PREISTORIE

Universul a apărut în urma unei explozii primordiale (15 milioane de ani: Big Bang1), iar Pământul s-a
format în contextul unor lungi perioade de răcire și solidificare (5 miliarde-1 milion: Azoic,
Proterozoic, Paleozoic, Mezozoic, Neozoic) 2, pentru ca în urma perioadei glaciațiunilor3 (Günz,
Mindel, Riss, Wurm: 600.000-25.000) să apară viața și primele ființe umane4 (Parapithecus și
Propliopithecus în Epoca terțiară: 70-1 milion), ulterior în Pleistocen (1 milion- 10.000) avem primii
reprezentanți ai hominizilor: Australopithecus5, Homo habilis6.
Paleoliticul7 este marcat de antropogeneză (1 milion- 10.000). Paleoliticul inferior (1 milion-100.000)
este reprezentat de Homo erectus8 (Pithecanthropus9, Sinanthropus10) care dezvoltă cultura de prund
(1 milion-500.000)11.
În Paleoliticul mijlociu (100.000-50.000)12, Omul de Neanderthal13 locuiește în peșteri și știe să aprindă
focul.
În Paleoliticul superior (50.000-10.000)14 apare Homo sapiens15 care își îngroapă morții16 și realizează
primele sculpturi (Venus din Willendorf)17 și picturi rupestre din istorie (Altamira18, Lascaux, Niaux,

1 Imanuel Geiss clasificând teoriile referitoare la cosmogonie, prezintă o ipoteză în care este pusă afirmația religioasă, conform căreia lumea și
Universul au fost create de Dumnezeu, după care s-a petrecut explozia primordială a materiei (Big Bang), care prin structurarea atomilor și
moleculelor au generat formarea galaxiilor, stelelor și planetelor (Imanuel Geiss, Istoria lumii din preistorie până astăzi, trad. Dragoș Dinulescu,
Matei Iagher, București, All Educational, 2012, p. 31-32).
2 Majoritatea istoricilor plasează formarea Pământului acum 5 miliarde de ani, în urma răcirii climei și a influențelor exercitate de radiațiile
solare și cosmice, care au favorizat apariția vieții și a forței de gravitație, specifice Terrei (I. Geiss, Istoria lumii, p. 31).
3 Glaciațiunile reprezintă perioada de timp marcată de o răcire accentuată a climei, care au determinat extinderea masivilor muntoși și acoperirea
teritoriilor nord-europene cu un strat gros de gheață, de la Alpi și Pirinei până în zona Carpaților și Himalayei, cu aceleași probleme se confruntau
America de Nord și Groenlanda (Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. I, Editura Saeculum I.O., București, 2013, p. 17).
4 În perioada glaciațiunilor, ghețarii din munții Scoției, Irlanda, Anglia, Scandinavia și zona Berlinului s-au extins, iar pe teritoriul Europei
Centrale a fost atestată prezența unor animale precum hipopotamii, tigrii, calul pitic cu trei degete, elefanți, mamuți și rinoceri lânoși (Gordon
Childe, trad. Florica-Eugenia Condurachi, De la preistorie la istorie, București, Editura Științifică, 1967, p. 42-43).
5 Australopitecii au trăit acum 4-2 milioane de ani, aveau mers biped și o alimentație omnivoră cu tendințe vegetariene marcante și locuiau pe
teritoriul Africii, respectiv în Kenya și Ciad, fiind împărțiți în mai multe specii: Australopithecus anamensis (4, 5- 2 milioane de ani), A.
afarensis (3, 8- 3, 5 milioane de ani, scheletul Lucy), A. bahrelghazali (3 milioane de ani, Ciad - Abel), A. garhi și A. africanus. Mai existau și
ramuri de australopiteci, numiți parantropi, tipuri umane care aveau un regim complet vegetarian, care poate fi dedus prin prezența maxilarelor
puternice cu care mestecau vegetalele dure (Georges Duby, trad. Lia Decei, Atlas istoric Duby, București, Corint Logistic, 2015, p. 12-13).
6 Homo habilis este tipul uman care a inventat cultura de prund în apropierea văii Rift din Kenya în perioada Paleoliticului inferior, prin
confecționarea unor unelte rudimentare, realizate prin cioplirea unor bucăți de piatră naturală, preluate din apropierea râurilor (I. Geiss, Istoria
lumii, p. 42; Oțetea, Istoria lumii în date, București, Editura Enciclopedică Română 1969, p. 1).
7 Confecționarea primelor unelte de piatră în perioada glaciațiunii Günz, reprezintă începuturile civilizației de către primii reprezentanți și
precursori ai genului Homo acum 550-600.000 de ani (O. Drimba, Istoria culturii, p. 17-18).
8 Homo erectus este primul reprezentant al genului Homo, care a învățat să folosească focul și să-și confecționeze unelte, în urmă cu 550.000 de
ani (O. Drimba, Istoria culturii, p. 18).
9 Pitecantropul, numit și „Omul de Java”, era un reprezentant al hominizilor, care avea un craniu gros și foarte mic, asemenea cimpanzeilor cu
fălci de mari dimensiuni și în cercetarea căruia, specialiștii au detectat existența vorbirii (G. Childe, De la preistorie, p. 44)
10 Sinantropul este un tip uman care a trăit în China, în peștera Șu-Ku-Tien din proximitatea orașului Pekin, iar principalele unelte
confecționate de către acești hominizi sunt primele toporașe de mână realizate prin ciocnirea și despicarea unor așchii grosolane de cremene prin
intermediul unui ic de lemn, tehnică răspândită ulterior în Africa și Europa occidentală (Ibidem, p. 45-46).
11 Culturile Paleoliticului inferior sunt caracterizate a fi „de așchii” și „de miez”, adică modul prin care își prelucrau materia primă:
Abbeviliană (550.000-440.000: cultură de miez, unealta specifică este toporașul de mână), Clactoniană (540.000-240.000: cultură de așchii),
Levalloisiană (480.000-40.000: cultură dezvoltată în Europa mediteraneană și India, a realizat vârfuri și răzuitoare din așchii late) și Acheuleană
(440.000-120.000: cultură de miez, a evoluat în Europa, Africa și Asia, unealta reprezentativă este toporașul de mână cu forme triunghiulare,
migdaloforme, foarte bine finisate) - Oțetea, Istoria lumii, p. 2.
12 Paleoliticul mijlociu este dominat de activitatea oamenilor de Neanderthal și a culturii Musteriene, cultură de așchii, considerată
moștenitoare a culturilor Levalloisiană și Acheuleană, ai cărei reprezentanți au confecționat două tipuri de unelte: vârfuri de mână cu două tăișuri
și răzuitorul retușat (Ibidem, p. 2)
13 Omul de Neanderthal este tipul uman cel mai apropiat de Homo sapiens, care avea corpul adaptat la clima arctică, ulterior a dispărut ca
urmare a încălzirii climei. Neanderthalienii realizau unelte și arme din cremene, vânau animale sălbatice în cete, locuiau în peșteri, iar în
apropierea acestora erau îngropați defuncții comunității, așezați în poziție chircită (G. Childe, De la preistorie, p. 48-49).
14 Apariția lui Homo sapiens, tipul uman actual, este plasată de majoritatea istoricilor în Europa, Africa, Palestina și China, prezentau trăsături
asemănătoare neanderthalienilor și realiza unelte și arme din cremene și silex, dar și alte materiale precum osul, fildeșul, din care scotea așchii
lungi și înguste, cu ajutorul cărora își asigura existența prin cules, pescuire și vânătoarea renilor, bizonilor, mamuților și altor animale mari care
trăiau prin câmpiile Rusiei și Europei Centrale (Ibidem, p. 50-51)
15 Venus din Willendorf este o statuetă realizată din fildeș de mamut care reprezintă o femeie cu forme exagerate, supraponderală, fiind
întruchiparea fecundității, fertilității și simbolul familiei matriarhale. Statuia a fost descoperită în localitatea Willendorf din Austria în anul 1908
(https://www.britannica.com/topic/Venus-of-Willendorf)
16 Peștera de la Altamira din regiunea Santander a Spaniei, a fost descoperită în anul 1868 de Marcelino Sanz de Sautuola și de fiica sa,
Maria, care au observat prima oară picturile rupestre pe tavanul grotei, unde erau pictate 25 de animale, în special bizoni, mistreți și cai, dar și
figuri umane schematizate (Drimba, Istoria culturii, p. 34-35).
17 Credința lui Homo sapiens în nemurire este dovedită de practica îngropării cadavrului alături de uneltele sau chiar animalele sale, în urma
unui ritual religios condus de un vrăjitor sau șaman, ajutat de bocitoare și alți participanți care murmurau în diverse feluri, imitând glasul
animalelor, iar la final, defunctul era îngropat și presărat cu ocru roșu, simbolizând sângele, lichidul vieții (Drimba, Istoria culturii, p. 26-30).
18 În Paleoliticul superior, Homo sapiens dezvoltă trei culturi arheologice importante precum: Aurignacianul (40.000-18.000: apare în Europa
de Vest și se răspândește până în Orientul Apropiat, în cadrul acesteia apare gravura animalieră și sculptura celebră- Venus din Willendorf)
Solutreanul (18.000-15.000: evoluează și se răspândește din Apusul Europei până în Răsărit, iar unealta principală este vârful în formă de lauri)
și Magdalenianul (15.000-10.000: evoluează în Europa Vestică și Centrală, realizează unelte prin prelucrarea osului și cornului și dezvoltă
primele picturi rupestre în peșterile de la Altamira, Niaux, Font de Gaume) - Oțetea, Istoria lumii, p. 2.

1
etc.). Acum apar principalele grupe fizice (Combe-Capelle 19, Cro-Magnon20, Grimaldi21) și rase umane
cunoscute: europoid, negroid, mongoloid.

Mezoliticul (10.000-7000)22 este caracterizat de răspândirea geografică a lui Homo sapiens, din Africa
în Europa, Asia, Orientul Apropiat, trece Oceanul Pacific și ajunge în final în Madagascar, Australia și
cele două Americi prin trecerea strâmtorii Bering 23. Homo sapiens domesticește câinele24, confecționează
arcul cu săgeți, monoxila, plasa de pescuit, undița 25. Uneltele erau microlitizate și realizate prin
tehnica perforării26.
Neoliticul (7000-3000) reprezintă o perioadă superioară de evoluție a omenirii, se dezvoltă agricultura și
creșterea animalelor, are loc domesticirea caprinelor, ovinelor și bovinelor, iar uneltele sunt realizate
prin șlefuirea pietrei și economia se dezvoltă prin apariția ceramicii, a olăritului și organizarea socială în
triburi. Acum se dezvoltă principalele culturi ceramice europene (Bandkeramik, Trichtenbecher,
Hamangia) și monumentele funerare megalitice.

Epoca Bronzului (mileniile 2-1 î.Hr.) este caracterizată de folosirea acestui material exploatat în
Cipru, Creta și Europa Centrală pentru confecționarea uneltelor, acum se petrece indoeuropenizarea
și „marea migrație egeeană” care cuprinde întreaga Mediterană orientală din Anatolia până în Palestina
și Egipt. Principalele culturi arheologice care s-au răspândit în Europa au fost Glockenbecher,
Schnurkeramik, Cernavodă-Ezero.

Epoca Fierului (mileniile 2 î.Hr.- 1 d.Hr.) reprezintă utilizarea celui de-al treilea metal pentru
confecționarea uneltelor, după aramă și bronz, ceea ce marchează sfârșitul preistoriei și începutul
civilizației/ antichității.

În Prima epocă a fierului/ Hallstatt (mileniul I î.Hr.) sunt realizate primele arme și podoabe și are loc
cristalizarea grupurilor etnice indoeuropene care populează Europa: ilirii, tracii, slavii, latinii, elinii,
etruscii, ș.a.

În a doua epocă a fierului/ Latene (mileniul 1 î.Hr.) se dezvoltă o cultură celtică influențată de
civilizațiile etruscă, romană, greacă, scitică, care s-a răspândit în Europa Centrală, Peninsula Iberică și
Insulele Britanice.

ANTICHITATEA ORIENTALĂ

MESOPOTAMIA

Mesopotamia este ținutul dintre fluviile Tigru și Eufrat, unde în mileniul IV î.Hr. s-a dezvoltat prima
scriere și prima civilizație din istorie, cea sumeriană.
În Sumer au fost întemeiate numeroase orașe-stat (Uruk, Ur, Nippur) care s-au luptat pentru supremație
politică, au fost construite ziggurate și a fost inventată scrierea cuneiformă pe parcursul epocilor Uruk
(3000-2800) și Ur/ Lagaș (2500-2360).
Între anii 2350-2150, regele Sargon I al Akkadului a cucerit Sumerul, Elamul și Siria, iar Naram-Sin
(2272-2235) a proclamat limba akkadiană ca limbă diplomatică, în timp ce sumeriana a rămas importantă
în cult. Akkadienii au fost goniți de pătrunderea tribului gutilor care au dominat Mesopotamia (2160-
2050), având loc ulterior „Renașterea sumeriană” (2065-1955).

19 Combe-Capelle este un tip rasial al lui Homo sapiens care aveau un aspect fizic mărunt și capul rotund (Childe, De la preistorie, p. 50).
20 Cro-Magnon este un alt reprezentant al rasei umane actuale care erau înalți și puternici (Ibidem, p. 50).
21 Grimaldi este al treilea tip rasial uman, el avea pielea negroidă, care a dat și numele acestei varietăți umane (Ibidem, p. 50).
22 Din punct de vedere geologic, în mezolitic se petrece trecerea de la Pleistocen la Holocen, perioadă în care datorită încălzirii climei,
majoritatea tundrelor și stepelor au fost populate de păduri și poieni, pe care le-au ocupat, ulterior, grupurile umane care își asigurau existența
prin vânătoare și pescuit (Childe, De la preistorie, p. 56).
23 Duby, Atlas istoric, p. 14-15.
24 Oțetea, Istoria lumii, p. 2-3.
25 Originea câinelui nu este cunoscută, specialiștii au lansat două teorii, anume că ar fi evoluat din șacal în Asia Mică și din lup în Europa, iar
în Mesopotamia și Egipt cunoșteau câinele sălbatic (Drimba, Istoria culturii, p. 39). Alte păreri susțin apariția câinelui în Portugalia, Franța,
regiunile baltice și Crimeea, fiind folosit de oameni ca ajutor pentru vânătoarea cerbilor și altor animale din pădure, fiind o specie tolerată de
șacali și lupi (Childe, De la preistorie, p. 56).
26 Culturile mezoliticului sunt Azilianul (9000-7000: artă marcată de schematism și simbolism, care a influențat manifestările din Insulele
Britanice și Asia Centrală), Tardenoisianul (6000-3000: apare pe teritoriul Franței și se răspândește în Peninsula Iberică, Peninsula Italică și
Europa Centrală, iar grupurile de vânători difuzează îngroparea morților și acoperirea lor cu ocru roșu), Maglemose (7000-5000: grup cultural
care a răspândit toporul înmănușat din Danemarca până în Anglia, Belgia, Franța și Polonia, principala activitate a acestora era pescuitul),
Ertebölle (4500-3000: apariția ceramicii și a toporului cu tăișul șlefuit) și Swiderianul (7000-5000: grupurile de vânători din Polonia pătrund în
Carpați și Volga, difunzând vârfurile de săgeți în formă de frunză salcie, specifice acestei culturi) - Oțetea, Istoria lumii, p. 3.

2
Pe la 2500 î.Hr., a fost întemeiat statul asirian în N Mesopotamiei. Printre cele mai importante figuri ale
acestui stat pot fi amintiți Assur-Urbalit I (1363-1328) care a extins dominația asiriană asupra
Mesopotamiei, iar Tiglatpalassar I (1112-1074), Salmanassar al III-lea (858-824), Sennaherib (704-681)
și Assurbanipal (688-626) au extins teritoriul Asiriei prin cucerirea întregului Orient Apropiat, respectiv a
Asiei Mici, Siriei, Feniciei, Palestinei și Elamului.
În jurul anului 1830, era întemeiat Regatul Vechiului Babilon, oraș care a devenit un important centrul
comercial și politic, datorită unor regi puternici precum Sumuabum și Hammurabi care au pus bazele
dinastiei regale, au elaborat primul cod de legi, reușind să extindă teritoriul statului babilonian în întreaga
Mesopotamie.
Babilonul s-a aflat pentru o lungă perioadă sub dominația kassiților (1600-1150) și a fost jefuită de regele
hitit Mursil I (1530), însă statul și-a recăpătat puterea în timpul lui Nabucodonosor I. În timpul domniei
lui Nabopolassar (625-605) este întemeiat Regatul chaldeo-babilonian, moment în care statul și-a impus
dominația asupra Orientului Apropiat prin cucerirea Siriei și Palestinei. Nabucodonosor al II-lea a cucerit
Iudeea, strămutând o mare parte din populație în Mesopotamia (587-586).
În cele din urmă, datorită puterii crescânde a Imperiului Persan, Babilonul s-a predat în fața lui Cirus al
II-lea (539), devenind ulterior provincie a Macedoniei lui Alexandru cel Mare (331) și a Imperiului
Roman (117 d. Hr.).

EGIPT

Pe malul Nilului, la sfârșitul mileniului IV î.Hr., au fost întemeiate două regate, unificate pe la anul 3000
de Menes, cel care a pus bazele statului egiptean, unde s-au dezvoltat scrierea cuneiformă și primul
calendar.
În perioada Regatului Timpuriu (3000-2778: dinastiile 1-2) s-a petrecut centralizarea statului, care a fost
împărțit în 40 de provincii, s-au construit primele morminte dreptunghiulare, iar capitala era la Thinis.
Perioada Regatului Vechi (2778-2263: dinastiile 3-6) a fost marcată de mutarea capitalei la Memphis,
cucerirea Peninsulei Sinai și a orașelor feniciene. Printre cei mai importanți faraoni se numără Zoser,
Keops, Kefren și Mikerinos, în timpul cărora au fost construite piramida în trepte de la Saqqara, precum
și cele trei de la Gizeh, iar creșterea puterii aristocrației a determinat slăbirea autorității centrale.
Prima perioadă intermediară (2263-2050) a fost declanșată de tendința de descentralizare a
guvernatorilor nomelor, precum și de atacuri ale triburilor asiatice la granița de nord-est.
Mentuhotep al II-lea este cel care restabilește unitatea Regatului Mijlociu (2040-1730: dinastiile 11-14),
astfel statul egiptean încheie relații comerciale cu Creta și Asia Mică, iar Sestrosis al III-lea a extins
teritoriul statului Egiptean prin colonizarea Nubiei pe a doua cataractă a Nilului.
A doua perioadă intermediară (1730-1562: dinastiile 15-17) a fost determinată de pătrunderea
hicsoșilor, care au cucerit pentru o scurtă perioadă Egiptul, însă nomarhii din Theba au reușit să
recucerească regatul.
În perioada Regatului Nou (1562-1085: dinastiile 18-20), Ahmosis I i-a alungat pe hicsoși, stabilind
capitala la Theba. Tutmes al III-lea este cel care în urma a 17 campanii, a stabilit granița Egiptului pe
Eufrat, Amenophis IV a promovat cultul lui Aton prin care faraonul își legitima domnia ca fiind dată de
zei, în timp ce Tutankhamon (1333-1325) a restabilit cultul zeului Amon la Theba. Ramses al II-lea
(1290-1224) a continuat politica expansionistă lansată de predecesorii săi, îndreptându-și atenția spre
statul hitit. După bătălia de la Kadesh (1286), purtată împotriva regelui Muwatali și pacea încheiată între
cei doi, cele două state și-au împărțit sfera de influență asupra Siriei.
Crizele economice și politice, precum și frământările din timpul Regatului Târziu (1085-525: dinastiile
21-26), datorate pătrunderii libienilor care au preluat conducerea țării, expedițiile de cucerire ale
asirienilor și victoria lui Nabucodonosor de la Karkemiș (605) a dus la decăderea regatului egiptean.
În 525, Cambyses II, regele perșilor cucerește Egiptul și-l transformă în provincie a Imperiului Persan,
astfel că ultimele dinastii 27-31 sunt reprezentate de satrapi persani. În cele din urmă, Egiptul a intrat în
vastul imperiu al lui Alexandru cel Mare (332).

PALESTINA

Palestina este teritoriul cuprins între Marea Mediterană și Deșertul Siriei, locuit în mileniile III-II de
triburile semitice ale canaaneenilor.
Triburile ebraice s-au așezat aici în jurul secolului al XIII-lea, sub conducerea „judecătorilor”,
întâlnindu-se cu populația filistenilor care s-a așezat pe litoralul Mării Mediterane (1200).

3
Unificarea triburilor israelite s-a făcut sub conducerea lui Saul din tribul Beniamin în contextul luptelor
cu filistenii (1025), iar primul stat centralizat a fost întemeiat de David din tribul Iuda (1013-973),
stabilind capitala la Ierusalim, cultul lui Iahve devenind dominant.
În timpul domniei lui Solomon (973-933), fiul lui David, regatul Israel a încheiat relații comerciale cu
orașele feniciene prin alianța cu Hiram din Tir și construiește complexul palatului și templului din
Ierusalim.
După moartea lui Solomon, în timpul domniei lui Roboam (925) regatul Israel s-a scindat în două: Israel
în N și Iudeea în S. Între 880-871, Omri pune bazele unei noi dinastii cu capitala la Samaria, perioadă de
înflorire și expansiune teritorială a Israelului.
După bătălia asiro-egipteană de la Karkemiș (605), câștigată de Nabucodonosor al II-lea, Iudeea a fost
cucerită, iar locuitorii au fost deportați în Mesopotamia (587-586).
Instaurarea dominației asiriene asupra Palestinei (539-332) în timpul lui Darius cel Mare a permis
evreilor să se întoarcă acasă și să-și reconstruiască templul din Ierusalim.
Redactarea definitivă a primelor 6 cărți ale Vechiului Testament s-a făcut în secolul V î.Hr.
În 332, Palestina a fost inclusă în imperiul macedonean al lui Alexandru.

STATUL AHEMENID/ IMPERIUL PERSAN

Triburile indo-europene ale mezilor și perșilor s-au stabilit în Iran în jurul anului 1000, astfel mezii s-au
așezat în sud-vestul Mării Caspice, iar perșii în nordul Golfului Persic, fiind menționați prima oară într-o
inscripție asiriană de pe vremea lui Salmanassar al III-lea (836-835).
Deiokes este întemeietorul statului Mediei cu capitala la Ecbatana (728-675), Phraortes supune triburile
perșilor (675-653), Cyaxares respinge atacurile sciților și cimmerienilor (625-585), iar în alianță cu
Nabopalassar, regele Babilonului, cucerește orașele Assur și Ninive, nimicind statul asirian (614-612). În
timpul domniei lui Cyaxares, Regatul Mediei a devenit o mare putere a Orientului Mijlociu prin cucerirea
orașelor Assur, Ninive, precum și anexarea provinciilor asiriene din Anatolia și teritoriul Regatului
Urartu, Ecbatana devenind capitala statului med.
Între anii 599-522 a trăit Zarathustra, filosof și creator al religiei iraniene care-l avea ca zeu principal pe
Ahura Mazda.
Domnia lui Cyrus al II-lea cel Mare (559-530), fiul lui Cambyses I, a însemnat fondarea dinastiei
Ahemenizilor, deoarece a transformat Media în provincie persană prin înfrângerea lui Astyages (550), a
cucerit Lidia (547-546) și a ocupat Babilonul (539), marcând astfel sfârșitul Regatului Noului Babilon.
Cambyses al II-lea (530-522), fiul lui Cyrus cel Mare, a ocupat tronul Persiei, a transformat Egiptul în
provincie persană (525), campaniile militare inițiate împotriva Libiei și Nubiei au fost fără rezultat, însă la
întoarcerea din Egipt, conducerea sa a fost uzurpată de magul Gaumata, însă domnia acestuia nu a fost de
durată, deoarece Darius, fiul satrapului Partiei, l-a detronat cu ajutorul nobilimii și a ocupat tronul (522-
521), reprimând răscoalele ivite în Babilonia, Susiana, Armenia și Arachosia.
Domnia lui Darius cel Mare (522-490) a fost marcată de inițierea unor ample reforme administrative, a
împărțit imperiul în 20 de satrapii/ provincii, a susținut construirea de drumuri, a emis monedă proprie de
aur (dareicul) care circula în bazinul Mediteranei orientale, iar limba oficială a statului a devenit
arameica.
În 516 sau 514 î.Hr., expansiunea Imperiului Persan condus de Darius cel Mare a ajuns până pe teritoriul
Asiei Mici, însă prezența sciților care dominau această zonă, după cele scrise de Herodot, a fost motivul
pentru care suveranul perșilor a pornit lupta împotriva acestora. Tracii skyrmiazi și nipsei s-au supus
îndată lui Darius, însă geții din zona Dunării/ Istrului au fost cei care s-au opus pătrunderii acestuia în acel
teritoriu, însă fără succes, deoarece au fost biruiți de trupele suveranului ahemenid.
Darius a participat și la Războaiele Medice (500-479) inițiate de orașele grecești din Anatolia față de
politica expansionistă a suveranului ahemenid în frunte cu Aristagoras, tiranul Miletului. Ocuparea
Traciei de către perși a însemnat pericilitarea comerțului grecilor în Pontul Euxin, aceasta fiind cauza
declanșării celor două conflicte.
Prima expediție persană (492) a început prin cucerirea Traciei și Macedoniei de către perși, însă
izbucnirea unei furtuni în apropierea muntelui Athos a distrus flota navală a generalului Mardonius.
În cadrul celei de-a doua expediții persane (490-479), armata ateniană a obținut strălucite victorii la
Marathon (12.09.490: 10.000 hopliți), spartanii i-au înfrânt pe perși la Thermopile (august 480), victoria
decisivă a grecilor în fața flotei și armatelor ahemenide a fost obținută în timpul bătăliilor de la Salamina

4
(28.09.480) și Plateea (august 479), unde navele grecești le-au nimicit pe cele persane în timpul domniei
lui Xerxes I.
În timpul domniei lui Xerxes I (486-465), fiul lui Darius I, Imperiul Persan era deja angrenat în luptele
din cadrul Războaielor Medice (500-479), fiind înfrânt în mai multe rânduri de armatele și flota grecească
la Marathon (490), Thermopile, Salamina (480) și Plateea (479), abandonând în final toate planurile de
cucerie a Elladei.
Urmașul lui Xerxes, Artaxerxes I (465-425) a provocat răscoala unora dintre satrapii precum Egiptul și
Siria după ce a inițiat o politică fiscală excesivă, în acest sens, satrapii provinciilor doreau să obțină o
putere sporită în fața conducerii centrale și să provoace conflicte interne, acțiuni care au însemnat
începutul declinului Imperiului Persan.
În timpul domniilor lui Darius al II-lea (424-404), Cyrus cel Tânăr (401-386) și Artaxerxes al III-lea
(359-341), Imperiul Persan a sprijinit financiar Sparta în timpul Războiului Peloponesiac (412-404),
Egiptul și-a redobândit independența (405), orașele grecești din Asia Mică au fost incluse în imperiu, în
final, reușind să recucerească statul egiptean după o perioadă de 60 de ani de independență (361).
Ultimul reprezentant al dinastiei ahemenide, Darius al III-lea Codomanus (336-330), a condus un stat
aflat într-o decădere accentuată, deoarece în cadrul bătăliilor purtate împotriva lui Alexandru cel Mare la
Issos (333) și Gaugamela (331) a fost înfrânt și omorât de satrapul Bessos al Bactriei, în cele din urmă
întregul imperiu intrând sub stăpânirea suveranului macedonean.

INDIA

Civilizația Indusului s-a dezvoltat în mileniile III-II pe văile fluviilor Indus și Gange. Populațiile vedice
au pătruns pe teritoriul indian între anii 1200-900 și au supus populațiile dravidiene locale, stabilindu-se
în nord-vest (Punjab), est și sudul continentului.
În perioada 566-486 a trăit Sakya-Muni/ Gautama Buddha, întemeietorul budismului, religie care se
bazează pe lepădarea vieții lumești și regăsirea spirituală.
Primul stat de pe teritoriul Indiei a fost Magadha, care a unit India de Nord (544-364), extinzându-și
dominația și asupra părții centrale a teritoriului, confruntându-se cu puterea macedoneană a lui Alexandru
cel Mare care a întemeiat două colonii grecești în regiunea Punjab (327-325).
Chandragupta a întemeiat dinastia Maurya (324-187), care a devenit un adevărat imperiu pe vremea
domniei lui Asoka (273-232) prin unificarea Indiei de nord și adăugarea Punjabului, stat care a promovat
budismul ca religie de stat.
În secolele II î.Hr-III d.Hr., în Podișul Dekkan a luat ființă regatul Andhra, care a purtat relații
comerciale cu Imperiul Roman și a ocupat regiunile de pe cursul Gangelui.
Invaziile indo-sciților, parților și kușanilor în Peninsula Hindustan (150) au provocat o scurtă perioadă de
decădere, dar și-a revenit în timpul domniei lui Kanishka (78-101 d. Hr) care a cucerit regatul Magadha,
dar în final, kușanii au cauzat decăderea statului Andhra.
La începutul secolului IV d. Hr., Chandragupta I a pus bazele puternicului stat Gupta, care în timpul
domniilor lui Samudragupta (330-380) și Chandragupta II Vikramaditya (380-413) a cucerit India de
nord și au extins teritoriul statului până în regiunea Himalaya.
Invaziile repetate ale hunilor albi la granițele țării au determinat decăderea statului Gupta, care și-a
limitat teritoriul asupra regiunii Andhra (477-496).

CHINA

În secolele XXI-XI, pe teritoriul Chinei au domnit dinastiile Hsia și Shang, în regiunea fluviului
HuangHe, unde locuitorii au dezvoltat metalurgia bronzului, au inventat o scriere hieroglifică și un
calendar care cuprinde și ani bisecți. În perioada 1050-256, dinastiile Chou, Chou de Vest și Chou de
Est s-au luptat pentru hegemonie, confruntându-se cu apariția unor state la granițele acestora.
Între 551-479 a trăit Confucius, prim-ministru și filosof, care a creat confucianismul, religie bazată pe
„armonia dintre voința Cerului și voința Pământului”.
Unificarea Chinei s-a făcut în timpul domniei lui Chang (221), care s-a proclamat împărat și a întemeiat
un imperiu împărțit în 36 de provincii, cu întindere de la Marea Chinei la Podișul Tibet.
214: construirea Marelui Zid Chinezesc -1000 km- împotriva pătrunderii hunilor la granițele nordice.

Prima răscoală țărănească din istoria Chinei (209-206) a fost condusă de Liu Pang, cel care l-a ucis pe
ultimul reprezentant al dinastiei Ch’in și a pus bazele dinastiei Han, prin care s-a realizat reunificarea
Chinei. În vremea domniei lui Han Wu-ti, confucianismul a devenit religie de stat, au fost purtate bătălii
victorioase contra hunilor și teritoriul a fost extins prin cucerirea Coreei de Nord.

5
În anul 17 d. Hr., a avut loc Răscoala Sprâncenelor Roșii, prin care armatele țărănești au reușit să-l ucidă
pe împăratul Wang Mang, dar nu a avut un rezultat bun, deoarece Liu Hsiu a restabilit dinastia Han de
Est.
În anul 48, triburile hunilor s-au împărțit în două, astfel cei din sud au acceptat protectoratul chinez, pe
când cei din nord au migrat spre Lacul Aral, acesta fiind nucleul celor care vor invada Europa în secolul
V d. Hr.
105: Ts’ai Lun inventează hârtia
184-190: Răscoala Turbanelor Galbene condusă de Chang-Chueh a fost înfrântă de armatele imperiale,
însă din cauza luptelor pentru putere dintre marii feudali, după moartea împăratului Hsien-ti , vor cauza
destrămarea Imperiului Chinez în trei state distincte: Wei, Wu și Shu (190-220).

ISTORIA UNIVERSALĂ - ANTICHITATEA GRECO-ROMANĂ

GRECIA

CULTURA MINOICĂ
Cultura minoică s-a dezvoltat în insula Creta, fiind împărțită în trei perioade: timpurie, mijlocie și târzie.
Cultura minoică timpurie (2600-2000) s-a dezvoltat în estul insulei, unde au fost descoperite urme ale
folosirii aramei și a metalurgiei bronzului, care a favorizat dezvoltarea unor orașe precum Cnossos,
Phaistos și Mallia (sec. XXI) cu palate monumentale și fresce impresionante.
Cultura minoică mijlocie (2000-1580) a fost caracterizată de generalizarea metalurgiei bronzului,
folosirea roții olarului și încheierea unor relații comerciale cu Grecia peninsulară, Egipt și Siria, precum și
impunerea dominației maritime a Cretei asupra Mediteranei orientale.
Cultura minoică târzie (1580-1200) a însemnat apogeul culturii cretane, datorită dinastiei Minos din
Cnossos, care a dezvoltat palatul regal, distrus în final de ahei care au distrus așezările, devenite acum
parte a lumii miceniene.

CULTURA MICENIANĂ
Cultura miceniană mai poartă numele de „helladică” și s-a dezvoltat la începutul epocii bronzului.
Cultura helladică timpurie (2500-1850) și mijlocie (1850-1600) a fost caracterizată de generalizarea
metalurgiei bronzului, pătrunderea indo-europenilor- ionienii și aheii- în Grecia și asimilarea populațiilor
locale.
Cultura helladică târzie (1600-1150) este marcată de afirmarea politică și economică a orașului Micene
(sec. XVI), expansiunea culturii și puterii miceniene în insulele Mării Egee, Asia Mică (Sec. XV), precum
și migrația dorienilor care a provocat decăderea și sfârșitul civilizației miceniene (1150).

SPARTA ȘI ATENA
Pătrunderea aheilor și dorienilor în Grecia prin nordul Peninsulei Balcanice a provocat distrugerea
civilizației miceniene (1200-1000), apariția a trei dialecte lingvistice și colonizarea Asiei Mici și insulelor
din nordul Mării Egee (1000) de către eolieni (Mytilene, Magnesia), ionieni (Milet, Efes, Chios) și
dorieni, dezvoltarea economică a coloniilor favorizând contactul civilizației orientale cu cea a Greciei
peninsulare.
1194-1184: Războiul troian
În secolele X-VIII, grecii au adoptat alfabetul fenician pe care l-au dezvoltat, Corintul a devenit un oraș
important datorită poziției geografice, au apărut poemele homerice (800: Homer, Iliada și Odiseea) și au
fost organizate primele jocuri panelenice la Delphi.
760: Prima olimpiadă, jocuri sportive organizate la fiecare 5 ani în cinstea lui Zeus, în orașul Olympia
din zona Elida.
Marea colonizare greacă (750) a fost determinată de suprapopularea teritoriului grecesc și a luptelor
politice dintre orașe, precum Milet, Megara sau Corint, care au întemeiat colonii la Pontul Euxin, în Italia,
Sicilia, Egipt și Cyrenaica, promovând forma de organizare a polisului- orașul-stat.
Între anii 658-628 și 538-522, au fost tiraniile lui Kypselos din Corint care a construit o puternică flotă și
a lui Polycrat din Samos, care a încheiat o alianță cu faraonul Amasis.
Sparta a fost întemeiată de dorienii care au pătruns în Peloponez (1000-900), în provincia Laconia, prin
unificarea a patru așezări din zona râului Eurotas.

6
Societatea spartană era împărțită în spartiați, perieci și hiloți, care trăiau conform Constituției spartane
elaborată de Licurg și erau conduși de doi regi: Gerusia (Sfatul Bătrânilor) și Apella (Adunarea poporului
înarmat).
Sparta a cucerit toată Laconia (750), apoi Messenia în urma a două războaie (740-720, 660-640), a
întemeiat colonia Tarent în Italia (704) și a ocupat întregul Peloponez, unind toate coloniile în Liga
peloponesiacă (560-530), devenind un stat militarizat și xenofob.
Atena a fost întemeiată prin unirea polisurilor din Attica (700), aflat sub guvernarea a trei sau nouă
arhonți (înalți magistrați), ajutați de areopag (organul judecătoresc), aleși anual.
Primul legiuitor important a fost Dracon (621), care a desființat răzbunarea sângelui prin Codul de legi
emis de el. Solon (594-593) a inițiat ample reforme sociale și economice precum abolirea datoriilor,
interzicerea vânzării datornicilor ca sclavi și împărțirea populației în patru categorii: pentacosiomedimni,
cavaleri, zevghiți și teți. Solon a instituit Sfatul celor 400 bule, în scopul slăbirii autorității aristocrației
asupra domeniului funciar și promovarea meșteșugurilor și comerțului.
Pisistrate (560-527) a restabilit pentru scurtă vreme tirania în Atena, prin continuarea reformelor inițiate
de Solon, contribuind la înflorirea economică și culturală a orașului.
În timpul domniei lui Clistene (509-507), au fost inițiate ample reforme printre care pot fi amintite
împărțirea populației pe trei criterii teritoriale (phyliii, trityii, deme), transformarea Sfatului celor 400 în
organ administrativ (alcătuit din 500 de reprezentanți ai cetățenilor) și alegerea a 10 strategi, au prefigurat
apariția regimului democratic la Atena.

RĂZBOAIELE MEDICE
Războaiele Medice au fost declanșate de ocuparea Traciei și Pontului Euxin de către Darius cel Mare
(514), eveniment care a declanșat răscoala orașelor grecești din Asia Mică împotriva stăpânirii persane.
Prima expediție persană împotriva Greciei (492) s-a desfășurat sub conducerea lui Mardonius, în
timpul căreia perșii au cucerit Tracia și Macedonia, însă în timpul unei furtuni puternice în zona Muntelui
Athos a fost distrusă și nevoită să se retragă.
A a doua expediție persană împotriva Greciei (490) condusă de generalii Artaphernes și Datis a fost
marcată de debarcarea perșilor la Marathon, însă armata ateniană comandată de Miltiade a reușit să obțină
victoria asupra acestora.
După obținerea acestei victorii împotriva perșilor, Atena a continuat să se dezvolte din punct de vedere
democratic, astfel se hotărăște ca arhontele să fie ales prin tragere la sorți. În acest timp, Darius cel Mare
moare, iar la conducerea Atenei vine Temistocle, cel care crează o flotă puternică de trireme prin care
orașul din Attica devine cea mai mare putere maritimă a Greciei.

RĂZBOIUL PELOPONESIAC
Războiul peloponesiac a fost declanșat de părăsirea Ligii ateniene de către Potideea (432), fapt care a
determinat închiderea porturilor ateniene pentru vasele comerciale ale Megarei, membră a Ligii
peloponesiace, precum și lupta pentru hegemonie dintre Sparta și Atena.
Atacul Tebei asupra Plateei (martie 431), aliată a Atenei, a marcat începutul ostilităților în cadrul cărora
s-au înfruntat două strategii, cea a atenienilor care sperau o victorie pe mare, respectiv cea a spartanilor
care doreau biruința pe baza forțelor terestre.
În 430, spartanii conduși de Arhidamos al II-lea au cucerit întreaga regiune Atica, inclusiv Atena, dar
izbucnirea unei epidemii de ciumă ucide o treime din populație, printre cei afectați numărându-se și
Pericle, reprezentantul regimului democratic atenian.
În perioada 422-414, armata spartană a provocat numeroase înfrângeri trupelor ateniene în bătăliile de la
Pylos (425) și Amphipolis (421), evenimente care au determinat încheierea păcii lui Nicias (aprilie 421)
între Sparta și Atena timp de 50 de ani, condiționată de retrocedarea orașelor cucerite, prizonierilor și
sclavilor, prevederi care nu au prea fost respectate.
În perioada 414-412, războiul a fost reluat în contextul atacului Atenei asupra Siracuzei, colonie a
Corintului (414), însă armatele spartane au reușit să înfrângă flota ateniană cu ajutor financiar din partea
Imperiului Persan (413-412).
Între anii anii 410-406, armatele ateniene au obținut două victorii împotriva spartanilor la Cyzic (mai
410) și pe insulele Arginuse (406), unde s-a purtat cea mai mare bătălie navală a acestui război prin
alianța încheiată de Atena cu Cartagina.

7
În final, flota ateniană a fost înfrântă definitiv de forțele navale ale spartanilor la Aigos Potamos, ceea ce
a determinat destrămarea Ligii de la Delos, capitularea Atenei și instaurarea hegemoniei Spartei asupra
Greciei.

ALEXANDRU CEL MARE

Alexandru cel Mare s-a născut în 356, fiind fiul regelui Filip II, regele Macedoniei, care a reușit să
impună hegemonia Macedoniei asupra Greciei prin bătălia de la Cheroneea, dar care a murit asasinat,
lăsând tronul fiului său, în vârstă de 20 de ani.
Între anii 335-334, Alexandru a pornit o campanie împotriva Imperiului Persan, condus atunci de Darius
al III-lea, pentru eliberarea grecilor de sub dominația persană.
În anul 334, Alexandru traversează Hellespontul în fruntea falangei macedonene (30.000 pedeștri, 5000
călăreți) și se luptă în două rânduri cu armatele persane la Granicos (mai 334) și Issos (noiembrie 333),
pe care le învinge și cucerește Lidia, Frigia, Cilicia, preia tezaurul și familia suveranului ahemenid,
Darius al III-lea Codomanus.
Între anii 332-331, Alexandru a cucerit pe rând orașul fenician Tyr (iulie 332), Siria, Palestina și Egiptul,
unde a fost recunoscut ca urmaș al faraonilor și a întemeiat orașul Alexandria în delta Nilului (331),
important centru cultural al lumii elenistice.
În perioada 331-326, Alexandru a purtat bătălia decisivă împotriva lui Darius al III-lea la Gaugamela (1
octombrie 331), pe care l-a înfrânt și a cucerit orașele Babilon, Susa și capitala Persepolis. După
cucerirea Persiei, armata macedoneană condusă de Alexandru a înaintat spre India, unde a avut de
înfruntat armata regelui Poros pe care l-a învins în bătălia de pe fluviul Hydaspes (326), marcând astfel
cucerirea Punjabului, cel mai răsăritean punct al expediției sale de cucerire și unire a Orientului cu
Occidentul sub cultura grecească/ elenistică.
La finalul bătăliei purtate în N-V Indiei, armata lui Alexandru cel Mare i-a cerut retragerea și întoarcerea,
astfel suveranul macedonean s-a întors la Persepolis (323), ulterior în Babilon alături de generalii și
soldații săi, lăsând în urmă un imperiu întins de la Marea Adriatică la Oceanul Indian și însumând peste
18.000 km străbătuți.
În anul 323, Alexandru și generalii săi pregăteau o campanie de cucerire a Arabiei, însă la 13 iunie a
survenit moartea sa în Babilon, la vârsta de numai 33 de ani.
În urma morții lui Alexandru cel Mare, imperiul său a fost împărțit între generalii macedoneni.

GRECIA ȘI MACEDONIA ELENISTICĂ

Încă din timpul campaniilor lui Alexandru cel Mare, acesta l-a numit ca regent al Macedoniei pe generalul
Antipatros, iar în urma Războiului lamiac, a reușit să restabilească dominația macedoneană asupra
Greciei, cu toate tentativele ateniene de a se desprinde de sub sceptrul macedonean. În urma acestui
război, Polyperhon, succesorul lui Antipatros a emis un edict prin care a proclamat libertatea orașelor
grecești.
279-278: Invazie celtică în Grecia și Asia Mică, moartea lui Ptolemaios Keraunos.
În timpul domniei lui Antigonos Gonatas, Macedonia atinge maxima expansiune teritorială de 70.000
km² și obține victoria împotriva războiului de independență pornit de greci între anii 267-261.
215-205: Primul război macedonean. Filip al V-lea încheie pacea cu romanii la Phoinike prin care este
constrâns să renunțe la alianța cu Hannibal.
200-197: Al doilea război macedonean. În urma bătăliei de la Kynoskephalai (197), pierdută de Filip al
V-lea, este silit să renunțe la posesiunile din Asia Mică și Grecia și la plata unei despăgubiri de 1000 de
talanți către Roma.
171-168: Al treilea război macedonean. Ultimul rege al Macedoniei elenistice, Perseus (179-168),
eșuează în încercarea de a opri expansiunea romanilor, iar prin victoria de la Pydna (6 iunie 168),
legiunile comandate de Aemilius Paulus cuceresc Epirul (167) și transformă Macedonia în provincie
romană (149-148).

ROMA

PENINSULA ITALICĂ ÎN MILENIUL II î.Hr.

În perioada 1900-1800, a pătruns primul val indo-european în nordul Peninsulei Italice și a triburilor
italice, ilirice (iapigi, picenți, messapi), venetice și latine venite din regiunea Dunării de Jos și Peninsula
Balcanică în secolele XII-X, care s-au așezat în centrul, răsăritul și nord-estul peninsulei.

ETRUSCII

8
Pătrunderea etruscilor dinspre Asia Mică pe teritoriul Peninsulei Italice s-a desfășurat pe parcursul
secolelor X-IX, inițial în vest, ulterior au reușit să-și extindă expansiunea în regiunile Latium, Campania
și în Câmpia Padului, impunându-și hegemonia asupra Mării Tireniene.
În secolul VI, civilizația etruscă a atins apogeul dezvoltării sale prin cucerirea Romei (616-510), crearea
federației celor 12 orașe etrusce (Caere, Veii, Populonia, Rusellae, Tarquinii, Vetulonia, Volaterrae,
Arretium, Cortona, Volsinii, Perusia, Clusium) prin care a devenit principala forță politică a Italiei și
baterea primelor monede proprii de argint (500).
Sfârșitul civilizației etrusce a fost determinat de invazia celților în Italia de N (396) și ocuparea orașului
Volsinii de către legiunile romane, care i-au asimilat pe etrusci (265-264).

ROMA REGALĂ
În secolele X-VIII, toate așezările latine și sabine de pe cele șapte coline s-au unit într-o comunitate
urbană, urmată de întemeierea orașului Roma de către Romulus (21 aprilie 753), considerat descendent
al eroului troian Eneas.
Între anii 750-510, Roma a devenit un regat puternic, condus de șapte regi care s-au succedat la domnie:
Romulus, Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Marcius, Tarquinius Priscus, Servius Tullius și
Tarquinius Superbus- care au organizat populația în triburi, curii și ginți, conduși de rege, care era
sacerdot suprem, ajutat de senat și adunarea cetățenilor. La urmă s-au cristalizat cele două stări ale
populației romane: patricienii (cetățeni cu drepturi depline) și plebeii (oameni liberi cu mai puține
drepturi).
În perioada domniei Tarquinilor (616-510), la Roma au fost construite edificii precum Circus Maximus,
a fost preluat alfabetul grecesc (600) și s-a constituit panteonul religiei romane format din zei precum
Iupiter, Marte, Quirinus, Diana, Venus, la care se adaugă Iunona, Minerva, Saturn sau Mercur ( sec. VI).
În 530, Servius Tullius a inițiat o reformă administrativă prin care populația Romei a fost împărțită în
4 triburi și 5 clase, a înființat centurii militare și a înființat adunarea cetățenilor.
Ultimul rege, Tarquinius Superbus a fost alungat din Roma în urma unei răscoale conduse de Iunius
Brutus în aii 510-509.

REPUBLICA
După alungarea lui Tarquinius Superbus, conducerea regalității a fost înlocuită de cea a doi magistrați
egali în drepturi, aleși de comițiile centuriate pe un an, Senatul a devenit principala instituție a statului,
care în cazuri excepționale, putea numi un dictator pentru o perioadă de 6 luni.
500: așezarea statuii „Lupoaicei” pe Capitoliu, devenită simbolul Romei
Între anii 498-493, Roma a reușit să devină principala putere în cadrul federației latine prin Războiul
latinilor.
În perioada 494-451, plebeii au cerut dreptul de a avea reprezentanți și constituirea adunării plebeilor
(494-493: Prima secesiune a plebeilor), precum și elaborarea Legii celor 12 table prin care plebeii erau
reprezentați de 10 membri ai unei comisii (decemviri legibus scribundis).
396-387: Invazia celților în N Italiei a reprimat civilizația etruscă de la N de Pad (396) și i-au înfrânt pe
romani în bătălia de la Allia (18 iulie 387), jefuind Roma, care a fost reconstruită și fortificată cu ziduri
care au înconjurat prima oară cele șapte coline.
343-290: Războaiele cu samniții au fost purtate de Roma contra alianței samniților cu etruscii, umbrii,
lucanii și celții, pe care i-a învins la Caudium (321) și Sentinum (295), în urma cărora Cetatea Eternă și-a
impus dominația asupra întregii Peninsule Italice.
În perioada 287-275, plebeii au fost recunoscuți egali cu cetățenii romani în urma noii secesiuni de pe
muntele Ianiculum (287), iar Roma a învins cu succes oștile Epirului la Beneventum (275), Tarentului
(272) și orașului etrusc Volsinii (265-264), devenind principala putere în bazinul Mării Mediterane.
264-241: Primul război punic
218-201. Al doilea război punic
149-146: Al treilea război punic
133-123: reformele Grachilor
107: consulatul lui Marius
89-63: războaiele mithridadice și consulatul lui Sulla
73-71: răscoala lui Spartacus
60-53: Primul triumvirat
43-30: Al doilea triumvirat

PRINCIPATUL

9
DOMINATUL

IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

IMPERIUL ROMAN DE APUS

POPOARELE MIGRATOARE

10
11