Sunteți pe pagina 1din 36

Prof.

Tudor Vasile

Sinteze de istorie universală

Conținut
I. Zorii omenirii................................................................................................................................ 1
II. Antichitatea.................................................................................................................................. 3
III. Evul Mediu.................................................................................................................................. 5
IV. Renașterea................................................................................................................................... 9
V. Istoria modernă și contemporană............................................................................................... 10
VI. Citate din tezaurul universal de înțelepciune.............................................................................. 33
Bibliografie..................................................................................................................................... 34

I. Zorii omenirii
Epoca preistorică sau străveche, dinainte de apariția documentului scris și a primelor state,
cuprinde procesul de antropogeneză, prin care omul a trecut din starea de animalitate la cea de umanitate,
caracterizatăîn principal prin poziția bipedă, limbaj articulat și gândire.
Desprinderea omului din rândul antropoidelor superioare este plasată în cuaternar, având ca
puncte de reper glaciațiunile Günz, Mindel, Riss și Würm. Înaintarea calotelor de gheață polare și ale
marilor lanțuri de munți, urmate de lungi perioade interglaciare, când clima s-a încălzit, a avut drept
consecință transformarea și adaptarea florei și a faunei la condițiile schimbătoare ale mediului ambiant.
Astfel s-a produs trecerea omului de la prehomini (Australopithecus, Homo habilis) la euhomini( Homo
erectus, Homo neanderthalensis, Homo sapiens), proces variabil în spațiu și timp, continentului african
revenindu-i un rol însemnat.
Din Africa, omul s-a raspândit progresiv pe tot globul: mai întâi în Europa și Asia, apoi grupe
umane din sud-estul Asiei trec în Australia, iar popularea Americii s-a produs în mai multe rânduri prin
Siberia orientalăși Alaska.
Homo sapiens a apărut în urmă cu circa 200 000 de ani, fiind cunoscut în trei variante, denumite
după numele localităților unde s-au descoperit urmele sale:
- Cro-Magnon, tip antropologic înalt care ar putea fi strămoșul populațiilor europene
- Chancelade, tip antropologic scund considerat strămoșul eschimoșilor actuali
- Grimaldi, tip antropologic caracterizat prin trăsăturile sale negroide.
Dovezile de anatomie comparatăși paleontologie au separat definitiv cele două concepții despre

1
apariția omului:
*creaționistă, strămoșii omului, Adam si Eva, sunt creați de Dumnezeu (Vechiul Testament, Geneza)
*evoluționistă, omul se trage din antropoide (ipoteză susținută de Charles Darwin în lucrarea
„Descendența omului și selecția naturală”).
Dependent de natură, omul preistoric a început să vâneze animalele prin hăituire, ajutându-se de
țepuse sau lațul din liane, s-a adăpostit în grote și în peșteri unde s-au descoperit și vetre de foc
( pentruprepararea hranei și protejarea împotriva frigului).
Forțele de producție rudimentare au impus ca munca și împărțirea hranei să fie făcute în comun
între membrii unui grup social, bazat mai ales pe relații de rudenie.
Sarcinile vindecării bolilor, organizarea cultului morților, actele rituale cu conținut magic, au fost
încredințate vrăjitorilor, magilor sau șamanilor.
Prin desen, pictură, basorelief, altorelief, omul preistoric a reprodus direct și concret aspecte din
viațăîncărcate de sensuri magice, de la statuetele din piatră, os, fildeș, argilă, reprezentând nuduri de
femei, la picturile expresive din grotele Lascaux (Franța) și Altamira (nordul Spaniei).
Începuturile dominării naturii prin domesticirea animalelor (ocupație practicată cu precădere de
bărbați) și cultivarea plantelor (ocupație practicată inițial de femei), descoperirea olăritului, a țesutului
(din fibre vegetale, din lână sau mătase), perfecționarea navigației (barca din mănunchiuri de trestie,
piroga, după ce anterior se inventase pluta), construirea unor sisteme de irigație în văile fertile ale marilor
ape curgătoare (Tigru și Eufrat, Nil, Fluviul Galben, Indul) a făcut posibilă o modalitate sedentară de a
trăi și a dat o mai mare siguranță vieții.
Este atestată domesticirea câinelui pe toate meridianele, a oii în Irak, a lamei și a curcanului pe
continentul american, a porcului și a calului în Asia, unde se cultiva orez, orz, grâu, secară, viță de vie și
pomi fructiferi. Porumbul se pare că este originar din Mexic, de unde a fost adus în Europa.
Condițiile prielnice din apropierea cursurilor de apă au permis formarea unor sate cu case
circulare sau dreptunghiulare, cu pereți din lut și structura din lemn, locuite de familii organizate în
clanuri (bazate pe proprietatea comună), între care, din păcate, au început să apară manifestări războinice.
Încercările de explicare a existenței au apărut progresiv, pe măsura desprinderii lui Homo Sapiens
de linia biologică a antropoidelor. Din necesitate, dar și din curiozitate, omul primitiv a început
contemplarea naturii odată cu dezvoltarea conștiinței sale. Soarele, dătător de viață, plantele și animalele,
ca sursă de hrană, dar și fulgerele, trăsnetele sau uraganele devastatoare au fost înzestrate cu puteri
supranaturale care intervin implacabil în viața omului lipsit de apărare. Astfel, a luat naștere un tablou
tulbure și fantastic despre realitatea înconjuratoare, bazat pe o diversitate de credințe care se întrepătrund,
precum: animismul, totemismul, magia, cultul strămoșilor, cultul Soarelui, al Lunii și al stelelor.
Dominat de forțele naturii, omul credea în puteri supranaturale ale obiectelor și fenomenelor
(animism), în posibilitatea acestora de a-l proteja (fetișism), fapt pentru care respecta relația magică
dintre un animal și familia sa sau aducea un omagiu sufletelor morților printr-un cult funerar.
În acest spirit trebuie ințeleasă civilizația megalitică care a construit monumente funerare din
blocuri mari de piatră, acele dolmenii dintr-o lespede de piatră așezată pe blocuri verticale, care închideau
o cameră sepulcrală, apoi menhirii din blocuri verticale de piatră cioplită, așezați izolat pe aliniamente
liniare sau în cerc (cromleh, henge), în sfârșit, impunătoare nuragi sub forma unor turnuri de apărare cu
mai multe etaje. Statuile menhir cu funcții magice infățișează, mai ales, figuri umane. De remarcat că în

2
sudul Angliei s-a păstrat celebrul sanctuar solar de la Stonehenge, alcătuit din blocuri de piatră de la 25
tone la 50 tone, care sunt dispuse în cercuri sau potcoavă.
Aproape 30 de temple cu fațade impunătoare, coridoare și încăperi laterale ingenioase, altare
pentru sacrificii (unde se finalizau neînduplecate credințe), flancate de două sau trei sisteme de curți în
forma frunzei de trifoi, au fost construite pe arhipelagul maltez.
Reprezentări umane se găsesc și pe vasele de ceramică (Zeița de la Vidra) sau ca statuete
(Gânditorul și perechea sa,descoperite în România la Cernavodă, Venus de la Willendorf - Austria ).
Pictura scoasă la lumină împodobea intrarea grotelor sau unele stânci și cuprindea, mai ales,
compoziții figurative monocrome care redau mișcarea și respectă proporțiile sau efectul de perspectivă.
Prin stilizare s-a ajuns la geometrism în ceramică, așa cum apare și pe vasele descoperite la Cucuteni.
În general, culturi specifice epocii fierului în Europa sunt Hallstatt, Latene și Villanova.
Pentru a căpăta o viziune de ansamblu asupra începuturilor istoriei omenirii se prezintă succint
datele esențiale despre formarea comunităților primitive în epoca pietrei (paleolitic, mezolitic și neolitic).
Forme de organizare: ceata sau hoarda, ginta matriliniară, tribul.
Ocupații : confecționarea uneltelor din piatră cioplită sau șlefuită, culesul și vânatul, cultivarea plantelor
și creșterea animalelor, țesutul, confecționarea vaselor din ceramică, schimbul de produse prin troc.
Descoperiri: arcul cu săgeată, barca, producerea focului.
Constituirea raselor, a principalelor familii de limbi(semito-hamite, indo-europene) și popoare
Etnogeneza are loc în epoca metalelor (aramă, aur, argint, bronz, fier)
Caracteristici: trecerea la ginta patriliniarăși uniuni de triburi, apariția proprietății private, stratificare
socială (aristocrație, producători liberi, sclavi), organizare militară, migrare și cucerire de noi teritorii,
forme incipiente ale unor structuri de stat.
Lumea popoarelor din Orient:
-egiptenii s-au format prin amestecul unor triburi nomade din nord-estul Africii care au ajuns în valea
fertilă a Nilului
-în Mesopotamia s-au așezat sumerienii și akkadienii în sud, babilonienii și chaldeenii în centru, asirienii
în partea de nord-est, sirienii în stepa siro-mesopotamiană
-în Palestina s-au stabilit cannanienii, după care teritoriul a fost cucerit de evrei
-în China, din diferitele triburi înrudite s-a format poporul chinez
-populația autohtonă din India, numită dravidieni, a creat civilizatia Harappa în valea Indului.
Migrația triburilor indo-europene spre Asia și Europa:
-mezii și persii s-au așezat în podișul Iranian, arienii în India, grecii au pătruns în sudul Peninsulei
Balcanice, divizându-se în ahei ( Pelopones), ionieni (Grecia centrală), eolieni (Grecia nordică), ulterior
dorienii au cucerit teritoriile aheilor; triburile italice s-au stabilit în Italia, dintre care latinii au întemeiat
orașul Roma, iar etruscii au ajuns între Tibru și Arnus; tracii au ocupat un teritoriu vast în sudul și nordul
Dunării de Jos, având ca ramură nordică pe geto-daci, iar din ramura sudicăau facut parte odrizii, bessii și
moesii.

II. Antichitatea
Epoca antică a apărut în mileniile V-II î.H. și a durat până în secolele III-IV d.H. (sau chiar mai
târziu în anumite regiuni). Este perioada din istorie în care se formează primele state, regate și imperii,

3
apar documentele scrise care contribuie la acumularea și transmiterea pe scară largă a cunoștințelor.
Forme de stat
*orașe-stat: Ur, Nippur la sumerieni; Kis, Akkad, la akkadieni; Assur, Ninive, la asirieni; Babilon, la
chaldeeni; Ugarit, Sidon, Tyr, la fenicieni; Sparta, Atena, Corint, la greci; Roma, la romani.
*regate și imperii:
-Regatul Egiptului, faraoni: Menes, Tutmes al III-lea, Ramses al II-lea
-Regatul evreilor, regi: David, Solomon
-Imperiul Persan, regi: Cirus cel Mare, Darius I
-Imperiul Macedonean, regi: Filip al II-lea, Alexandru Macedon
-Imperiul chinez, dinastii: Shang, Zhou, Han
-Imperiul Roman, împărați: Caesar, Diocletian, Octavian Augustus, Traian etc.
Referitor la originile poporului român, se menționează că statul centralizat la geto-daci s-a format
prin unirea triburilor din spațiul carpato-dunărean sub conducerea lui Burebista (82-44 î.H.), după care s-
a dezmembrat, apoi a fost refăcut de marele rege Decebal (87-106 d.H.). În cele douărăzboaie din anii
101-102 si 105-106, Decebal este învins de Traian și cea mai mare parte a Daciei este înglobată la
Imperiul Roman, devenind provincie romană.
Ocupații de bază în epoca antică:
*agricultura, comerțul, meșteșugurile și navigația.
Credințe religioase :
*politeismul (existența mai multor divinități), zei supremi: Ra,la egipteni; Marduk,la
mesopotamieni;Zeus,la greci; Jupiter,la romani; Zalmoxis,la daci.
*monoteismul (recunoaște o singură divinitate):
-iudaismul la evrei (se sprijină pe Vechiul Testament)
-creștinismul se bazează pe Noul Testament și a fost recunoscut în Imperiul Roman ca religie de stat în
anul 313, de către Constantin cel Mare. Iisus Hristos este parte componentă a Trinității (Tatăl, Fiul și
Sfântul Duh).
*budismul în India, confucianismul și daoismul în China, cu caracter filosofico-moral.
Experiența religioasă s-a dezvoltat în conexiune cu ritualul, simbolul și mitul, dar și cu morala și
filosofia, până s-a ajuns la dogme și doctrine elaborate la nivel de sisteme unitare, deosebit de complexe,
care au rezistat probei timpului și au marcat profund viața unor comunități în devenirea istorică.
Pe lângă zei, în unele sisteme spirituale din Antichitate sunt incluse arhetipuri (eroi civilizatori),
ca de exemplu: Ghilgames, Prometeu, Hercule.
Mitul reprezintă reflectarea realității sub forma unor legende, istorisiri fantastice sau alegorii
despre zei, eroi sau alte ființe fabuloase.
Din punct de vedere al sferelor tematice și al modalităților de exprimare, se pot distinge diverse
tipuri de mituri: teogonice, despre zei și atributele acestora, cosmogonice, despre aparitia lumii,
etiologice, despre originea unor obiceiuri, tradiții sau instituții care marchează profund viața
comunităților primitive.
Unele mituri încearcă să explice fenomene din natură, ca de exempluîn mitologia greacă mișcarea
Soarelui pe bolta cerească este interpretată alegoric prin carul lui Helios.
Multe evenimente din istorie au fost transfigurate la nivel mitologic (ciclul troian) dar și cutezanța

4
omenească (îndrăzneala lui Prometeu de a domina natura, încercarea lui Icar de a zbura) sau sentimente
omenești eterne (dragostea profundă a lui Orfeu și Euridice, prietenia lui Oreste și Pilade, dorul
neîmplinit al lui Eros și Psyche).
În Antichitate, cultura a atins un înalt grad de dezvoltare . Pentru exemplificare, se face o scurtă
prezentare a unor domenii importante din cultură.
*Literatura greacă si romană: Ode (Alceu), Idile (Teocrit), Iliada și Odiseea (Homer), Munci și zile
(Hesiod), Oedip rege (Sofocle), Ifigenia în Aulida (Euripide), Arta iubirii (Ovidiu), Eneida (Vergiliu),
Fabule (Fedru).
*Știința: matematica (Pitagora, Euclid), fizica(Arhimede), astronomia(Ptolomeu), geografia(Strabon),
istoria(Herodot).
*Filosofia: Thales din Milet, Heraclit din Efes, Socrate, Platon, Aristotel.
*Dreptul: Codul lui Hammurapi (Mesopotamia), Legile lui Manu (India), Legile celor 12 table (Roma).
*Arhitectura: ziggurate în Mesopotamia, pagode în China, templele de la Acropole (Parthenonul,
Erechteionul) în Grecia , edificii romane (Altarul Păcii, Colosseum, Forul lui Traian, Arcul de Triumf).
*Sculptura și pictura: Zeus din Olimpia(Phidias), Doriforul(Policlet), Afrodita din Cnidos(Praxiteles),
frescele de la Pompei.
Deși au fost prezentate doar o parte din multitudinea de aspecte ale evoluției culturii și civilizației
umane în epoca preistorică și în antichitate, ele sunt suficiente pentru a confirma capacitatea creatoare a
omului încă din stadiile timpurii ale existenței pe Terra, încercarea permanentă a acestuia de a interpreta
și transforma lumea, de a-și prefigura viitorul potrivit cu nevoile și aspirațiile sale.
Într-o exprimare plastică, cultura a primenit și a înălțat omul deasupra lumii animale, nevoile sale
spirituale fiind repere pe traiectoria devenirii.
Perfecționarea simțurilor și dezvoltarea gândirii au ușurat căutările ființei umane de a-și satisface
setea de cultură, dar și de a găsi răspunsuri la unele probleme puse de viață, prin îmbinarea utilului cu
esteticul în habitatele umane unde s-au derulat tulburătoare destine.

III. Evul Mediu


Termenul de Ev Mediu a fost folosit de umaniști pentru a desemna perioada cuprinsă între
Antichitate și Renaștere, care a durat aproximativ un mileniu.
Căderea Imperiului Roman de Apus sub dominatia goților, în anul 476, a marcat începutul Evului
Mediu, perioadă din istoria omenirii aspru criticată de Voltaire pentru triumful puterii papale, exaltarea
misticismului, persecuțiile Inchiziției și cruciade. O astfel de critică nu ține seama că civilizația
europeană își are originea în Evul Mediu, când au apărut școli profesionale și universități, au existat mari
dispute în câmpul gândirii filosofice, s-au definitivat limbile, s-au format literaturile naționale și două din
stilurile cele mai importante din istoria artei – romanic și gotic.
Pentru corectitudine, este de preferat o abordare concisăși sistematizată a Evului Mediu,
concluziile și judecățile de valoareputând fi trase de fiecare cititor în parte.
Condiții social-economice
Agricultura este practicată pe domeniile feudale de către țăranii dependenți, iar pe proprietatea
obștilor sătești munceau țăranii liberi; în orașe se dezvoltă producția meșteșugarească de tip manufactură,
se formează piața internă bazată pe relațiile marfă-bani, apare capitalul cămătăresc, se extind

5
transporturile pe apă și pe uscat.
Ierarhia feudală în Europa Apuseană este caracterizată prin relațiile dintre seniori și vasali.
Regele, în calitate de conducător al statului (suveran) și stăpân al întregului pământ, este seniorul suprem
(suzeran) al tuturor nobililor (principi, baroni, duci, marchizi, conți) de la care pretinde credință, sfaturi și
ajutor. Feudul desemnează proprietatea funciară pe care un vasal o deține de la rege sau de la un senior.
Principalele ocupațiiale nobililorsunt: războiul, întrecerile militare, serbările și vânătoarea. Nobilii erau
slujiți de cavaleri, al căror cod moral prevedea obligația de a fi viteaz și loial, de a-și respecta cuvântul
dat și a nu minți niciodată, de a respecta legile onoarei în luptă cu adversarul.
Realizări culturale
Se pot menționa unele progrese tehnice, precum: plugul cu brăzdar de fier, roata cu spițe,
teascurile de ulei, morile de vânt. Sunt demne de remarcat preocupările în tehnică și în constructii,
conceperea unor instrumente utile pentru navigație, dar mai ales ridicarea unor biserici și palate
monumentale.
Arhitectura laică și bisericească se caracterizează prin diverse stiluri:
*oriental – în India și în China au fost construite temple și palate bogat decorate cu statui și basoreliefuri
aurite, încrustate cu pietre prețioase.
*bizantin – se remarcă prin cupola rotundăși prin bogăția de elemente decorative(mozaicuri, fresce,
sculpturi în marmură și fildeș, ex. biserica San Vitale din Ravena, palatele imperiale din Constantinopol.
*romanic – a apărut în sec. X-XII prin îmbinarea unor elemente ale arhitecturii romane cu influențe
orientale și bizantine. Se caracterizează prin masivitatea construcțiilor, arce în formă de cerc, ziduri
susținute de contraforturi, ex. Notre-Dame la Grande din Poitiers (Franța), Domul și Turnul din
Pisa(Italia), castelele Wartburg (Germania) și Gand(Belgia).
*gotic – a apărut inițial în Franța, fiind caracterizat prin utilizarea arcului frânt, în cadrul unor elemente
de tip ogivă, contraforturi exterioare, turle ascuțite, ziduri împodobite cu sculpturi în basorelief și statui,
ferestre cu vitralii. Astfel, au fost construite catedralele Notre-Dame din Paris(Franța) și Köln(Germania),
palatul Hradčany din Praga(Cehia), biserica Mariack din Cracovia(Polonia), Biserica Neagră din Brașov
(România).
*românesc – arhitectură cu boltă semicirculară, brâie alternative de piatrăși cărămidă pe fațade, fresce
exterioare. Se întâlnește la mânăstirile din Moldova(Putna, Voroneț, Sucevița, Moldovița) și Muntenia
(mânăstirea Dealu, biserica episcopală de la Curtea de Argeș).
În Evul Mediu, dezvoltarea culturii este frânată din cauza frământărilor sociale și a restricțiilor
impuse de biserică. Prin dictonul „crede si nu cerceta”, scolastica a transformat filosofia într-o „servantă
a religiei” și a cenzurat spiritul științific și cutezanța în gândire. Totuși, au existat spirite îndrăznețe,
precum Roger Bacon, care au introdus metoda experimentală în știință, susținând că orice descoperire
trebuie verificată prin experiențe.
În spiritualitatea Evului Mediu, un merit deosebit revine matematicienilor arabi, prin studiile
acestora despre numere și crearea trigonometriei, dar și pentru rolul lor de intermediari prin care cultura
greacă s-a răspândit în Europa apuseană medievală.
Arabii sunt cei care au transformat termenul de chimie (cuvântul apare sub forma „chemeia” într-
un decret al împăratului roman Diocletian, din anul 296 î.H., prin care ordona arderea cărților
egiptenilor despre arta facerii aurului și a argintului) în alchimie, care s-a răspândit rapid în lumea

6
occidentală. Deși faptele îi contraziceau, alchimiștii se trudeau cu transmutația metalelor în aur și găsirea
unui medicament universal „piatra filozofală” sau „elixirul vieții”, care poate să vindece maladiile
umane și să aducă întinerirea. În laboratoarele lor, dotate cu divese alambice (gr.alambix), s-au
descoperit substanțe chimice importante,precum acidul azotic, unele săruri etc. S-au sintetizat apoi
medicamente, în perioada iatrochimiei (gr.iatros-medic).
Abia mai târziu, alchimistul și medicul elvețian Paracelsus a dat o orientare științifică fiziologiei.
El a revizuit concepțiile medicale din acea perioadă, considerând că bolile pot fi explicate prin factori de
natură chimică.
Literatura Evului Mediu cuprinde:
*poeme epice – Boewulf (Anglia), Cântecul Nibelungilor (Germania), Cântecul lui Roland (Franța),
Cântecul Cidului (Spania), Cântecul oastei lui Igor(Rusia).
*poezia lirică cultivată de trubaduri și truveri în Franța sau de minnesängeri în Germania.
*romane cavalerești – Tristan, Lacelot, Parzival etc.
Reprezentanți de seamă ai literaturii medievale: François Villon(Marele Testament), Dante
Alighieri(Divina Comedie), Chaucer(Povestirile din Cantebury).
Repere istorice importante
Evul Mediu se caracterizează prin mișcări masive ale unor populații europene (germanii, slavii)
sau venite din Asia (triburi de origine turco-mongolă, fino-ungrică), criza politică declanșată în Imperiul
roman către mijlocul secolului al III-lea, fondarea Constantinopolului în anul 330 de catre Constantin cel
Mare, căderea Imperiului Roman de Apus în 476(când ultimul împărat, Romulus Augustus, este detronat
de generalul barbar Odoacru, care-și ia titlul de rege al Romei), influența islamică din sec.VIII – XI în
bazinul mediteranean, separarea în 1054 a creștinismului în catolicism (biserica apuseană) și ortodoxie
(biserica răsăriteană), sub conducerea papei, respectiv, a patriarhului de la Constantinopol, sfârșitul
Imperiului Roman de Răsărit (cunoscut sub numele de Bizanț) prin cucerirea Constantinopolului în anul
1453 de către Mohamed al II-lea.
Formarea unor popoare în Europa și Asia
Configurația lumii medievale este influențată în stadiul timpuriu de migrațiile și cuceririle
triburilor barbare: vizigoții în Spania, anglo-saxonii în Anglia, vikingii în zona scandinavă, normanzii în
Sicilia, slavii în răsăritul și sud-estul european, francii în Germania, Italia și vechea Galie romană, ungurii
în Câmpia Panoniei, arabii în Peninsula Arabică, Africa de nord și zone intinse din Asia, mongolii pe
teritoriul Mongoliei de azi, turcii în Asia Mică și Asia Centrală.
Sub presiunea mongolilor, triburile oguze au început din anul 1015 să emigreze în masă din Asia
Centrală spre Orientul Mijlociu și Orientul Apropiat, unde au format două imperii, și anume: Imperiul
Selgiuc (1038-1308) și Imperiul Otoman (1299-1922).
Triburile germane, nu numai că au stat la baza formării poporului german, ci mai mult, prin
asimilarea acestora de către populația romană sau romanizată, cu un nivel de civilizație superior, au
contribuit la formarea unor popoare noi: francez, italian, spaniol, portughez.
Pe de altă parte, s-au format numeroase alte popoare (rus, ucrainean, bielorus, polon, ceh, slovac,
sârb, croat, sloven, bulgar) care sunt de origine slavă.
De remarcat că poporul român a rămas o insulă de latinitate în Europa de Răsărit. După retragerea
armatei și a administrației romane din Dacia (271) de către împăratul Aurelian, s-au succedat valuri de

7
popoare migratoare (goți, huni, gepizi, avari, slavi, pecenegi, cumani, mongoli) care au fost asimilate de
populația autohtonă.
Formarea unor state feudale
Spre deosebire de romani, care considerau statul ca o instituție publică (res publica), iar pe
locuitorii săi ca cetățeni (cives), germanii socoteau statul un drept dobândit prin cucerire sau moștenire,
iar pe locuitori săi ca supuși ai regelui. Aceasta ultimă concepție a stat la baza întemeierii regatului franc
de către Clovis (481-511), a Imperiului Carolingian de către Carol cel Mare (748-814) și a Imperiului
Romano-German de către Otto I cel Mare (936-973).
De menționat că în partea de răsărit a Europei au coexistat o perioadă îndelungată de timp
relațiile de producție sclavagiste cu cele feudale în formare.
Imperiul bizantin, continuator al civilizației greco-romane, a avut o perioadă de glorie în timpul
împăratului Iustinian (527-575) și a exercitat o puternică influențăasupra popoarelor din bazinul Mării
Negre și din sud-estul Europei.
Dacă, la aceste mari state feudale, se mai adaugă Marele Califat Arab, Imperiul Mongol și
Imperiul Otoman, axate pe expediții militare și cucerirea de noi teritorii, se poate imagina situația politică
a lumii medievale.
Prefacerile social-economice, lupta împotriva subjugării, sau dimpotrivă, tendințe de dominație și
cucerire, au marcat procesul de trecere de la uniunile de triburi la unele state feudale timpurii:
- Heptarhia anglo-saxonă (sec.IX, ulterior se va numi Anglia)
- regatele din peninsula Iberică (sec.VIII, Asturia, Leon, Castilia, Aragon, Navara, Portugalia) care vor
forma mai târziu Spania și Portugalia
- regatele scandinave, mai precis, Danemarca (sec.VIII), Suedia (sec.IX) și Norvegia (sec. X)
- Rusia Kieveană(sec.IX)
- regatul Ungariei (anul 1000, sub conducerea lui Ștefan I)
- Hanatul Hoardei de Aur (sec.XIII, stat mongol constituit la nord de Marea Neagră).
În Asia, pe lângăstatele existente India, China și Iran, apar noi state: Kampuchia, Coreea, Tibet,
Japonia etc.
Pe teritoriul țării noastre, cnezatele și voievodatele existente în sec. IX-XIII au constituit etape
premergătoare în formarea unor state de sine stătătoare: Țara Românească(1310, sub conducerea lui
Basarab I) și Moldova (1359, sub Bogdan I).
De menționat că Transilvania era cucerită de unguri și inclusă ca voievodat cu o anumită
autonomie în cadrul regatului ungar. Înfrântăîn bătălia de la Mohacs (1526), după căderea Budei (1541),
Ungaria este dezmembrată în partea occidentală, ocupată de habsburgi, cea mijlocie fiind transformată în
pașalâc turcesc, iar Transilvania devine principat autonom, vasal Imperiului Otoman.
Unirea Țărilor Române în anul 1600 sub conducerea lui Mihai Viteazul, deși vremelnică, a
constituit un pas important în afirmarea unității statale a poporului român.
Dacă în Germania și Italia s-a menținut fărâmițarea politică întreținută de marii feudali, în schimb,
în Franța, Anglia, Spania și Rusia au loc în sec. XI-XIV procese de evoluție a statelor respective către
monarhii centralizateși absolutiste.
Istoria medievală este marcată de evenimente militare cu profunde rezonanțe politice, precum:
războiul de 100 de ani (1337-1453), dintre Anglia și Franța (unde s-a remarcat eroismul lui Jeanne

8
d’Arc), mișcarea de eliberare din Spania de sub ocupația arabă (cunoscută sub numele de Reconquista),
dar și lupta împotriva invaziilor mongole din Europa și Asia, cruciadele desfășurate sub lozinca „războiul
sfânt” pentru eliberarea Ierusalimului și a „Sfântului Mormânt” de sub ocupație păgână, lupta de eliberare
a italienilor de sub tutela monarhilor germani, lupta antiotomană etc.
Referitor laȚările Române, acestea au reprezentat o pavăză a creștinătății la Dunăre în calea
expansiunii turcești. Nu este o exagerare, dacă se ține seama de distrugerile materiale și de pierderile de
vieți omenești suferite de poporul român în luptele cu turcii.

IV. Renașterea
Termenul de Renaștere (fr. renaissance, it. rinascimento) derivă din verbul „a renaște” și
reprezintă o mișcare ideologicăși culturală din sec. XIV-XVI (Italia), sec. XVI (Franța, Germania, Țările
de Jos), a doua jumătate a sec. al XVI-lea și începutul sec. al XVII (Anglia, Spania), sec. XVI, XVII și
începutul sec. al XVIII-lea (Țările Române). Această etapă istorică se caracterizează prin respectul față
de om (umanism), reactualizarea valorilor din Antichitate, reforma religioasă, progres economic,
descoperiri geografice, apariția capitalului financiar și bancar, dezvoltarea orașelor etc.
Reforma este o stare remarcabilă a libertății spiritului, manifestată printr-o mișcare ideologică și
social-politică, cu un pronunțat caracter anticatolic. Se întâlnește sub diverse forme:
- lutheranismula fost promovat în prima jumătate a sec. al XVI-lea în Germania de Martin Luther, care s-
a ridicat împotriva vânzării de indulgențe și a susținut o doctrină religioasă bazată pe mântuirea prin
credință, simplificarea cultului catolic și libertatea credincioșilor de a interpreta Biblia
- calvinismul este o învățătură promovată la mijlocul sec.al XVI-lea, la Geneva, de Jean Calvin, care se
pronunță pentru o biserică simplă, lipsită de ritualuri fastuoase și îndeamnă pe credincioși să caute
izbăvirea într-o viață activă și morală
- anglicanismul a fost impus în Anglia de regele Henric al VIII-lea, Tudor, între anii 1531-1534, care,
după ce a luat o serie de măsuri pentru restrângerea influenței papalității, s-a proclamat șeful suprem al
bisericii engleze, căreia i-a secularizat o parte din avere
- reforma catolică (contrareforma) a fost inițiată de papalitate cu sprijinul dinastiei de Habsburg (Spania)
pentru o înnoire a bisericii catolice.
Au apărutnoi ordinemonahale, ca de exemplu ordinul calugărilor iezuiți, înființat în anul 1540
de cavalerul spaniol Ignatiu de Loyola, care a devenit foarte puternic. Inchiziția organizată de iezuiți a
avut rolul de tribunal al Sfântului Oficiu, fiind cunoscută în istorie prin înăsprirea represiunii, până la
arderea pe rug a necredincioșilor. Preocupați de educație, iezuiții au inființat colegii și au trimis misionari
în toată lumea pentru promovarea religiei catolice.
Cu toate eforturile papilor, autoritatea monarhiei absolute se impune chiar și în țările catolice
(Franța, Spania). În cele din urmă, un conciliu ecumenic organizat la Trento, în Italia, a impus o
disciplină severă în cadrul clerului catolic și a hotărât transmiterea credinței prin cathehism sau predică.
Dorința de a cunoaște lumea s-a concretizat în mari descoperiri geografice:
- prin ocolirea Africii, Bartolomeo Diaz descoperă în 1468 capul Bunei Speranțe
- în 1497, Vasco da Gama descoperă un nou drum spre India
- în1500, corabiile lui Alvarez Cabral ajung în Brazilia, pe care o numesc Santa Cruz
- Cristofor Columb descoperăîn 1492 insulele Bahamas, Cuba și Haiti, după care a mai făcut trei

9
călătorii, în decursul cărora a descoperit o parte din insulele Antilele Mici, America Centrală și
continentul american (la gurile fluviului Orinoco)
- Fernando Magellan a făcut pentru prima oară, în 1519, înconjurul lumii.
Din păcate, odată cu expansiunea europenilor, se formează primele imperii coloniale - cel
portughez (Coasta Braziliei, coastele apuseană și rasăriteană ale Africii, coasta Malabar, insulele Sonde,
Moluce și Macao), cel spaniol (Mexic, America Centrală, Venezuela, Peru, Chile, Rio de la Plata,
Antile). Este bine de menționat că, în timp ce căutau aur și sclavi, conchistadorii spanioli au descoperit în
teritoriile cucerite civilizațiile maya, aztecă și inca, aflate în diferite stadii de dezvoltare.
Bazele științei moderne au fost puse în perioada Renașterii, odată cu apariția relațiilor de
producție capitaliste. Aceeași Renaștere, care a lăsat opere nepieritoare în artă, a transformat profund
conștiința umană, prin raportarea la o nouă scară de valori și situarea pe alte direcții de acțiune, punând
accentul pe încrederea în om și în posibilitățile sale, dreptul său la gândire și manifestare liberă,
cercetează cu venerație operele antichității și se inspiră din culturile greacăși romană. Umaniștii au
promovat ideea demnității omului ca ființă autonomă, creatoare, au îndemnat la o morală independentă
de religie, bazată numai pe rațiune și natură.
Se poate afirma că Renașterea reprezintă o revenire la raționalitate, atingând un plan superior în
cunoaștere, după o îndelungată perioadă de cenzură din istoria omenirii.

V. Istoria modernă și contemporană


Dacă ne raportăm la civilizația modernă și contemporană, atunci se verifică pe deplin opinia unor
filosofi care consideră că devenirea umană se face pe o traiectorie în spirală prin depășirea contradicțiilor,
transformarea acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum și prin mecanismele negării negației.
Având ca punct de plecare Renașterea, s-a trecut la un nou tip de societate, care se continuă până
în zilele noastre, înscriindu-se pe anumite coordonate de referință, și anume: evoluție istoricădeosebit de
complexă (unitate și diversitate, continuitate și discontinuitate), mutații ideologice și politice (drepturile
și libertățile cetățenești, drept internațional, organizarea și funcționarea instituțiilor politice), revoluție
științifică, tehnicăși tehnologică, trecerea la societatea industrialăși postindustrială(prin mecanizare,
automatizare, cibernetizare, robotizare), formarea națiunilor și a statelor naționale moderne,
reconfigurarea sferelor de influență la scară planetară (rol și statut, participarea la circuitul mondial de
valori materiale și culturale), sistemul financiar și politica investițiilor (banii devin capital dacă sunt
investiți eficient pentru a obține profit), integrare economică pe scară largă, regândirea concepțiilor
politice și globalizare, dar și tendințe de descentralizare și autonomie etc.
Democrațiile moderne presupun participarea maselor populare la conducerea societății, fie prin
reprezentanți aleși prin vot universal (democrație reprezentativă), fie prin implicarea directă a cetățenilor
(democrație participativă), separarea puterilor în stat , pluripartitism politic, libertate de exprimare și
inițiativă responsabilă.
Producția este organizată pe baze științifice (management economic), iar piața liberă este
concurențială, fiind reglată prin mecanismul cerere-ofertă, care poate fi evaluat în prealabil prin studii de
marketing.
Mai departe, sunt selectate și prezentate concis cele mai importante evenimente care au marcat
istoria modernăși contemporană a omenirii.

10
Sec. XVII, XVIII
Afirmarea capitalismului a cunoscut o mare varietate de manifestări legate de momentul apariției
și aria de răspândire, ritmul și formele de dezvoltare, implicațiile sociale și participarea la circuitul
universal de valori materiale și culturale. Dacă în stadiul inițial, relațiile capitaliste s-au impus în Anglia
și în Franța prin război civil, iar în coloniile engleze din America prin lupta de independență, în schimb
unele țări ca Suedia, Norvegia si Danemarca au urmat o cale de dezvoltare pașnică, bazată pe schimbări
progresive de ordin social și economic, politic și cultural.
Revoluția engleză a început prin opoziția dintre parlament și tendințele absolutiste ale regelui
Carol I, care a fost sprijinit de biserica anglicană. Revoluționarii conduși Oliver Cromwell, adepți ai
puritanismului religios, au învins în bătălia de la Naseby, după care parlamentul și armata au procedat la
desființarea monarhiei, judecarea și executarea regelui, proclamarea republicii în anul 1649.
După înlăturarea formei republicane de guvernământ (1653), urmează o perioadă de Protectorat
până în 1600, când are loc restaurația dinastiei Stuart, înlocuită la rândul său, după numai 8 ani, prin
aducerea la tron a lui Wilhelm de Orania și instaurarea definitivă a monarhiei parlamentare.
Așa cum rezultă din Declarația drepturilor, deși regele este șeful suprem al bisericii, armatei și
justiției, puterea executivă este delegată primului ministru, iar elaborarea și aprobarea legilor țin de
competența parlamentului (format din Camera Lorzilor si Camera Comunelor). Membrii celor două
camere sunt numiți de către rege, respectiv sunt aleși prin vot cenzitar ( rezervat acelor cetățeni care
plătesc statului impozitul pe veniturile realizate din activități economice).
Formarea SUAa stat sub semnul conflictului dintre colonii și metropolă, care a fost exprimat
ferm în Congresul de la Philadelphia (1774) și a fost consființit în Declarația de Independență (4 iulie
1776, redactată de Thomas Jerfferson). În acest document, se justifică independența țării pe baza
principiului suveranității poporului și se prevede explicit că oamenii sunt egali, având drepturi
inalienabile, printre care viața, libertatea și năzuința la fericire.
Inițial, armata engleză, superioară din punct de vedere al instrucției și al disciplinei, a înfrânt ușor
trupele americane de voluntari, însă după numirea la comanda acestora a lui George Washington, soarta
războiului s-a schimbat în favoarea insurgenților prin victoriile de la Saratoga (1777) și Yorktown (1781).
După o perioadă de confuzie între revoluționari, legată de rezolvarea problemei agrare, este
elaborată Constituția din 1787, prin care se pun bazele juridice ale unei republici federative (S.U.A),
formată din 13 state (în prezent sunt 50), fiecare cu legile sale, care nu pot fi încălcate de puterea centrală.
Pe baza principiului separării puterilor în stat, puterea executivă revine președintelui (șef al
statului, șef al guvernului și comandant militar suprem, primul președinte a fost G. Washington), puterea
legislativăeste deținută de Congres(format din Camera Reprezentanților și Senat), iar puterea juridică
este încredințată Curții Supreme(alcătuită din judecatori numiți de președinte și validați de parlament).
În ceea ce privește Europa, suflul schimbărilor este la fel de intens. Procesul de centralizare în
Franța se continuă în timpul dinastiei de Bourbon (întemeiată de Henric IV), pentru ca domnia lui
Ludovic al XIV-lea să marcheze apogeul puterii regale („Statul sunt eu”).
Revoluția franceză a fost necesară în condițiile regimului de monarhie absolută care a respins
orice idee de modernizare într-o societate structuratădupă criterii medievale în trei stări (I-clerul, II-
nobilimea, III-burghezia, țărănimea și populația săracă a orașelor). În faza inițială, modificările s-au
produs la nivel parlamentar prin transformarea Adunării Stărilor Generale în Adunarea Națională și apoi

11
în Adunarea Constituantă.
Încercarea regelui de a desființa Adunarea Constituantă a dus la declanșarea insurecției, prin
mobilizarea populației pariziene, formarea Gărzii Naționale și cucerirea la 14 iulie 1789 a Bastiliei,
fortăreață folosită până atunci ca închisoare regală.
La baza organizării sociale sunt puse, în locul privilegiilor feudale, principii democratice,
înscrise în „Declarația drepturilor omului și cetățeanului, ca de exemplu:
-oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi bazate decât pe
utilitatea publică
-libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia
-legea este expresia voinței generale
- comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului.
Sec.XIX, XX
Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost dominată de puternice mişcări sociale, antifeudale şi
de eliberare de sub dominaţie străină în diverse regiuni ale Europei (Spania, Serbia, Grecia, România,
Rusia, Polonia, Italia), procese care au dus la destrămarea Sfintei Alianţe şi la pregătirea efectivă a
revoluţiilor de la 1848.
De pildă, năzuinţele de înnoire socială şi de emancipare naţională îşi găsesc expresia în mişcarea
revoluţionară de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, care, deşi a fost înăbuşită prin intervenţie
străină, a avut drept consecințe abolirea regimului fanariot şi restabilirea domniilor pamântene atât în
Ţara Românească, cât şi în Moldova.
În urma războiului ruso-turc din 1828-1829, asupra Ţărilor Române s-a instaurat protectoratul
rusesc, recunoscut prin pacea de la Adrianopol, cu excepţia Transilvaniei, aflată încă sub dominaţie
habsburgică.
Anul revoluţionar 1848 a fost un moment important în consolidarea capitalismului european, care
a fost pregătit de mari personalităţi ale vremii, ca: Giuseppe Manzzini şi Giuseppe Garibaldi (Italia),
Ludovic Kossuth (Ungaria), Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu (Ţările Române).
În Franţa, evenimentele s-au derulat rapid: regele a fost detronat, s-a instaurat a doua republică, s-
a decretat dreptul la muncă şi votul universal, s-au creat Atelierele Naţionale. După numai 4 ani, puterea
este obţinută de Napoleon al III-lea, care se declară împărat.
Pentru multe popoare din Imperiul Habsburgic şi din Confederaţia germană, revoluţia a constituit
un moment important pentru a înlătura absolutismul şi rămăşitele feudale, pentru a instaura un regim
constituţional, dar şi pentru a înfăptui unitatea şi independenţa statului naţional. Cu excepţia unor
avantaje economice şi politice obţinute de burghezie, aceste aspiraţii au fost spulberate de trupele regale
sprijinite de intervenţii armate străine.
Este bine de menţionat că naţiunea este un tip de comunitate care are la bază două
concepţii apărute în cadrul iluminismului francez, respectiv romantismului german.
În primul caz, naţiunea este expresia voinţei indivizilor de a se constitui într-un stat suveran prin
libera lor asociere în calitate de cetăţeni, fapt care este consfiinţit într-un act fondator (constituţia).
În cel de-al doilea caz, naţiunea este expresia legăturilor profunde care iau naştere între membrii
aceluiaşi popor, ca urmare a originii lor comune, a unităţii lor de limbă şi cultură, precum şi a
sentimentului istoriei trăite împreună, aspecte puse în evidenţă de romantism.

12
Începând din sec. al XIX-lea s-au manifestat tot mai intens conştiinţa naţională şi lupta popoarelor
pentru făurirea unor state unitare proprii, libere şi independente. Astfel, popoarele din America Latină,
sub conducerea lui Simon Bolivar, José de San Martin şi Miguel Hidalgo au reuşit să înlăture dominaţia
spaniolă şi portugheză, punând bazele unor state naţionale.
În Europa, mişcarea de eliberare naţională a popoarelor a întâmpinat rezistenţa a două imperii:
- Imperiul Habsburgic, care includea italieni, germani, unguri, cehi, slovaci, polonezi, sârbi, croaţi,
românii din Transilvania;
- Imperiul Otoman, care controla în zona europeană soarta grecilor, sârbilor, albanezilor, bulgarilor,
românilor din Ţara Românească şi Moldova.
Formarea statului naţional italian s-a realizat prin unificarea succesivă în jurul regatului Piemont,
a Lombardiei, Siciliei, părţii de sud a Italiei şi mai târziu a Veneţiei. După aderarea Romei, care devine în
1871 capitala regatului Italiei, având în frunte pe Victor Emmanuel al II-lea, Papa s-a retras în statul
Vatican.
Un proces similar s-a petrecut în cazul Germaniei. Iniţiativa pentru unificarea celor 34 de state
germane a avut-o Prusia, al cărui rege Wilhelm I de Hohenzollern, sprijinit de energicul politician Otto
von Bismarck a reuşit să elibereze unele teritorii aflate sub stăpânirea Danemarcei, să integreze cele 21
de state ale Confederaţiei Germaniei de Nord, aflate sub tutela Austriei, iar după învingerea Franţei, au
fost alipite statele germane situate la sud de râul Main, inclusiv provinciile franceze Alsacia şi Lorena.
După pierderea Confederaţiei Germaniei de Nord, austriecii şi-au împărţit puterea cu cea a
maghiarilor din cadrul Imperiului Austro-Ungar, împăratul Austriei, fiind şi rege al Ungariei. Deşi acest
sistem politic a agravat opresiunea naţională a celorlalte popoare subjugate, totuşi Viena a rămas una
dintre puţinele metropole europene în care spiritul novator a fost extrem de activ în cultură.
Situaţia popoarelor din sud-estul Europei s-a schimbat după criza orientală (1875-1878) şi
războaiele balcanice (1912-1913), când, prin lichidarea stăpânirii turceşti, Serbia, Muntenegru, România,
Bulgaria şi Albania au devenit independente, Grecia, având acest statut încă din 1829 (Tratatul de la
Adrianopol).
În istoria românilor, data de 24 ianuarie 1859 reprezintă o etapă importantă pe traiectoria
devenirii în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră.
Procesul revoluționar din 1848 - bazat pe continuitatea legăturilor culturale și economice dintre
Moldova și Țara Românească - a avut ca rezultat uniunea vamală a acestora în timpul domniilor lui
Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Pentru Ţara Românească şi Moldova, înfrângerea revoluţiei de la 1848 a însemnat condamnarea
pe mai departe de a rămâne suzerane Imperiului Otoman, chiar dacă, prin Tratatul de la Paris(1856, care a
încheiat războiul Crimeii) ele trec sub garanţia celor 7 puteri semnatare.
Referitor la Unirea Principatelor Române, este important anul 1857, având în vedere că Marile
Puteri acordă acestora dreptul de organizare a unui referendum pentru consultarea populației cu drept de
vot. În acest scop, au fost constituite Adunări ad-hoc pentru alegerile din Divanurile ad-hoc, care
urmau să se pronunțe asupra organizării politice și sociale a țărilor române.
La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”,  a
fost ales în unanimitate domnitor în Moldova, iar pe 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile
Boerescu, a fost ales în unanimitate și domnitor al Țării Românești.

13
Evenimentul istoric de la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană și Austria o
încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două
Principate să fie persoane diferite.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, a fost
posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate, punându-se astfel bazele statului
naţional al Principatelor Române.
Marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe pentru modernizarea Principatelor Unite, precum
reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranţă, dacă nu ar fi fost obligat să abdice
în 1866, în favoarea lui Carol de Hohenzollern–Sigmaringen.
Numele oficial de România a fost adoptat prin Constituţia din 1 iulie 1866, iar regimul politic a
devenit monarhie constituţională.
Mica Unire din 24 ianuarie 1859 a fost desăvârșită prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918,
atunci când Transilvania a reîntregit teritoriul românesc.

14
România şi-a proclamat independenţa faţă de Poartă pe 9 mai 1877, opţiune fundamentală
apărată pe câmpul de luptă (Plevna, Smârdan, Rahova, Vidin). Noua situaţie creată este recunoscută
pe plan mondial prin Tratatul de pace de la San Stefano (1878), care consfiinţea totodată autoritatea
României asupra Dobrogei, însă teritoriile Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate
Moldovei în 1856 prin Tratatul de la Paris) sunt încorporate Imperiului ţarist.
În ultimele decenii ale sec. al XIX-lea şi primul deceniu al sec. al XX-lea se intensifică
dezvoltarea capitalistă a României, numărul întreprinderilor industriale creşte, capitalul străin pătrunde în
economie, căile de comunicație se îmbunătăţesc, viaţa politică fiind dominată de partidele conservator şi
liberal. Nesoluţionarea problemei agrare a provocat unele mişcări sociale cum sunt cele din 1888 și 1907.

În Transilvania (inclusă în urma pactului dualist din 1867 în Ungaria), se remarcă politica de
eliberare naţională a Partidul Naţional Român, perioada 1892-1894 fiind cunoscută prin denumirea de

15
,,mişcare memorandistă”.
Pe continentul asiatic, evenimentele istorice s-au derulat altfel. Popoarele din Asia, aflate pe trepte
inferioare de dezvoltare, au încercat să reziste mult timp penetrației capitalismului printr-o politică greşită
de izolare.
În China, Sun Yat Sen înfiinţează în 1905 Liga revoluţionară (primul partid burghez, precursor al
Gomindanului întemeiat în 1912), având un rol însemnat în pregătirea revoluţiei burghezo-democratice
din 1911-1913, când este înlăturată dinastia manciuriană şi proclamată republica.
Până la mijlocul sec. al XIX-lea, Japonia a fost o ţară feudală înapoiată, al cărei împărat
(considerat de origine divină) îşi exercita puterea prin intermediul Shogunului, membru al familiei
Tokugawa. Shogunul se sprijinea pe nobilimea militară, care întreţinea 500 000 de vasali (numiţi
samurai), destinaţi carierei militare şi respectării unui cod de onoare foarte strict. Sub presiunea unor flote
de război americane, Shogunul a permis accesul unor vase comerciale în două şi apoi în şapte porturi
japoneze, fapt pentru care a fost înlăturat de împăratul Mutsuhito, creatorul Japoniei moderne, cel care a
inaugurat era Meiji (1868-1912, era luminilor).
Miracolul japonez, de transformare a unei ţări înapoiate într-o mare putere mondială, a început
prin deschiderea Japoniei către lume, introducerea serviciului militar obligatoriu şi modernizarea armatei,
opţiuni urmate de măsuri consecvente pentru adaptarea administraţiei la cerinţele revoluţiei industriale
(concepută după modelele european şi nord-american), trecerea la regimul politic de monarhie
constituţională, iar la nivel psihologic, prin schimbarea mentalităţii unui popor care, deşi respectă
tradiţiile, a făcut din muncă o virtute pentru a se impune pe piaţa concurenţială cu produse de înalt nivel
tehnic. Este fascinant cum o ţară cu resurse naturale reduse a reuşit să devină o putere economică
mondială. Miracolul japonez constituie o temă de reflecţie pentru politicienii români.
Evoluţia omenirii în secolul al XX-lea urmează o cale dialectică, extrem de complexă, cu realizări
culturale de vârf, dar şi conflicte generalizate şi manifestarea unor regimuri totalitariste.
Puterile europene erau convinse de misiunea lor civilizatoare, având credinţa că „sarcina omului
alb” (Kipling) este de a lua lumea în grija sa.
Nu întâmplător, curiozitatea geografică a fost însoţită de o activitate misionară catolică şi
protestantă, iar expansiunea colonială a Angliei şi a Franţei a fost urmată de pretenţiile imperialiste ale
Germaniei şi Italiei pentru împărţirea lumii, la care se adaugă promovarea panslavismului de către Rusia,
ţară care dorea crearea sub autoritatea sa a unei confederaţii pentru toţi slavii.
Evident, s-a dorit ca unele zone ale planetei să devină surse de materii prime şi pieţe de desfacere
a produselor lumii civilizate.
Politica agresivă pentru un nou echilibru de forţe a neglijat calea diplomatică în favoarea unei
curse a înarmărilor fără precedent şi a unor acţiuni militare de anvergură. În acest scop, statele cu
interese antagoniste au format două grupări politico-militare: Tripla Alianţă, constituită în 1882 între
aşa-zisele Puteri Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), respectiv Tripla Înţelegere (Antanta),
apărută între 1893 şi 1907 ca reacţie a Franţei, Angliei şi Rusiei.
Primul razboi mondial a fost declanşat la 28 iulie 1914, când Austro-Ungaria a declarat război
Serbiei, ca pretext pentru uciderea la Sarajevo a prinţului moştenitor Franz Ferdinand, de către un student
bosniac, Gavrilo Princip. Statele membre ale celor două mari blocuri militare au declarat pe rând
mobilizarea, urmate apoi de Japonia, România (1916), Grecia şi SUA, de partea Antantei, respectiv de

16
Turcia şi Bulgaria, de partea Puterilor Centrale.
În prima fază, strategia militară adoptată de Germania s-a bazat pe acţiuni ofensive rapide,
desfăşurate împotriva Franţei, în est Rusia atacă Prusia orientală, iar în Balcani, ofensiva trupelor austro-
ungare s-a lovit de rezistenţa incredibilă a Serbiei. După 1915, războiul a căpătat un pronunţat caracter de
uzură, obiectivul principal fiind acela de a produce pierderi cât mai multe adversarului.
Statele participante la război au făcut mari eforturi materiale şi financiare pentru perfecţionarea
tehnicii de luptă, astfel, pe lângă tunul şi mitraliera cunoscute mai de mult, apare acum lansatorul de
flăcări, arma chimică, tancul, avionul şi submarinul, mijloace tehnice care fac inutilă apărarea în tranşee
şi extind războiul terestru în aer şi chiar sub apă. Se ajunge la un razboi total, purtat pe scară largă,
căruia i-a fost subordonată întreaga economie a statelor beligerante, populaţia civilă fiind supusă la
muncă obligatorie, măsură dură la care se adaugă efectele negative legate de inflaţie şi raţionalizarea
consumului de alimente.
În final, Germania, rămasă singură, este nevoită să capituleze şi să semneze pe data de 11
noiembrie 1918, armistiţiul de la Compiègne.
Ca bază a tratativelor de pace ţinute la Paris, între 1919 şi 1920, au fost acceptate propunerile
făcute de T.W.Wilson (preşedintele SUA) încă de la începutul anului 1918, care prevedeau: suprimarea
barierelor economice, reducerea înarmarilor, evacuarea teritoriilor străine ocupate de Puterile Centrale,
principiul autodeterminarii pentru formarea unor state naţionale, crearea unei Societăţi a Naţiunilor care
să ofere garanţii reciproce tuturor statelor mari şi mici privind independenţa politică şi teritorială.
Germania, ca ţară învinsă care a susţinut războiul, pierdea 1/7 din teritoriu (inclusiv provinciile
Alsacia şi Lorena) şi trebuia să plătească reparaţii de război statelor învingătoare, fiindu-i interzis să mai
aibă armată. Imperiul Austro-Ungar părăsea scena istoriei, lăsând în urma sa state noi (Austria, Ungaria,
Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia), iar alte două state (Italia şi România), în virtutea principiului
autodeterminarii, şi-au putut întregi unitatea teritorială.
Pe lângă distrugerile materiale imense, în Primul Război Mondial au murit peste nouă milioane
de combatanți și șapte milioane de civili, fiind unul din cele sângeroase conflicte din istorie care a
provocat schimbări politice majore (revoluțiile din 1917-1923 din unele țări implicate) și a lăsat rivalități
nerezolvate (au contribuit la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial).
Din păcate, dezvoltarea tehnicii și tehnologiei la începutul sec. XXafost pusă sub semnul
distrugerii, în loc să contribuie la progresul societății.

17
Vă propun, stimați cititori, să reflectați la destinul unei eroine din istoria romînilor, la mai mult de
un secol de la trecerea sa în veșnicie.
Ecaterina Teodoroiu s-a născut în data de 14 ianuarie 1894 la Vădeni(astăzi cartier al
municipiului Târgu-Jiu), în familia agricultorilor Elena şi Vasile Teoderoiu, care, pe lângă tânăra
Cătălina, a mai avut șapte copii: Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile, Elisabeta şi Sabina.
După școala primară - începută în satul natal şi terminată la Târgu Jiu(fiind înscrisă în catalog cu
numele de Ecaterina Teodoroiu) – a urmat, în perioada 1905-1909, Şcoala româno-germană din Târgu
Jiu, apoi a plecat la București, unde s-a înscris la cursurile unui gimnaziu-pension de lângă
Cişmigiu(dorind să devină învăţătoare), a frecventat până în 1916 cursurile liceale și a continuat studiile
la o şcoală de infirmiere.
În anul 1913, deși era elevă în anul V de liceu, a fost atrasă de viața militară, înscriindu-se în
asociația cercetașilor români, Cohorta ''Pastorul Bucur'' din București, iar, din 1914, în cohorta gorjeană
„Domnul Tudor” , unde și-a desfășurat activitatea pe timpul vacanțelor.
După intrarea României în Primul Război Mondial, tânăra Ecaterina s-a transferat la Târgu Jiu,
pentru a participa ca asistentă medicală pe front, urmând Regimentul 18, în care lupta și fratele ei,
Nicolae. Moartea acestuia a fost o lovitură grea pentru familie și a trezit în Ecaterina conștiința apărării
patriei până la jertfa supremă și dorința de a participa pe front ca soldat activ.
În data de 10 octombrie 1916, Ecaterina Teodoroiu participă la prima bătălie de la Jiu, când
trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă
inamică.
Pe 14 octombrie 1916, în luptele de la Podul Jiului, participă la respingerea atacului unei
companii bavareze inamice, alături de populația civilă, cercetași și o companie de milițieni.
Deși a fost rănită în război la ambele picioare, a urmat trupele române aflate în retragere către
Moldova, iar, după tratamentul urmat la spitalele Filiași, Craiova și Iași, a revenit pe front. Fiind luată
prizonieră, a reușit să scape împușcând "câțiva" soldați germani.
Pentru curajul său deosebit, în primăvara anului 1917, eroina a fost distinsă de către generalul
Dragalina, cu "Virtutea militară de război, clasa a II-a" și avansată la gradul de sublocotenent, fiind pusă
la comanda unui pluton cu 25 de soldați.

18
În august 1917, eroina a căzut la datorie pe câmpul de luptă de la Mărășești, fiind împușcată în
piept. Pentru posteritate, rămân celebre ultimele sale cuvinte adresate soldaților pe care îi comanda:
"Înainte băieți, sunteți cu mine!".
Ecaterina Teodoroiu a fost înhumată pe 23 august 1917, în satul Poieni, comuna Fitioneşti,
judeţul Vrancea, alături de mormântul căpitanului Dumitru Morjan, comandantul Companiei a 6-a care
a decedat cu o zi înainte.
La căpătâiul eroinei a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a XI-a,
apoi trupul ei a fost mutat în Mausoleul de la Mărășești.
În Memoriul său din 10 mai 1920, colonelul Pomponiu afirmă: „Astfel a pierdut Regimentul
43/59 Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moşii şi strămoşii ei şi ca o pildă atât
pentru Regimentul cu care a luptat şi şi-a dat viaţa pentru apărarea şi mărirea Patriei cât şi pentru toţi
românii şi, în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tânără
să aibă atât de mare însufleţire să-şi jertfească viaţa pentru pământul strămoşesc”.
După patru ani, în data de 4 iunie 1921, autoritățile au decis mutarea la Târgu Jiu a osemintelor
Ecaterinei, fiind depuse inițial în cavoul din faţa Primăriei, pănă la realizarea unui monument
comemorativ.
Ecaterina Teodoroiu a fost comparată de generalul francez Henri Berthelot cu Ioana D'Arc,
ambele eroine având destine similare, dar în țări și epoci diferite.

Un alt erou din Primul Război Mondial este generalul Ion Dragalina, ortografiat şi Ioan
Dragalina, care s-a născut la Caransebeş pe 16 decembrie 1860, fiind primul din cei patru copii ai lui
Alexandru Dragalina şi Marta Lazaroni.
A urmat şcoala primară din oraşul natal, şcoala de cadeţi din Timişoara, iar în 1884 s-a înscris la
Academia Militară din Viena, fiind încadrat în armata austro-ungară.
În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă, având împreună şase copii: Corneliu, Virgiliu, Aurora,
Elena, Cornelia şi Viorica.
Destinul lui Ion Dragalina s-a schimbat radical în anul 1887, când a demisionat din armata
austro-ungară şi s-a stabilit definitiv în România, fiind încadrat ca sublocotenent în Armata Română.
Datorită meritelor sale, avansează rapid pe scară ierarhică: căpitan (1893), maior (1899),
locotenent-colonel (1908), colonel (1911), general de brigadă (1915).
În perioada 1908-1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Şcolii Militare de Infanterie din

19
Bucureşti, fiind decorat cu Ordinul Steaua României clasa V-a, pentru ordinea, disciplina şi contribuţia sa
la ridicarea nivelului ştiințific al învăţământului militar.
În aprilie 1911, colonelul Ioan Dragalina este numit comandant al Regimentului 34 din
Constanţa, activitatea sa fiind răsplătită cu Ordinul Coroanei României, clasa IV-a.
În perioada neutralităţii României (1914-1916), s-a făcut remarcat prin realizarea unor lucrări de
fortificaţii pe Valea Prahovei.
În anul 1916, a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, cu sediul la Drobeta Turnu
Severin, ale cărei trupe au apărat frontiera României, de la izvoarele Argeşului până la Calafat, împotriva
invaziei germano-austro-ungară. Sub comanda sa, trupele române au luptat cu vitejie la Orşova, pe valea
râului Cerna şi la Porţile de Fier, reuşind să elibereze oraşul Orşova şi să ocupe culmile muntoase Alion,
Ozoina şi Dranic.
În octombrie 1916, pentru a opri ofensiva din Valea Jiului a trupelor germane şi austro-
ungare, conduse de generalul Paul von Kneussl , autorităţile române au desemnat pe generalul
Dragalina în funcţia de comandant al Armatei I, cu sediul la Craiova.
Marele strateg militar decide să oprească invazia în munţi pentru a proteja habitatele umane de
efectele devastatoare ale războiului.
În dimineaţa zilei de 12 octombrie 1916 pleacă în Valea Jiului pentru a vorbi cu comandanţii
aflaţi în primele linii. La trecerea pe podul din apropierea Mânăstirii Lainici, într-un schimb de focuri,
generalul Dragalina este rănit de două gloanţe - în braţul stâng, respectiv, în omoplat.
Este trimis la Târgu Jiu şi în aceeaşi zi la Craiova, unde doctorii îi amputează braţul.
Fiind trasportat la Bucureşti cu trenul în condiţii necorespunzătoare, rana se infectează.
Pe patul de spital, regele Ferdinand îi conferă Ordinul Mihai Viteazul. Moare de septicemie în
seara zilei de 24 octombrie 1916. Este înmormântat în Cimitirul Eroilor.
Pentru posteritate, rămâne memorabil îndemnul ordinului de zi din 11octombrie 1916, prin care
generalul Dragalina s-a adresat militarilor Armatei I-a române:
„Ofiţeri şi soldaţi ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei şi cer imperios la
toţi, de la General la soldat: în primul rând apărarea cu viaţa a sfântului pământ al ţării noastre,
apărarea vetrei strămoşeşti, a ogorului şi a cinstei numelui de român. Cer la toţi cea mai deplină
ascultare şi cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.”
Cetăţenii din comuna Dragalina, județul Călărași, sunt mândri că localitatea în care trăiesc poartă
numele unui erou naţional, căruia i-au ridicat statuie în faţa bisericii din satul cu același nume.

20
Formarea statului naţional şi unitar român corespunde voinţei liber exprimate a populaţiei din
Basarabia (27.03.1918), Bucovina (28.11.1918) şi Transilvania (1.12.1918, Adunarea de la Blaj - pe
Câmpia Libertăţii) de a se uni şi reîntregi România.
După regele Ferdinand I (1914-1927), la tronul României a urmat regele Mihai I(1927-1930),
Carol al II-lea (1930-1940), Mihai I(1940-1947) - după abdicarea tatălui său.
În perioada interbelică, România Mare işi consolidează economia de piaţă (1938 - an de vârf al
producţiei industriale) şi se înscrie pe o traiectorie de evoluţie democratică, sub semnul unor importante
transformări social-politice: reforma sistemului electoral (1918), reforma agrară (1921), adoptarea unei
noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925, judeţe si plăşi), legea electorală
(1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea şi centralizarea capitalului).
Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care este instaurată dictatura regală de către
Carol al II-lea.
În viaţa politică, pe lângă Partidul Naţional Liberal (Ion C. Brătianu) şi Partidul Naţional
Ţărănesc (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod) - rezultat prin fuziunea în 1926 dintre Partidul
Naţional Român (Iuliu Maniu) şi Partidul Ţărănesc (Ion MIhalache) - au acţionat diverse alte partide, ca:
Partidul Poporului (Alexandru Averescu), Partidul Social-Democrat (creat în 1927, prin transformarea
Federaţiei Partidelor Socialiste), Partidul Comunist (înfiinţat la 8 mai 1921, intrat în ilegalitate după 3
ani), Partidul Maghiar (Iosik Samuel, Bethlen György), Partidul German, Partidul Naţionalist Democrat
Creştin (organizaţie de dreapta, naţionalistă şi xenofobă condusă de C.C. Cuza, din care s-a desprins în
1927 gruparea reacţionară „Legiunea Arhanghelul Mihail”, condusă de Corneliu Zelea Codreanu,
întâlnită apoi sub numele de „Garda de Fier”).
Pe plan extern, România a participat la fondarea Societăţii Naţiunilor (1920) şi a format două
sisteme zonale de securitate colectivă - Mica Înţelegere (1921, cu Iugoslavia şi Cehoslovacia), respectiv
Antanta balcanică (1934, cu Iugoslavia, Turcia şi Grecia).
În politica externă s-a remarcat Tache Ionescu, dar mai ales marele diplomat Nicolae
Titulescu(1882-1914), profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, preşedinte al Academiei Diplomatice
Internaţionale, Ministru de Externe, delegat al Romaniei la Liga Naţiunilor. Strălucit orator, Titulescu a
militat pentru instaurarea unui climat de securitate şi colaborare internaţională, atrăgând atenţia asupra
contradicţiilor lumii interbelice.
La scară globală, omenirea trece printr-o criză politică profundă - alături de cele trei mari
democraţii liberale, au apărut state totalitare de tip comunist şi fascist.
Un exemplu concludent de manifestare a contradicţiilor îl reprezintă Rusia, care în 1917 a trecut
printr-o dublă revoluţie.
În prima etapă, revoluţia din Rusia a avut un caracter liberal şi a dus la înlăturarea monarhiei
ţariste, proclamarea republicii şi preluarea puterii de către un guvern provizoriu, care dorea un regim
constituţional, de factură occidentală.
În cea de-a doua etapă (socialistă), fracţiunea bolşevică a partidului comunist a reuşit printr-o
propagandă demagogică să atragă o parte din armată, manevră care i-a permis pe 25
octombrie/7noiembrie 1917 să răstoarne prin forţă guvernul de la Petrograd, instaurând astfel dictatura
sovietelor. Aceste consilii de muncitori şi soldaţi aveau ca organ executiv central Consiliul Comisarilor
Poporului, în frunte cu Vladimir Ilici Lenin, Lev Davidovici Troţki etc.

21
Noul regim, sprijinit de Armata Roşie şi de organizaţia de represiune internă (Ceka), a reuşit
după trei ani să elimine adversarii „albi” (partizani ai ţarului) şi să impună aşa-numita organizare a Rusiei
pe baze federative în cadrul URSS. În realitate, URSS a devenit un stat centralist, format din diverse
popoare, în care proprietatea privată a fost desfiinţată, iar drepturile cetăţeanului, şi chiar suveranitatea
ţărilor vecine, au fost flagrant încălcate, mai ales în timpul lui Iosif Visarionovici Stalin. Printr-un efort
uriaş şi mari sacrificii îndurate de populaţie, URSS ajunge în 1940 a treia putere industrială a lumii –
după SUA şi Germania.
Spre deosebire de Stalin, atât Lenin cât şi Troţki au crezut în posibilitatea unei revoluţii mondiale
conduse de partidele comuniste pentru instaurarea socialismului.
În martie 1919, reprezentanţii comuniştilor din 19 ţări europene, printre care şi România, întruniţi
la Moscova, au pus bazele Cominternului, un fel de partid supranaţional care promova „lupta de clasă” şi
urmărea să exporte revoluţia bolșevică în întreaga lume. Noua structura politică s-a menţinut până în anul
1943, când s-a autodizolvat, desigur, cu acordul lui Stalin.
Iniţial, Cominternul a considerat promotorii social-democraţiei ca adversari politici, însă, după
1935, a lansat ideea unor fronturi populare cu o largă reprezentare politică de stânga, care să lupte
împotriva fascismului.
Astfel de fronturi populare câştigă în 1936 alegerile din Spania şi Franţa. Reacţia dreptei este atât
de puternică, încât în Spania se declanşează un război civil încheiat prin dictatura lui Franco, iar Franţa
ajunge o ţară divizată politic şi slăbită de conflictele interne, tocmai în preajma celui de-al doilea război
mondial, când Germania, nemulţumită de statutul de putere învinsă, se pregătea pentru schimbarea
raportului de forţe în Europa.
Instabilitatea politică a Europei a favorizat ascensiunea la putere a partidelor fasciste în unele ţări,
precum Italia (Partidul fascist, creat de Benito Mussolini în 1919, ajunge la putere în 1922 după „marşul
asupra Romei”) şi Germania (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani - abreviat NSDAP-
condus de Adolf Hitler, care devine cancelar în 1933). Tot regimuri de tip fascist au fost instaurate de
Horthy în Ungaria (1920) şi de Franco în Spania (1939).
Termenul de fascism are o dublă semnificaţie - de doctrină şi mişcare ultrareacţionară, de extremă
dreapta, respectiv de dictatură teroristă, antidemocratică, anticomunistă, rasistă(în particular antisemită),
demagogică şi militaristă.
Ideologia fascistă s-a inspirat din filozofia lui Nietzsche, care considera că civilizaţia poate fi
salvată numai prin intervenţia unei fiinţe superioare (Supraomul), fiind necesară constituirea unei elite
viguroase, eliberată de prejudecăţile moralei tradiţionale.
O astfel de concepţie era cunoscută de Hitler când a elaborat în închisoare lucrarea sa „Mein
Kampf”. Nazismul îşi justifică acţiunile militare prin nevoia obţinerii unui „spaţiu vital” pentru
afirmarea rasei germane – considerată de origine superioară (ariană).
Ca şi Germania, care nu avea colonii şi era obligată la autarhie (economie închisă, izolată),
Japonia şi Italia revendicau accesul la materii prime, pieţe externe, dreptul la teritorii coloniale etc.
Primele focare ale celui de-alDoilea Război Mondial au apărut atunci când Japonia a atacat China,
ocupând Manciuria, iar Italia a ocupat Etiopia în anul 1935.
Germania, fără să ţină seama de prevederile Tratatului de la Versailles, restabileşte serviciul
militar, subordonează industria armatei (Wehrmacht) şi încheie cu Italia protocolul Axa Berlin-Roma, iar

22
cu Japonia, Pactul Anticomintern.
Politica de forţă a lui Hitler se manifestă prin anexarea Austriei (1938) sub pretextul unificării
(Anschluss), iar pe 1 septembrie 1939 atacă Polonia, după ce s-a asigurat, în prealabil, de neutralitatea
URSS, prin semnarea unui pact de neagresiune cu aceasta, având la bază protocolul secret Ribbentrop-
Molotov.
În această situaţie, la 3 septembrie 1939, Parisul şi Londra au declarat război Germaniei,
rămânând însă inactive iniţial.
După un război fulger în est, soldat cu ocuparea Poloniei, armatele germane bine echipate şi
instruite, sprijinite de „coloana a V-a” (acţiuni de sabotaj organizate de spioni şi trădători), au dezlănţuit
ofensiva din vest prin invadarea Danemarcei şi a Norvegiei, apoi a Belgiei, Olandei, Luxemburgului şi
Franţei.
Statele din sud-estul Europei (România, Iugoslavia, Grecia) rămase izolate, cad uşor victimă
agresiunii fasciste.
În urma unui ultimatum, la 26 iunie 1940, România pierde Basarabia şi Bucovina de nord,
anexate la URSS, iar prin cel de-al doilea dictat de la Viena (30 august 1940) i se impune cedarea părţii
de nord a Transilvaniei către Ungaria horthystă. La scurt timp, generalul Ion Antonescu instaurează un
guvern militar şi acceptă intrarea în ţară a trupelor germane.
Politica, lipsită de scrupule a lui Hitler, reiese şi din lansarea operaţiunii Barbarossa, de ocupare a
URSS şi de transformare a acesteia într-o sursă de materii prime şi de forţă de muncă. Evenimentele care
au urmat, au arătat că această iniţiativă iresponsabilă a distrus mitul „invincibilităţii” armatei germane,
deoarece ofensiva sa este oprită la Moscova şi Leningrad de popoarele sovietice, fiind obligată să suporte
rigorile iernii într-un război de uzură desfăşurat pe un front foarte larg.
Este un fapt nemaiîntâlnit în istorie, când, pe lângă exploatarea sălbatică a populaţiei, se
organizează în ţările ocupate un adevărat genocid împotriva evreilor, slavilor şi ţiganilor, considerați
suboameni (soluţia finală).
La rândul său, Japonia urmărea să creeze o zonă de „coprosperitate asiatică” în Extremul Orient şi
Oceanul Pacific, reuşind să cucerească Indonezia, Thailanda, Malaya, Singapore, Indochina, Birmania,
Filipine, Hong Kong, China de sud.
Distrugerea flotei americane (portavioane, cuirasate) de la Pearl Harbour de către piloţi japonezi
sinucigaşi (kamikaze) angajează în conflict SUA, care, nu numai că stopează ofensiva japoneză, ci obţine
în 1942 o strălucită victorie aeronavală la Midwai, cu ajutorul portavioanelor.
Pe frontul din Africa, ofensiva generalului Erdwin Rommel, supranumit „vulpea deşertului”, după
unele succese iniţiale, este învins de englezi la EL’Alamein (Egipt), iar debarcarea anglo-americanilor
în Maroc şi în Tunisia, pune capăt războiului absurd în această parte a lumii.
Anul 1943 adaugă la bilanţul aliaţilor înlăturarea lui Mussolini, după debarcarea trupelor anglo-
americane în Sicilia şi în sudul Italiei, lansarea ofensivei de către Armata Roşie, care distruge blindatele
germane în bătălia de la Kursk, precum și înfrângerea la Guadalcanal a japonezilor - care ameninţau
Australia.
Chiar şi în această conjunctură nefavorabilă, Hitler şi-a pus mari speranţe în răsturnarea situaţiei
existente cu ajutorul noilor arme, de tip bomba zburătoare V1 şi racheta V2, cu care a şi bombardat
Londra.

23
De fapt, soarta războiului este decisă la conferinţa de la Teheran (28 noiembrie 1943), unde
Stalin, Roosvelt si Churchil au hotărât lansarea atacului final prin deschiderea celui de-al doilea front în
Europa de Vest.
Debarcarea la 6 iunie 1944 a trupelor anglo-americane în Normandia a creat un context favorabil
pentru România, care a hotărât la 23 august 1944 să întoarcă armele împotriva Germaniei, blocându-i
astfel şi accesul la sursele româneşti de petrol.
Învins pe fronturile din vest şi est, care se apropiau ameninţător de Berlin, oraş supus permanent
bombardamentelor aliate, Hitler se sinucide la 30 aprilie 1945, iar Germania capitulează la 8 mai 1945,
războiul fiind practic încheiat.
Din păcate, pentru a determina capitularea Japoniei cu pierderi minime pentru aliaţi, preşedintele
SUA, Harry Truman, îşi dă acordul pentru utilizarea bombelor atomice la Hiroshima şi Nagasaki,
evenimente controversate de istorie, puse sub semnul intrării omenirii „în era înarmării atomice”.
Organizarea lumii postbelice (regimul politic şi trasarea frontierelor) a fost decisă de puterile
aliate încă de la Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945), urmată apoi de Conferinţa de la
Postdam (17 iulie-2 august 1945), având următoarele efecte:
- URSS anexează Ţările Baltice, nordul Prusiei orientale, unele teritorii din Finlanda, Cehoslovacia şi
România;
- Polonia primeşte în schimb teritorii compensatorii pe seama Germaniei (graniţa germano-polonă fiind
stabilită pe râurile Oder şi Nisa);
- Germania, inclusiv oraşul Berlin, este împărţită în patru zone de ocupaţie (americană, engleză, franceză
şi rusă);
- judecarea şi pedepsirea marilor criminali de război de către Tribunalul Internaţional de la Nürnberg,
pentru cruzimea şi atrocităţile comise asupra populaţiei civile, deportările în masă şi încercările de a
extermina poporul evreu în lagărele de la Auschwitz, Dachau, Treblinka etc.
- pregătirea Conferinţei care să pună bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
De fapt, starea de război dintre Germania pe de o parte, Anglia şi SUA pe de altă parte, a încetat
abia în 1951, iar între Germania şi URSS, după 1955.
Începând din anul 1945, ţările din Europa de Est au intrat în „sfera de securitate” a URSS,
transformată apoi de Stalin în zonă de influenţă politică, unde au fost instaurate regimuri comuniste,
autointitulate democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, o parte din Germania, România, Ungaria,
Bulgaria) au sprijinit menţinerea la putere a comuniştilor din Albania şi Iugoslavia, care preluaseră
conducerea încă din timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Cu excepţia Iugoslaviei, în aceste ţări s-a adoptat modelul sovietic, prin trecerea la naţionalizarea
industriei, băncilor, transporturilor şi telecomunicaţiilor, colectivizarea agriculturii, centralizarea şi
planificarea economiei, impunerea unipartitismului şi a ideologiei comuniste etc.
Sistemul comunist s-a extins şi la ţări din afara Europei, precum : China, Mongolia, Vietnam,
Coreea, Cuba.
Pe de altă parte, democraţiile occidentale au cunoscut o dezvoltare economică rapidă, beneficiind
de sprijinul american prin „planul Marshall”, mai ales Japonia şi R.F. Germania.
În acelaşi timp, procesele decolonizării au pus în evidenţă aşa-numitele „ţări din Lumea a treia”,
care nu aparţin nici sistemului capitalist, nici celui comunist, aflându-se într-o stare cronică de

24
subdezvoltare. De aceea, în paralel cu relaţiile Est-Vest, în politica mondială a secolului al XX-lea, s-a
vorbit deseori de relaţiile Nord-Sud.
Diferenţele ideologice manifestate frecvent prin relaţii tensionate între cele două superputeri,
SUA şi URSS, şi în general incompatibilitatea dintre democraţiile occidentale şi regimurile comuniste
sunt cunoscute în istorie ca ,,Războiul rece” sau ,,Cortina de fier”(dintre Vest si Est).
Dezvoltarea omenirii în două blocuri militare opuse va fi confirmată oficial prin iniţierea la
Washington (4 aprilie 1949) a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord de către SUA, Anglia,
Canada, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda şi Portugalia, la care au aderat
apoi Turcia şi Grecia. Ca răspuns, opt state socialiste europene, printre care şi România, au semnat la 14
mai 1955 Tratatul de la Varşovia.
In perioada „războiului rece”, sistemul bipolar mondial a trecut printr-o criză politică şi militară
profundă (războiul din Coreea, naţionalizarea în 1954 de către Egipt a Canalului Suez, instalarea în
1962 de către URSS a unor rachete nucleare în Cuba), care a fost urmată între 1963-1975 de o
destindere relativă: semnarea de către SUA, URSS şi Anglia a „Tratatului cu privire la interzicerea
experienţelor nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă”, apoi a „Tratatului asupra neproliferării
armelor nucleare”, acordul SALT 1 dintre SUA şi URSS cu privire la limitarea armamentului strategic,
adoptarea la Bucureşti (în 1966) a „Declaraţiei cu privire la întărirea păcii şi securităţii” de către statele
participante la Tratatul de la Varşovia, semnarea în 1975 a documentului final al Conferinţei de la
Helsinki, prin care cele 35 de state participante se obligau să recunoască graniţele deja existente.
Din păcate, acest climat de destindere a fost influenţat negativ de şocul petrolier din 1973, care a
declanşat o criză economică mondială prin creşterea preţului petrolului de către statele arabe, cumulat cu
efectele celor două razboaie arabo-israeliene din 1967 si 1973, la care s-au adăugat conflictele militare
dintre Irak şi Iran sau dintre Anglia şi Argentina, războaiele civile din Liban şi Afganistan, mişcările
anticomuniste din Chile şi Nicaragua, amplasarea în Europa de către sovietici (1979), şi apoi de către
americani, a unor rachete nucleare cu rază medie de acţiune.
Criza economică a ţărilor occidentale va fi depăşită abia după 1983, mai ales printr-o politică
liberală promovată de Margaret Theacher în Anglia, Ronald Reagan în SUA, Helmuth Kohl în Germania
şi Jacques Chirac în Franta.
Desigur, liberalizarea concurenţei, robotizarea şi informatizarea industriei au condus la
disponibilizarea unui număr mare de muncitori, fapt care a impus luarea unor măsuri pentru atenuarea
nemulţumirilor sociale.
Alături de SUA, care îşi menţine rolul conducător în configuraţia statelor capitaliste, după 1980,
creşte rolul economic şi financiar al Japoniei, având cea mai înaltă rată de acumulare.
În URSS, Mihail Gorbaciov, ales în 1985, lansează „glasnostul” (politica de transparenţă a
informaţiilor) şi iniţiază „perestroika” (restructurare) - un program îndrăzneţ de reforme prin care se
diminua rolul partidului comunist în favoarea intelectualităţii, categorie socială capabilă să se adapteze la
revoluţia tehnico-ştiințifică şi să revigoreze economia.
Speranţele au fost însă înşelate, deoarece izbucnirea naţionalismelor locale au dus la intrarea într-
un colaps economic şi dezagregarea statului sovietic - devenit după 1991, Confederaţia Statelor
Independente. În aceste condiţii, în Rusia puterea este preluată de Boris Elţîn, care a decretat încetarea
activităţii partidului comunist şi a poliţiei secrete (KGB).

25
Schimbările din URSS au constituit semnalul pentru înlăturarea regimurilor comuniste din Europa
de Est, în locul lor instaurându-se democraţii bazate pe pluripartidism, respectarea drepturilor omului şi a
libertăţilor cetăţeneşti, economie de piaţă, separarea puterilor în stat etc.
Pentru România, acest proces istoric de instaurare a principiilor statului de drept a fost declanşat
spre sfârşitul anului 1989 şi a capătat aspecte dramatice, fiind soldat cu peste 1000 de morţi, printre care
şi cuplul prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu.
Prin dispariţia CAER şi a Tratatului de la Varşovia (1 aprilie 1991), speranţele noilor democraţii
europene, nevoite să facă faţă unor tranziţii dure, sunt legate de integrarea în NATO şi în Uniunea
Europeană (UE), pentru a-şi asigura securitatea naţională şi accesul nelimitat la valorile civilizaţiei
occidentale.
North Atlantic Treatz Organisation (Organizaţia Tratatului de Nord) este o alianţă politico-
militară pentru apărare colectivă, instituită prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington pe 4
aprilie 1949. România a aderat la NATO în 2004, devenind un partener activ alături de celelalte state
membre.
Istoria Uniunii Europene (UE) începe în 1950, când Jean Monnet este însărcinat de ministrul
francez al afacerilor externe, Robert Schuman, să realizeze un proiect prin care s-au pus bazele
organizării „Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului” (CECA), incluzând alături de Franţa încă 5
ţări semnatare – RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Alături de CECA, în anul 1957 au fost create EURATOM-ul (pentru utilizarea paşnică a energiei
atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană), cele trei fiind numite Comunitatea
Europeană(CE). De la şase ţări membre CE se ajunge în 1973 la nouă, prin intrarea Marii Britanii, a
Irlandei şi a Danemarcei, în 1981 aderă Grecia, iar în 1986 Spania şi Portugalia.
Pe 7 februarie 1992, la Maastricht, Consiliul European a adoptat Tratatul Uniunii Europene,
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către toate statele membre.
De fapt, prin Tratatul de la Maastricht se instituie Uniunea Europeana(UE), structură care se extinde în
1995 la 15 membri, apoi în 2004 au aderat alte 10 ţări. După integrarea la 1 ianuarie 2007 a Bulgariei şi
României în UE, s-a ajuns la 27 ţări membre.
Prin „strategia de la Lisabona”, din martie 2000, UE şi-a propus ca obiective esenţiale:
modernizarea economiei europene pentru a deveni competitivă pe piaţa mondială, încurajarea inovaţiilor
şi a investiţiilor în afaceri, adaptarea sistemelor educaţionale europene la cerinţele societăţii
informaţionale.
De fapt, prin integrarea în UE, se urmăreşte să se asigure o bunăstare egală pentru toate statele
membre, fiind creat în acest scop un sistem de instituţii - Parlamentul European, Consiliul European,
Comisia Europeană, Curtea de Justiţie, Comitetul Economic şi Social, Banca Europeană de Investiţii,
Curtea de Conturi.
În anul 1985,Consiliul European de la Milano a decis ca în data de 9 mai să fie sărbătorită Ziua
Uniunii Europene, pentru a marca istorica declaraţie de la 9 mai 1950 a ministrului francez de externe
Robert Schuman, care stă la baza proiectului european inițiat prin planul de colaborare economică între
Franţa şi Germania (pentru eliminarea rivalităţilor seculare dintre cele două state).
Pentru exemplificare, sunt prezentate trei citate din declarația lui Schuman:
*Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o

26
ameninţă.
*Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru
menţinerea unor relaţii paşnice.
*Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să
creeze în primul rând o solidaritate de facto.
Deşi SUA a rămas singura superputere mondială capabilă să joace rolul de „jandarm
internaţional”, iar NATO, ca sistem de apărare colectivă, poate să intervină în orice parte a lumii (ex.
războiul împotriva Irakului, cazul Iugoslaviei), se remarcă creşterea ponderii UE, a Chinei şi a Rusiei în
noua ordine planetară.
În acelaşi timp, se impune adaptarea la noile cerinţe istorice a Organizaţiei Naţiunilor Unite,
fondată în Conferinţa de la San Francisco (26 iunie 1945), cu scopul de a „menţine pacea şi securitatea
internaţională” prin măsuri colective eficace.
În Carta ONU, pe lângă structura organizatorică (Adunarea Generală, Consiliul de Securitate,
Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Supremă de Justiţie, Secretariatul) sunt
menţionate principii de drept internaţional valabile şi în prezent: reglementarea paşnică a diferendelor
între state fără a recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de cooperare în rezolvarea tuturor problemelor
de ordin economic, social, intelectual şi umanitar, de tratament egal al naţiunilor mari şi mici, de
respectare a drepturilor omului etc.
Dacă rațiunea va triumfa, mileniul trei va aparţine culturii, tehnicii şi tehnologiei, puse sub
semnul creativităţii, care va marca profund schimbarea modului de acţiune umană şi de reflectare a
existenţei. Printr-o politică înţeleaptă si decizii responsabile se poate preveni ,,şocul viitorului” pe Terra,
această magnifică planetă care poartă omenirea în istorie.
În data de 09.05.2019, de Ziua Europei, cei 27 de lideri ai Uniunii Europene prezenți la summitul
informal găzduit de președintele Klaus Iohannis au adoptat Declarația de la Sibiu, documentcare conține
zece angajamente, și anume:
* Vom apăra o singură Europă – de la est la vest și de la nord la sud. În urmă cu treizeci de ani, milioane
de oameni s-au luptat pentru unitate și pentru a fi liberi și au doborât Cortina de fier care a împărțit
Europa în două timp de mai multe decenii. Nu vom lăsa loc de diviziuni care vin în contra interesului
nostru colectiv.
* Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta
întotdeauna alături unii de ceilalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la unison.
* Vom căuta întotdeauna soluții comune, ascultându-ne unii pe ceilalți într-un spirit de înțelegere și
respect.
* Vom continua să protejăm modul nostru de viață, democrația și statul de drept. Drepturile inalienabile
și libertățile fundamentale ale tuturor cetățenilor europeni au fost dobândite cu mari greutăți și le vom
prețui întotdeauna cum se cuvine. Vom apăra valorile și principiile noastre comune consacrate în tratate.
* Vom obține rezultate acolo unde contează cel mai mult. Europa va continua să fie un actor important în
chestiunile importante. Vom continua să acordăm atenție preocupărilor și speranțelor tuturor cetățenilor
europeni, aducând Uniunea mai aproape de cetățenii noștri, și vom acționa ca atare, cu ambiție și
hotărâre.
*Vom respecta întotdeauna principiul echității, nu doar pe piața muncii, ci și în serviciile sociale, în

27
economie sau în transformarea digitală. Vom reduce într-o mai mare măsură diferențele dintre noi și îi
vom ajuta întotdeauna pe cei mai vulnerabili din Europa, punând oamenii pe primul loc, și nu politica.
* Ne vom înzestra cu mijloacele potrivite ambițiilor pe care le avem. Vom oferi Uniunii mijloacele
necesare pentru a-și realiza obiectivele și a-și duce la îndeplinire politicile.
* Vom proteja viitorul următoarelor generații de europeni. Vom investi în tineri și vom construi o Uniune
pregătită pentru viitor, capabilă să reziste celor mai presante provocări ale secolului XXI.
* Ne vom proteja cetățenii și le vom oferi siguranță investind în puterea pașnică și în puterea coercitivă și
colaborând cu partenerii noștri internaționali.
* Europa va fi un lider mondial responsabil. Provocările cu care ne confruntăm astăzi ne afectează pe noi
toți. Vom continua să colaborăm cu partenerii noștri la nivel internațional pentru a menține și a dezvolta
ordinea internațională bazată pe norme, pentru a valorifica pe deplin noile oportunități comerciale și
pentru a aborda împreună probleme globale, cum ar fi conservarea mediului și combaterea schimbărilor
climatice. Deciziile pe care le luăm vor urma spiritul și litera acestor zece angajamente. Uniunea de astăzi
este mai puternică decât cea de ieri și dorim să continuăm să o facem tot mai puternică pentru ziua de
mâine. Acesta este angajamentul nostru pentru generațiile viitoare. Acesta este spiritul de la Sibiu și
spiritul unei noi Uniuni în 27 pregătită să își îmbrățișeze viitorul ca un corp unitar.

Regii României
După înlăturarea în 1866 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către partidele vremii, s-a
format o Locotenenţă Domnească ai cărei membri au hotărât aducerea unui prinţ străin la
conducerea Principatelor Unite.

28
Pe 10 mai 1866, Carol I depune jurământul în faţa Parlamentului şi devine principe al României
până la 10 mai 1881, dată când România este proclamată Regat, iar Carol I devine rege. Ziua de 10 mai
va deveni Sărbătoarea Națională a Regatului României până în 1947.
Pe 29 iunie 1866, se adoptă o nouă Constituţie, care instituie principiile monarhiei parlamentare, a
separării puterilor în stat şi a votului cenzitar.
Carol I s-a căsătorit pe 3 noiembrie 1869 cu Elisabeta de Neuwied, cuplul princiar având un
singur copil, pe Maria, care, din nefericire, a murit de scarlatină în 1874.
După începerea războiului ruso-turc din 12 aprile 1877, Carol I a proclamat pe 10 mai 1877
independența absolută a României şi a preluat pe 16 august 1877 conducerea reunită a trupelor române și
ruse.
Deşi armata română a contribuit decisiv la învingerea turcilor, la Pacea de la San Stefano din
19 februarie 1878, rușii au refuzat participarea României la tratative, ocupând județele din sudul
Basarabiei.
Este bine să amintim şi participarea României la cel de-al doilea război balcanic din 1913, în
urma căruia Bulgaria a cedat Cadrilaterul.
Regele Carol I a murit pe 27 septembrie 1914, iar după doi ani s-a stins din viaţă şi Regina
Elisabeta. Trupurile acestora se află la biserica din Curtea de Argeş, ctitorie a lui Neagoe Basarab.
O amintire lăsată de perechea regală o constituie Castelul Peleş, care a fost realizat în perioada
1873 – 1883, în stilul neo-renaşterii germane. Lângă acesta se află Castelul Pelişor, construit între 1899
şi 1902, în stilul Art – Nouveau.

Castelul Peleș Castelul Pelișor

Pe 28 septembrie 1914, Regele Ferdinand I, nepotul Regelui Carol I, a depus jurământul în faţa
Parlamentului.
După aproape doi ani, mai precis pe 14 august 1916, Consiliul de Coroană a hotărât intrarea
României în primul război mondial de partea Antantei. Trupele române au pătruns în Transilvania, însă
riposta Puterilor Centrale a fost foarte puternică, obligând regele şi guvernul să-şi mute sediul la Iaşi,
Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane.
În vara anului 1917, armata română obţine victorii memorabile în luptele de la Mărăşeşti, Oituz şi
Mărăşti.

29
Ca urmare a revoluţiei bolşevice, în toamna anului 1917, Rusia se retrage din război, iar pe 24
aprilie 1918, se semnează pacea parțială între România și Puterile Centrale.
Anul 1918 înseamnă formarea României Mari, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei (27
martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău), a Bucovinei (15 noiembrie 1918) şi a Transilvaniei (1
decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia).
Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina Maria
au fost încoronaţi ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa.
După război, s-au luat măsuri eficiente pentru modernizarea ţării: reforma agrară (1921),
adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925, judeţe şi plăşi), legea
electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea şi centralizarea capitalului).
Regele Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de la Curtea
de Argeş.
Deoarece prinţul moştenitor Carol a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său şi a
plecat la Paris, la tron a urmat Regele Mihai, sub oblăduirea unei Regenţe formate din Patriarhul Miron
Cristea, Principele Nicolae şi George Buzdugan.
În 1930, prinţul moştenitor Carol se întoarce în ţară şi revine asupra deciziei sale, fiind proclamat
Rege, cu numele de Carol al II-lea.
Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care regele Carol al II-lea abrogă Constituţia din
1932 și instaurează "dictatura regală".
În condiţiile celui de-al doilea razboi mondial, situaţia României devine dramatică, fiind obligată
să cedeze teritorii importante, şi anume: Basarabia în favoarea URSS(28 iunie 1940), Cadrilaterul în
favoarea Bulgariei(21 august 1940), iar prin Dictatul de la Viena(30 august 1940) pierde partea de Nord
– Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
Pe 5 august 1940, Regele Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului Antonescu, iar
pe 6 august 1940 abdică în favoarea fiului său, Mihai care este încoronat de către Patriarhul României,
Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti.
Pentru a recâştiga Basarabia, pe 22 iunie 1941, România intră în război împotriva URSS, alături
de Germania, însă, în perioada 1943-1944, poartă prin reprezentanţii săi tratative secrete cu Puterile
Aliate.
După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se precipită.
Pe 23 august 1944, regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un guvern militar
condus de generalul Sănătescu, care este sprijinit de partidele democratice. În cursul serii, Regele Mihai
transmite prin radio un mesaj către popor, prin care anunţă acceptarea armistițiului cu Aliații, însă
documentul oficial va fi semnat la Moscova abia pe 12 septembrie 1944.
Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucureştiul este eliberat de către trupele române,
dar pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Roşie.
Referitor la Transilvania, aceasta este eliberată în întregime de sub ocupaţia nazistă pe 25
octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
Sub presiunea URSS, pe 6 martie 1945, ajunge la putere un guvern procomunist condus de Petru
Groza. Acţiunile Regelui Mihai de a se opune acestui guvern prin declanşarea “grevei regale” nu au avut
succes.
Pe 11 noiembrie 1947, Regele Mihai I pleacă la Londra pentru a participa la nunta prințesei
Elisabeta, actuala suverană britanică, unde se logodește cu Ana de Bourbon-Parma, cu care se va căsători
un an mai târziu.
Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este forţat să abdice, iar pe 3 ianuarie 1948 pleacă din
România împreună cu mama sa – prinţesa Elena - şi câţiva apropiaţi.
Iniţial a locuit în Anglia, după care s-a stabilit în Elveţia, la Versoix, de unde a transmis mesaje

30
către ţară şi a supervizat activitatea Comitetului Naţional Român, o organizaţie a celor din exil, condusă
de Nicolae Rădescu şi apoi de Constantin Vişoianu, având drept scop apărarea intereselor românești în
Occident.
După instaurarea democrației în Romînia și obținerea unor drepturi cuvenite, Regele Mihai şi
Regina Ana au avut reşedinţe la Aubonne(Elveţia), la Săvârşin(judeţul Arad), la Palatul
Elisabeta(Bucureşti) şi la Castelul Peleş(Sinaia).
Cu siguranţă, Regele Mihai I va rămâne o personalitate de referinţă, care s-a implicat decisiv
pentru salvarea poporului român, atunci când destinul acestuia s-a aflat la o răscruce a istoriei.

Pentru români, ziua de 10 mai are mai multe semnificații:


* este Ziua Regelui sau Ziua Regalității
* a fost Ziua Națională a României între 1866-1916 și 1918-1947
* în data de 10 mai 1866, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat domnitor al
României, iar pe 10 mai 1881 a fost încoronat ca rege al României

31
* la 10 mai 1877, Senatul României a proclamat independența României față de Imperiul Otoman.
Sărbătorirea zilei de 10 mai a fost interzisă în anul 1917, când România se afla sub ocupație
germană, iar după abdicarea forțată a regelui Mihai în 1947, a fost interzisă de regimul comunist.
După căderea regimului comunist și instaurarea democrației, sărbătorirea zilei de 10 mai a fost
restabilită prin Legea nr. 103 (art. 1) din 14 mai 2015 aprobată de către Parlamentul României.
Atunci când Ziua Regelui a fost sărbătorită și ca Zi Națională, pentru a-și exprima bucuria,
românii participau la o bătaie de flori la șosea.
În regimul comunist, Ziua Națională a României a fost fixată pe 23 august, pentru a marca data
de 23 august 1944, când regele Mihai I a demis din funcția de prim-ministru pe mareșalul Ion
Antonescu, iar România a ieşit din alianţa cu Puterile Axei (Germania, Italia şi Japonia), a declarat
încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaţilor (Franţa, Imperiul Rus, Marea Britanie şi SUA) şi a
declarat război Germaniei naziste. În această zi autoritățile comuniste organizau parade şi spectacole
grandioase.
Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu, Ziua Națională a fost
stabilită pe 1 decembrie, pentru a marca data de 1 decembrie 1918, când Marea Adunare de la Alba Iulia
a votat unirea Transilvaniei și a Banatului cu România, desăvârșindu-se astfel procesul de formare a
României Mari (pe 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România, iar
pe 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, a fost proclamată unirea Bucovinei cu România).
În continuare sunt prezentate date sintetice despre ultimul suveran al României, personalitate care
a marcat profund destinul poporului român.
Regele Mihai s-a născut la 25 octombrie 1921 la Castelul Peleș din Sinaia, fiind fiul lui Carol al
II-lea și al reginei Elena.
A fost rege al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și
30 decembrie 1947.
S-a căsătorit cu Ana, Principesă de Bourbon-Parma, cuplul regal având cinci fiice, mai precis,
principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria.
Regele Mihai reprezintă un reper în istoria tulburătoare a României, sub semnul valorilor perene
de bine, frumos, dreptate și adevăr.
A decedat în data de 5 decembrie 2017, la locuinţa sa din Aubonne (Elveţia), având vârsta de 96
de ani. Guvernul României a decretat trei zile de doliu naţional.
A fost înmormântat cu onoruri militare în Catedrala Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de
Argeș, la ceremonie fiind prezenți reprezentanți ai unor case regale din întreaga lume.
Pentru posteritate, rămâne celebru discursul Majestății Sale în Parlamentul României:
Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna
Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.
Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independenţa şi
libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie
1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.
Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii
călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor

32
viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.
Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru
ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi
democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.
Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este
practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este
aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.
Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai
departe, în ciuda crizei economice:micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din
universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.
Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt
puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii
precum Academia Română şi Banca Națională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de
ierarhia valorilor din societatea românescă.
Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt
nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.
România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din
forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniu al trecutului istoric, ci al viitorului.
Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.
Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut
întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.
Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în
viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei,
suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a
Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi
modestie.
Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de
ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul
instituţiilor şi în regulile lor!
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul
îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor
oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.
În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele
globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei
naţiunii.
A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi
definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi
bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii
dinainte de 1989.
Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii

33
noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.
Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi
multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române:
cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea.
Elita românească are aici o mare răspundere. Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să
o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.
Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a
împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră
sau dacă vor să rămână separaţi.
Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al
deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt
toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.
Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-
o cu împrumut de la copiii noştri.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

VI. Citate din tezaurul universal de înțelepciune


*Istoria este obiectul cel mai interesant al cunoaşterii şi elementul fundamental al culturii. Este cult cu
adevărat numai omul care ştie de unde vine, şi încotro se îndreaptă. (Tudor Vianu)
*Există două realităţi, a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de care nu putem
trăi: aerul şi istoria.(Lucian Blaga).
*Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții. (Nicolae Iorga)
*Istoria lumii e tribunalul lumii. (Friedrich Von Schiller)
*Oricine poate fabrica istoria, dar doar un om mare poate să o scrie. (Oscar Wilde)
*Istoria omenirii este o istorie sângeroasă și istoria se poate repeta. Deci informațiile pe care le avem
constituie un mijloc de apărare. Prin intermediul acestora putem construi, trebuie să construim, o apărare
împotriva repetiției. (Simon Wiesenthal)
*Istoria este o minciună pe care nimeni nu o contestă. (Napoleon Bonaparte)
*Noi trăim în istorie ca peştii în apă. (Jean-Paul Sartre)
*Istoricul trebuie să aibă multă fantezie și nu este rău dacă are și talent literar. (Grigore Moisil)
*Istoria este descoperirea principiului constant şi universal al naturii umane. (David Hume)
*Marile incendii se nasc din scântei mici. (Cardinalul Richelieu)
*Scopul istoriei îl constituie cunoașterea dezvoltării omenirii.(Lev Nicolaevici Tolstoi)
*Viaţa fiecărui om este o istorie. (William Shakespeare)
*Civilizația este fructul unei bătălii neîncetate și în orice bătălie înfrângerea e posibilă, la fel ca și
victoria. (Spiru Haret)
*Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă
pentru afirmare şi înălţare. (Ion Antonescu)
*Noi suntem, sau am fost, unul din puţinele neamuri europene care am experimentat contemplaţia în
suferinţă. (Mircea Eliade)

34
*Deșteptați-vă, că am dormit destul! (Mihai Viteazul)
*Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru și să ne permită a da țării organizarea
ce o așteaptă de atât de mult timp. (Alexandru Ioan Cuza)
*Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, și noi românii nu vom putea fi
puternici până când nu ne vom uni cu toții într-unul și același corp politic. (Nicolae Bălcescu)
*Adevărul învinge, indiferent de soarta celor care l-au servit. (Gheorghe I. Brătianu)
*Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete. (George Santayana)
* Trebuie să luăm din trecut focul, nu cenușa. (Jean Jaurès).

Protejați Terra! Cu speranță în viitor...

Epilog
Istoria reprezintă un reper esențial în devenirea umană, deoarece, prin cunoașterea trecutului,
există șanse sporite pentru proiectarea optimă a societății de mâine. Într-o exprimare sugestivă, prezentul
este o punte permanentă de trecere dinspre trecut spre viitor, dintre o realitate complexă, mai mult sau
mai puțin cunoscută, spre o diversitate fascinantă de posibilități.
La orizontul dintre diagnoză și prognoză, stabilirea justă a criteriilor de selecție și finalizarea unor
oportunități într-un anumit context istoric reprezintă o mare responsabilitate pentru factorii de decizie la
nivel local, zonal, național și chiar mondial.
După părerea unor gânditori, societatea evoluează dialectic pe o traiectorie în spirală, prin
depășirea contradicțiilor, transformarea acumulărilor cantitative în salturi calitative, precum și prin
mecanismele negării negației.
În acest cadru conceptual, am realizat lucrarea „Sinteze de istorie universală”, în care am pus în
evidență evenimentele marcante pentru destinul omenirii pe Terra.
Ocrotiți Terra, această magnifică planetă albastră care poartă omenirea în istorie!

Bibliografie
1. Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației,Vol.1-11, Ed. Saeculum-Vestala, București, 1998-2003

35
2. Larousse, Istoria universală, Vol.I, II, III, Editura Univers Enciclopedic, București, 2009
3. Tudor Vasile, Alma Lux, Editura Agora, Călărași, 2001

36