuel Geiss, 2002, p. 433; Jean Carpentier,
Vechiul regim din Rusia a rămas intact aproape pe toată durata
epocii moderne. Niciun alt stat european nu a avut instituții atât de
învechite. În decursul secolului al XIX-lea s-au acumulat tensiuni
mari, pe măsură ce sistemul a întâmpinat dificultăți tot mai serioase
în satisfacerea necesităților societății ruse. Reformatorii și
protestatarii au încercat să schimbe sau să distrugă structura
învechită, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea până și guvernarea
imperială a îmbrățișat cauza modernizării. Ca urmare, industria a
progresar rapid, însă instituțiile socio-politice au răămas arhaice.
Revoluționarii și regimul aflat la putere și-au continuat disputele
violente (John R. Barber, 1993, p. 336).
Primul Război Mondial a început în rusia, ca și în toate

celelalte state ale europei, în aclamațiile entuziaste ale patrioților
90
din toate categoriile sociale, dar entuziasmul nu a durat prea mult.

Starea de spirit s-a schimbat curând, în momentul în care Rusia s-a
confruntat cu realitățile de pe front. Acestora li s-a adăugat teama
de viitoarele orori ale războiului, întrucât în primele luni de lupte
statul a trimis pe front circa un sfert din trupe neînarmate, cărora li
s-a cerut să recupereze armele camarazilor căzuți în luptă. În 1917,
industria, agricultura și traansporturile din imperiu s-au găsit într-o
situație dificilă. Pierderile s-au ridicat la niște cifre uriașe. La
sfârșitul războiului, Rusia a trimis în luptă 15 000 000 de oameni,
dintre care, 4 000 000 au fost răniți, 2 500 000 au căzut prizonieri și
peste 1 500 000 au murit (cele mai mari pierderi) (John R. Barber,
1993, pp. 337-338).
Spectrul războiului i-a speriat și pe civili, în parte datorită
ororilor de conducere ale guvernării imperiale. În Rusia hrana și
combustibilii au fost reduse la minimum necesar subzistenței, în
timp ce costul vieții a urcat la cifre astronomice. Mai mult, în
august 1915, Țarul Nicolae al II-lea (căruia îi lipseau valitățile
necesare, politice și militare, pentru a face față situației) a preluat
conducerea armatei din apropierea frontului, lăsând-o pe
împărăteasa Alexandra și pe un mistic religios de origine
țărănească, Grigori Rasputin, să conducă imperiul (John R. Barber,
1993, p. 338).
În 1915-1916, s-a produs o adevărată dezintegrare a statului,
pe plan administrativ, economic și social. O opăziție în creștere și-
a făcut simțită prezența în rândurile majorității membrilor dumei,
de la dreapta până la stânga; obiectivul a fost să se ”debaraseze” de
Nicolae al II-lea, ar trebuia înlocuit cu un regim parlamentar.
Această opoziție moderată a fost depășită de mișcarea
revoluționară, care a erupt, antrenând masele populare copleșite de
greutățile materiale (Jean Carpentier, François Lebrun, 1997, p.
373).
Cu Nicolae al II-lea, Alexandra și Rasputin la conducere,
situația a devenit atât de disperată, încât și reprezentanții
aristocrației au decis să recurgă la violență împotriva celor aflați în
fruntea statului. În 1916, un grup de nobili l-a asasinat pe Rasputin,
în speranța de a-i trezi la realitate pe Romanovi și de a salva
regimul (John R. Barber, 1993, p. 338).
Toate segmentele societății au abandonat, în cele din urmă,
sistemul așa cum a fost constituit la vremea respectivă.
7.3.5. Desfășurarea Revoluțiiei Ruse (1917)
Manifestațiile (90 000 de oameni/muncitori până la 250 000)

care au început la 23 februarie/8 martie (calendar stil vechi) 1917 la
Petrograd (din 1914 s-a schimbat denumirea orașului) au luat curând
aspect politic. La 27 februarie, insurecția a fost victorioasă,
funcționarii de stat și miliție au fugit, iar la 2/15 martie Nicolae al II-
lea a abdicat. În aceeași zi, a luat ființă un guvern provizoriu, condus
de prințul liberal G.E Lvov. Dar acest guvern, prins în strânsoarea
unor imperative contradictorii – să continue războiul, în scopul
respectării obligațiilor internaționale, să facă dreptate în ce privește
revendicările țărănești legate de chestiunea pământului, în condițiile
respectării legalității –, nu reușește să se impună (Jean Carpentier,
François Lebrun, 1997, p. 373; John R. Barber, 1993, p. 339).
Din criză în criză, conducerea guvernului a trecut în mâinile
91
unui socialist revoluționar, Aleksandr Kerenski (22.VII.1917), care a

tot încercat, din ce în ce mai greu, să o cârmească între opoziția de
dreapta și forța tot mai însemnată a curentului bolșevic. Revenit din
Elveția în aprilie 1917, Lenin (a prezentat tezele din aprilie –
încheierea imediată a păcii, trecerea integrală a pământului în posesia
țăranilor și preluarea puterii de către Sovietele muncitorești), care a
fost unul dintre puținii conducători social-democrați chemați încă din
1914 să transforme războiul în război civil și și-a păstrat această
poziție în cursul războiului cu ocazia conferințelor socialiste
internaționale de la Zimmerwald (5-8 septembrie 1915) și Kienthal
(24-30 aprilie 1916), a respins orice colaborare cu guvernul
provizoriu (”Toată puterea în mâinile Sovietelor!”) (Jean Carpentier,
În ziua în care s-a format guvernul provizoriu, s-a format în
paralel un alt centru de putere, Sovietul de deputați al muncitorilor și
soldaților din Petrograd (organism care să-și exprime voința).
Sovietul a acceptat guvernul provizoriu ca pe o autoritate politică
justificată din punct de vedere istoric. Consiliul muncitoresc a avut o
concepție socialistă moderată, însă a nutrit convingerea că Rusia nu
ajunsese în stadiul în care o revoluție socialistă ar fi putut ieși
victorioasă. Cu toate acestea, Sovietul a exercitat o mare influență
asupra cursului evenimentelor, având putere îndeosebi asupra
armatei (John R. Barber, 1993, p. 340).
Sovietul, prin Ordinul Numărul Unu emis la 14 martie 1917, a
recomandat tuturor militarilor să se supună dispozițiilor guvernului
provizoriu numai atunci când erau aprobate și de el. Curând, în toată
Rusia s-au format Soviete revoluționare similare. Reprezentanții
acestor consilii locale s-au întrunit la petrograd șa 16 iunie 1917, în
cadrul primului Congres al sovietelor din întreaga Rusie (285 de
revoluționari socialiști, 245 menșevici, 105 bolșevici și alți câțiva
socialiști) au pus bazele unui Comitet Executiv Central, asigurând
continuitatea conducerii. Sovietele s-au bucurat de un larg sprijin
popular, nu însă și guvernul provizoriu (John R. Barber, 1993, p.
340).
Faptul că guvernul provizoriu nu a reușit să câștige adeziunea
maselor a reprezentat consecința unei anumite linii politice și a
incapacității de a rezolva problemele grave cu care continua să se
confrunte. Noii lideri au promis o reformă funciară de perspectivă,
nu una imediată, cum a cerut țărănimea. Întreaga populație a suferit
de din pricina inflației galopante, a scăderii drastice a producției
industriale și a distrugerii sistemului de transport. Mai presus de
orice, guvernul a dezamăgit masele în momentul în care s-a declarat
fidel alianței de război, când era limpede că Rusia nu a avut nicio
șansă să iasă învingătoare. Întrucât guvernul provizoriu a continuat
să adopte o politică pe care masele au respins-o, bolșevicii s-au
pregătit să pună mâna pe putere (John R. Barber, 1993, p. 341).
În luna septembrie, Lenin a crezut că împrejurările erau
propice unei lovituri de forță. Bolșevicii sub conducerea lui Troțki,
au devenit majoritari în Sovietul de la Petrograd. În noaptea de 25
octombrire/7 noiembrie trupele bolșevice au preluat controlul asupra
nodurilor de transport și comunicații din capitală, iar în zorii zilei de
26 octombrie/8 noiembrie 1917, ei au pus mâna pe putere și au
format o ”Gardă Roșie”, formată din muncitori (Jean Carpentier,
François Lebrun, 1997, p. 373). Garda Roșie, o unitate de soldați din
Petrograd condusă de bolșevici și marinarii de la baza Kronstadt, au
92
atacat Palatul de Iarnă, în care se afla guvernul provizoriu. Aici nu

au întâmpinat nicio rezistență, o lovitură de stat practic fără vărsare
de sânge a răsturnat guvernul provizoriu, iar clasa muncitoare a
preluat puterea (perioada de tranziție a fost brutală) (John R. Barber,
1993, p. 344). Apoi s-au format Comitetul Central executiv și un
Consiliu al Comisarilor Poporului (organ de conducere permanentă,
un fel de cabinetul miniștrilor într-un sistem parlamentar), în frunte
cu Lenin. Pentru conducătorii bolșevici, victoria obținută în Rusia nu
a fost decât un accident fericit pe drumul revoluției mondiale (Jean
Carpentier, François Lebrun, 1997, p. 373).
După Revoluția din octombrie/noiembrie 1917 puterea
supremă a fost deținută de Partidul Comunist, iar, din punct de
vedere tehnic, statul s-a bazat pe structura sovietelor. În iulie 1918,
conducătorii noului stat au adoptat o constituție care a descris acest
sistem oficial de ”Republică Socialistă Federativă Sovietică Rusă”,
instituit în locul autocrației și guvernului provizoriu. În 1918,
capitala a fost mutată la Moscova (John R. Barber, 1993, p. 345).
În primele luni după instalarea la putere, noua conducere a
decretat revoluția socio-economică. Au fost confiscate averile
aristocrației, ale unei părți a clasei de mijloc și ale Bisericii
Ortodoxe, naționalizată economia, luate pământurile țăranilor,
preluate fabricile de muncitori și transformate toate băncile și marile
industrii în proprietăți de stat. Asemenea schimbări au stârnit
proteste, dar comuniștii au suprimat partidele, în afara celor
socialiste. Revoluționarii socialiști de stânga s-au îndepărtat de
comuniști, drept urmare toate partidele de opoziție au fost desființate.
În decembrie 1917, conducătorii sovietelor au înființat o forță de
securitate numită Ceka (condusă de Feliks Dzerjinski), a fost
precursoarea ”poliției secrete”, care a operat sub diverse denumiri
până la desființarea KGB-ului, în 1991 (John R. Barber, 1993, pp.
345-346).
La 18 ianuarie 1918, Adunarea constituantă a fost dizolvată de
comuniști, deoarece a fost dominată de socialiști-revoluționari. În
pofida acestor elemente pozitive, în vara anului 1918, în Rusia a
izbucnit războiul civil (între roșii și albi). A urmat o luptă disperată,
care a provocat mai multe suferințe decât Marele Război, fiind pe
punctul să răstoarne de la putere noua conducere comunistă. Între
1918-1922 războiul civil, foametea și bolile au provocat moartea a
20 000 000 de ruși (John R. Barber, 1993, pp. 346-347, 351).
- Primi țari din dinastia Romanov în secolul al XVII-lea;

- Războaiele și reformele lui Petru I;
93
- Reformele absolutist-luminate ale Ecaterinei a II-a;

- Expansiunea militară a Imperiului Rus spre toate punctele cardinale în secolul al XVIII-lea;
- Revoluția rusă din februarie/martie 1917;
- Preluarea puterii de către bolșevici în octombrie/noiembrie 1917;
-Instituțiile noului stat comunist rus.
Țar
Menșevic
Nakaz Soviet
Raskol Poliție secretă
Zemstvo
Nakaz
Gubernie
Bolșevic
1. Care sunt obiectivele lui Petru I în Războiul Nordului?

2. Prezentați cele mai importante reforme ale lui Petru I.
3. Premisele reformelor luminate realizate de Ecaterina a II-a.
4. Principalele cuceriri teritoriale din secolul al XVIII-lea.
5. Care sunt realitățile sociale din Rusia în timpul mișcărilor revoluționare din 1917?
6. Atitudinea lui Lenin față de Primul Război mondial.
7. Care au fost premisele declanșării Revoluției Ruse din 1917?
8. Situația armatei ruse în timpul mișcărilor revoluționare.
94
8. Riché, P., B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, Istoria universală, vol. 2, De la
București.
Unitatea de studiu 8. IMPERIUL OTOMAN ÎN SECOLELE XVII-XIX – ”PROBLEMA

ORIENTALĂ”
64 8.1. Introducere
95

8.3.2. Viața politică și războaiele din secolul al XVIII-lea
8.3.3. Politica internă și reformele (1800-1914)
8.1. Introducere
Imperiul Otoman a reprezentat, de la apariția sa, un stat feudal-

militar care s-a putut menține și prospera numai prin cuceriri și
războaie victorioase. Imperiul Otoman, la începutul secolului al
XVII-lea, se întindea pe trei continente: în Africa, unde controlează
nordul, în afară de Maroc; în Europa: de la țărmul Mării Negre în
Peninsula Balcanică și în șesul Ungariei; și în Asia: Arabia, Țările
din Levant, Anatolia (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.

– cunoașterea trăsăturilor regimului politic din Imperiul
Otoman în secolele XVII-XVIII;
– definirea termenilor: otoman, spahiu, ienicer ș.a.;
– cunoașterea celor mai importanți sultani din secolele XVII-
XVIII;
– definirea conceptului de modernitate otomană.

– studenţii vor putea să definească termeni precum otoman,
spahiu, ienicer ș.a.;
– studenţii vor putea să diferențieze regimul politic otoman
de cel european din perioada modernă;
caracteristicile regimului politic otoman;
care influențează societatea otomană.

IMPERIUL OTOMAN ÎN SECOLELE
XVII-XIX – ”PROBLEMA
ORIENTALĂ”- 2 ore
96
Primul sfert din secolul al XVII-lea a fost caracterizat de o

succesiune de sultani incapabili să refacă puterea otomană. Murad
al IV-lea (1623-1640), mulsuman fervent, a încercat, aș cum va face
și fiul său Ibrahim I (1640-1648), să-i aducă la ascultare pe iniceri.
La mijlocul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman a fost slăbit de
luptele interne. Suveran neputincios, Mehmed al IV-lea (1648-
1687) a lăsat exercițiul puterii vizirului său Mehmed Köprülü,
întemeietorul unei adevărate dinastii ministeriale ce a controlat
imperiul până la 1710 (Jérôme Hélie, 2001, p. 93).
Sub al doilea vizir Köprülü, Imperiul Otoman părea că își
revine. În 1661, a invadat Ungaria, iar tratatul de la Vasvar, în
pofida înfrângerii otomane de la Szentgotthárd din 1664, a fost mai
degrabă avantajos pentru Poartă. În 1668, în pofida ajutorului dat
de Ludovic al XIV-lea, Candia a capitulat, marcând abandonarea
Cretei de către venețieni (Jérôme Hélie, 2001, p. 93).
Mahmet Köpprülü (1656-1661) reușește să reorganizează
finanțele, în timp ce sultanii sunt mai puțin siguri de soldații lor,
ienicerii sunt lăsați să se căsătorească și să exercite o meserie în
afara serviciului militar (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
Guvernul lui Kara Mustafa, ginere al lui Köprülü al II-lea, s-a
dovedit dezastruos. O mare expediție militară i-a adus pe otomani
la porțile Vienei (1683), dar regele polonez Ioan Sobieski l-a
obligat pe Kara Mustafa să ridice asediul care a produs în întreaga
Europă cele mai mari neliniști. S-a constituit o coaliție creștină în
jurul Austriei (Polonia, Papa, Rusia, Veneția). În ciuda câtorva
succese care nu i-au lăsat pe venețieni să iasă din Grecia, trupele
otomane au fost înfrânte. Comandați de prințul Eugeniu de Savoia,
austriecii au câștigat în 1697 bătălia decisivă de la Zenta (Jérôme
Hélie, 2001, p. 93).
La mai puțin de doi ani după aceasta, pacea de la Karlowitz
(26 ianuarie 1799) a subliniat declinul puterii otomane, care a trecut
de la statutul de cuceritor temut la obiect al dorințelor puterilor
creștine. Pentru prima dată Poarta a tratat pe picior de egalitate cu
celelalte puteri. Ungaria și Transilvania au fost definitiv cedate
Austriei, în vreme ce venețienii au păstrat Corintul și Moreea
(Peloponez) și o serie de forturi în Dalmația și Bosnia. Tratatul a
consfințit și sosirea în regiune a Rusiei, care obține portul Azov în
Crimeea și o parte a Ucrainei (Jérôme Hélie, 2001, p. 93).
Caracteristic pentru Imperiul Otoman a fost faptul că, de-a
lungul istoriei sale, nu a putut să se transforme în anumite perioade
într-un stat centralizat cară să pună capăt fărămițării feudale.
Otomanii au constituit majoritatea populației, cu excepția regiunilor
din Asia Mică, s-au menținut ca ocupanți militari, au concentrat în
mâinile lor toate funcțiile publice – militare, civile și judecătorești.
În secolul al XVII-lea, Imperiul Otoman se întindea pe trei
continente : în Asia – Anatolia, o parte a Transcaucaziei, Siria,
Palestina, Irak, o mare parte din Arabia, Kurdistan; în Africa –
Egipt, Tripolitania, Cirenaica, Tunis, Algeria (ultimele două s-au
bucurat de autonomie lărgită), iar în Europa – întreaga Peninsulă
97
Balcanică (Grecia, Macedonia, Albania, Bulgaria, Muntenegru,

Bosnia, Herțegovina, Serbia), o mare parte a Ungariei, o zonă a
Slovaciei, Banatul, sub suzeranitate cele trei Principate Române,
hanatul Crimeii și o serie de teritorii în sudul Rusiei. Criza
societății otomane a fost consecința firească a sistemului de
organizare statală, de a fi o monarhie absolută de tip oriental.
Izvorul puterii a fost structura sa militară alimentată timp de secole
de necontenite cuceriri teritoriale (Nicolae Ciachir, 1996, I, pp. 229-
230).
Imperiul Otoman a rămas, în ciuda marii sale întinderi și a
puterii sale politice, același stat medieval bazat pe un sistem
feudalo-militar închistat, cu o economie naturală, cu o slabă
producție de mărfuri și cu un comerț dependent de capriciile
marilor feudali (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 231).
Semnele decăderii s-au văzut din secolul al XVII-lea, după
dezastrul asediului Vienei de către otomani și răzbuiul care a urmat
(1683-1699). Pacea de la Karlowitz a însemnat recunoașterea pe
plan internațional a uneia din primele mari lovituri date puterii
otomane, iar pentru prima dată s-a pus problema moștenirii
otomane – fapt cunoscut în istoria diplomației sub numele de
”problema orientală” (Nicolae Ciachir, 1996, I, pp. 234-235).
Procesul de sclerozare care a cuprins conducerea statului și
mecanismul administrației a atins și lumea intelectuală și artistică:
puține inovații, puține construcții remarcabile, puțini literați
originali, cu rare excepții. Secolul al XVII-lea a fost, într-adevăr,
perioada în care degradarea edificiului otoman a ieșit la iveală și s-a
accentuat. Fisurile au fost multiple și o lucrare de restaurare s-a
dovedit a fi absolut necesară pentru a evita prăbușirea. Oameni
curajoși și-au asumat această sarcină în decursul secolului al XVIII-
lea (Robert Mantran, 2001, pp. 222, 224-225).
8.3.2. Viața politică și războaiele din secolul al XVIII-lea
Pentru statul otoman, secolul al XVIII-lea a fost marcat de

două aspecte majore: pe de o parte, problemele externe au constituit
o sursă de conflicte intermitente cu statele vecine, care au provocat
otomanilor pierderi de teritorii și o degradare continuă a imaginii,
atât în ochii occidentalilor, cât și în cei ai supușilor imperiului,
degradare evidențiată de tratatul dezastruos de la Kuciuk Kainargi
(1774). De la Karlowitz (1699) și până la pacea de la Belgrad
(1739) un interval de 40 de ani, Imperiul Otoman a dus două
războaie cu Rusia (1710-1711 și 1736-1739), în primul război,
Petru I a fost înfrânt și a fost nevoit, chiar dacă a păstrat Ucraina, să
retrocedeze teritoriile cucerite anterior; două războaie cu Austria
(1716-1718 și 1736-1739), în primul război, otomanii au pierdut
Timișoara și Belgradul (pacea de la Passarowitz, 1718), și un război
cu Veneția (1714-1718), otomanii recuceresc Moreea și cetatea
Souda, în Creta (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 235; Robert Mantran,
2001, pp. 227-230).
Continuă și războiul cu Iranul, otomanii au înaintat în
Georgia (cuceresc orașele Tiflis și Gori, 1723, Erevan, 1724,
Tabriz,1724) și în Iranul occidental (cuceresc Kermanșah, 1723,
Hamadan, 1724), în timp ce afganul Așrâf Șâh a preluat puterea în
Iran. În 1727 s-a încheiat pacea la Hamadan, fiind recunoscute
cuceririle otomane, însă ostilitățile au fost preluate curând, în timp
98
ce la Isfahan conducătorul afșar Nâdir Khan i-a alungat pe afgani,

l-a adus temporar pe tron pe suveranul safavid și, în cele din urmă,
a preluat puterea (1736) (Robert Mantran, 2001, pp. 227-229).
Otomanii au semnat pacea cu iranienii pentru că au fost
nevoiți să facă din nou față amenințării rusești, care au cucerit
Azovul în 1736. Otomanii au declarat război, iar austriecii, aliații
rușilor, au atacat fără rezultat, împotriva Bosniei și a Bulgariei, iar
otomanii au atacat Belgradul. Pacea de la Belgrad (1739) a adus
otomanilor teritoriile pierdute la Passarowitz, statu-quo-ul cu Rusia
a fost respectat. Pacea de la Belgrad a consacrat redresarea militară
și diplomatică a Imperiului Otoman și întreruperea ostilităților cu
rușii până la 1768, iar cu austriecii până la 1788 (Robert Mantran,
2001, p. 229).
O nouă etapă a războiului cu Iranul a fost declanșată de Nâdir
Șâh, din motive religioase și politice (după succesul din India și
Afganistan, Nâdir Șâh a dorit să domine Orientul Mijlociu).
Rîzboiul, declanșat în 1743, a oscilat între victorii și înfrângeri ale
celor doi adversari în Georgia, în Anatolia orientală, în Kurdistan și
în Irak. Pacea semnată în septembrie 1746 a fost o reluare a
tratatului de la Kasr-e Șîrîn (Robert Mantran, 2001, p. 229).
Sfârșitul domniei lui Mahmûd I (1730-1754), a domniei lui
Osmân al III-lea (1754-1757) și începutul domniei lui Mustafâ al
III-lea (1757-1777) a constituit o lungă perioadă de pace, din 1746
până în 1768, remarcabil pentru Imperiul Otoman (Robert Mantran,
2001, p. 229).
În 1768 a izbucnit războiul cu Rusia, iar venirea flotei ruse
(din Marea Baltică) în Mediterana orientală și înfrângerea flotei
otomane a provocat stupefacție. Rușii s-au folosit de rivalitățile
dintre principii Crimeii și au ocupat Crimeea, Țara Românească,
Dobrogea, Rusciuk. Convorbirile de pace au început în august
1772, dar au eșuat din cauza cererilor rusești, considerate exagerate
de otomani. Războiul a reînceput în folosul rușilor, care au trecut
Dunărea și au intrat în Bulgaria, și au învins la Kozluca, sultanul
Abdul Hamid I a cerut pacea, care a fost semnată pe 21 iulie 1774
la Kuciuk Kainargi. Rusia a obținut Azovul, teritoriile dintre Nipru
și Bug, regiunile Kuban și Terek; a fost recunoscută independența
Crimeii, iar rușii vor avea un ambasador permanent la
Constantinopol. Rusia a putut construi o biserică cu drept de
protecție a ortodocșilor din capitala otomană, apoi din Imperiu, a
obținut dreptul de a naviga pe Marea Neagră și Marea Mediterană
(vase de comerț). Pe de altă parte, otomanii au acordat libertăți
politice românilor, iar austriecii au primit Bucovina (1775) (Robert
Mantran, 2001, pp. 230-231).
Pe de altă parte, câteva personalități otomane au devenit
conștiente de necesitatea reformelor în funcționarea mecanismelor
esențiale ale statului, începând cu armata și marina, care au suferit
înfrângeri serioase și care nu au putut să oprească înaintarea rușilor
spre Marea Neagră și inițierea intervenției lor pe lângă populațiile
ortodoxe ale Imperiului Otoman. Dacă provinciile europene au
făcut obiectul interesului rușilor și austriecilor, provinciile arabe,
departe de a dea un ajutor conducerii otomane, au dat dovadă de o
intenție foarte clară de autonomie, fie că a fost vorba de Siria, Egipt
sau provinciile din Africa de Nord (Robert Mantran, 2001, p. 236).
Statul otoman a suportat o presiune economică externă din ce
în ce mai puternică și care i-a limitat posibilitățile de venituri
99
financiare. Și în acest domeniu, reformele de structură au fost

indispensabile, dar otomanii nu erau pregătiți să le adopte. Dacă
anii 1770-1774 au fost catastrofali, ei vor avea drept consecință
punerea în practică a primelor încercări adevărate de reînnoire a
Imperiului (Robert Mantran, 2001, p. 239).
Acestor reforme însă li s-au opus elementele conservatoare,
care se temeau de pierderea privilegiilor și de o evoluție prea
marcată de ideile și tehnicile europene, astfel va avea loc o
alternanță la putere a reformiștilor și a conservatorilor, în timp ce în
imperiu proprietarii funciari, înalții funcționari civili și militari,
chiar religioși au ocupat un loc din ce în ce mai mare, în
detrimentul segmentelor societății mai umile, mai ales țăranii.
Slăbirea, uneori evidentă, a autorității centrale a incitat unele
elemente din provincie, mai laes din țările arabe, să încerce să-și
câștige autonomia, recunoscută în practică de sultani, dacă nu în
teorie. Cu toate acestea, noțiunea de stat unitar, condus de un sultan
recunoscut ca suveran al tuturor supușilor, nu a dfost pusă în
discuție nici în momentele cele mai grele, apărute ca urmare a
conflictelor cu diferite puteri sau a mișcărilor de revoltă și a
insurecțiilor (Robert Mantran, 2001, pp. 239-240).
8.3.3. Politica internă și reformele (1800-1914)
Imperiul Otoman, în 1815, a continuat să controleze mai

mult sau mai puțin direct cea mai mare parte a Mediteranei, din
Algeria până în Egipt, din Arabia până în Asia Mică, iar în Europa
Balcanii (Immanuel Geiss, 2002, p. 323).
Popoarele care s-au aflat sub dominație otomană și-au păstrat
trăsăturile caracteristice, limba, religia. Dar intrigile din Serai au
accentuat caracterul exotic, pentru un european, al puterii politice și
religioase a sultanului. Totuși, în Împeriul Otoman nu au lipsit
forțele înnoitoare, Constituția din 1876, dar, din păcate, nu a fost
aplicată decât doi ani (Immanuel Geiss, 2002, p. 430).
Junii turci, intelectuali și ofițeri care au luat puterea cu
începere din 1908, după o perioadă scurtă liberală, au organizat o
putere autoritară în numele otomanismului. Ca reacție împotriva
panislamismului, ei au încercat să pună bazele, ca în Europa, unui
stat puternic, întemeiat pe o națiune omogenă; Revoluția Junilor
turci a coincis cu prăbușirea imperiului, anunțând Turcia lui
Mustafa Kemal, care s-a născut după Primul Război Mondial
100
- Situația politico-militară a Imperiului Otoman în secolul al XVII-lea;

- Impactul războaielor asupra staului otoman în secolele XVII-XVIII;
- Regimul otoman și încercările reformatoare din secolul al XVIII-lea.
Otoman
Spahiu
Ienicer
Tanzimat
1. Care sunt trăsăturile regimului politic otoman în secolele XVII-XVIII?

2. Prezentați cele mai importante războaie care au avut loc în secolul al XVIII-lea.
3. Premisele dezvoltării regimului politic otoman în secolele XVII-XVIII.
4. Rolul armatei în existența statului otoman.
5. Prezentați epoca Tanzimatului.
101
7. Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, Editura All, București, 2001.
Unitatea de studiu 9. COLONIILE ENGLEZE DIN AMERICA DE NORD ȘI

REVOLUȚIA AMERICANĂ
67 9.1. Introducere
102

9.3.1. Dezvoltarea coloniilor engleze din America de Nord în secolul al XVII-lea și la
începutul secolului al XVIII-lea
9.3.2. Războiul de Independență (1776-1783)
9.3.4. Războiul de secesiune (1861-1865)
9.1. Introducere
Cele treisprezece colonii engleze din America de Nord erau

împărțite: Noua Anglie era alcătuită din patru mici colonii
(Massachusetts, Connecticut, New Hampshire și Rhode Island), unde
ansamblul era caracterizat de puritanism; se practica agricultura și
comerțul; în centru (New York, New Jersey, Delaware și
Pennsylvania), situația era aproape la fel ca în Noua Anglie; iar în
sud, cinci colonii (Virginia - 1607, Maryland, Carolina de Nord,
Carolina de Sud, Georgia - 1732), consacrate în primul rând
agriculturii de plantație și utilizând ca mână de lucru sclavi de
origine africană. Fiecare colonie a avut personalitate proprie, iar
guvernatorul, numit de coroana engleză, trebuia să se consulte cu
adunările aleșilor (Jérôme Hélie, 2001, p. 154).

– cunoașterea situației specifice a coloniilor englezești din
America de Nord în secolele XVII-XVIII;
– definirea termenilor: american, nativ, colonie, guvernator,
quaker, amerindian, secesiune, pionieri, miliție, aboliționism,
separatist, sclav ș.a.;
– cunoașterea confruntărilor social-politice din aceste colonii
în secolul al XVIII-lea;
– cunoașterea trăsăturilor istoriei istoriei Statelor Unite în
secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea;
– cunoașterea cauzelor care au dus la declanșarea Războiului
de secesiune;
– definirea conceptului de expansionism.

– studenţii vor putea să prezinte situația socio-politică din
coloniile englezești din America de Nord;
caracteristicile sistemului colonial;
care influențează mișcarea de independență a coloniilor
103
englezești;
– studenţii vor putea să diferențieze între politica externă
americană de dinainte de 1865 și ce a de după 1865;
caracteristicile istoriei Statelor Unite în secolul al XIX-lea
și Începutul secolului al XX-lea;
care influențează societatea americană.

COLONIILE ENGLEZE DIN
AMERICA DE NORD ȘI REVOLUȚIA
AMERICANĂ - 2 ore
9.3.1. Dezvoltarea coloniilor engleze din America de Nord

în secolul al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea
Cele treisprezece colonii engleze din America de Nord au

cunoscut în secolul al XVIII-lea o creștere demografică
remarcabilă: 2 500 000 de locuitori, dintre care 500 000 de sclavi
de origine africanăp și 100 000 de amerindieni. Contrar unei păreri
mult timp răspândite, populația de origine europeană a fost foarte
omogenă: 60% englezi și numai 10% irlandezi și cam tot atâția
scoțieni. Din cele douăzeci de procente rămase, marea majoritate a
fost alcătuită din germani, restul fiind dingrupuri foarte diferite
(chiar și hughenoți francezi) (Jérôme Hélie, 2001, p. 154).
Marele numitor comun a fost confesiunea protestantă, dar și
limba engleză. Majoritatea americanilor a fost fidelă
protestantismului, reprezentat înainte de toate de Biserica
Anglicană și de Presbiterianism. În Pennsylvania au prosperat
numeroase secte rezultate din disidență, cum ar fi quakerii..
Catolicii erau mai puțini de 25 000 și în general nu s-au bucuat de
considerație. Societatea era destul de eterogenă. Dacă la New York
s-a dezvoltat o adevărată burghezie locală ce și-a datorat
prosperitatea activităților maritime, Sudul, mai legat de Anglia, a
fost dominat de o aristocrație de plantatori care a dat lumii oameni
politici ca George Washington (1732-1799) sau Thomas Jefferson
(1743-1826) (Jérôme Hélie, 2001, p. 154).
De la sfârșitul Războiului de 7 Ani, în colonii a crescut
presiunea fiscală. Taxele vamale și impozitul pe timbru (1765)
pentru toate actele juridce au fost foarte rău primite de coloniști a
căror agitație a căpătat amploare. Un prim conflict, între 1766-
1770, a fost rezolvat printr-o relaxare fiscală. Dar în 1773,
coloniștii deghizați în indieni au aruncat în mare, la Boston,
încărcătura de ceai de pe vasele englezești – tea party a fost punctul
de plecare al escaladării conflictului dintre Anglia și colonii. În
decembrie 1774, la Philadelphia a avut loc un Congres la care au
104
participat deputați din toate coloniile, cu excepția Georgiei. Deși

doar o minoritate a cerut ruperea relațiilor cu Anglia, situația a
rămas încordată și au început să se organizeze grupuri de voluntari
americani (Jérôme Hélie, 2001, p. 154).
9.3.2. Războiul de Independență (1776-1783)
La 18 aprilie 1775 au avut loc la Lexington, în apropiere de

Boston, primele confruntări. Două luni mai târziu, tot lângă Boston,
a avut loc o adevărată bătălie între voluntarii americani și trupele
engleze (17 iunie 1775). Deși a dorit să negocieze, Congresul
american s-a pregătit de război și a încredințat comanda armatei lui
George Washington (Jérôme Hélie, 2001, p. 155; P. Riché, B.
Superioritatea Angliei în oameni, în resurse economice,
armament și în special putere navală a fost evidentă, dar
superioritatea morală, ca și vastul teren (aproximativ 1600 km
lungime și 900 km lățime) în care trebuiau să acționeze beligeranții,
echilibra într-un fel forțele (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 59).
La 4 iulie 1776, Congresul a doptat Declarația de
Independență inspirată de Thomas Jefferson. Ruptura a fost chiar
din preambul: ”Noi, reprezentanții Statelor Unite, adunați în
Congres General, stând mărturie pentru Judecătorul Suprem al
Universului și sinceritatea intențiilor noastre, în numele bunului
popor din aceste colonii, facem solemn public și declarăm că aceste
Colonii Unite sunt și trebuie să fie de drept state libere și
independente de orice supunere față de Coroana britanică...”
Primii ani de război au fost grei, englezii au intrat în New
York, apoi au ocupat Philadelphia. Generalul american Horatio
Gates, urmând indicațiile lui George Washington, a evitat
confruntările directe, măcinând forțele adversarului prin realizarea
ambuscadelor și acțiunilor de comando, în timp ce forturile au fost
întărite de către colonelul de geniu, polonezul Tadeusz Kosciuszko.
Trupele engleze, conduse de Burgoyne, înconjurate de cele
americane, au fost învinse la Saratoga de George Washington, la 17
octombrie 1777 (Jérôme Hélie, 2001, p. 155; Nicolae Ciachir,
1996, I, pp. 59-60).
Intervenția Franței s-a datorat unui puternic val de simpatie
pentru cei numiți ”insurgenții”, amestecat cu dorința de revanșă față
de Anglia. Americanii au fost la început prudenți față de această
putere catolică, o adevărată amenințare pe vremuri în Cnada. În
decembrie 1776, Congresul Statelor Unite a trimis o ambasadă la
Versailles. Benjamin Franklin a devenit o persoană influentă atât la
curte, cât și în saloanele pariziene. La 7 decembrie 1777, Franța
afost prima putere care a recunoscut independența Statelor unite.
Vergennes, ministru de externe francez, l-a determinat apoi pe
Ludovic al XVI-lea să opteze pentru a o alianță mai oficială (6
februarie 1778) (Jérôme Hélie, 2001, p. 155).
Războiul naval a căzut mai degrabă în sarcina Franței, în
ciuda eforturilor Congresului de a pune pe picioare o flotă și a
succeselor corsarilor americani. Însă nu a dat rezultate imediate. În
1779, neputând să atace direct America de Nord, amiralul d'
Estaing a cucerit insulele Saint Vincent și Grenada, în vreme ce
Spania (1779) a intrat în război cu Anglia. Pe mare s-au mai
105
desfășurat căteva confruntări nedecise între flotele europene. În

1780 a intrat în război de partea aliaților și Olanda (Jérôme Hélie,
2001, p. 155).
La 12 iulie 1780, un corp expediționar francez comandat de
Rochambeau a sosit pe continentul american. În ciuda oboselii ce a
domnit în tabăra americană, George Washington a reușit să
strunească trupele. Francezii și americanii au înregistrat o victorie
la Yorktown (19 octombrie 1781), iar spaniolii au cucerit Florida
În același timp, flotele Franței, Spaniei și Olandei au scos din
luptă navele engleze, extinzând războiul naval și asupra Indiilor de
Vest britanice (Nicolae Ciachir, 1996, I, p. 61).
Opinia publică engleză era obosită de acest război plin de
greutăți, iar americanii s-au temut că aliații lor francezi și spanioli
urmăreau scopuri prea puțin conforme cu aspirațiile Statelor Unite.
La 30 noiembrie 1782, un prim tratat anglo-american a marcat
sfârșitul negocierilor începute cu puțină vreme înainte, fără ca
francezii să fie consultați. Anglia arecunoscut independența Statelor
Unite. Vergennes a reușit totuși ca semnarea păcii să aibă loc la
Versailles (3 septembrie 1783) (Jérôme Hélie, 2001, p. 155).
O adunare constituantă s-a desfășurat la Philadelphia de la 25
mai la 17 septembrie 1787 și a votat o constituție federală. Puterea
legislativă era reprezentată de un Congres alcătuit din două adunări:
Camera reprezentanților, aleasă prin vot direct, și Senatul, cu doi
senatori de fiecare stat. Președintele, cu competențe în special în
domeniul diplomatic și militar, avea drept de veto în ceea ce privea
legislația votată de Congres, în vreme ce autoritatea superioară în
domeniul judiciar era asigurată de Curtea Supremă (Jérôme Hélie,
2001, p. 157).
George Washington a fost ales în unanimitate președinte al
Statelor Unite, a depus jurământul la New York în dimineața zilei
de 30 aprilie 1789. Primul guvern a fost alcătuit din trei miniștri-
secretari de stat: finanțe, război și externe. În 1800, instituțiile
guvernamentale au fost mutate de la Philadelphia la Washington,
centru cu funcții politico-administrative și cultural-științifice
(Nicolae Ciachir, 1996, I, pp. 64-65).
Națiunea americană a fost prima națiune formată din
europeni, independentă în afara Europei (Nicolae Ciachir, 1996, I,
p. 65).
În 1800, Spania a restituit Franței teritoriile din Luisiana
obținute prin tratatul de la Paris din 1763. După ce s-a gândit o
vreme să reia colonizarea franceză, Bonaparte a vândut-o Statelor
Unite (1803). Proiectul președintelui Jefferson de a continua
expansiunea în interiorul continentului și-a găsit în felul acesta o
formidabilă trambulină pentru secolul care începe (Jérôme Hélie,
2001, p. 157).
Problemele americanilor în ceea ce privea relațiile cu vechea
metropolă nu au încetat totuși. Două tendințe s-au opus în epoca
Revoluției Franceze. La început, pe vremea președintelui George
Washington, domina partidul federalist, care nu era întru totul ostil
Angliei și dorea să ferească tânăra republică de tulburările din
Europa. Americanii au semnat, în 1794, un tratat cu Anglia, care se
afla în război cu Franța (Jérôme Hélie, 2001, p. 157).
Venirea la putere a lui Thomas, Jefferson, președinte din 1801
până în 1809, a modificat datele problemei. Democrat republican,
106
acesta nu a fost favorabil Franței revoluționare. Succesorul său,

James Madison, președinte din 1809 până în 1817, nu a ezitat în
1812 să angajeze Statele Unite într-un război cu Anglia, prezența
acesteia în Canada, fiind considerată o amenințare. Conflictul s-a
dovedit periculos pentru americani în momentul în care englezii au
cucerit și incendiat Washingtonul. Pacea de la Gand revine la statu-
quo antebellum (24 decembrie 1814) (Jérôme Hélie, 2001, p. 157).
În 1787, Statele Unite au fost delimitate de Marile Lacuri, de

fluviul Mississippi și de Florida Spaniolă. Cele 13 state care au
constituit atunci Statele Unite s-au oprit la Munții Alleghani. Marea
ordonanță din anul 1787 a prevăzut împărțirea întregii regiuni în
teritorii și a decis că, de îndată ce într-unul dintre acestea vor exista
mai mult de 60 000 de locuitori liberi, ”se va admite reprezentarea
lui în Congresul Statelor Unite la egalitate cu statele inițiale”.
Măsurile adoptate în privința acestor teritorii au constituit bazele
viitoarelor expansiuni ale Statelor Unite (P. Riché, B. Guillemain, J.
Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, II, p. 138).
Regiunea din ”vest” s-a extins în anul 1803 când, în schimbul
a 60 de milioane de franci, Republica Franceză a vândut Statelor
Unite Louisiana. Ulterior ”vestul” a ajuns până la Munții Stâncoși
și chiar până la Oceanul Pacific; Statele Unite au dispus integral de
fluviul Mississippi și de portul New Orleans. În 1819, Satele Unite
au cumpărat Florida de la Spania, apoi, după anexarea Oregonului,
cedta de către Marea Britanie, au intrat în război cu Mexicul și au
obținut New Mexico și California. În anul 1853, granița lor a ajuns
la fluviul Rio Grande. În același timp, Texasul, care în 1846 și-a
proclamat independența, a semnat un tratat în urma căruia a intrat
în Uniune (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S.
Dar vastele teriturii ale actualelor State Unite erau pustii.
Existau indienii, câțiva pionieri, colonia de mormoni stabilită în
Utah. Indienii și pionierii se luptau între ei, iar indienii au devenit
tot mai agresiv, pe măsură ce pionerii le ocupau terenurile de
vânătoare (epopeea Far West). Distrugerea plantațiilor și
masacrarea pionierilor de către indieni vor reclama intervenția
miliției. Însușirea terenurilor a fost foarte liberală, acestea puteau fi
ocupate fără titlu de proprietate, chiar și atunci când s-a plătit prețul
de un dolar pe acru. Atunci au luat naștere o serie de state noi, ale
căror constituții au fosr democratice și a căror pondere în Uniune a
fost din ce în ce mai mare. Începând cu 1830, locuitorii Vestului au
reprezentat o pătrime din Populația Statelor Unite și, din 1803, cea
mai mare parte a statelor din regiune s-au bucurat de sufragiul
iniversal. A existat totodată o opoziție între estul Uniunii,
europenizat, tradiționalist și ierahizat, și Vestul novator, democratic
și cosmopolit. Riscurile dezbinării au fost atenuate de politica
extinderii căilor de comunicație (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier,
M. Morineau, S. Pillorget, 2009, 3, p. 140).
Izbucnirea Revoluției Franceze a ridicat problema unei
eventuale intervenții a Statelor Unite, dar nu a făcut-o, iar această
atitudine a constituit un timp îndelungat ideea-forță a politicii
americane. Au existat conflicte cu Anglia referitor la drepturile
statelor neutre, iar neutralitatea americană a fost pusă la grea
107
încercare în timpul războaielor de independență din America Latină

(1810-1826), dar în 1823 a fost adoptată Doctrina Monroe,
”America numai americanilor” (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier,
M. Morineau, S. Pillorget, 2009, III, p. 140).
Constituția americană a fost aplicată în sens liberal, dar și
democratic: dispar bisericile stabilite, reduse privilegiile oligarhilor,
școala și presa cu un rol crescând. Rolul guvernului federal a fost
unul limitat, la schimbarea președintelui întreg personalul
administrativ era schimbat (spoils system) (P. Riché, B. Guillemain,
J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, III, p. 140).
Războiul de Secesiune a întrerupt expansiunea americană, iar
etapa necesară restabilirii și reconsolidării, inițiată prin epoca
reconbstrucției (1865-1877), a constituit preocuparea încă a unei
generații. Prin respingerea permanentă a intervenției europene în
războiul civil mexican (retragerea Spaniei și a Angliei în 1862, a
Franței în 1867), Statele Unite au anunțat intenția de a interveni
mai târziu chiar și în Europa. Cu capital englezesc, americanii au
încheiat procesul construcției interne de la Atlantic la Pacific și pe
cel al industrializării. Simbolurile clare ale acestui stadiu al
evoluției Statelor Unite au fost construirea căii ferate transpacifice
în direcția San Francisco(1869) și preluarea Oklahomei ca cel de-al
48-lea stat federal (1893), ultimul până la preluarea Alaskăi și
Hawaiiului (1959). Anexarea Hawaiiului (1898) a fost primul pas al
expansiunii spre Pacific – Guam și Filipine (războiul hispano-
american, 1898), dar și în Caraibe – Puerto Rico, Cuba (Immanuel
Geiss, 2002, 447).
În ciuda opoziției unei cvasi-minorități pacifiste, Statele
Unite au acces la statutul de mare putere imperialistă. Manipularea
unei revoluții în scopul realizării sciziunii între Panama și
Columbia (1903), definitivarea canalului Panama (1914) și
construirea unei flote militare au subliniat potențialul viitoarei
puteri mondiale și statutul său de putere hegemonică continentală în
zona Americii Centrale și de Sud (Immanuel Geiss, 2002, 448).
9.3.4. Războiul de secesiune (1861-1865)
La jumătatea secolului al XIX-lea, o problemă importantă a

dominat marele stat american: conflictul dintre statele din sud și cele
din nord. La început a fost vorba de rivalitate economică, nordul
industrializat (a elaborat un sistem vamal protecționist și monopol
național pentru industriile din Noua Anglie), sudul agrar
(monocultura bumbacului) și favorabil liberului schimb.
Antagonismul dintre nord și sud s-a extins și pe plan constituțional.
S-a pus problema dacă un stat divizat între interesele sale vitale și
legislația federală poate să nu o aplice pe aceasta din urmă. Politica
președintelui Jackson a împiedicat o ruptură, dar problema arămas
latentă (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S.
Pillorget, 2009, III, p. 141).
Divergențele au reizbucnit odată cu problema sclaviei,
moștenire a epocii coloniale (îngrădită în 1787, iar în 1807 a fost
abolit comerțul cu sclavi). Desființarea comerțului cu sclavi nu a
schimbat nimic, deoarece expansiunea cultivării bumbacului a
determinat o expansiune a sclaviei (P. Riché, B. Guillemain, J.
Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, III, p. 141).
Nordul a fost cuprins de o criză de conștiință, sclavia reprezintă
108
o infamie pentru Uniune și este contrară Constituției. Quakerii, unele

Biserici Protestante, Biserica Catolică au pornit o campanie pentru
abolirea sclaviei (aboliționism). Oponenții s-au retras în spatele
imperativelor economice ale sudului și al dreptului superior al
statelor din regiune .
În plus, cu prilejul întemeierii noilor state, a intervenit o
problemă constituțională, căci putea apărea riscul ca aboliționiștii să
dobândească în Senat o majoritate prea mare, care să permită
reforma Constituției (statele intrau două câte două, unul vota pro și
altul contra sclaviei – Maine și Missouri). Dar soluția avea limite,
deoarece cea mai mare parte a statelor din Vest erau locuite de
fermieri liberi, ostili sclaviei. Cauzele incidentelor s-au înmulțit. În
1860, perioada alegerilor prezidențiale, democrații s-au divizat. și
acest lucru a permis alegerea republicanului Lincoln (P. Riché, B.
Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, III, p. 141).
Carolina de Sud a recurs la secesiune și a determinat alte 10
state din sud să constituie, împreună cu ea, Confederația Statelor
Sudice (3,5 milioane de locuitori). Statele Unite (25 de state
unioniste, 22 milioane de locuitori) au declanșat atunci Războiul de
Secesiune împotriva separatiștilor. Războiul a durat 4 ani și
importanța sa istorică, ideolgică, militară și mitologică a fost
considerabilă (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S.
Sudul a rezistat mobilizând un milion de oameni și bătându-se
pentru fiecare palmă de pământ. Războiul de Secesiune a fost printre
primele războaie totale (utilizarea căilor ferate, tranșeelor, luptelor
atroce – 600 000 de morți) (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
Morineau, S. Pillorget, 2009, III, p. 142).
Sudul a fost învins în Vest. În 1862, Grant a ocupat Tennessee
și, în aprilie același an, nordiștii au cucerit New Orleans. Bătălia de
la Gettysburg (1-3 iulie 1863) a marcat începutul sfârșitului
confederaților. Dar războiul a mai durat doi ani, deși Lincoln i-a
emancipat pe sclavii rebeli, dar foarte puțini dintre negrii eliberați au
ridicat armele împotriva proprietarilor sclavagiști. În septembrie
1864, Georgia a fost ocupată, după cucerirea Atlantei, dar abia în
aprilie 1865 capitularea lui Lee a marcat sfârșitul definitiv al
războiului de Secesiune (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
Morineau, S. Pillorget, 2009, III, p. 142).
La 31 ianuarie 1865, sclavia a fost abolită de către Senatul
Statelor Unite, ceea ce a dus la dispariția marilor domenii.
Hegemonia Nordului a devenit incontestabilă. Civilizația din sud,
cuprinzătoare, aristocratică și rurală, a fost înlocuită de o civilizație
puritană, egalitaristă și democratică, urbană și industrială, profund
materialistă (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S.
De acum înainte, trebuie să se treacă la reconstrucție. Dar
asasinarea lui Lincoln (14 aprilie 1865), urmat de Johnson, slab și
mediocru, nu a ușurat situația. Reconcilierea dorită de Lincoln nu a
avut loc: reconstrucția s-a făcut într-un climat de ură (chiar reglare de
conturi între republicani și democrați). Au fost votate două
amendamente la Constituție: unul a abrogat datoriile Confederației, a
adoptat sancțiuni împotriva statelor care i-ar lipsi pe cetățeni de
drepturile lor, iar funcționarii care i-au susținut pe confederați au fost
loviți de incapacitate. Astfel încât cadrele din sud și-au pierdut o
parte din avere și au fost îndepărtate din viața publică (P. Riché, B.
109

Cel de-al doilea Amendament (al 15-lea) le-a acordat negrilor
drept de vot. Aceste măsuri au atras ostilitatea sudiștilor împotriva
yankeilor și a negros, ceea ce explică apariția a nenumărate societăți
secrete, dintre care cea mai cunoscută a fost Ku-Klux Klan (1866) (P.
Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009,
III, p. 142).
Totuși reconstrucția economică, facilitată de împrumuturi și de
capitaluri venite din Nord, și dezvoltarea sistemului de ferme, a
facilitat domolirea spiritelor (reală după 1872) (P. Riché, B.
- Situația coloniilor engleze din America de Nord;

- Declanșarea Războiului de Independență al Coloniilor engleze din America de Nord
- Alianța americanilor cu Franța, Spania și Olanda;
- Dezvoltarea Statelor Unite în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea;
- Războiul de Secesiune (1861-1865);
- Expansiunea continentală a Statelor Unite în secolul al XIX-lea.
American Pionieri
Nativ Miliție
Colonie Aboliționism
Guvernator Separatist
Quaker Sclav
Amerindian
Secesiune
1. Care sunt realitățile sociale din coloniile engleze din America de Nord?
110
2. Prezentați cele mai importante lupte care s-au dat între americani și englezi.
3. Care au fost premisele declanșării Războiului de Independență american?.
4. Situația trupelor engleze în America de Nord.
5. Care sunt premisele declanșării Războiului de Secesiune?
6. Prezentați teritoriile ocupate de Statele Unite în secolul al XIX-lea.
7. Premisele ridicării Statelor Unite ca mare putere.
8. Prezentanți cele mai importante bătălii care s-au desfășurat în timpul Războiului de Secesiune.

București.
Unitatea de studiu 10. ECONOMIA EUROPEANĂ ÎN SECOLELE XVII-XIX –

REVOLUȚIILE INDUSTRIALE EUROPENE
10.3.2. Revoluția industrială din Anglia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
111
10.3.3. Revoluția industrială din Europa din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
10.1. Introducere
Agricultura a început să se bucure de beneficiile lentelor progrese din

ultimele două secole. Au triumfat noile culturi: cartofi, napi, porumb,
plante furajere. Pământul necultivat e din ce în ce mai rar, chiar și în
Europa Meridională, multă vreme considerată arhaică. În Franța și
Anglia, agronomia a fost o știință la modă, iar așa-numiții fiziocrați
francezi au considerat că pământul era izvorul bogăției (Jérôme
Hélie, 2001, p. 158).

– cunoașterea trăsăturilor economiei europene în secolul al
XVIII-lea;
– definirea termenilor: revoluție industrială, liber schimb,
porto franco;
– cunoașterea segmentelor industriei europene în secolul al
XVIII-lea;
– definirea conceptului de liber schimb;
– cunoașterea domeniilor economiei europene în secolul al
XVIII-lea.

– studenţii vor putea să definească termeni precum revoluție
industrială, liber schimb, porto franco;
– studenţii vor putea să diferențieze revoluția industrială din
Anglia față de revoluția industrială de pe continent;
caracteristicile economiei europene.
SPANIA
ÎN SECOLELE XVII-XIX – MĂRIRE ȘI
DECĂDERE - 2 ore

112

În secolul al XVII-lea, superioritatea Atlanticului asupra
Mediteranei s-a datorat marilor descoperiri geografice. Anglia și
Olanda s-au îmbogățit, Italia se afla în declin, în special, între
1620-1630, Veneția era profund afectată, pierdea în toate
domeniile: construcții navale, comerț, bănci, industria catifelei,
sticlăriei și oglinzilor. În Spania și Portugalia, porturile situate la
Atlantic, Lisabona și Sevilla, și-au păstrat importanța dobândită în
secolul anterior. Spania, pe plan economic, decade, fiind obligată,
după episoadele de ciumă din 1598-1600, 1630, 1650, alungarea
moriscilor, scăderea cantității de argint adus din Peru, să bată
monedă de aramă (vellon), să devalorizeze moneda. (P. Riché, B.
În Franța, agricultura produce, în anii medii, destule cereale
pentru a hrăni populația; exportul de vinuri din Guyenne, drobușor
din Languedoc, sare de pe coastele atlantice, postavuri din Picardia,
din Champagne, din Berry, pânzeturi din Bretagne și din
Normandia, dar trebuie să și importe: metale (plumb și cositor din
Anglia), cereale (Baltica și Africa de Nord), produse de lux
(pânzeturi fine din Țările de Jos, mătase și mirodenii cumpărate din
Levant, postavuri cu fir de aur din Italia, blănuri din Rusia etc.).
Franța, în interior, cunoaște o slabă circulație a mărfurilor și a
monedei, deși este avantajată geografic, situația economică suferă
în comparație cu cea a Angliei, sau cu cea din Olanda (P. Riché, B.
599).
În același timp, Olanda își perfecționează agricultura, iar
artizanatul produce postavuri la Leyda, pânzeturi la Haarlem,
pălării la Amsterdam și faianță la Delft. Activitatea comercială și
maritimă a devenit ramura cea mai importantă a economiei, după ce
Escautul a fost închis cu forța, Anversul, ca și Brugges, se
transformă într-un oraș mort. În 1602 a fost înființată Compania
generală a Indiilor Orientale, care a primit monopolul întregului
comerț din Pacific și Oceanul Indian, dar și dreptul de a încheia
tratate cu prinții indigeni, de a arma o flotă, de a o echipa cu
soldați. Olanda cunoaște o mare acumulare de capitaluri ce îi
permite să dezvolte o puternică civilizație. Amsterdamul devine
piața mondială a metalelor prețioase, deschide o bancă, care a
primit monopolul schimbului, primind toate depozitele în monedă
sau lingouri începând de la trei sute de florini, furnizează monedă
din orice țară, efectuează gratuit plățile prin virament, jocul
scriiturii, pentru aceasta, utilizează o monedă de cont, florinul
banco, de valoare stabilă (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
Anglia, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, a
dezvoltat extracția de cărbune și fier (metalurgie ce folosește
lemnul), mari companii pentru comerțul cu Indiile și Moscova. În
această perioadă, rivalitatea anglo-olandeză a atins punctul maxim
(Cromwell), iar în 1651, când a fost adoptat Actul de navigație,
care interzice navelor străine să exporte în afara Angliei mărfuri
englezești, sau să introducă mărfuri de altă proveniență decât cea a
țării pavilionului lor, se deschide calea războiului câștigat, în cele
din urmă, de Anglia (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M.
113
10.3.2. Revoluția industrială din Anglia din a doua jumătate a

secolului al XVIII-lea
Comerțul Expansiunea colonială s-a reluat după tratatul de la

Utrecht, care a inaugurat patru decenii de pace. A început marele
boom al comerțului Atlantic. O dată cu declinul Olandei, englezii
au devenit cărăușii mărilor, dar nici francezii nu s-au lăsat, astfel
cele două puteri din Europa Occidentală s-au aflat în inima
economiei din ce în ce mai globalizate. Comerțul Atlantic a
stimulat dezvoltarea unor porturi ca Liverpool, Nantes, Bordeaux,
dar și Cádiz, Marsilia, Hamburg sau, la începutul perioadei,
Ostende. Baza a constituit-o comerțul cu negri, la originea relațiilor
trilaterale din Europa, Africa și America: mărfurile de duzină
fabricate în orașele din apropierea marilor porturi europene sunt
schimbate pe sclavi în Africa, iar aceștia sunt vânduți în America de
negustori ce aduc în schimb produse coloniale ca zahărul, cafeaua
sau tutunul (Jérôme Hélie, 2001, p. 158).
Industrializarea Prima industrie supusă inovării afost
metalurgia. Furnalele englezești au folosit cocsul în locul
cărbunelui de lemn chiar de la începutul secolului al XVIII-lea.
Fonta a permis avântul metalurgiei: în 1719 s-a construit, peste un
râu în Anglia, primul pod în întregime metalic. Tehnica numită
puddlage a permis la sfârșitul secolului să se obțină oțeluri de bună
calitate (Jérôme Hélie, 2001, p. 158).
La începutul secolului al XVIII-lea, englezii Savery și
Newcomen au construit primele mașini cu aburi, destinate evacuării
apei din mine și pompele acționate de ele au fost numite ”pompe de
foc” (P. Riché, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget,
II, 2009, p. 661).
Datorită progreselor din metalurgie, scoțianul James Watt a
reușit să pună la punct o mașină cu aburi care a rezistat la presiuni
înalte (1769). Născută în secolul al XVIII-lea, revoluția din
domeniul energiei își va face simțite efectele în secolul al XIX-lea
În industria textilă, inovațiile au permis producerea într-un
timp tot mai scurt de țesături mai late. După un șir de inventatori
remarcabili, Samuel Crompton (1753-1827) a pus la punct în 1779
așa-numita mule-jenny, război care a permis producerea unui fir fin
și foarte rezistent și care a deschis perspective noi industriei
bumbacului (Jérôme Hélie, 2001, p. 158; P. Riché, B. Guillemain,
J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, II, p. 660).
Marea beneficiară a prosperității economice din secolul al
XVIII-lea a fost Anglia. Londra, centrul economiei mondiale, a
eclipsat pentru totdeauna Amsterdamul. Structura comerțului
englez nu a mai fost aceea a primei modernități: exportul de
produse textile și redistribuirea produselor coloniale au depășit
importurile, constituite tot mai mult din produse alimentare. Londra
nu a mai beneficiat de producția din imperiul britanic, dar a servit și
ca placă turnantă pentru produsele portugheze și chiar spaniole.
Liberalismul a câștigat teren, iar tratatul semnat în 1786 cu Franța a
prefigurat liberul schimb din secolul al XIX-lea. Satele englezești
au cunoscut un adevărat exod în fața progreselor agriculturii. Așa
numitele enclosures (îngrădiri ale terenurilor agricole) au ocupat
cea mai mare parte a suprafeței agricole, iar creșterea intensivă de
114
animale pe islazuri artificiale a fost un triumf. Țăranii au venit la

oraș, în vreme ce în vestul Angliei au apărut așa-numitele ținuturi
negre (Jérôme Hélie, 2001, pp. 159-160).
10.3.3. Revoluția industrială din Europa din a doua jumătate a

secolului al XVIII-lea
Către sfârșitul vechiului regim, Franța a înregistrat începutul

avântului industrial. Un element important a fost constituit de mine:
cele din Anzin au numărat în ajunul Revoluției Franceze 4 000 de
angajați, constituind cea mai mare întreprindere din țară. S-au
înmulțit exploatările de huilă din zona Masivului Central. Metalurgia
s-a dezvoltat: la Creusot, siderurgistul englez Wilkinson a creat în
1781 importante turnătorii (Jérôme Hélie, 2001, p. 161).
Industria textilă și-a păstrat de cele mai multe ori structurile
tradiționale în ceea ce privește prelucrarea lânii sau a mătăsii, dar s-
au deschis și noi tehnici în filaturile de bumbac. Normandia și nordul
Franței au devenit importante centre de prelucrarea bumbacului.
Comerțul exterior a înflorit, profitând treptat de rețeaua de drumuri
considerabil ameliorată în timpul domniei lui Ludovic al XV-lea
Au fost numeroase regiunile europene occidentale care au
cunoscut prosperitatea în secolul al XVIII-lea: Țările de Jos
austriece, în Germania – Renania, Saxa și Silezia, dar și, în Europa
Meridională, Italia de Nord – Lombardia; Spania – Catalunia
Alte regiuni ale Europei au rămas dominate de o agricultură
arhaică și au păstrat, în pragul epocii contemporane, trăsături
specifice începutului perioadei moderne. Cea mai mare parte a lumii
mediteraneene și Europa Răsăriteană au rămas în marginea unei
Europe dinamice, manufacturiere, orientată spre Atlantic (Jérôme
Hélie, 2001, p. 161).
- Dezvoltarea comerțului, agriculturii și industriei în Anglia;

- Dezvoltarea puterii mașinilor industriale;
-Revoluția industrială din unele state europene.
115
Revoluție industrială
Liber schimb
Porto franco
1. Care sunt industriile care se dezvoltă în Anglia în secolul al XVIII-lea?

2. Prezentați situația industriei pe continentul european.
3. Premisele revoluției industriale în Anglia.
4. Rolul mașinilor cu aburi în industrie.
116
5. Riché, P., B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, Istoria universală, vol. 2, De la
București.
Unitatea de studiu 11. CONGRESELE EUROPENE DIN SECOLUL AL XIX-LEA
117
11.1. Introducere
La Viena, în 1815, suveranii învingători ai Franței convin să

reinstaureze o ordine europeană întemeiată pe legitimitate,
echilibru al puterilor, autoritatea monarhiilor conservatoare. Pe
continent Austria și Rusia au fost garanții continuității acestei
situații. Marea Britanie, a jucat mai departe rolul de stat liberal,
supraveghind menținerea echilibrului european. Statele
conservatoare s-au confruntat cu două mari mișcări
destabilizatoare: liberalismul a promovat instituții
reprezentative, iar naționalismul, animat de Revoluția
Franceză, a proclamat dreptul popoarelor de a dispune de ele
însele, de a forma națiuni (Jean Carpentier, François Lebrun,
1997, p. 280).

– cunoașterea situației internaționale în secolului al XIX-lea;
– definirea conceptelor de liberalism, naționalism,
conservatorism;
– cunoașterea premiselor care au dus la formarea Sfintei
Alianțe;
– Cunoașterea modului de desfășurarea a Congreselor de la
Viena, Paris și Berlin.

liberalism, naționalism, conservatorism, autocratic,
echilibru de putere etc.;
– studenţii vor putea să diferențieze Vechiul Regim de noua
ordine internațională;
– studenţii vor putea să descrie modul în care puterile
conservatoare au realizat Congresul de la Viena.
– Studenții vor putea descrie sistemele Metternich și
Bismarck.

CONGRESELE EUROPENE DIN
SECOLUL AL XIX-LEA - 2 ore
118
După înfrângerea lui Napoleon de către cea de-a cincea

coaliție (1813/1814), confirmată și întărită de încheierea rapidă a
”domniei de o sută de zile” (1815), Congresul de la Viena (1814-
1815) a schimbat datele problematicii europene. Această schimbare
a constituit punctul de plecare al tuturor evenimentelor istorice
viitoare.. Ca rezultat direct al Revoluției Franceze și al epocii
napoleoniene, s-a constituit, sub cupola Sfintei Alianțe (1815), o
nouă ordine europeană, care în liniile ei principale, în ciuda
modificărilor profunde, va dăinui până la Primul Război Mondial.
Ca o consecință a complicațiilor apărute pe scena istorică a epocii,
complicații pe care a trebuit să le stăpânească, deciziile și efectele
Congresului de la Viena au fost deosebit de complexe (Immanuel
Geiss, 2002, p. 409).
Locul (Viena) și președintele (Metternich) Congresului a lăsat
de bănuit că Austria ar fi jucat în acel moment un rol decisiv. În
realitate, Rusia condusă de țarul alexandru I a ocupat o poziție de
forță, deoarece pe continent ea a fost cea care, prin armata sa
constituită din corpuri de infanterie, a avut o contribuție hotărâtoare
în lupta împotriva lui Napoleon (Immanuel Geiss, 2002, p. 409).
Cele mai importante decizii au fost luate de către Comitetul
celor cinci Mari Puteri (Rusia, Austria, Prusia, Anglia și Franța) și
de către Comitetul european (cele 8 puteri care au semnat Pacea de
la Paris, dintre care făceau parte, Spania, Portugalia și Suedia).
Acestora li s-a adăugat comitetele pentru problemele speciale,
dintre care Comitetul German (Austria, Prusia, Bavaria,
Württemberg), creat pentru redactarea unei constituții a Germaniei,
sau pentru problemele punctuale, cum ar fi reglementarea
navigației fluviale și interzicerea comerțului cu sclavi (Immanuel
Geiss, 2002, p. 409).
Congresul de la Viena a fost dominat de o puternică dorință
de liniște și pace, iar pentru contracararea posibilității revenirii pe
scena istorică a procesului revoluționar, creator de neliniște, a fost
folosit principiul legitimității, adică al întoarcerii la suveranii
tradiționali, ereditari. Prin aceasta, problemele legate de legitimitate
și de restaurație s-au pus în mare măsură la fel, fără să se poată
soluționa pretutindeni în aceeași manieră. Astfel, ele s-au dovedit
dificil de rezolvat mai ales acolo unde s-au ciocnit puternice
pretenții antagonice la putere și au fost formulate revendicări
legitimiste concurente (Polonia-Rusia) (Immanuel Geiss, 2002, p.
409).
În plus, chiar în timpul Congresului de la Viena au izbucnit
diferite conflicte, cum a fost cel dintre Polonia și Saxonia, iar mai
târziu acestea s-au înregistrat acolo unde restaurația a încercat, ca
reacțiune albă, să întoarcă situația la statu-quo-ul din 1789 (Spania,
Italia). Însă restaurația din 1814-1815 a fost un proces complex,
care a vizat numeroasele transformări de după 1789, contribuind la
anularea sau la accentuarea acestora. Modificările teritoriale
operate de Napoleon în sudul Germaniei, prin secularizare și
119
anexări teritoriale au fost menținute. Dimpotrivă cele trei orașe

hanseatice, Bremen, Hamburg și Lübeck și orașul liber
Frankfurt/Main au fost restabilite, în aceeași situație s-au aflat și
teritoriile din nord-vestul Germaniei (Immanuel Geiss, 2002, pp.
409-410).
Cea mai dificilă problemă a fost aceea de agăsi o soluție între
Polonia și Saxonia. Pe lângă faptul că ele au fost legate de o uniune
personală, ambele au fost aliate de încredere ale lui Napoleon.
Rusia acerut anexarea întregii polonii în granițele sale istorice de la
1772, invocând dreptul cuceritorului. Prusia a prelungit anexarea
Saxoniei la întregul teritoriu al acesteia, actul a fost conceput ca o
compensație pentru pierderile teritoriale în est (Polonia), în
favoarea Rusiei (ea revendicând statutul din 1795). Austria și
Anglia, sprijinite de Franța, s-au opus unei extinderi importante
(directe sau indirecte) a puterii Rusiei către vest și a Prusiei pe
seama Saxoniei. În cele din urmă, Rusia a obținut centrul Poloniei,
însă a fost obligată să-i asigure autonomia, aceasta a fost garantată
prin elaborarea unei constituții, care în 1815 aea cea mai liberală
din Europa. Rusia a păstrat Finlanda și Basarabia (Immanuel Geiss,
2002, p. 410).
Austria a obținut din nou Galiția, Prusia a primit Poznan
(care a avut autonomie, ca Mare Ducat) și Prusia vestică, astfel
încât noua ordine a însemnat pentru Polonia o a patra împărțire. S-a
menținut, doar până la 1846, un oraș liber, Cracovia, cu
împrejurimile sale, plasat sub garanția celor trei puteri participante
la divizare. La presiunea Austriei, Saxonia a rămas un stat-tampon
între aceasta și Prusia, pierzând însă aproape 40% din teritoriu în
favoarea Prusiei, care a mai primit și provincia Renană, cel mai
dezvoltat centru al industrializării incipiente în Germania
Prin renunțarea la Țările de Jos austriece și la Breisgau,
Austria s-a retras definitiv de pe Rin, dar a obținut o poziție
dominantă în Italia Superioară – exercitată direct în Lombardia,
Veneția și Toscana, sau indirect, prin membri de gradul doi ai
familiei habsburgice (linii secundare ale dinastiei domnitoare). În
Statul Papal și Regatul Neapole, reconstruite în această perioadă,
restaurația a îmbrăcat forma pură a reacțiunii, întoarcerea la
monarhia absolută (Immanuel Geiss, 2002, p. 411).
Republica Genova a fost alipită Regatului Piemontului, un
prim pas în procesul de unificare a Italiei.
În scopul supravegherii gurilor Rinului, Olanda a primit
Belgia (Țările de Jos austriece), actul având drept scop și anularea
sciziunii survenite în 1579/1581. Noul ”Regat Unit al Țărilor de
Țos” s-a năruit datorită aroganței olandezilor, prin izbucnirea
Revoluției Belgiene (1830) (Immanuel Geiss, 2002, p. 411).
Au mai fost reglementate sau sancționate următoarele
modificări teritoriale: Anglia a obținut din nou Hanovra (până la
1837), proprietatea insulei Helgoland (până în 1890), asupra
Coloniei Capului (până în 1910), asupra Ceylonului (până în 1948)
și asupra Maltei (până în 1964) a fost confirmată (Immanuel Geiss,
2002, p. 411).
Confederația Elvețiană a fost extinsă cu trei cantoane (Valais,
Neuchâtel, Geneva) și a fost obligată, pentru sprijinirea celui mai
important pas din Alpi, la o neutralitate perpetuă (22 de cantoane)
120
Uniunea personală dintre Norvegia și Suedia (până în 1905) a

fost ratificată, fiind concepută ca o pedeapsă pentru Danemarca
pentru alianța sa cu Napoleon (Immanuel Geiss, 2002, p. 411).
În scopul liniștirii situației din Germania, Congresul de la
Viena a pus în funcțiune o Comisie constituțională pentru nou
creata Confederație Germană (39 de state – regate, principate, orașe
libere): spre deosebire de pacea westphalică (1648), s-a redactat o
constituție autentică, Carta Federală (1815), care a fost completată
cu actul final de la Viena (1820). Împăratul Austriei a prezidat
Confederația Germană. Marile puteri au garantat anularea
progresivă a vidului de putere din Confederația Germană
În anexele lucrărilor a fost reglementată navigația pe cursurile
fluviale transnaționale, soluția considerată a fost internaționalizarea
acestora (Rin ș.a.). La presiunea Angliei, s-a dat o declarație
comună, prin care s-a codamnat comerțul cu sclavi (Nicolae
Ciachir, 1994, II, p. 40).
Franța – statul asupra căruia a fost îndreptat practic tratatul de
la Viena – a fost redusă la granițele anului 1792, obligată să
plătească o contribuție de 700 000 de franci și să accepte trupele
învingătoare pe o perioadă de 3-5 ani (Nicolae Ciachir, 1994, II, p.
38).
Forma de guvernare internațională denumită generic Sfânta

Alianță s-a bazat pe trei tratate: Tratatul de la Chaumont din 9
martie 1814, Cvadrupla Alianță semnată la Paris pe 20 noiembrie
1815 și Tratatul Sfintei Alianțe din 26 septembrie 1815. Prin
Tratatul de la Chaumont, Austria, Marea Britanie, Prusia și Rusia
încheiau o alianță pentru 20 de ani, pentru a împiedica dinastia
napoleoniană să se întoarcă în Franța și pentru a garanta înțelegerile
teritoriale ce urmau să fie încheiate la sfârșitul războiului împotriva
lui Napoleon. Cvadrupla Alianță a reafirmat prevederile Tratatului
de la Chaumont și, prin articolul VI, a pus bazele principiilor așa-
numitei ”guvernări prin congrese” sau ”diplomații prin conferințe”
(Hans J. Morgenthau, 2007, pp. 477-478; Henry Kissinger, 2007, p.
71).
Spre deopsebire de Cvadrupla Alianță – care reprezenta, în
forma ei, legea constituțională a conducerii internaționale a Sfintei
Alianțe –, Tratatul Sfintei Alianțe, de la care guvernarea
internațională își trage numele, nu conținea în sine niciun principiu
de guvernare. El proclama aderarea tuturor conducătorilor la
principiile creștinismului, plasându-L pe Dumnezeu în postura de
suveran al lumii. Tratatul este plin de fraze precum ”serviciu
reciproc”, ”bunăvoință inalterabilă”, ”afecțiune reciprocă”, ”caritate
creștină” sau ”fraternitate indisolubilă”. Semnată la început de
monarhii din Austria, Prusia și Rusia, Sfânta Alianță i-a avut apoi
pe mai toți conducătorii europeni printre semnatari, cu excepția
Papei și a Sultanului. Inspirat de țarul Alexandru I al Rusiei,
Tratatul reafirma unitatea morală a Europei. Reafirmarea unui
consens moral între națiuni este principala funcție pe care a
îndeplinit-o Tratatul Sfintei Alianțe (Hans J. Morgenthau, 2007, p.
478).
Tratatul Sfintei Alianțe nu a avut nicio semnificație pentru
121
acțiunile guvernării internaționale care i-a purtat numele.

Principiile sale au fost invocate din când în când de către țar,
afirmate verbal și respinse prin acțiuni de alte puteri. Tratatul a
servit ca justificare morală pentru principiile de dreptate pe care le
propuneau primii trei semnatari și pentru politicile prin care ei
urmăreau să le realizeze. Tratatul Sfintei Alianțe a îndeplinit și o
funcție ideologică și a devenit un simbol al erei sale în relațiile
internaționale (Hans J. Morgenthau, 2007, p. 478).
În 1818, la Congresul de la Aachen al Sfintei Alianțe, cei
patru semnatari ai Cvadruplei Alianțe au permis Franței, devenită al
cincilea membru, să ia parte la toate întâlnirile ce aveau să urmeze,
în virtutea articolului VI al Tratatului. Într-o circulară semnată în
1820 la Congresul de la Troppau, Austria, Prusia și Rusia se
angajau să nu recunoscă niciodată dreptul unui popor de a
restricționa puterea regelui său. Acest document este cunoscut ca
Noua Sfântă Alianță. În două depeșe trimise în același an,
Castlereagh (ministrul de externe britanic) a refuzat să aibă de-a
face cu politicile al căror scop era amestecul cu forța în afacerile
interne ale altor țări. Succesorul său, George Canning, a susținut
acest principiu la Congresul de la Verona din 1822, ultimul dintre
congresele la care a participat Marea Britanie (Hans J. Morgenthau,
2007, p. 478).
Guvernarea internațională prin conferințe nu a supraviețuit
retragerii Marii Britanii. După încă două încercări eșuate – una
referitoare la coloniile spaniole, a doua privind Grecia și Imperiul
Otoman –, guvernarea internațională s-a încheiat în 1825. Sistemul
unei guvernări internaționale atotcuprinzătoare, instituit de articolul
VI al Cvadruplei Alianțe din 20 noiembrie 1815, nu a rezistat nici
măcar un deceniu. Durata de viață a conferințelor ținute de
ambasadori pentru rezolvarea problemelor speciale a fost și mai
scurtă. Sistemul a fost înființat la rândul său prin tratatele din 1815
și era alcătuit din trei componente: ambasadorii Austriei, Marii
Britanii, Prusiei și Rusiei în Franța, care răspundeau mai ales de
problemele ridicate de tratatele de pace cu Franța, dar care acționau
în același timp ca organ executiv general al Cvadruplei Alianțe;
întâlnirea ambasadorilor marilor puteri de la Londra pentru abolirea
comerțului cu sclavi; conferința ambasadorilor de la Frankfurt
pentru discutarea problemelor Germaniei. Toate aceste componente
au dispărut până în 1818 (Hans J. Morgenthau, 2007, p. 479).
Guvernarea internațională a Sfintei Alianțe a reprezentat
guvernarea marilor puteri. Fridrich Gentz (om de stat și scriitor
austriac) sublinia caracterul Sfintei Alianțe: ”Sistemul care a fost
stabilit în Europa în 1814-1815 este un fenomen nemaiauzit în
istoria lumii. Principiul echilibrului sau, mai bine zis, al
contragreutăților alcătuite de anumite alianțe, un principiu care a
guvernat și deseori a tulburat Europa și a scăldat-o în sânge, a fost
depășit de principiul unei uniuni generale, care reunește suma totală
a statelor într-o federație aflată sub conducerea puterilor
importante... Statele de mâna adoua, a treia și a patra se supun în
tăcere și fără nicio reglementare anterioară deciziilor luate
împreună de puterile dominante; iar Europa pare să formeze în
sfârșit o mare familie politică, unită sub auspiciile unui areopag pe
care l-a creat singură” (Hans J. Morgenthau, 2007, p. 479) .
Protocolul Congresului de la Aachen din 15 noiembrie 1818,
care asigura viitoarele întâlniri ale celor cinci puteri, stipula și
122
faptul că ”în cazul în care aceste întâlniri au ca obiect treburi legate

în mod direct de interesele altor state din Europa, ele vor avea loc
doar în urma unei invitații oficiale adresate statelor interesate de
afacerile sus-numite și cu rezervarea specială a dreptului acestora
de a participa, fie în mod direct, fie prin intermediul
reprezentanților plenipotențiari”. Această prevedere nu a avut însă
vreo influență asupra politicilor Sfintei Alianțe și, mai ales, a Noii
Sfinte Alianțe (Hans J. Morgenthau, 2007, p. 479).
La întrebarea legată de principiul de justiție care a ghidat
Sfânta Alianță, răspunsul pare să fie clar: menținerea păcii pe baza
statu-quo-ului. Acest principiu a fost cel mai clar exprimat în
declarația celor cinci mari puteri semnată la Aachen pe 15
noiembrie 1818. Ceea ce marea Britanie dorea de la bun început nu
era deloc ceea ce dorea Rusia, iar concepția asupra statu-quo-ului
care ghida politicile Noii Sfinte Alianțe era diametral opusă
concepției care stătea în spatele politicilor lui Castlereagh și
Canning (înțelesul dublu al statu-quo-ului) (Hans J. Morgenthau,
2007, p. 480).
Statu-quo-ul pe care Marea Britanie dorea să-l păstreze prin
intermediul Sfintei Alianțe se limita strict la situația politică de la
sfârșitul războaielor napoleoniene legată de Franța. Pentru britanici,
pericolul mortal în care Napoleon pusese insulele britanice era
identic cu amenințarea balanței de putere europene care emanase
din Imperiul Napoleonian. Marea Britanie dorea să susțină o
guvernare internațională al cărui scop era acela de a împiedica
apariția unui nou cuceritor pe teritoriul francez și, în acest scop, de
a impine acordul de pace din 1815 împotriva Franței (Hans J.
Morgenthau, 2007, p. 480).
Concepția asupra statu-quo-ului care a determinat de la
început politicile Rusiei și pe cele ale Austriei, Prusiei și Franței de
la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea era una
a teritorialității nelimitate. Potrivit acestei concepții, formulată în
termeni mai puțin compromoțători decât permiteau condițiile
politice ale vremii, scopul guvernării internaționale a Sfintei
Alianțe era acela de a menține peste tot în lume statu-quo-ul
teritorial din 1815 și statu-quo-ul constituțional al monarhiei
absolute. Instrumentul folosit pentru realizarea acestui al doilea
scop era inevitabil amestecul în afacerile interne ale națiunilor unde
instituția monarhiei absolute părea amenințată (Hans J.
Efectul colateral inevitabil al unor asemenea intervenții era o
creștere a puterii națiunilor care interveneau. Cu cât mișcările
naționale și liberale deveneau mai răspândite, cu atât mai mare era
probabilitatea ca națiunea sau națiunile intervenționiste să-și
sporească puterea, să se extindă și, astfel să dezechilibreze din nou
balanța de putere. Principalul beneficiar al unei asemenea situații
urma să fie Rusia, iar în acest punct, Marea Britanie și Rusia se
despărțeau. Marea Britanie nu se luptase cu imperiul lui Napoleon,
hrănit de dinamismul Revoluției Franceze, pentru a-l schimba acum
cu Imperiul Rus, inspirat de misticismul religios al frăției
universale și al guvernării absolute. În măsura în care răspândirea
naționalismului și a liberalismului dădea Noii Sfinte Alianțe o
ocazie să-și pună la încercare principiile intervenției generale,
Marea Britanie se ținea departe de acesta și se opunea politicilor ei
(Hans J. Morgenthau, 2007, p. 480).
123
Când, în 1818, Rusia a propus trimiterea unei armate aliate în

ajutorul Spaniei aflate în război cu coloniile sale americane, Marea
Britanie a împiedicat executarea planului. Dar, în 1820, când au
izbucnit revoluții în Napoli, Piemont și Portugalia, Austria, în
numele Sfintei Alianțe, a restaurat monarhiile absolute din Napoli
și Piemont prin forța armelor. În 1820 a izbucnit o revoluție în
Spania. Franța a intervenit prin forța armelor în 1823, împotriva
regimului constituțional instaurat, acționând în nume propriu, dar
cu sprijinul moral al Austriei, Prusiei și Rusiei (Hans J.
Din încercarea Sfintei Alianțe de a interveni în sprijinul
Spaniei împotriva coloniilor din America Latină s-a născut
Doctrina Monroe, proclamată în 1823. Doctrina Monroe a
transformat Oceanul Atlantic într-un câmp de fortificații și a
declarat că Europa nu trebuie să se amestece în afacerile interne
americane. Iar ideea președintelui Monroe despre ce anume
constituia afacerile interne – întreaga emisferă vestică – era
expansivă de-a dreptul. Doctrina Monroe a avertizat puterile
Europei că noua națiune avea să pornească război, pentru a menține
inviolabilitatea emisferei vestice, iar SUA avea să privească orice
extindere a puterii europene ”asupra oricărei porțiuni a acestei
emisfere ca periculoasă pentru pacea și siguranța noastră”
(securitatea americană) (Henry Kissinger, 2007, p. 30).
Președintele Monroe respingea orice intervenție în
controversele europene: ”În războaiele puterilor europene, în
chestiuni privindu-le pe acestea, noi nu am participat niciodată și
nici nu intră în vederile noastre să facem așa ceva”. America
întorcea spatele Europei și în același timp își elibera mâinile pentru
a se extinde în emisfera vestică. Sub umbrela doctrinei Monroe,
America putea duce o politică ce nu se deosebea de visurile oricărui
monarh european – de a-și extinde comerțul și influența, de a anexa
teritorii; pe scurt, se transforma într-o mare putere fără a trebui să
practice o politică de forță (Henry Kissinger, 2007, pp. 30-31).
Acțiunile Sfintei Alianțe relevă două lucruri. Primul este
absența unei amenințări serioase a războiului în aceste situații,
intervențiile au avut un aspect de expediție de pedepsire decât de
război. Al doilea lucru ce trebuie menționat este că politicile tuturor
națiunilor erau dictate de propriile interese naționale. Marea
Britanie urmărea interesele tradiționale, limitate doar de interesul
general pentru pace și securitate. Atât intervenția austriacă în Italia,
cât și cea franceză în Spania au fost dictate de interesele
tradiționale ale acestor state, iar politicile de intervenție în afacerile
interne ale vecinilor lor sudici au supraviețuit cu a proape o
jumătate de secol (Hans J. Morgenthau, 2007, p. 481).
Sfânta Alianță a fost un experiment de scurtă durată, care nu a
contribuit cu nimic la menținerea păcii internaționale. Ca guvern
internațional care își impune voința asupra sferei sale de dominare,
a avut succes doar pentru cinci ani. Două infirmități congenitale au
făcut inevitabilă dispariția Sfintei Alianțe. Una s-a datorat punctelor
de vedere diametral opuse dintre membrii săi principali cu privire
la semnificația în termeni politici concreți a apărării statu-quo-ului
– asupra căruia cu toții se înțeleseseră că reprezintă în termeni
abstracți principiul călăuzitor al dreptății. Acel înțeles era dat de
interesele naționale ale membrilor individuali. Dacă din întâmplare
aceste interese coincideau, alianța putea acționa ca un corp colectiv.
124
Dacă erau divergente, după cum era de așteptat că se va întâmpla

din când în când și, în cazul Marii Britanii și al Rusiei (să nu se uite
și revoluția greacă), tot timpul, alianța înceta să mai funcționeze
Cea de-a doua infirmitate de care suferea Sfânta Alianță era
contrastul dintre principiul dreptății în baza căruia guvernele
Austriei, Prusiei și Rusiei au convenit să-și ghideze acțiunile
politice concrete și concepția asupra dreptății la care aderau
majoritatea indivizilor ce trăiau după regulile Sfintei Alianțe.
Conflictul dintre principiile guvernării legitime și principiile
liberalismului și naționalismului făcea ca funcționarea unei
guvernări internaționale inspirate de primele principii să fie
dependentă de folosirea continuă a forței armate pentru protejarea
și restaurarea monarhiilor absolute, precum și posesiunilor acestora
în lume. Marea Britanie a folosit de mișcările liberale și naționale
în sprijinul propriilor interese ca greutăți în balanța de putere (Hans
J. Morgenthau, 2007, p. 483).
Guvernarea internațională a Sfintei Alianțe era lipsită de o
formă de organizare permanentă și nu era alcătuită, în afară de
efemerele comitete de ambasadori, din nimic altceva decât dintr-un
număr de congrese în scopul rezolvării problemelor internaționale
curente. Cu toate acestea, Sfânta Alianță a reprezentat un guvern
internațional în adevăratul sens al cuvântului. La congresul de la
Aachen au fost următoarele activități guvernamentale: acuzele
mediatizate ale principilor germani împotriva abuzurilor noilor
suverani, petiția electorului de Hesse de a-și schimba titlul în acela
de rege, cererea mamei lui Napoleon de eliberare a fiului ei,
nemulțumirile oamenilor din Monaco față de principele lor, cererile
Bavariei și ale casei de Hochberg privind succesiunea în Baden, o
dispută între ducele de Oldenburg și contele Bentinck în privința
conducerii regiunii Knupenhausse, situația evreilor din Prusia și
Austria, rangul reprezentanților diplomatici, suprimarea comerțului
cu sclavi și a piraților, precum și problema coloniilor spaniole (Hans
Ani de după 1815 au reprezentat în același timp revenirea la o

epocă de pace și libertate după despotismul napoleonian, dar și
restaurarea legitimismului. Pacea a fost restabilită, trebuie văzut
potențialul marilor puteri și direcțiile în care vor acționa.
În deceniile care au urmat înfrângerii lui Napoleon din 1815,
între statele europene s-au constatat condiții favorabile unor stări
conflictuale generate de politica și acțiunile din Orientul Apropiat,
respectiv zona cuprinsă între Mările Caspică și Mediterană.
Franța și Anglia au cinsiderat această regiune drept o zonă
vitală de legătură cu părți ale lumiii în care aveau interese imperiale
sau comerciale. Anglia a încercat să protejeze ”drumul Indiilor” prin
orientul Apropiat, neacceptând ca Rusia să domine strâmtorile și să
pătrundă cu flota sa în Mediterana. Țarii s-au extins în această
direcție ani la rând, dorind să-și păstreze controlul asupra zonei, ceea
ce ar fi oferit Rusiei rute maritime sigure de la Marea Neagră la
Marea Mediterană (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 131).
De la independența Greciei, țarul nu s-a gândit decât la
nimicirea Imperiului Otoman, ”bolnavul Europei”, dar și la
125
protejarea popoarelor slave și ortodoxe din Peninsula Balcanică

Franța a intervenit accidental în acest conflict. În 1853,
profitând de preferința Sultanului pentru călugării latini protejați de
Franța în defavoarea celor greci susținuți de țar, călugări care păzeau
”Locurile Sfinte”, guvernul de la Petersburg a adresat sultanului un
ultimatum prin care i-a ordonat să accepte protectoratul rusesc. La
refuzul acestuia, țarul Nicolae I a trimis trupele în Țările Române
(vasale otomanilor). Anglia a hotărât să intervină și, fără nicio
dificultate, l-a atras și pe Napoleon al III-lea în expediția militară.
Napoleon al III-lea a văzut în acest conflict posibilitatea gloriei
militare de care regimul său avea nevoie pentru a se consolida,
ruperea izolării diplomatice care a urmat după proclamarea
imperiului și care a trezit suveranilor europeni amintirea neplăcută a
lui Napoleon I și a politicii sale expansioniste și diminuarea
influenței uneia dintre puterile care proteja ordinea restaurată în 1815
Camillio Benso di Cavour, președintele consiliului în regatul
Piemontului, s-a aliat cu Anglia și cu Franța și a trimis un corp de
armată în Rusia. Flota otomană a fost distrusă chiar de la începutul
războiului, iar soarta Strâmtorlor și problema controlului Mediteranei
Orientale s-a hotărât fără sultan (Serge Bernstein, Pierre Milza,
1998, 4, p. 132).
După ce rușii au părăsit Principatele Române, episodul
principal al războiului s-a situat în Crimeea, unde trupele aliate au
debarcat în septembrie 1854 și au asediat Sevastopolul. Apărat cu
îndârjire de ruși, orașul a rezistat timp de un an înainte de a fi cucerit
de trupele franco-britanice. În timpul asediului au avut loc câteva
bătălii distrugătoare, dar cele mai grele pierderi de vieți omenești s-a
datorat mai ales condițiilor de igienă precară care au provocat în
rândurile asediatorilor și asediaților epidemii de tifos și holeră.
Căderea Sevastopolului în septembrie 1855, urmată de moartea
țarului Nicolae I, l-au făcut pe succesorul său, Alexandru al II-lea, să
accepte tratativele. Austria, uitând serviciul făcut de Rusia în timpul
revoluției ungare, a refuzat să îl susțină pe țar și s-a înțeles cu
adversarii (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 132).
Napoleon al III-lea i-a convocat pe beligeranți și alte puteri
continentale – Austria și Prusia – la Congresul de la Paris, care s-a
ținut între 25 februarie și 8 aprilie 1856. Prezidat de Walewski,
ministrul francez al Afacerilor Străine, congresul a apărut în ochii
Europei drept revanșa asupra Congresului de la Viena și începutul
distrugerii în mod legitimist și de comun acord a înfăptuirilor
realizate de acesta. Marea Britanie a obținut garanția, cu ajutorul
celorlalte puteri, integrității Imperiului Otoman, în timp ce Austria a
primit în administrație Bosnia și Herțegovina, libera navigație spre
gurile Dunării, a cărei securitate urma să fie asigurată de Comisia
Europeană a Dunării și Comisia Riverană. Tratatul de la Paris a pus
capăt controlului rusesc asupra unor teritorii importante de pe fluviul
Dunărea, anulând dreptul Rusiei de a avea forțe navale sau fortificații
la Marea Neagră. Principatele Române au fost puse sub protectoratul
Marilor puteri. Franța, din intervenția costisitoare din punct de
vedere material și uman, a obținut doar avantaje morale: în principal
recunoașterea implicită a dreptului de protecție asupra creștinilor din
Imperiul Otoman. Franța a reușit ruperea frontului puterilor
absolutiste. Abandonată de Austria în timpul războiului împotriva
126
anglo-francezilor, Rusia nu a intervenit în războiul franco-sardo-

austriac (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 133).
Pe de altă parte, Congresul de la Paris a pus pentru prima dată
în mod oficial în Europa problema naționalităților (problema
românească, problema italiană) .
La Congresul de la Berlin au fost invitate toate marile puteri –

Rusia, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Austro-Ungaria și
Imperiul Otoman. Statele Balcanice nu au participat la conferință,
deși guvernelor lor li s-a permis să trimită reprezentanți ca să-și
prezinte punctele de vedere în sesiunile referitoare la interesele lor
(Barbara Jelavich, I, 2000, p. 319).
Congresul și-a deschis lucrările în ziua de 13 iunie 1878 și a
durat o lună. Imperiul Otoman a pierdut controlul asupra multora din
posesiunile din Peninsula Balcanică, iar ”Marele stat bulgar” a fost
împărțit în trei teritorii: Bulgaria, care deținea zona de la nord de
Munții Balcani și regiunea Sofia, urma să devină un principat tributar
autonom; Rumelia Orientală (Răsărit), ținutul dintre Munții Balcani
și Rodopi, primea un statut semiautonom, cu un guvernator creștin
numit de otomani, și era plasat sub supravegherea marilor puteri;
Macedonia și Tracia reveneau sub stăpânire otomană. Austro-
Ungaria aprimit dreptul de a ocupa și administra Bosnia și
Herțegovina, dar și sangeacul Novi Pazar, o fâșie de teritoriu dintre
Serbia și Muntenegru. României, Muntenegrului și Serbiei li s-a
recunoscut independența. Muntenegru a obținut un port la Marea
Adriatică, Serbia primea doar ceva pământ în plus, iar Grecia trebuia
să se înțeleagă cu Imperiul Otoman (Barbara Jelavich, I, 2000, p.
319).
Cu toate protestele reprezentanților români la conferință,
guvernului lor i se cerea să cedeze sudul Basarabiei, primind în
schimb Delta Dunării și Dobrogea. Recunoașterea endependenței
României a fost însoțită de modificări privin statutul evreilor în stat,
condiții care au stârnit o mare nemulțumire la București (Barbara
Jelavich, I, 2000, p. 319).
Rusia a mai primit Batum, Kars și Ardahan, iar Anglia insula
Cipru. Acest aranjament aproape a marcat sfârșitul efectiv al puterii
otomane în Peninsula Balcanică, deși Albania și Macedonia, ca și
Tesalia și Epirul până în 1881, au fost sub administrație otomană
(Barbara Jelavich, I, 2000, pp. 319-320).
127
- Congresul de pace de la Viena din 1815;

-Formarea Sfintei Alianțe de către cele trei puteri conservatoare – Rusia, Austria și Prusia;
-Guvernarea internațională a Sfintei Alianțe și congresele sale;
-Războiul Crimeii și Congresul de la Paris.
- Tratatul de pace de la Berlin din 1878.
Liberalism Sistem politic

Naționalism
Conservatorism
Autocratic
Echilibru de putere
Realpolitik
Legitimitate
1. Care sunt sunt puterile participante la Congresele de pace de la Viena, Paris și Berlin?
2. Care sunt prevederile tratatului de la Viena?
3. Prezentați noua ordine internațională stabilită la Congresul de la Viena.
4. Cum s-a format Sfânta Alianță?
5. Prezentați congresele și guvernarea Sfintei Alianțe.
6. Prezentați hotărârile Congresului de la Paris.
7. Prezentați prevederile tratatului de pace de la Berlin cu privire la România.
128
5. Jelavich, Barbara, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Institutul European, Iași,
2000.
6. Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, București, 2010.
7. Morgenthau, Hans J., Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Editura
Polirom, Iași, 2007.
Unitatea de studiu 12. REVOLUȚIA EUROPEANĂ DIN 1848-1849

12.3.2. Anul 1848-1849 în Europa
129
12.1. Introducere
1848, pe fondul crizei economice, a provocat, încă o dată la nivelul

întregii Europe, distrugerea ordinii restaurate în 1815 și păzită de
atunci cu strășnicie de reprezentanții Triplei Alianțe. În ”primăvara
popoarelor europene” s-au ciocnit forțe revoluționare și
contrarevoluționare, conflictul în ansamblu a urmat un nou ritm
datorat folosirii pentru prima dată a telegrafului, care a permis
transmiterea rapidă a mesajelor. Trăsătura comună a acestor revoluții
a rămas punerea în discuție a conservatorismului și a sistemului
diplomatic folosit de acesta. Liberalismul și naționalismul au împins
popoarele la revoltă (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 52).

– cunoașterea situației politice din Franța în prima jumătate a
secolului al XIX-lea;
– definirea termenilor de romantic, gardă națională, insurgent,
alogen ș.a.;
– cunoașterea și analizarea premiselor revoluției europene de
la 1848-1849.

– studenţii vor putea să definească termeni precum romantic,
gardă națională, insurgent, alogen ș.a.;
– studenţii vor putea să diferențieze între situația
revoluționară din Franța și cea din Europa;
caracteristicile revoluției europene de la 1848-1849;
care influențează istoria franceză și europeană în această
perioadă.
Durata medie de studiu individual a

REVOLUȚIA
unităţii EUROPEANĂ
DIN 1848-1849- 2 ore
130
Urcarea pe tron a lui Ludovic Filip, ”regele cetățean”, în iulie

1830, a satisfăcut pe deplin dorințele burgheziei de afaceri. Pe plan
social, ca și pe plan politic, burghezul a fost cel care a domnit, a
fost singurul care a împărțit dreptul de vot cu vechea aristocrație
(200 de franci censul, iar pentru eligibilitate, 500 de franci) (Serge
Pentru a lupta împotriva reacțiilor republicane, liberalii aflați
la putere nu au ezitat să restrângă libertățile (1835, restrânsă
libertatea presei), astfel, după câțiva ani, monarhia lui Ludovic filip
s-a rupt de poporul care i-a oferit puterea. Regimul a continuat să
evolueze într-o direcție conservatoare, ceea ce a dus la ruptura cu
segmentul cel mai progresist al burgheziei. Regele, sub aspectul de
bunăvoință și de aparență burgheză, a fost un autoritar, care i-a
neutralizat pe miniștri, învrăjbindu-i între ei (Thiers, Guizot) (Serge
Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, pp. 56-57).
Din acest moment, nemulțumirea socială a muncitorilor, loviți
de criza economică, care a început cu dificultăți în sectorul agricol
(îmbolnăvirea cartofului, creșterea prețului la pâine) și în industria
textilă, dar care, pentru preima dată, a afectat și noi poli ai
dezvoltării – metalurgia și minele. Burghezia și-a îndreptat
revendicările asupra demiterii lui Guizot și asupra unei reforme
electorale duble (diminuarea censului și declararea
incompatibilității dintre funcția publică și mandatul electoral)
A fost nevoie de o scânteie, banchetul opoziției, interzis la
Paris, a provocat pe 22 februarie 1848, o manifestație de stradă care
s-a prelungit până a doua zi. Primele baricade și-au făcut apariția,
iar regele a făcut apel la garda națională, dar aceasta și-a manifestat
solidaritatea cu revendicările politice ale burgheziei. Ludovic Filip
a cedat în fața nemulțumirii și l-a demis pe Guizot, iar burghezia
pariziană a fost satisfăcută de victoria obținută. Pentru ea revoluția
a luat sfârșit (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 58).
În seara zilei de 23 februarie, gloata pariziană a manifestat pe
străzi pentru a-și exprima bucuria, dar soldații, obosiți și fără ordin,
au deschis focul, omorând 16 persoane. Toată noaptea,
manifestanții au plimbat prin Paris cele 16 cadavre, îndemnând
populația să se răzbune și să înceapă insurecția. Dimineața, orașul a
fost împânzit de baricade, iar insurgenții au ocupat clădirea
Primăriei (Hôtel de Ville) și sa-u îndreptat spre Tuilleries. Regele a
ezitat să ordone represiunea și până la urmă a hotărât să abdice în
favoarea nepotului său, contele de Paris, apoi a luat drumul exilului
(Anglia). Republicanii conduși de poetul Lamartine, împreună cu
poporul care a năvălit în sala de ședințe a palatului Bourbon, au
aclamat un guvern provizoriu republican (Republica a Doua) (Serge
S-a declanșat o adevărată cursă de viteză între republicani și
democrați pentru a prelua controlul asupra noii Republici. Sub
influența socialiștilor Louis Blanc, și Albert, care s-au bucurat de
sprijinul maselor, membrii de bună credință ai guvernului
provizoriu, Lamartine, Ledru-Rollin și Flocon, și-au dat silința să
adopte reforme sociale (vot universal, proclamat dreptul la muncă,
s-au înființat Atelierele Naționale – au oferit șomerilor o ocupație
retribuită, 100 000 de muncitori), fără să schimbe imaginea
131
liniștitoare a noii Republici (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4,

p. 59).
Adunarea Națională aleasă, sub controlul Partidului
”Ordinii”, a votat închiderea Atelierelor Naționale (4 iunie 1848).
Furioși, muncitorii au răspuns prin proteste publice și chemări la
acțiuni violente (23-26 iunie). Trupele guvernamentale au lansat
atacul împotriva lor. Luptele de stradă de la sfârșitul lunii iunie au
continuat timp de 4 zile, interval în care au fost uciși circa 1 500 de
muncitori și 1 000 de soldați, mii de răniți, 25 de mii de arestări.
Guvernul, după condamnarea a 11 000 de oameni, pe unii i-a trimis
în coloniile de muncă silnică din afara granițelor. Aceste acțiuni ale
Republicii a doua au demonstarat puterea clasei mijlocii aliate cu
țărănimea și disprețul lor față de muncitorimea din industrie (Serge
Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, pp. 60-61).
Partidul Ordinii și-a consolidat succesul fâcând să fie ales la
președinția Franței prințul Ludovic Napoleon Bonaparte. Iar, în
noiembrie 1848, când adunarea a prezentat constituția celei de-a
doua Republici, prevederile ei au atestat accederea la putere a
întregii burghezii, nu numai a membrilor bogați ai clasei mijlocii,
vot universal masculin, parlament unicameral, protecția absolută a
dreptului de proprietate, dar a respins ideea dreptului la muncă
(John R. Barber, 1993, p. 212).
12.3.2. Anul 1848-1849 în Europa
Revoluția din Austria Unitatea Imperiului Habsburgic a fost

menținută prin forță de Metternich. Această poziție a fost cu greu
suportată de burghezia vieneză, nerăbdătoare să ia parte la treburile
statului. Ea fost aceea care, la aflarea evenimentelor pariziene, a
declanșat mișcarea revoluționară, alături de studenți și de masele
populare (13 martie 1848) de la Viena. Abandonat și de familia
imperială, Metternich și-a dat demisia, iar împăratul Ferdinand a
făcut o serie de concesii: libertatea presei, libertatea întrunirilor,
organizarea unei gărzi civice burgheze, promisiunea unei constituții
(25 aprilie 1848, a fost făcut cunoscut textul constituției).
Constituția a nemulțumit elementele radicale care au câștigat
permanent teren, încât la 15 mai o nouă revoltă a izbucnit la Viena,
obligându-l pe împărat să părăsească capitala. În acest moment s-a
luat hotărârea să se constituie un Parlament ales prin vot universal,
căruia să i se dea și drepturi constituante (Serge Bernstein, Pierre
Milza, 1998, 4, pp. 66-67).
După succesul revoluției vieneze popoarele alogene au
început să se miște; ungurii au fost primii care au reacționat (15
martie 1815). Ungaria a obținut rapid un guvern responsabil, un
Parlament, o armată și monedă proprie și chiar propria sa
reprezentare diplomatică, abolirea privilegiilor, anularea
caracterului oficial al bisericii. Ungaria nu a mai fost legată de
imperiu decât de o supunere simbolică față de coroană. Refuzând
celorlalți ceea ce au pretins pentru ei înșiși, ungurii s-au pregătit să
includă în Regatul Sfântului Ștefan, împotriva voinței lor, pe
românii din Transilvania, pe polonezii din Galiția, pe croați și pe
slovaci. Astfel, scânteia s-a aprins, iar statul ungar s-a prăbușit
(50% de nemaghiari) (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, pp.
67-68).
Slavii din Imperiul Habsburgic nu au avut instituțiile
132
autonome ale maghiarilor, au fost mai puțin organizați, dar au

început să se agite. În Boemia, la 11 martie 1848, majoritatea cehă
a format un ”Comitet al Sfântului Wecenslas”, care a cerut reforme,
mai ales un statut egal cu minoritatea germană (a avut loc și un
Congres panslavist la începutul lunii iunie). Croații au protestat
împotriva înlocuirii dominației austriece cu cea maghiară. Au luat
ființă comitete revoluționare care au acordat titlul de ”ban al
croaților” unuia dintre compatrioții lor, Jelacič (Serge Bernstein,
Pierre Milza, 1998, 4, pp. 68-69).
Când, în iulie 1848, s-a reunit la Viena Parlamentul promis de
împăratul Ferdinand, majoritatea deputaților au fost slavi care au
făcut să se ajungă imediat la o revendicare esențială: desființarea
regimului feudal (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 69).
Garant al ordinii europene restaurată de Congresul de la
Viena, imperiul Habsburgilor părea că este pe punctul să dispară.
Așa încât italienii și germanii, ale căror revendicări liberale și
naționale au fost ținute în frâu de presiunile Austriei, au profitat
Valul reacționar a luat naștere la Praga, la 12 iunie 1848,
comandantul trupelor din Boemia, Windischgraetz, a dus o
adevărată bătălie cu gărzile naționale cehe, după care a proclamat
starea de asediu. Comitetul Național și Congresul panslavist au fost
dizolvate, arestările s-au înmulțit. Windischgraetz a pornit spre
Viena, pe care o cucerește la 31 octombrie, iar cruzimea represiunii
a fost mai mare decât la Praga. Arestările în masă și execuțiile s-au
înmulțit rapid. După ce ordinea Vechiului Regim a fost restabilită în
Boemia și Austria, pentru a șterge urmele mișcărilor din 1848 nu
mai rămânea decât să se extindă reacțiunea în Ungaria.
Windischgraetz s-a bazat pe români pentru a învinge armata ungară
la Kapolna, în februarie 1849, și pentru a o obliga să plece din
Buda. Lajos Kossuth a reorganizat armata ungară, în aprilie, și după
ce i-a învins pe austrieci la Godollo, i-a alungat și din Buda.
Austriecii au fost salvați cu ajutorul trupelor ruse (150 000), iar
ungurii au fost învinși, după care a urmat represiune sângeroasă
Revoluția din Germania Din 1815, situația politică a
popoarelor din sud, unde influența franceză a fost mare, a început
să se degradeze, iar căderea lui Metternich a dus la declanșarea
mișcării revoluționare: Bavaria, Saxa, Württenberg, Hesse-Nassau,
în ținutul Baden, manifestanții a obținut acprdarea principalelor
libertăți politice. Treptat, valul revoluționar s- extins către nord și a
cuprins Hanovra, Frankfurt, Hamburg, Bremen și Prusia. În Prusia,
regele Frederic-Wilhelm al IV-lea, la 18 martie 1848, a promis o
constituție. Mulțimea s-a strâns în fața palatului pentru a-l aclama
pe rege și pentru a cere plecarea trupelor care, în cele din urmă, au
tras în manifestanți (200 de persoane au fost ucise), dar berlinezii
au răspuns prin ridicarea baricadelor. Armata a organizat un
adevărat asediu asupra Berlinului, dar regele a cedat și la 21 martie
a anunțat că preia conducerea națiunii germane și convoacă o
Adunare constituantă, aleasă prin sufragiu universal (întrunire la 21
mai) (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, pp. 69-70).
Începând din 5 martie 1848, vreo cincizeci de personalități
liberale s-au întâlnit la Heidelberg și la vestea căderii lui Metternich
și a revoltei berlineze, au hotărât să convoace un Parlament
provizoriu (Vorparlament) căruia să-i revină sarcina de a pune la
133
punct un proiect de unificare a Germaniei. La 31 martie,

Vorparlamentul s-a întrunit la Frankfurt/Main (dominat de prusaci)
și a luat hotărârea să convoace un Parlament constituant, ales prin
sufragiu universal (1 deputat la 50 000 de locuitori). La 18 mai,
Parlamentul constituant s-a întrunit la Frankfurt (500 de deputați,
intelectuali). La 29 iunie 1848 a fost numit un ”guvern german
provizoriu”, prezidat de arhiducele de Austria Johan, fratele
fostului împărat Francisc I, care a luat titlul de Vicar imperial. A
dizolvat Dieta, a desființat vămile interne, a hotărât crearea o
reprezentanță diplomatică germană în străinătate și a stabilit
granițele viitorului stat german, cerând includerea tuturor
teritoriilor ocupate de popoare germanofone: cantoanele elvețiene,
Limburgul olandez, Luxemburgul, ducatele daneze Schleswig-
Holstein (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, pp. 71-72).
Și în Germania, reacția austriacă a provocat refluxul
revoluționar, dar inițiativa a venit din Prusia, unde Adunarea a fost
dizolvată și cluburile închise. Cu toate acestea, regele Prusiei a
acordat supușilor săi o constituție care recunoștea libertatea și
egalitatea drepturilor, încredințează puterea legislativă unui
Parlament bicameral (o Cameră aleasă prin vot universal masculin)
Ceilalți suverani germani au luat măsuri asemănătoare, în
timp ce Frederic Wilhelm al IV-lea i-a sprijinit cu armata sa pe
regele de Saxa, pe marele duce de Baden și pe regele Bavariei
pentru a pune capăt mișcărilor liberale (Serge Bernstein, Pierre
Milza, 1998, 4, p. 81).
Eșecul acestora din urmă a dus și la distrugerea visului de
unificare simbolizat de Parlamentul de la Frankfurt. Acesta, la 3
ianuarie 1849, a luat hotărârea să excludă Austria din viitorul reich
german (care a luat ființă la 25 ianuarie). Trei luni mai târziu a fost
adoptată o constituție și la 28 martie, regele Prusiei, a fost ales
împărat al noului imperiu. Austria a protestat, regele Prusiei a
ezitat, iar Parlamentul de la Frankfurt s-a văzut desconsiderat de
acest refuz (în scurt timp Parlamentul s-a dezintegrat) (Serge
Regele Prusiei a creat, în mai 1848, Alianța celor trei regi
(Prusia, Saxa și Hanovra). Aceasta apropus constituirea Germaniei
într-un stat federal condus de un președinte asistat de un colegiu al
prinților, astfel a fost reluată din unct de vedere monarhic tentativa
de la Frankfurt. Austria s-a opus și, la 25 noiembrie 1850, un
ultimatum austriac afăcut ca prusia să renunțe (Alianța restrânsă a
fost dizolvată) (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 83).
Revoluția din Italia În Italia, revoluția a început în 1847, în
Statul Papal, imediat întreaga peninsulă a început să se miște.
Manifestațiile antiaustriece au fost peste tot, iar cele mai mari au
loc în regatul lombardo-venețian, unde populația arefuzat să
cumpere tutun pentru a nu da bani administrației austriece. Dar
mișcarea revoluționară propriu-zisă a plecat din Regatul Napolelui,
din Sicilia, unde au fost alungate garnizoanele napolitane. Regele
Ferdinand al II-lea a promulgat Constituția din 10 februarie 1848.
Revoluția s-a extins și, la 14 martie, Pius al IX-lea a trebuit să
aprobe o constituție, gest imitat și de Marele Duce de Toscana și de
regele Piemontului, Carol Albert (Statuto) (Serge Bernstein, Pierre
Milza, 1998, 4, p. 74).
Întreaga Italie a fost cuprinsă de febra revoluționară,
134
curentul liberal fiind înlocuit de cel național. Din toate regiunile

Italiei, voluntarii au alergat în regatul lombardo-venețian pentru a
lupta împotriva armatelor austriece. Regele Piemontulu, influențat
de opinia publică, a început războiul împotriva austriecilor, iar
trupele sale au intrat în Lombardia, unde li s-a alăturat armata
pontificală și trupe napolitane. La 25 iulie 1848, armata ”italiană” a
fost înfrântă la Custozza de austriecii conduși de mareșalul
Radetzki. Statul milanez a fost pierdut, iar piemontezii au semnat în
luna august un armistițiu cu Austria. Dar în martie 1849, la Novara,
trupele piemonteze au fost din nou zdrobite de cele austriece.
Dezastrul a fost atât de mare încât regele Carol Albert a abdicat în
favoarea fiului său Victor Emanuel al II-lea, reușind să salveze
astfel independența statului său (Serge Bernstein, Pierre Milza,
1998, 4, pp. 75, 79-80).
Austria și-a impus autoritatea în Italia de Nord pe care a
cucerit-o și a reinstalat pe tron pe suveranii alungați în timpul
revoluției. Regele Napolelui, Ferdinand al II-lea, și-a strivit sub
bombe supușii răsculați. Iar o armată franceză, 1849, trimisă de
Napoleon Bonaparte l-a repus pe papa Pius aș IX-lea pe tronul
roman, în timp ce Garibaldi și Mazzini au reușit să fugă (Serge
Unele după altele, mișcările revoluționare europene, liberale
și/sau naționale au eșuat peste tot unde s-au manifestat și au crezut
că vor învinge forțele conservatoare.
-Mișcarea revoluționară din Franța și victoria Republicii a Doua;

-Revoluțiile din Austria și teritoriile sale, din Italia și Germania;
-Înăbușirea mișcărilor revoluționare din Europa de către forțele conservatoare.
Romantic
Gardă națională
Insurgent
135
Alogen
1. Care sunt cauzele și cum s-a desfășurat Revoluția din Franța?

2. Prezentați caracteristicile revoluțiilor din Italia și Germania.
3. Cum s-au desfășurat revoluțiile europene de la 1848-1849?
136
Unitatea de studiu 13. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1914-1918)

13.1. Introducere
Văzut ca o ”catastrofă originară” a secolului al XX-lea și ca un

conflict global, Primul Război Mondial (1914-1918) a fost un
137
evenoment istoric de primă mărime. Niciun alt eveniment singular al

istoriei omenirii nu a transformat-o de o manieră atât de
revoluționară și de profundă în atât de puțini ani, atât de mulkți
oameni, practic întreaga umanitate. Iar în abordarea acestui
eveniment care a zguduit lumea poate fi adecvată numai o
perspectivă largă și profundă asupra istoriei universale, perspectivă
care va permite depășirea crispărilor emoționale și moralizatoare
plasate sub semnul unor puncte de vedere național-înguste (problema
vinei legate de război) (Immanuel Geiss, 2002, p. 472).

– cunoașterea cauzelor profunde care au dus la Primul Război
Mondial;
– definirea termenilor: război total, distrugere în masă,
armament chimic, beligerant ș.a.;
– cunoașterea declanșării și desfășurării Primului Război
Mondial;
– definirea conceptului de război modern.

– studenţii vor putea să definească termeni precum război
total, distrugere în masă, armament chimic, beligerant ș.a.;
– studenţii vor putea să diferențieze între interesele marilor
puteri care au declanșat Primul Război Mondial;
caracteristicile Primului Război Mondial.
Durata medie de studiu individual a unităţii PRIMUL

RĂZBOI MONDIAL (1914-1918) - 2 ore
Dezvoltarea, în cursul secolului al XIX-lea, a statelor

naționale a favorizat înflorirea conștiinței naționale a popoarelor și,
pe temeiul acesteia, a patrotismului – extinderea serviciului militar
nu afpst, din acest punct de vedere, fără efect –, astfel încât
popoarele europene erau pregătite să se apere împotriva oricărui
atac din exterior. În ceea ce privește guvernele, niciunul nu a dorit
războiul, mai cu seamă un război general; pentru a-și asigura
securitatea, au încheiat alianțe a căror respectare le părea condiția
însăși a supraviețuirii naționale (Franța, Germania etc.) (Jean
138
Carpentier, François Lebrun, 1997, pp. 358-359).

În definitiv, au fost întrunite toate condițiile pentru ca un
accident banal să poată degenera. Acest accident a fost asasinarea la
Sarajevo ( de către Gavrilo Prinzip, membru al soicietății ”Mâna
neagră”), în Bosnia, la 28 iunie 1914, a arhiducelui Frantz
Ferdinand, nepot și moștenitor al împăratului Frantz Iosif. La prima
vedere, atentatul nu a părut să aibă consecințe grave, în realitate,
anumiți conducători austrieci, șeful statuluimajor, Conrad von
Hötzendorf, și ministrul afacerilor externe, Berchtold, au considerat
că există circumstanțe favorabile de a înfrânge rezistența Serbiei,
acuzată pe nedrept că i-a ajutat pe tinerii bosniaci care l-au asasinat
pe arhiduce. A sosit ocazia de a se pune capăt presiunii pe care
Austro-Ungaria o suporta din partea slavilor de sud, iar guvernul
german, preocupat de salvarea dublei monarhii, și-a dat acordul (5
iulie) în acest sens. Luând hotărârea de a acționa, austriecii și
germanii și-au propus să păstreze un caracter local al conflictului,
dar nu se poate ca ei să își fi dat seama că exista riscul unui conflict
general (Jean Carpentier, François Lebrun, 1997, p. 359).
La 23 iulie, guvernul austriac a adresat Serbiei un ultimatum
inacceptabil, dar aceasta nu a respins decât articolul 6, care
prevedea participarea funcționarilor austrieci la ancheta inițiată de
sârbi pentru a stabili responsabilitățile în ceea ce privește atentatul
(Jean Carpentier, François Lebrun, 1997, pp. 359-360).
Considerând răspunsul ineficient, Austria a declarat război
Serbiei la 28 iulie și, în noaptea de 29 spre 30 iulie, tunurile
austriece au deschis focul asupra Belgradului. Acest conflict din
Balcani s-a extins în întreaga Europă, iar durata scurtă a crizei –
contrar altor crize precedente – a făcut imposibilă căutarea unei
soluții negociate (Jean Carpentier, François Lebrun, 1997, p. 360).
În Primul Război Mondial s-au întrepătruns tendințe, factori

și energii, care a exarcerbat propriile tensiuni și potențialul
conflictual până la o explozie globală. Pe baza industrializării,
Primul Război Mondial a adus o tehnicizare necunoscută până
atunci (mai târziu și mai accentuată) a modului de desfășurare a
războiului terestru (focul de artilerie concentrat, mitraliera,
aruncătorul de flăcări, motorizarea, tancurile, substanțele toxice), a
celui maritim (flote de război, submarine), și pentru prima dată a
celui aerian (zepelinul, bombardierul, avionul de luptă și cel de
vânătoare).. Naționalismul și imperialismul au mobilizat și au
disciplinat popoarele, atât pe front, cât și în țară, într-o măsură
nemaiîntâlnită până atunci, război total, punând la dispoziția
scopurilor lor războinice antagonice energiile distructive obținute
prin combinarea tehnicii cu trupe impresionante (Immanuel Geiss,
2002, p. 474).
Adversarii cei mai importanți au fost Puterile Centrale
(Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria din 1915)
și Tripla Înțelegere, care s-a constituit ca atare în urma tratatului de
la Londra (5.IX.1914), ca alianță a Angliei, Rusiei, Serbiei și
Japoniei și a Puterilor asociate (Belgia, SUA, în 1917). Ulterior
dintre aliați au făcut parte și Italia (1915) și România (1916)
Hotărât să nu îngăduie zdrobirea Serbiei, guvernul rus a
139
decretat, cu începere de la 30 iulie, mobilizarea generală.

Germania, după somarea Rusiei să stopeze mobilizarea trupelor, a
declarat război acesteia la 1 august. În aceeași zi în care Germania
și Rusia au intrat înrăzboi, a început mobilizarea trupelor franceze.
Pe data de 2, germanii au cerut Belgiei să le dea liberă trecere
pentru trupe, iar pe 3 august au început ostilitățile împotriva Franței
(declarația de război), sub pretextul că un avion francez ar fi
bombardat orașul Nürnberg.Anglia a declarat că tratatul semnat în
1839 o obligă să apere statutul neutru al Belgiei, astfel că, la 4 iulie
a intrat în război împotriva Germaniei (Jean Carpentier, François
Lebrun, 1997, p. 360).
Planurile de război ale acestor state anticipau victorii rapide,
deci un război scurt. Conducătorii militari au redus șansele
soluționării pașnice prin adăugarea unor planuri starategice care
comprimau timpul alocat luării de decizii. Cum însă planurile de
luptă depindeau de viteza de execuție, iar mașina diplomatică a fost
fixată în mod tradițional în ritm mai lent, soluționarea crizei în
condițiile unei acute presiuni a timpului a devenit imposibilă.
Pentru a înrăutăți lucrurile, strategii militari nu le-au explicat
politicienilor adevăratele consecințe ale demersurilor lor. Este
adevărat că planificarea militară a devenit o întreprindere
autonomă. Primul pas în această direcție a avut loc în timpul
negocierilor din 1892 pentru o alianță militară franco-rusă (Henry
Până atunci, negocierile pentru alianțe s-au axat asupra
conceptului de casus belli sau asupra acțiunilor specifice prin care
un adversar îi poate determina pe aliați să intre în război. Tabăra
care tergiversa în momentul mobilizării era condamnată să piardă
avantajele pe care i le asigurau alianțele și îi dădeau în acest fel
ocazia inamicului să înfrângă orice adversar pe rând. Nevoia
tuturor alianțelor de a se mobiliza simultan a devenit atât de
importantă în mințile conducătorilor europeni, încât s-a transformat
în cheia de boltă a angajamentelor diplomatice (Henry Kissinger,
2007, pp. 173-174).
Toate războaiele trebuiau să fie totale, iar strategii militari nu
le puteau garanta nicio altă opțiune liderilor politici. Indiferent cât
de mărunt ar fi fost motivul, războiul trebuie să fie total. Generalii
imperiali germani au împins conceptul de mobilizare până la
extrem. Șeful Statului-Major german, Alfred von Schlieffen, era la
fel de obsedat de programele de mobilizare ca și omologii săi din
Franța și Rusia. Liderii militari franco-ruși erau preocupați de
definirea obligației de a dispune mobilizarea, Schlieffen se axa pe
transpunerea lui în practică. Schlieffen a abandonat conceptele
strategice ale lui Helmuth von Moltke, arhitectul militar al celor trei
victorii rapide obținute de Bismarck între 1864-1870 (Henry
Kissinger, 2007, p. 174; John J. Mearsheimer, 2001, p. 46).
Moltke a pus la punct o strategie care lăsa deschisă opțiunea
unei rezolvări politice a coșmarului lui Bismarck reprezentat de
coalițiile ostile. În cazul uni război pe două fronturi, Moltke a
propus ca armata germană să se dividă mai mult sau mai puțin
uniform între est și vest și să se replieze pe ambele fronturi. Era
propabil ca Franța să atace pentru a recâștiga Alsacia și Lorena
(Planul XVII), iar dacă Germania oprea această ofensivă, Franța era
obligată să se gândească la o pace de compromis. Moltke a
avertizat în mod special că era imprudent să se extindă operațiunile
140
militare până la Paris, după ce a aflat în timpul războiului franco-

prusac (1870-1871) cât de greu era să se încheie pacea în timp ce
prusacii asediau capitala. Moltke a propus aceeași strategie și
pentru frontul de est, și anume să oprească o ofensivă rusă, pe urmă
să împingă armata rusă până la o distanță semnificativă din punct
de vedere strategic și, în final, să ofere o pace de compromis.
Forțele care obțineau victoria deveneau disponibile pentru trupele
de pe celălalt front. În acest fel, scara războiului, sacrificiile și
rezolvarea politică aveau să fie păstrate într-un fel de echilibru
Schlieffen nu a fost de acord cu opțiunea lui Moltke. Hotărât
să impună niște termeni care alcătuiau de fapt o capitulare fără
condiții, Schlieffen a elaborat un plan (1892) pentru o victorie
rapidă și decisivă pe un front, urmată de concentrarea tuturor
forțelor Germaniei împotriva celuilalt adversar, obținându-se astfel
un rezultat precis pe ambele fronturi. Întrucât eventuala lovitură
fulgerătoare și finală în est ar fi fost împiedicată de ritmul lent de
mobilizare a rușilor (calculat la 6 săptămâni) și de întinderea
teritoriului, Schlieffen s-a decis să distrugă întâi armata franceză,
înainte ca armata rusă să fie mobilizată în întregime. Pentru a evita
masivele fortificații franceze de la granița cu Germania, lui
Schlieffen i-a venit ideea de a încălca neutralitatea Belgiei (Henry
Schlieffen și-a propus să captureze Parisul și să-i prindă pe
francezi în capcană, surprinzându-i printr-un atac din spate și
înghesuindu-i în propriile fortificații de la graniță. Între timp,
Germania trebuia să rămână în defensivă în est. Schlieffen și
Wilhelm al II-lea au omis faptul că, dacă ar fi fost invadată Belgia,
Marea Britanie ar fi intrat în război (mărturie au stat războaiele
împotriva lui Ludovic al XIV-lea și Napoleon I). O dată implicată,
Marea Britanie lupta până la sfârșit, chiar dacă Franța era învinsă,
iar Planul Schlieffen nu lua în calcul nici cea mai mică posibilitate
de eșec. Dacă Germania nu distrugea armata franceză – lucru
perfect posibil, dat fiind că francezii aveau o rețea de drumuri și căi
ferate interne ce radiau dinspre Paris, în vreme ce armata germană
trebuia să mărșăluiască în arc de cerc prin niște ținuturi abandonate
– ea era obligată să adopte strategia lui Moltke de defensivă pe
ambele fronturi, după ce a năruit posibilitatea unei păci politice de
compromis prin faptul că a ocupat Belgia (Henry Kissinger, 2007,
pp. 176-177).
Dacă obiectivul principal al politicii externe a lui Bismarck a
fost evitarea unui război pe două fronturi, iar cel al strategiei
militare a lui Moltke a fost limitarea lui, Schlieffen a insistat asupra
unui război pe două fronturi purtat în manieră specifică războiului
total. Se punea problema, dacă Franța își propunea să se declare
neutră în eventualitatea unui război în Balcani, Germania ar fi putut
înfrunta pericolul unei declarații de război franceze după încheierea
mobilizării ruse, așa cum a explicat deja Obruciov de cealaltă parte
a liniei europene de demarcație. Dacă Germania ignora oferta de
neutralitate a Franței, Planul Schlieffen ar fi pus Germania în
postura incomodă de a ataca Belgia nonbeligerantă pentru a ajunge
în Franța nonbeligerantă (Henry Kissinger, 2007, p. 177).
Schlieffen trebuia să născocească un motiv pentru a ataca
Franța dacă aceasta se încăpățâna să rămână neutră. El a creat un
plan imposibil pentru ceea ce ar fi acceptat germanii drept
141
neutralitate franceză. Germania era dispusă să considere Franța

neutră doar dacă aceasta era de acord să cedeze una din principalele
sale fortărețe Germaniei (Verdun și Toul) – cu alte cuvinte, doar
dacă Franța ceda în fața Germaniei și renunța la poziția sa de mare
putere. Echilibrul de forțe și-a pierdut orice urmă de flexibilitate pe
care a avut-o în timpul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea (Henry
Indiferent unde ar fi izbucnit războiul, Planul Schlieffen a
avut grijă ca bătăliile inițiale să fie date în vest între state care,
practic, nu aveau niciun interes în criza imediată. Politica externă a
abdicat în favoarea strategiei militare. Deși conducătorii militari din
ambele tabere au insistat asupra celui mai distrugător tip de război,
ei au păstrat cea mai suspectă liniște în legătură cu consecințele sale
politice în lumina tehnologiei militare la care s-a făcut apel.
Diplomații din ambele tabere au tăcut și ei, poate că nu înțelegeau
implicațiile politice ale bombelor cu acțiune întârziată care aveau să
explodeze la ei în țară și de asemenea pentru că politica din fiecare
stat invita la reticență atunci când aveau de gând să conteste
structurile militare. Această conspirație a tăcerii i-a împiedicat pe
conducătorii politici din statele importante să solicite niște planuri
militare care să stabilească o anumită corespondență între
obiectivele militare și cele politice (Henry Kissinger, 2007, pp.
177-178).
Locul de producere a crizei care a declanșat primul război
mondial a fost irelevant pentru echilibrul de forțe din Europa, iar
așa-numitul casus belli a avut un cracter întâmplător. Pe data de 28
iunie 1914, Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Habsburgilor, a
plătit cu viața nesăbuința Austriei de a fi anexat Bosnia și
Herțegovina în 1908. Ceea ce a început ca un accident s-a
transformat într-o conflagrație mondoală, deoarece Germania a
acordat Austriei sprijinul în calitate de aliat. Criza provocată de
asasinarea arhiducelui a scăpat de sub control, fiindcă niciunul
dintre conducători nu a fost dispus să facă un pas înapoi, iar statele
s-au arătat preocupate în primul rând de respectarea obligațiilor
oficiale ce reieșeau din tratate și nu din conceptul global al
interesului comun pe termen lung. Primul Război Mondial a
izbucnit nu fiindcă statele și-au încălcat tratatele, ci tocmai fiindcă
le-au respectat ad literam (Henry Kissinger, 2007, pp. 180, 182).
O dată emis ultimatumul de către Austria, toate statele erau în
situația de a declanșa cursa spre mobilizare. Iar caruselul
mobilizării a fost pornit de una din țările pentru care planurile de
mobilizareerau în esență irelevante, Austria, care, dintre marile
puteri, dispunea de planuri militare învechite prin care nu a luat în
calcul viteza de acțiune. Pentru Planurile de război austriece nu
avea importanță în ce săptămână începea războiul, atâta timp cât
armata austriacă era în stare, mai devreme sau mai târziu, să lupte
împotriva Serbiei. Austria a trimis un ultimatum Serbiei ca să
anuleze orice tentativă de mediere și nicidecum să accelereze ritmul
de desfășurare a aperațiunilor militare. Pe de altă parte, mobilizarea
austriecilor nu era de natură să amenințe nicio mare putere întrucât
era nevoie de o lună pentru a fi realizată pe deplin (Henry
În acest fel, planurile de mobilizare care au făcut ca războiul
să fie inevitabil au fost puse în mișcare de state ale căror armate au
început efectiv să lupte după încheierea principalelor bătălii din
142
vest. Paradoxul din iulie 1914 a fost că statele care aveau motive
politice să intre în război nu erau legate de planuri de mobilizare
rigide, pe când cele cu programe rigide, Germania și Rusia, nu
aveau niciun motiv politic să intre în război (Henry Kissinger,
2007, pp. 182-183).
Marea Britanie, stat care se afla în cea mai bună poziție
pentru a opri această înlănțuire de evenimente, a ezitat. Marea
Britanie era interesată să mențină Tripla Înțelegere, iar obligația sa
față de Franța era mai mult morale (Henry Kissinger, 2007, p. 183).
Țarul Nicolae al II-lea (1894-1917) și-a reprimat intuițiile
dezastruoase și a optat pentru sprijinirea Serbiei chiar și cu riscul
războiului, deși s-a abținut să decreteze mobilizarea. Când Serbia a
răspuns ultimatumului austriac pe 25 iulie într-o manieră
conciliantă – acceptând toate cererile Austriei, cu o excepție –
Wilhelm al II-lea, care tocmai se întorsese din croazieră, a crezut că
criza a luat sfârșit, neluând în calcul hotărârea Austriei de a
exploata sprijinul pe care i l-a oferit, iar în condițiile în care marile
puteri erau periculos de aproape de declanșarea războiului,
programele de mobilizare aveau câștig de cauză în fața diplomației
Germania a pierdut bătălia ofensivă din vest și a câștigat
bătălia defensivă din est, așa cum a prevăzut Moltke. Până la urmă
Germania a fost obligată să adopte strategia defensivă a lui Moltke
și în vest, după ce s-a angajat într-o politică menită să excludă
pacea de compromis politic pe care s-a întemeiat strategia lui
Moltke. Concertul Europei a eșuat lamentabil din cauza abdicării
conducerii politice. Nici măcar nu s-a schițat o tentativă de
înființare a acelui tip de congres european care, pe aproape întreaga
durată a secolului al XIX-lea, a izbutit să asigure perioade de
detensionare a relațiilor sau chiar să ofere soluții concrete (Henry
Iar cursa înarmărilor reprezintă un proces reciproc în care
două (sau mai multe) state își construiesc capacități militare ca
răspuns. Din moment ce fiecare dorește să acționeze prudent
împotriva unei amenințări (adesea cam exagerată în percepția
liderilor), încercarea de a răspunde într-o formă de reciprocitate
conduce la o cursă a producției de armament din partea
amândurora. Escaladarea (o serie de sancțiuni de severitate
crescândă aplicate pentru a determina un actor să acționeze)
mutuală a amenințărilor erodează încrederea, reduce cooperarea și
face mai probabil ca o criză (sau un accident) să provoace una
dintre părți să înceapă un război, în loc să aștepte prima lovitura
celeilalte (Primul Război Mondial etc.) (Joshua S. Goldstein, Jon C.
Pevehouse, 2008, pp. 109-110).
Timp îndelungat, puterea de foc a infanteriei a fost elementul
cel mai important, dar, începând cu anii 1890, puterea de foc a
artileriei a cunoscut îmbunătățiri graduale și, în cele din urmă, a
depășit potențialul tactic al armelor de infanterie. Iar modernizarea
celor mai importante arme între 1840 și 1914 (capsele perforante,
închizătorul, glonțul conoidal sau Minié, puștile cu închizător
aproape perfecte – pușca Dreyse și Chassepot, puștile cu repetiție,
puștile cu încărcător, pulberea fără fum sau albă) a fost un succes în
evoluția științei, tehnologiei, ingineriei, industriei și a capacității de
adaptare militară (Colin S. Gray, 2010, pp. 86-88).
Armele care au dominat câmpurile de bătălie în perioada
143
Primului Război Mondial: mitraliera și artileria. Prima mitralieră cu

adevărat practică a fost inventată în 1884 de americanul Hiram
Maxim (600 de focuri pe minut), după ce a fost îmbunătățită a
reprezentat o altă schimbare de etapă la nivelul letalității armelor de
infanterie pentru ofensivă și defensivă. Tunurile au fost
transformate, fiind fabricate inițial din alamă și fier, apoi din oțel,
cu țeavă lisă, inițial, apoi ghintuită (1860). Sârma ghimpată a fost
inventată în 1874 (folosită prima dată în Războiul Burilor, 1899-
1902), s-a dovedit a avea o contribuție fatală la apariția blocajului
pe front și a fost elementul de sprijin necesar pentru strategia uzurii
între 1914 și 1918 (Colin S. Gray, 2010, pp. 88-89).
Pentru ca aceste inovații să fie utilizate inteligent și eficace,
fiecare actor statal a fost obligat să creeze un stat-major (Prusia)
format din specialiști militari, experți în logistică, dar și în
transporturile coordonate pe căile ferate (pentru mobilizare). Marile
puteri continentale au continuat să-și mărească efectivul și
capacitățile armatei (Colin S. Gray, 2010, p. 89).
Flotele militare au avut o importanță strategică în secolul al
XIX-lea, dominat de Royal Navy. Germania a provocat flota
britanică în 1914, iar Franța a amenințat-o ocazional în secolul
anterior, nava de război cu motor cu șurub, Napoleon, în 1848, apoi
fregata blindată, Gloire, 1858. Britanicii au răspuns cu nava
Warrior, construită în întregime din fier. Tehnologiile navale de
toate tipurile s-au transformat aproape în totalitate – propulsia,
construcția, armamentul, armura de protecție, comunicațiile între
nave, iar Royal Navy a avut o importanță strategică maximă ca
bastion și simbol al statutului Marii Britanii de principală mare
putere. Din nefericire, previziunile cu privire la planurile de luptă
au fost sortite să nu se îndeplinească (Colin S. Gray, 2010, p. 91).
Au rămas neutre până la sfârșitul războiului Elveția, Olanda,
Danemarca, Suedia, Norvegia și Spania. Cele mai importante
fronturi s-au desfășurat în Europa – frontul de vest și de est, și mai
departe în sud (Italia) și sud-est (Serbia, România, frontul de la
Salonic). Fronturile secundare importante au apărut la intrarea în
război a Imperiului Otoman – Caucazul, irakul, Palestina, și
temporar Dardanelele/Galipoli (1915-1916) (Immanuel Geiss, 2002,
p. 474).
Toate ofensivele de început s-au împotmolit și în primul rând
cea germană (deschisă conform planului secret de desfășurare a
două fronturi) împotriva Franței pe Marna (la începutul lunii
septembrie), iar la sfârșitul anului, în urma ”cursei mării”, cele
două armate, aliații pe de o parte – francezi, englezi și belgieni –,
germanii pe de alta, s-au pomenit îngropate, de la Marea Nordului
și până la fontiera elvețiană, în două șiruri de tranșee (1 200 de
km). Trecerea de la războiul ofensiv la un război de poziții indecis
i-a lăsat pe beligeranți total lipsiți de miniții. Toate încercările de
rupere a frontului advers pentru a relua războiul ofensiv au eșuat,
oricât de importante au fost mijloacele materiale aruncate în luptă.
Trupele de atac au avansat atât de lent, încât adversarul a avut
mereu timp la dispoziție pentru a căpăta întăriri și pentru a acoperi
breșele în front. Pe frontul de Vest, război de poziții, la Verdun, pe
Somme (1915-1916), cu sute de mii de morți, nu s-a ajuns la un
succes semnificativ (Immanuel Geiss, 2002, p. 475).
Temporar, Puterile Centrale au căpătat un culoar ofensiv (fără
importanță decisivă pentru soarta războiului) înspre Polonia,
144
Lituania, Letonia (Bătăliile de la Tannenberg, august, și de la

Lacurile Mazuriene, septembrie 1914, armata rusă oprită); Serbia
(1915), Muntenegru, România (1916-1917, cu victoriile românești
de la Mărăști, Mărăpșești și Oituz), Rusia (februarie 1918). Abia
ofensiva finală a aliaților a condus din nou către războiul mobil, în
primul rând împotriva Imperiului Otoman (Immanuel Geiss, 2002,
p. 475).
Cele mai importante colonii germane au fost repede ocupate –
Togo, Kiautchou, Noua Guinee (1914); Africa de Sud-Vest germană
(1915); Camerunul (1916; Africa de Est germană (1917) .
Pentru cursul războiului a avut o importanță decisivă blocada
britanică de la distanță instituită împotriva Germaniei pe linia
Scoția-Norvegia. Singura bătălie nabvală de anvergură, desfășurată
la Skagerrak (1916) nu a fost fructificată, după succesele inițiale,
de către germani, pentru a evita să fie distruși de către mai
puternica flotă engleză (Immanuel Geiss, 2002, p. 475).
Înaltul Comandament german (Hindenburg-Ludendorf) a fost
convins că va învinge dacă va declanșa un război submarin (1917)
pe viață și pe moarte, care să sufoce Anglia și s-o oblige să ceară
pace. Flota de comerț britanică a suferit pierederi enorme, dar
îmbunătățirea mijloacelor de luptă împotriva submarinelor și
intrarea în război a Statelor unite, provocată tocmai de războiul
submarin, au permis Aliaților să reziste (Jean Carpentier, François
Lebrun, 1997, p. 362).
Intrarea decisivă a Statelor Unite în Primul Război Mondial și
victoria Revoluției Ruse (octombrie/noiembrie 1917, apoi ieșirea
Rusiei din război) au fost două evenimente destul de importante
pentru soarta războiului (Immanuel Geiss, 2002, p. 475).
După scoaterea Rusiei din război, 1917-1918 (pacea de la
Brest Litovsk, 1918), și după dezastrul armatei italiene de la
Caporetto, din octombrie 1917, comandamentul german a putut să
realizeze pe frontul occidental, începând din martie 1918, o serie de
ofensive victorioase, ce i-au adus pe Aliați în pragul dezastrului,
situație din care nu și-au revenit decât în urma celei de-a doua
bătălii de pe Marna. Iar perspectiva dinspre partea aliată a fost
exact inversă, trebuia să aștepte ca trupele americane, ce soseau
continuu, să asigure superioritatea numerică. Îmbinat cu folosirea
de arme noi, acest lucru se va constitui ca avantaj al Aliaților. De la
începutul războiului, germanii și Aliații și-au disputat supremația în
domeniul aerian, dar, în 1918, aceasta a fost definitiv de partea
Aliaților. Aliațți au dispus de asemenea de un mare număr de
tunuri, o armă pe care comandamentul german nu a avut-o în
vedere. Condițiile pentru ca armatele aliate, plasate sub comanda
supremă a generalului, apoi a mareșalului Foch, să poată începe
respingerea germanilor au fost întrunite în iulie 1918. în luna
septembrie, o ofensivă neîntreruptă, pe cea mai mare parte a
frontului, l-a obligat pe Ludendorff – convins că nu vaputea
învinge, ba chiar că risca o înfrângere majoră – să angajeze, la 4
octombrie 1918, negocieri de armistițiu cu președintele american
W. Wilson (Jean Carpentier, François Lebrun, 1997, p. 363).
Paralel, aliații Grermaniei au fost constrânși să semneze
armistițiul: la 29 septembrie bulgarii, învinși de armata aliată,
stabilită la Salonic încă din octombrie 1915; la 31 octombrie,
otomanii, învinși în Palestina de englezi. Austro-Ungaria,
amenințată de ofensiva italiană de peste Alpi după victoria de la
145
Vittorio-Veneto, precum și de cea a armatei aliate din est dinspre

Balcani, ea a încetat lupta la 3 noiembrie (Jean Carpentier, François
Lebrun, 1997, p. 363).
La 11 noiembrie 1918, lângă localitatea Compiègne, într-o
poiană de lângă gara din Rethondes, împuterniciții germani au
semnat armistițiul care a pus capăt războiului. Primul Război
Mondial a durat peste patru ani de zile, a provocat moartea a peste
10 milioane de soldați – 2 040 000 din Germania, 1 800 000 din
Rusia, 1 300 000 din Franța, 1 100 000 din Austro-Ungaria, 750
000 din Regatul Unit, 670 000 din Italia și a lăsat un număr imens
de mutilați și infirmi. Doar pentru cheltuielile militare, costurile s-
au ridicat la 961 de miliarde de franci-aur, fără a pune la socoteală
prețul distrugerilor navale (Jean Carpentier, François Lebrun, 1997,
pp. 363-364).
- Situația politico-militară a marilor puteri înainte de declanșarea Primului Război Mondial;

- Impactul planurilor de luptă și a înarmării asupra politicii internaționale a marilor puteri;
- Declanșarea și desfășurarea Primului Război Mondial.
război total
distrugere în masă
armament chimic
beligerant
146
1. Care sunt premisele care au dus la declanșarea Primului Război mondial ?

2. Prezentați cele mai importante fronturi de luptă din Primul Război Mondial.
3. Prezentați cele două tabere beligerante.
4. Rolul armatei americane în Primul Război Mondial.
5. Gray, Colin S., Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în istoria strategică,
6. Goldstein, Joshua S., Jon C. Pevehouse, Relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2008.
7. Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, București, 2010.
8. Mearsheimer, John J., Tragedia politicii de forță, Editura Antet, 2001.
147
Unitatea de studiu 14. TRATATELE DE PACE DE LA VERSAILLES (1919-1920)

14.1. Introducere
Contrar celor petrecute la Congresul de pace de la Viena din 1815,

doar învingătorii au fost admiși să discute condițiile păcii. Statele
148
învinse, dar și Rusia Sovietică și statele neutre (Spania, Elveția,

Statele Scandinave...) au fost excluse de la tratativele de pace, în
timp ce o putere noneuropeană urma să ia parte la ele într-o proporție
însemnată (Statele Unite). Încă de la intrarea Statelor Unite în război,
guvernul american a dorit să păstreze distanța: Statele Unite au fost
”asociatele” aliaților europeni, nu aliatele acestora. Președintele
Wilson a definit în mod independent, în cadrul celor ”paisprezece
puncte” prezentate Congresului în ianuarie 1918, pe ce baze trebuia
așezată pacea. Timp de o lună, a negociat separat cu germanii, înainte
de încheierea armistițiului. W. Wilson a venit în Europa și a fost
primul președinte american în exercițiu care a părăsit teritoriul, să
participe la Conferința de pace, astfel încât nimic să nu se facă fără
girul său. Pentru prima dată în istoria lor, statele europene nu au mai
hotărât singure pentru ele însele (Jean Carpentier, François Lebrun,
1997, pp. 364-365).

– cunoașterea gândirii idealiste a lui W. Wilson cu privire la
relațiile internaționale;
– definirea termenilor: autodeterminare, armistițiu, idealism
politic, dezarmare ș.a.;
– cunoașterea realităților politice europene postbelice;
– cunoașterea conceptului de idealism politic.

autodeterminare, armistițiu, idealism politic, dezarmare
ș.a.;
– studenţii vor putea să înțeleagă evoluția societății europene
postbelice;
caracteristicile noii guvernări internaționale (Liga
Națiunilor).

TRATATELE DE PACE DE LA
VERSAILLES (1919-1920) - 2 ore

149
De la 12 ianuarie până la 28 iunie 1918, a avut loc la Paris

Conferința de pace care a adunat delegați din aproximativ 30 de
state. Ședințele plenare, cele 16 comitete de experți și comisiile de
tot felul (52 în total) au jucat un rol mai puțin important decât
”Consiliul celor Zece”, format din șefii de guvern și miniștrii
Afacerilor externe aparținând celor cinci principale guverne
învingătoare: Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Italia și
Japonia. Dar organul principal de decizie a fost ”Consiliul celor
patru”, din care, începând de pe 24 martie, fac parte francezul
Clémenceau, britanicul Lloyd George, italianul orlando și
președintele american, W. Wilson, venit personal la paris pentru a
apăra principiile ”noii sale diplomații” (Jean Carpentier, François
Lebrun, 1997, p. 365).
Reconstrucția Europei a fost văzută diferit: W. Wilson dorea
”să pună bazele unui nou sistem de relații internaționale”, cele ”14
puncte” – dreptul popoarelor la autodeterminare, abandonarea
diplomației secrete, libertatea mărilor, dezarmarea, ”garanțiile
mutuale de independență politică și integritate teritorială” toate
acestea în cadrul unei ”Ligi a Națiunilor”, și totul pe termen lung;
englezii aveau concepții pragmatice; francezii erau preocupați de
securitate – Germani atrebuia să plătească pentru toate distrugerile
pe care le-a provocat și trebuia adusă în situația în care să nu mai
facă rău, astfel a fost nevoie de găsirea unor compromisuri
acceptabile pentru toți (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, pp.
336-337).
Semnat la 28 iunie 1919 în Galeria Oglinzilor, tratatul de la
Versailles a hotărât soarta Germaniei: articolul 231 a stabilit în
principiu responsabilitatea exclusivă a acestei puteri și a aliaților ei
la declanșarea războiului și a justificat faptul că fostul Reich nu a
fost invitat să participe la hotărârea propriei sale sorți (Germania a
refuzat să recunoască validitatea acestei proceduri), Alsacia și
Lorena au fost ”înapoiate ” Franței, în schimb, Belgia a anexat cele
două cantoane, Eupen și Malmédy, iar Danemarca a primit, în urma
unui plebiscit, Schleswigul de nord. În est, numărul mare al
bnaționalităților a făcut dificilă fixarea frontierelor. Germania a
pierdut Poznan și o parte a Prusiei occidentale, pe care trebuia să le
cedeze Poloniei reconstituite, căreia i s-a asigurat accesul la Marea
Baltică printr-un ”coridor” lung de 80 de kilometri, care să despartă
noul stat polonez de Prusia orientală. Polonia urma să se bucure de
intrarea liberă în portul Danzig, oraș german plasat sub controlul
Societății Națiunilor, ca și Memel, situat mai la nord și anexat mai
târziu de Lituania, în 1925. Silezia de nord, bogată în mine și
industrii grele, a fost împărțită între Germania și Polonia. Malul
stâng al Rinului a fost ocupat de armatele aliate pe o perioadă între
5 și 15 ani, în plus, regiunea a fost demilitarizată, ca și o bandă lată
de 50 de km pe malul drept. Germania a pierdut o șeptime din
teritoriul său (88 000 km pătrați) și a zecea parte din populație (8
000 000 de locuitori) nu a acceptat niciodată noile sale frontiere
orientale (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 340).
Clauzele militare ale tratatului au redus considerabil forța
tinerei Republici de la Weimar, 100 000 de oameni, dintre care 5
000 ofițeri, toți militari de carieră, iar serviciul militar a fost
desființat. Germania nu avea dreptul să posede nici aviație militară,
nici tancuri, nici artilerie grea, nici marină de război și trebuia să
150
predea flota militară învingătorilor, dar aceasta se autoscufundă pe

21 iunie 1919, în rada portului Scapa Flow, bază britanică din
nordul Scoției (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 341).
Și mai dure au fost clauzele economice și financiare:
Germania a pierdut proprietatea tuturor garanțiilor și activelor sale
din străinătate, trebuia să acorde învingătorilor clauza națiunii celei
mai favorizate și să accepte fără taxe vamale mărfurile venite din
Alsacia și Lorena și din poznania. Franța a primit pentru 15 ani
teritoriul Saar, sub controlul Societății Națiunilor (apoi un plebiscit
trebuia să hotărască doarta regiunii), dar minele de cărbuni
rămâneau în proprietatea statului francez. Germania a fost obligată
să plătească despăgubiri a căror valoare, fixată mai târziu la 132 de
miliarde mărci-aur, i-a fost notificată înainte de 1 mai 1921 (Serge
Toate coloniile și posesiunile Germaniei din Africa, din
Oceanul Pacific și din China au fost puse sub tutela principalelor
puteri coloniale, care le primesc cu mandat de la Societatea
Națiunilor (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 341).
Numeroase comisii constituite de învingători și-au exercitat
autoritatea pe teritoriul german: comisia de navigație pe marile rute
fluviale, comisia de guvernare a regiunii Saar, comisia pentru
despăgubiri etc. (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p. 342)
Global, pacea de la Versailles a nemulțumit Franța –
considerând garanțiile de securitate insuficiente – și Germania, a
cărei populație și conducători au denunțat și au respins clauzele
morale și politice ale tratatului, ca și cele care au modificat
frontierele orientale (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p.
342).
Celelalte tratate semnate între 1919 și 1920 – tratatul de la
Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919) și cel de la Trianon
(4 iunie 1920) semnate cu cele două state succesoare ale dublei
monarhii, Austria și Ungaria, tratatul de la Neuilly (27 noiembrie
1919) cu Bulgaria, tratatul de la Sèvres (11 august 1920) cu
Imperiul Otoman – au hotărât soarta Europei de est și a Balcanilor
Austriei și Germaniei li s-a interzis să realizeze Anschluss-ul,
adică unirea într-un singur stat german. Slavii din Boemia, Moravia
și Slovacia s-au unit pentru a forma Cehoslovacia. Slavii din sud au
constituit ”Iugoslavia” (Serbia, Muntenegru, Croația, Bosnia,
Herțegovina, Slovenia). La est, Polonia a renăscut și a cuprins între
frontierele sale teritorii luate de la Austria (Galiția), de la Germania
(Poznan) și de la Rusia. Italia a anexat Tirolul austriac, iar
România, fosta Transilvanie ungară, Bucovina, Banat și Basarabia.
Bulgaria a retrocedat României sudul Dobrogei, Iugoslaviei o parte
a Macedoniei și Greciei Tracia orientală (Serge Bernstein, Pierre
Milza, 1998, 4, pp. 342-343).
Imperiul Otoman a cunoscut o dezmembrare tot atât de mare
ca și Imperiul Habsburgic. A pierdut teritoriile din Orientul
Apropiat, împărțite între Franța și Anglia, iar în Europa teritoriul a
fost redus la partea litorală a Constantinopolului, în timp ce
Strâmtorile au devenit neutre. Revolta lui Mustafa Kemal a repus
curând totul în discuție (Serge Bernstein, Pierre Milza, 1998, 4, p.
343).
Tratatele din 1919-1920 au dus la o schimbare radicală a
hărții Europei.
151
La sfârșitul primului război mondial a început o nouă epocă

în istoria guvernării internaționale. Liga Națiunilor s-a dovedit, prin
funcțiile sale, într-o mare măsură asemănătoare cu Sfânta Alianță.
Dar, din punctul de vedere al organizării, a constituit o despărțire
radicală de experimentul care o precedase cu un secol. Liga
Națiunilor, spre deosebire de Sfânta Alianță, era o organizație reală,
cu personalitate juridică, instituții și reprezentanți proprii.
Componentele sale politice erau Adunarea, Consiliul și
Secretariatul Permanent. Adunarea era formată din reprezentanți ai
tuturor statelor membre. În Adunare, ca și în Consiliu, fiecare stat
dispunea de un vot, iar unanimitatea membrilor prezenți era
necesară pentru toate deciziile politice, inclusiv pentru cele care
implicau prevenirea războiului. Principalele excepții erau articolul
15, paragraful 10 și regula ca în deciziile privind disputele
internaționale voturile părților implicate să nu fie luate în
considerare (Hans J. Morgenthau, 2007, p. 485).
Consiliul era format din două feluri de membri: permanenți și
nepermanenți. Toate marile puteri care au făcut parte din Ligă la un
anumit moment dat au fost membri permanenți – Franța, Marea
Britanie, Italia și Japonia la început, iar mai târziu Germania și
Uniunea Sovietică. Numărul membrilor nepermanenți a fost la
început 4 (egal cu al membrilor permanenți). Acesta a crescut
treptat până în 1936, când Consiliul cuprindea 11 membri
nepermanenți. Începând cu 1922, membri nepermanenți au avut o
majoritate din ce în ce mai mare față de membrii permanenți. În
1939, după ce Germania, Japonia și Italia au părăsit Liga, iar
Uniunea Sovietică a fost exclusă, Consiliul cuprindea doar 2
membri permanenți (Franța și Marea Britanie) și 11 nepermanenți
(Hans J. Morgenthau, 2007, pp. 485-486).
Marile puteri, datorită statutului de membru permanent,
conjugat cu regula unanimității, puteau fi sigure că niciodată
Consiliul nu va lua o decizie fără participarea lor. Nicio mare
putere nu era niciodată singură atunci când vota în favoarea sau
împotriva unei anumite măsuri dacă nu dorea să fie astfel, la fel
cum nici nu s-a întâmplat vreodată ca un grup de mari puteri să fie
depășit la vot atunci când se temea că va fi minoritar într-o anumită
problemă. Majoritatea puterilor mici și medii depindeau economic,
militar și politic de susținerea unei mari puteri. Fiecare mare putere
controla un număr de voturi ale membrilor mici și medii ai Ligii. În
orice problemă importantă, Franța era sigură de voturile Belgiei,
Cehoslovaciei, Iugoslaviei, României și – pentru mai mult de un
deceniu – ale Poloniei. Marea Britanie putea să se bazeze pe
voturile dominioanelor, ale țărilor scandinave și al Portugaliei
Această influență a marilor puteri, indiferent de structura
legală a organizației, funcționa în cadrul Ligii Națiunilor alături de
conducerea intelectuală excepțională a reprezentanților câtorva
națiuni mici și medii. Acești reprezentanți exercitau asupra
funcționării Ligii Națiunilor o influență complet disproporționată și
independentă față de țările pe care le reprezentau. Scena acestor
reprezentanți era Adunarea. Adunarea Ligii Națiunilor, spre
deosebire de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite,
152
avea autoritatea de a adopta decizii obligatorii nu doar în

problemele de rutină sau în problemele de importanță secundară, ci
și în problemele politice, cum ar fi măsurile de menținere a păcii
Adunarea Ligii Națiunilor a jucat rolul unui Parlament în
cadrul căruia conducerea îi revenea adesea celui mai bine pregătit
reprezentant, indiferent de puterea și uneori chiar indiferent de
interesele propriei țări. Dar conducerea Adunării nu putea trece
peste interesele vitale ale marilor puteri, dominația acestora pe
scena internațională era o realitate. Așadar, guvernarea
internațională a Ligii Națiunilor, cel puțin în sfera politicii înalte,
era o guvernare a marilor puteri (Hans J. Morgenthau, 2007, p.
487).
Legea fundamentală (Pactul Ligii Națiunilor, 26 de articole
identice cu primele 26 de articole ale tratatelor de pace de la
Versailles), precum și originea sa, au făcut ca Liga Națiunilor, în
calitate de organizație funcțională a guvernului internațional, să
judece și să acționeze inevitabil ca apărătoare a statu-quo-ului.
Două principii au stat la baza creării statu-quo-ului din 1919:
incapacitatea de lungă durată a Germaniei de a mai purta războaie
și principiul autodeterminării naționale. Dar, de la început, Marea
Britanie și Franța au interpretat aceste două principii în moduri
foarte diferite și au încercat să modeleze politicile Ligii potrivit
acestor interpretări (Hans J. Morgenthau, 2007, p. 488).
Pentru Franța, incapacitatea îndelungată a Germaniei de a
purta război era sinonimă cu dominația permanentă a Franței pe
continentul european. Pentru Marea Britanie, incapacitatea
îndelungată a Germaniei de a purta război nu era incompatibilă cu
revenirea Germaniei ca mare putere în cadrul unor limite
controlate, astfel încât în Europa să existe măcar aparența unei
balanțe de putere. Franța privea Liga Națiunilor în primul rând ca
pe un fel de polițist colectiv care trebuia să îi suplimenteze puterea
militară pentru apărarea statu-quo-ului din 1919. Marea Britanie
considera Liga Națiunilor în primul rând ca pe o casă de
compensație, unde oamenii de stat din lume se întâlnesc pentru a-și
discuta problemele comune și caută să stabilească acorduri pe calea
compromisului. Franța folosea principiul autodeterminării naționale
ca pe o armă politică cu ajutorul căreia urmărea să-și întărească
aliații din estul Europei împotriva Germaniei. Marea Britanie vedea
în el un principiu cu aplicabilitate universală, cel puțin pe
continentul european, care putea fi folosit pentru întărirea aliaților
Germaniei în dauna aliaților Franței (Hans J. Morgenthau, 2007, p.
488).
Acest conflict dintre concepțiile și politicile britanice și
franceze nu avea să ducă la distrugerea Ligii Națiunilor, așa cum
conflictul dintre Marea Britanie și Rusia a distrus Sfânta Alianță.
Astfel, s-a instaurat o paralizie la nivelul acțiunilor politice ale Ligii
și la o incapacitate de a acționa hotărât împotriva amenințărilor la
adresa păcii și ordinii mondiale (securității). Conflictul a culminat
cu triumful concepției britanice asupra celei franceze. Acest lucru
s-a datorat faptului că, în acel moment, din cauza slăbiciunilor și
indeciziei proprii, Franța nu mai era capabilă să încerce pe cont
propriu implementarea prevederilor Pactului prin care Liga ar fi
putut să joace rolul unui guvern internațional pentru menținerea
ordinii internaționale și prevenirea războiului. Franța de una
153
singură nu avea puterea, iar Marea Britanie nu avea interesul să

determine Liga să-l joace (Hans J. Morgenthau, 2007, p. 489).
Aceasta nu înseamnă că Liga Națiunilor nu a exercitat funcții
guvernamenatle importante. Liga Națiunilor guverna două teritorii:
bazinul Saarului și orașul Danzig (guvernare indirectă, prin mandat,
art. 22 al Pactului). Dar, atunci când s-a pus problema menținerii
ordinii internaționale și a apărării sau restaurării păcii, Liga
guverna doar în rarele cazuri în care interesele marilor puteri
membre nu erau afectate sau atunci când interesele comune ale
celor mai influenți dintre membrii săi păreau să o ceară. Liga
Națiunilor nu a intervenit când Polonia a ocupat Vilnius (1920),
Polonia era aliata Franței, iar intervenției Ligii i s-a opus Uniunea
Sovietică, dar un război incipient între Bulgaria și Grecia (1925) a
fost oprit de președintele Consiliului Ligii (susținut de Franța și
Marea Britanie) (Hans J. Morgenthau, 2007, p. 490).
Liga Națiunilor a refuzat să acționeze când Italia a ocupat
insula grecească Corfu, nu a luat nicio măsură de ripostă când
Japonia a invadat Manciuria (1931) și nici după ce aceasta a
invadat China (1937). Liga nu a făcut nimic pentru a preveni sau
opri Războiul Chaco dintre Bolivia și Paraguay (1932-1935), a
recomandat doar un embargou asupra armelor. Din 1935, Liga nu a
mai luat nicio măsură pentru a-și menține autoritatea asupra
orașului Danzig, nu a făcut nimic pentru a controla repercusiunile
internaționale ale Războiului Civil din Spania (1936-1939), asupra
violărilor continue de către Germania a Tratatului de la Versailles.
Totuși, în decembrie 1939, Liga a expulzat Uniunea Sovietică din
cauza atacului acesteia asupra Finlandei. A fost ultima și, în afara
sancțiunilor împotriva Italiei (1935-1936), cea mai drastică acțiune
politică a Ligii (Hans J. Morgenthau, 2007, p. 490; Jill Steans,
Lloyd Pettiford, Thomas Diez, 2005, p. 42).
Liga națiunilor nu a prevenit niciun război major și a fost
ineficientă în ceea ce privește menținerii ordinii internaționale.
Motivele acestui eșec, dincolo de diferențele conceptuale dintre
Marea Britanie și Franța, sunt de trei feluri: constituționale,
structurale și politice. Slăbiciunile constituționale țin de faptul că
Pactul Ligii Națiunilor nu scotea războiul în afara legii. Membrii
Ligii nu aveau voie să pornească război în anumite condiții; în
consecință, ei puteau porni un război dacă aceste condiții nu erau
îndeplinite. Chiar dacă membrii ar fi respectat prevederile Pactului,
ei ar fi găsit în legea fundamentală a Ligii un instrument pentru
prevenirea unor războaie și pentru legalizarea altora (Hans J.
Morgenthau, 2007, pp. 490-491).
Slăbiciunile structurale erau reprezentate de contrastul dintre
distribuția puterii în cadrul Ligii și distribuția puterii în lumea largă.
Structura Ligii era predominant europeană într-o perioadaă în care
principalii actori ai politicii internaționale nu mai erau, în marea lor
majoritate, europeni. Singura mare putere neeuropeană care era
membră a Ligii era Japonia. Dintre cele două națiuni care în anii
1920 erau cele mai puternice de pe pământ, SUA nu au fost
membre niciodată, iar Uniunea Sovietică a fost membră doar în
perioada declinului Ligii, între 1934-1939. Dintre cei 31 de membri
inițiali, doar 10 earu europeni, iar dintre cele 13 națiuni care s-au
alăturat pe parcurs, doar 7 erau europene (Hans J. Morgenthau,
2007, p. 491).
O organizație internațională al cărei principal scop este
154
menținerea ordinii și păcii internaționale nu trebuie să fie

universală în sensul că toate națiunile lumii trebuie să fie membre.
Ea trebuie totuși să fie universală în sensul că toate națiunile
puternice, care sunt susceptibile de a tulbura pacea lumii, se află
sub jurisdicția sa. Articolul 17 al Pactului încerca în acest sens să
instituie jurisdicția universală a Ligii, indiferent de calitatea de
membru, iar ultimul paragraf al articolului încerca să facă din Liga
Națiunilor un guvern mondial având ca scop apărarea păcii. Dar,
calitatea de membru al unor mari puteri și lipsa acestei calități în
cazul altor mari puteri au făcut ca Liga să fie neputincioasă în ceea
ce privește menținerea păcii la nivel mondial. Faptul că nu toate
marile puteri erau membre ale Ligii Națiunilor indică motivul
fundamental pentru care eforturile politice britanice și franceze au
eșuat în perioada interbelică. Mai mult, Franța și Marea Britanie au
urmat linii politice rupte de distribuția reală a puterii în lume (Hans
Slăbiciunile politice țin de faptul că interesele naționale
divergente urmate de marile puteri au prevalat în fața principiilor
dreptății definite de Liga Națiunilor în termenii statu-quo-ului. În
1921, cei patru membri permanenți ai Consiliului Ligii(Marea
Britanie, Franța, Italia și Japonia) aveau încă puterea de a acționa la
unison în privința unor probleme politice relativ importante, cum ar
fi fortificarea Insulelor Aland, cu implicarea Finlandei și a Suediei,
și împărțirea Sileziei superioare, care reprezenta un măr al
discordiei între Germania și Polonia. După acest început
promițător, nu doar conflictul dintre Marea Britanie și Franța a
făcut Liga incapabilă de acțiune colectivă în problemele de
importanță majoră, ci și politicile separate și în general antagonice
ale marilor puteri (Hans J. Morgenthau, 2007, pp. 493-494).
Germania s-a alăturat Ligii în 1925 și a urmărit o politică de
subminare a statu-quo-ului stabilit prin Tratatul de la Versailles,
folosindu-se de principiul autodeterminării naționale pentru a-i
dinamita bazele. Italia a urmărit în anii 1920 o politică oarecum
similară cu a Marii Britanii, iar din anii 1930, a folosit Germania la
fel cum acesta s-a folosit de Uniunea Sovietică – alternativ, ca
pericol comun și partener tăcut - și a adoptat o poziție de contestare
clară a Marii Britanii și a Franței în ceea ce privește dominația
asupra Mării Mediterane (Hans J. Morgenthau, 2007, p. 494).
Uniunea Sovietică a fost la fel de izolată în cadrul Ligii ca și
în afara ei. Puterea ei potențială și susținerea pe care o acorda
revoluției mondiale o făceau să fie o dublă amenințare pentru
puterile occidentale. A fost imposibil ca Franța, Marea Britanie și
Uniunea sovietică să se unească în scopul unei acțiuni comune în
toate marile crize dintre 1934-1939, cu excepția sancțiunilor
împotriva Italiei și a nebuniei lui Hitler de a duce un război
împotriva ambelor părți în același timp. Japonia, înțelegând
consecințele inferiorității pe care i-o impuseseră tratatele din 1922,
s-a pregătit pentru momentul când a putut să-și stabilească propria
hegemonie în Orientul Îndepărtat, în dauna Marii Britanii și a SUA
Incapacitatea Ligii de a menține ordinea și pacea
internațională a fost rezultatul superiorității pe care etica și
politicile națiunilor suverane au menținut-o în fața moralei și
obiectivelor politice ale guvernului internațional reprezentat de
Liga Națiunilor (Hans J. Morgenthau, 2007, p. 495).
155
- Prevederile tratatului de la Versailles cu privire la Germania;

- Sistemul Versailles și apariția/desăvârșirea unor state europene;
- Constituirea Ligii Națiunilor.
Autodeterminare
Armistițiu
Idealism politic
Dezarmare
1. Care sunt prevederile tratatului de la Versailles cu privire la Germania?

2. Prezentați cele mai importante principii din cele ”paisprezece puncte” ale lui W. Wilson.
3. Cum s-a manifestat opinia publică germană față de tratatul de la Versailles?
4. Care a fost reacția Franței față de aliații săi?
156
3. Morgenthau, Hans J., Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Editura
Polirom, Iași, 2007.
4. Steans, Jill, Lloyd Pettiford, Thomas Diez, Introducere în relațiile internaționale. Perspective și
teme, Editura Antet, 2005.
5 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
2. Bernstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III-IV, Institutul European, Iași, 1998.
4. Ciachir, Nicolae, Istoria universală modernă, vol. I- II, București, 1996.
5. Geiss, Immanuel, Istoria lumii. Din preistorie până în anul 2000, Editura All, București,
2002.
6. Gaillard, Jean-Michel, Anthony Rowley, Istoria Continentului European. De la 1850 până
la sfârșitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, Chișinău, 2001.
7. Gray, Colin S., Războiul, pacea și relațiile internaționale. O introducere în istoria
strategică, Editura Polirom, Iași, 2010.
8. Goldstein, Joshua S., Jon C. Pevehouse, Relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2008.
157
11. Mantran, Robert, Istoria Imperiului Otoman, Editura All, București, 2001.
12. Mearsheimer, John J., Tragedia politicii de forță, Editura Antet, 2001.
13. Morgenthau, Hans J., Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace,
14. Mureșan, Camil, Istoria Europei moderne. De la Renaștere la sfârșitul de mileniu, Editura
Dacia, Cluj, 1997.
15. Idem, Culegere de texte pentru istoria universală. Epoca modernă, vol. I-II, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1973-1975.
17. Riché, P., B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, 2009, Istoria universală,
vol. 2, De la Evul Mediu la Secolul Luminilor, traducere Corneliu Almășanu, Editura Univers
Enciclopedic Gold, București.
18. Steans, Jill, Lloyd Pettiford, Thomas Diez, Introducere în relațiile internaționale.
Perspective și teme, Editura Antet, 2005.
158

Istoria Universală Modernă

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Universală Modernă

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

ISTORIA UNIVERSALĂ MODERNĂ

1. ANGLIA ÎN SECOLELE XVII-XIX – NAȘTEREA DEMOCRAȚIEI BRITANICE

2. FRANȚA ÎN SECOLELE XVII-XIX – DE LA ABSOLUTISM LA REVOLUȚIE,

3. IMPERIUL HABSBURGIC ÎN SECOLELE XVII-XIX – ABSOLUTISM ȘI REFORME

4. PRUSIA ÎN SECOLELE XVII-XIX – ÎNTRE ELECTORAT ȘI REGAT, REFORME

5. STATELE ITALIENE ÎN SECOLELE XVII-XIX – FĂRÂMIȚARE ȘI DEGRADARE,

14 5.3. Conţinutul unităţii de studiu

6. SPANIA ÎN SECOLELE XVII-XIX – MĂRIRE ȘI DECĂDERE

7. RUSIA ÎN SECOLELE XVII-XIX – AUTOCRATISMUL ROMANOVILOR

8. IMPERIUL OTOMAN ÎN SECOLELE XVII-XIX – ”PROBLEMA ORIENTALĂ”

9. COLONIILE ENGLEZE DIN AMERICA DE NORD ȘI REVOLUȚIA AMERICANĂ

10. ECONOMIA EUROPEANĂ ÎN SECOLELE XVII-XIX – REVOLUȚIILE INDUSTRIALE

11. CONGRESELE EUROPENE DIN SECOLUL AL XIX-LEA

12. REVOLUȚIA EUROPEANĂ DIN 1848-1849

13. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL (1914-1918)

14. TRATATELE DE PACE DE LA VERSAILLES (1919-1920)

Istoria universală modernă poate constitui un obstacol pentru cei care

Obiectivele manualului de studiu

1. Cunoaştere şi înţelegere ( cunoaşterea şi înţelegerea adecvată a noţiunilor specifice

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi

4. Atitudinale ( manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific,

 Reacția pozitivă la sugestii, cerințe, sarcini didactice, satisfacția dec a răspunde la

Resurse şi mijloace de lucru

Disciplina Istoria Universală Modernă dispune de manual scris, supus studiului

Structura manualului de studiu individual

Unitățile de studiu individual sunt proiectate corespunzător obiectivelor declarate și

Unitatea de studiu 1. Istoria Angliei în secolele XVII-XIX – nașterea democrației

Unitatea de studiu 6. Spania în secolele XVII-XIX – mărire și decădere 2 ore

1. Situația politică și socio-culturală din Europa în secolele XVII-XIX.

0 Unitatea de studiu 1. ISTORIA ANGLIEI ÎN SECOLELE XVII-XIX –

La începutul secolului al XVII-lea, autoritatea regală engleză

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu

Obiectivele unităţii de studiu:

Competenţele unităţii de studiu:

Durata medie de studiu individual a unităţii

1.3. Conţinutul unităţii de studiu

1.3.1. Stuarții (1603-1642) și Războiul Civil (1642-1649)

Iacob al VI-lea al Scoției i-a urmat la tron Elisabetei I în

(Jérôme Hélie, 2001, p. 108).

armatei, organ care a reprezentat armata în fața Parlamentului, iar la

Revoluție. Emisarii generalului Monk au dus tratative cu fiul

1.3.2. Restaurația și Revoluția Glorioasă (1660-1689)

Domnia lui Carol al II-lea nu a fost așa cum s-au așteptat

Marea Britanie), fapt ce pune capăt independenței Scoției (Jérôme

1.3.3. Hanovrienii și regimul politic parlamentar (1714-

George I, care nu vorbea limba engleză, și-a petrecut

Vine la putere Cabinetul lui William Pitt jr., prim-ministru (24

1.3.4. Anglia și echilibrul de putere european

Conceptul de echilibru al puterii nu era decât o extensie a

în comerț) în menținerea echilibrului european, ea a fost singura

1.3.5. Reformele (1800-1914)

După anul 1815, condițiile crizei economice din Anglia au

segmente ale societății au dorit să participe la viața politică a

Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de studiu 1

-Primele domnii ale regilor hanovrieni în secolul al XVIII-lea;

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prezentați dinastiile Stuart și Hanovra.

Unitatea de studiu 2. FRANȚA ÎN SECOLELE XVII-XIX – DE LA

După edictul de la Nantes (1598), pentru monarhia franceză a

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu