Preistorie

Preistoria (însemnând "înaintea istoriei" și provenind din cuvintele

latine pre - "înainte" și historia - "istorie"), reprezintă prima epocă din istoria
societății omenești și se referă la intervalul de timp de la primele urme umane,
până la apariția documentelor istorice scrise. Ea se mai numește și epoca
străveche.
Epoca preistorică a durat de o mie de ori mai mult decât celelalte
epoci istorice luate la un loc, aproximativ 6 milioane de ani. Ea începe odată cu
apariția lui Australopitecus și se termină cu apariția orașelor și scrierii. În viziunea
evoluționistă, preistoria se consideră că ar fi începutul procesului de
antropogeneză (transformarea unor specii de maimuțe antropoide în oameni) și a
durat până la apariția scrisului sau a primelor state. Alte teorii despre originile
omului pun în lumină repere temporale diferite; antropologia reprezintă astăzi o
variantă aproape unanim acceptată de lumea științei, fiind, de departe, teoria cea
mai bine documentată arheologic. Procesul de antropogeneză se explică ca
urmare a schimbărilor climei, florei și faunei Pământului.
Descoperitorii focului
• Homo erectus a trăit acum 800.000 de ani,
avea o talie de peste 1,50 m [20] și un volum
cranian de 1000 cm³, în medie [21]; craniul era
alungit și aplatizat, fruntea relativ teșită și
bărbia redusă. Era primul reprezentant al
speciilor umane care s-a deplasat într-o poziție
perfect verticală. Avea craniul cu oase
puternice și mai groase, dar dentiția și
membrele (în special mâinile) erau
asemănătoare celor ale omului modern.
Fenomenul principal este expansiunea speciei
umane în afara Africii [22], cele mai timpurii
exemplare de Homo erectus se află în zone
care și astăzi sunt tropicale sau subtropicale
din Asia.
• Răspândirea omului în zonele temperate a fost posibilă
după apariția focului. Focul a reprezentat, în același
timp, o achiziție culturală și biologică. Prepararea cărnii
a însemnat o reducție a aparatului masticator, ceea ce a
înlesnit înălțarea feței și a calotei craniene (deci o
creștere a volumului cranian), dar și o modificare a
obiceiurilor alimentare. Tipul de interacțiune dintre
membrii grupului s-a schimbat. În primul rând, se
accentuează diferența față de restul primatelor – spre
deosebire de acestea, care își schimbă locul de tabără
în fiecare seară, taberele și așezările umane, chiar și în
cazul grupelor umane cu un grad ridicat de mobilitate,
au o persistență mai lungă în timp. Durata de activitate
în fiecare zi era crescută, la fel ca și capacitatea omului
de a ocupa noi spații geografice și de a utiliza, pentru
prima dată, peșterile.
Supravietuitorii
• Homo sapiens fossilis (Homo neanderthalensis) a trăit
acum 230.000-29.000 de ani, iar perioada sa este marcată
de fluctuații climatice destul de puternice, în primul rând, de
glaciațiunea Würm. Climatul glaciar pare să fi influențat o
serie de atribute biologice, dar și șansele de supraviețuire
ale speciei. Varianta clasică de Homo fossilis, cea
europeană (neanderthalienii), reprezintă o adaptare
specială la un climat periglaciar. Din Homo erectus
evoluează o specie nouă, Homo sapiens, care tinde să se
specializeze anatomic și în funcție de condițiile climatice, un
fenomen prezent și la nivelul populațiilor actuale. Locul de
apariție a noului tip de umanitate pare să fie tot Africa de
Est, de unde noile grupe se extind spre Orientul Apropiat,
Asia și Europa, iar mai apoi, cândva între 60.000 și 20.000
î.e.n., pătrund între cele două Americi, simultan cu
ocuparea Australiei. Pacificul va fi colonizat mult mai târziu,
în mileniile I și II ale erei noastre. Mecanismul propriu-zis de
apariție a noului tip uman este încă dezbătut, dar ipoteza
care pare să ofere o soluție este cea intitulată “prima Evă”.
• Conform acestei ipoteze, noul tip de umanitate a
apărut ca un grup restrâns de femei înrudite și
care au transmis – numai pe linie feminină – noile
trăsături genetice. Aceasta ar explica și lunga
supraviețuire a lui Homo erectus și lunga perioadă
de contemporaneitate dintre cele două tipuri
umane. La nivelul evoluțiilor culturale apar câteva
elemente semnificative. În primul rând, apariția
diversității culturale – la nivelul uneltelor, apar cele
5 tipuri de tradiții industriale musteriene (clasic, de
tip Ferrassie, de tip Quina, de tip Levallois, cu
denticulate), care delimitează o serie de
“provincii” culturale. Elementul important îl
reprezintă complexitatea debitajului de tip
Levallois, care presupune o foarte mare doză de
gândire abstractă și de planificare. În plus, există
dovezi din ce în ce mai clare pentru utilizarea
ocrului și primele elemente de artă. Creșterea
varianței culturale reprezintă și trecerea la
adaptarea pe baze culturale la mediu și la
resurse. Continuă evoluția specializării habitatului
(distincția dintre așezări principale și halte de
vânătoare este mult mai clară, apar mai multe
vetre în așezări, peșterile încep să fie utilizate cu
regularitate).
Unelte, arme si ocupatii
• Paleoliticul (greacă: palaios = vechi și lithos = piatră ) este prima și cea
mai lungă perioadă a preistoriei și a istoriei universale, în general,
perioada în care a avut loc procesul însuși al antropogenezei și al
sociogenezei. Paleoliticul este epoca primelor societăți, de culegători
și vânători, organizați în „bande” sau „cete”, caracterizate prin
mobilitate. Paleoliticul poate fi împărțit în diferite moduri:
• Protopaleoliticul: epoca Australopitecinelor și a lui Homo habilis,
precum și a primilor reprezentanți ai lui Homo erectus. Este epoca
„leagănului african”: vestigiile certe, antropologice și arheologice
cunoscute provin numai de pe teritoriul Africii. Protopaleoliticul
corespunde sfârșitului Terțiarului și începutului Cuaternarului, perioadei
cuprinse între glaciațiunea Biber și glaciațiunea Günz (aproximativ 4,5
milioane de ani –800.000 ). Primele unelte de piatră cioplită sunt
considerate creația lui Homo habilis: galete de râu amenajate prin
desprinderea unor așchii, pe o singură față sau pe ambele fețe,
realizându-se, astfel, așa-numiții cioplitori unifaciali sau bifaciali
(chopper, chopping-tool). Asemenea unelte au fost descoperite, pentru
prima dată, în stratul I al sitului de la Olduvai (Tanzania), iar cultura,
definită pe baza lor, este numită „Oldovayan” sau cultura de prund
(pebble culture). S-a apreciat, inițial, pe baza descoperirilor de la
Olduvai, că această cultură are o vechime de circa 1,8 milioane de ani.
Ulterior, au ieșit la iveală (la Malawi, Koobi Fora și alte situri) vestigii și
mai vechi, în asociere cu cele mai timpurii fosile de Homo rudolfensis,
datate între 2,4 – 1,6 milioane de ani.
• Paleoliticul inferior este socotit, în general, ca epoca lui Homo
erectus, răspândit în afara „leagănului african”, în toate regiunile
locuibile atunci ale Lumii Vechi, în Eurasia, de la Atlantic până la
Pacific. Raportat la geocronologie, paleoliticul inferior corespunde,
în mare, Pleistocenului mijlociu, respectiv intervalului cuprins între
interglaciațiunea Günz-Mindel și glaciațiunea Riss, inclusiv (cca.
800.000-120.000). Condițiile părăsirii „paradisului” african și
migrarea mai spre nord a lui Homo erectus comportă adaptarea
omului la un mediu natural mai puțin primitor, cu un climat mai
sever, adaptare realizată, înainte de toate, prin cultură: folosirea
focului, îmbrăcăminte adecvată, diversificarea utilajului litic,
creșterea importanței vânătorii (mai ales în anotimpul rece, când
hrana vegetală lipsește sau se împuținează). În această vreme,
alături de supraviețuirea uneltelor caracteristice culturii de prund,
sunt atestate două tipuri de unelte: „de miez” (lucrate pe miez,
precum toporașele de mână) și „de așchii” (unelte de forme variate,
lucrate pe așchii, desprinse de pe miez). Pe lângă uneltele și
armele de piatră, sunt atestate și unele arme de aruncat la
distanță, cum sunt sulițele de lemn cu vârful întărit în foc,
descoperite la Lehringen (Germania) și Clacton on Sea. Fără
îndoială, una dintre cele mai importante realizări ale omului
paleoliticului inferior a fost folosirea focului (luat din natură). Focul
care înseamna lumină și căldură, a permis ocuparea peșterilor și
amenajarea primelor locuințe, a schimbat radical regimul alimentar
și a deschis calea spre noi tehnologii în prelucrarea uneltelor. Nu
pot fi neglijate nici consecințele asupra colectivelor umane: grija
permanentă pentru întreținerea focului a contribuit la întărirea
coeziunii comunităților din paleoliticul inferior.
• Paleoliticul mijlociu a fost considerat, tradițional, ca epoca
omului de Neanderthal (cel puțin în Europa). Paleoliticul
mijlociu debutează într-o perioadă cu climă caldă ca să se
încheie într-o perioadă glaciară. Cultura caracteristică a
paleoliticului mijlociu este mousterianul (după peștera Le
Moustier din Franța). Uneltele sunt lucrate, în cea mai mare
parte, pe așchii. Sunt specifice epocii vârfurile de mână
triunghiulare și răzuitoarele în forma literei D. Apar primele
lame grosolane, cu retușe, anunțând o tehnică ce va fi
desăvârșită în paleoliticul superior. O realizare „revoluționară”
a epocii este inventarea producerii focului, probabil, prin
percuție. În procurarea hranei, rolul principal îl are vânătoarea.
În ceea ce privește amenajarea spațiului locuit, se poate vorbi,
pe de o parte, de generalizarea folosirii peșterilor ca loc de
sălășluire, iar pe de altă parte, de construirea unor colibe și în
aer liber, din oasele și pieile animalelor vânate. Este foarte
probabil că apar anumite elemente care vor caracteriza
societatea gentilică. Printre acestea, conștiința legăturii de
rudenie este de cea mai mare importanță. Faptul că trupul
celor decedați nu mai este abandonat, ci apar primele
înmormântări intenționate, ar putea fi un indiciu în această
privință. Înmormântările nu s-au făcut în spații speciale
(cimitire) ci în incinta spațiului locuit (în peșteri, de obicei).
Morții au fost așezați în poziție chircită și presărați cu ocru
roșu. Se pare că în unele morminte, alături de cei decedați, au
fost depuse și diferite obiecte (unelte, podoabe). După părerea
unor specialiști, aceste practici pot fi puse în legătură cu
credința în viața de apoi. În orice caz, prin înmormântarea în
incinta spațiului locuit, cei decedați/trecuți pe lumea cealaltă
sunt menținuți, în continuare, în sânul comunității, ceea ce
trădează o schimbare de mentalitate cu privire la raporturile
interumane și intracomunitare.
• Paleoliticul superior este epoca în care, prin apariția omului modern și dispariția
definitivă a unor forme inferioare, se încheie lungul proces al antropogenezei. De
acum înainte, singurul reprezentant al genului Homo este Homo sapiens sapiens,
care populează tot globul, inclusiv Australia, Oceania și continentul american.
Paleoliticul superior corespunde sfârșitului Pleistocenului (începând cu
interstadiul Würm I-II și până la stadiul Würm IV, inclusiv, cca. 30.000-10.000). În
prelucrarea uneltelor predomină tehnica lamelară. De pe un nucleu sunt
desprinse, prin lovituri precise, aplicate cu un percutor, lame înguste și lungi din
care, prin retăiere și retușare, se obțin diferite unelte: lame, răzuitoare,
împungătoare, dăltițe, vârfuri de sulițe și de săgeți etc. Sunt unelte ușoare, prin
care se realizează importante economii de materie primă, ceea ce asigură o mai
mare independență față de sursele de silex, de exemplu. Prin inventarea
uneltelor și armelor compuse (cum sunt, de pildă, sulițele și săgețile cu vârf de
piatră sau os), ca și a propulsorului, care multiplică forța umană și mărește
distanța de la care putea fi atacat animalul, crește eficiența vânătorii și siguranța
vânătorilor. Pe lângă piatră este prelucrată acum pe scară largă și osul (inclusiv
cornul și fildeșul), din care se confecționează vârfuri de suliță și de săgeată,
propulsoare, harpoane, împungătoare, ace de cusut și de prins. La prelucrarea
acestora este folosită și tehnica șlefuirii (care va fi aplicată în prelucrarea pietrei
abia în neolitic). Principalele culturi poartă numele unor situri din Franța, unde au
fost descoperite pentru prima dată (Châtelperron, Aurignac, Solutré, magdalenian
de la peștera La Madeleine, etc.). Sursa principală în asigurarea existenței
rămâne vânătoarea, în care sunt aplicate și metode noi, alături de cele deja
cunoscute, cum ar fi hăituirea animalelor spre prăpăstii sau locuri mlăștinoase.
După cum arată cercetările arheozoologice, în partea occidentală a Europei
vânatul cel mai important a fost renul, iar în răsărit, mamutul, fără ca celelalte
animale (calul și boul sălbatic, bizonul, căprioara etc.) să fie neglijate. Desigur,
culesul și pescuitul rămân, în continuare, îndeletniciri importante. Sunt locuite,
mai departe, peșterile și adăposturile sub stâncă (abri). În toată zona de loess a
Europei și Siberiei sunt răspândite și locuințele artificiale: colibe construite din
oasele și pielea animalelor, fixate la bază cu pietre. În afară de colibele construite
la suprafața solului au fost descoperite (la Timonovka, pe Desna, în Ucraina, de
pildă) și locuințe adâncite în pământ, locuite, după cât se pare, mai ales în
anotimpul rece. Toate acestea sunt dovada unei mai mari stabilități a grupurilor
umane, determinată de o mai eficientă exploatare a resurselor naturale, oferite
de o anumită regiune
• Mezoliticul/Epipaleoliticul: Termenul de mezolitic (de la mesos = mijloc,
mijlociu, și lithos = piatră, în greacă) a fost creat de M.Rebout, în 1873, pentru a
desemna o perioadă de tranziție tehnologică între metodele de prelucrare a
pietrei, prin simpla așchiere în paleolitic și prin șlefuirea în neolitic, completând,
astfel, divizarea în două perioade a epocii pietrei de către J.Lubbock (1865).
Termenul de mezolitic implică ideea tranziției între economia vânătorilor și
culegătorilor, a „prădătorilor”, pe de o parte, și economia agricultorilor, o nouă
orientare în subzistență, spre producerea hranei, pe de altă parte. O asemenea
tranziție poate fi bine observată în Orientul Apropiat. În Europa, în schimb, în
ciuda introducerii unor inovații deloc de neglijat, vechiul mod de viață este
continuat și în noile condiții ecologice de la începutul Holocenului, fiind de
preferat folosirea aici, pentru perioada în discuție, a termenului de epipaleolitic,
care subliniază ideea de continuitate în raport cu perioada anterioară. Raportat la
geocronologie, mezoliticul/epipaleoliticul corespunde perioadei de încălzire
treptată a climei, în tardglaciar și postglaciar, respectiv la începutul Holocenului.
Între sudul Anatoliei și peninsula Sinai, populația trăia în mici așezări cu case
rotunde, având fundamentul construit din pietre, iar pereții din împletituri lutuite.
Unele case au dimensiuni considerabile, cu diametrul de până la 10 m. Uneltele
caracteristice ale natufienilor sunt lamele și răzuitoarele cioplite, cele mai
numeroase fiind așchiile de mici dimensiuni (numite microlite), prinse în mânere
de lemn sau os, ca părți ale unor unelte compuse. Printre acestea se remarcă, în
mod deosebit, secerile cu dinți de silex, în formă de semilună, prinse în rame de
os, care, alături de numeroasele râșnițe și mojaruri, sunt dovada recoltării
diferitelor cereale, a râșnirii boabelor și a folosirii lor în alimentație. Gropile cu
pereții lutuiți, ca și bazinele mărginite cu pietre, descoperite în preajma
locuințelor, sunt considerate ca locuri amenajate pentru depozitarea boabelor de
cereale. În așezările natufiene nu au fost atestate resturi de plante cultivate sau
de animale domestice (cu excepția câinelui). Este, deci, îndreptățită opinia potrivit
căreia natufienii au recoltat, în mod organizat, lanurile de cereale sălbatice, pe
care le-au supravegheat și protejat în cursul dezvoltării, până la coacerea
recoltei. Scopul recoltării (care poate fi considerată ca o formă intensivă de cules)
nu este consumul imediat, ca mai înainte, ci crearea de provizii. Prin aceste
îndeletniciri, oamenii mezolitici au descoperit și au pus în valoare o nouă sursă
de hrană, deschizând drumul spre un nou tip de economie și un nou mod de
viață, cel al agricultorilor neolitici.
• Epipaleoliticul:Populațiile europene vor continua, și la începutul
Holocenului, modul de viață vânător-culegător. Clima se încălzește,
tundra se retrage și se extind pădurile. Vânatul esențial de altădată
dispare definitiv (ca mamutul) sau se retrage spre nord și est (ca renul
și calul). În locul lor se răspândesc animalele de climă temperată,
adaptate vieții în zone păduroase (zimbrul, elanul, cerbul, căprioara,
mistrețul etc.). Printre inovațiile populației culturilor epipaleolitice
(Hamburgian,Swiderian, Maglemose, Erteböle, Campignian, Azilian,
Tardenoisian etc.) pot fi menționate: crearea de piese microlitice (în
formă de triunghi, trapez și semilună), prinse în mâner sau montate în
unelte compuse; apariția toporului propriu-zis (cu coadă de lemn) și,
nu în ultimul rând, inventarea arcului - care reprezintă primul
mecanism de propulsie din istorie și care își va păstra importanța, ca
armă de luptă și de vânătoare, până la inventarea prafului de pușcă,
respectiv a armelor de foc. În transportul terestru și pe apă apar sania
și schiurile, barca scobită dintr-un singur trunchi de copac (monoxila)
sau construită dintr-un schelet de lemn și piei de animale sau scoarțe
de copac. La pescuit, pe lângă undiță, sunt folosite vârșa și plasa.
Este domesticit câinele –un ajutor al omului la vânătoare. Așezările
devin mai stabile și mai întinse. La Tannstock, în regiunea lacului
Feder (Federsee) din sud-vestul Germaniei au fost descoperite peste
80 de colibe ușor adâncite în pământ, de formă ovală sau rotundă, cu
vetre în interior. Dimensiunea mică a locuințelor (cu diametrul în jur de
3 m) arată că ele au fost destinate unor unități familiale mici (probabil
părinți și copii). Populațiile epipaleolitice târzii (tardenoisienii, de pildă)
au adoptat, se pare, la un moment dat, viața neolitică sau au fost
absorbiți de grupurile de agricultori care apar în Europa, pentru prima
dată, probabil în a doua jumătate a mileniului VII î.e.n.
• Epoca neolitică sau ”Revoluția neolitică”: Termenul de
neolitic a fost introdus, inițial, în 1865, cu o semnificație
simplă, care a făcut posibilă o primă clasificare tipologică și
cronologică a vestigiilor epocii pietrei. Astfel, neoliticul (=
epoca nouă a pietrei) a fost distins printr-un criteriu
tehnologic fără echivoc: șlefuirea (în contrast cu cioplirea,
tehnică de prelucrare caracteristică paleoliticului = epoca
veche a pietrei). Cu timpul, semnificația termenului s-a
îmbogățit considerabil, desemnând o transformare globală,
determinată de trecerea de la modul de viață „prădător” la
economia de producere a hranei, prin cultivarea pământului
și creșterea animalelor. Odată cu această mutație au loc
importante fenomene însoțitoare în toate domeniile vieții: se
generalizează prelucrarea pietrei prin șlefuire, se inventează
ceramica și metalurgia, încep să fie practicate torsul, țesutul
și alte meșteșuguri casnice, se produc schimbări majore în
modul de ocupare și organizare a spațiului (sedentarism,
„sate”/așezări de tip rural cu noi tipuri de construcții), apar
structuri sociale și o viață spirituală complexe. În mai multe
regiuni ale globului apare agricultura (Orientul Apropiat, sudul
și sud-estul Asiei, continentul american, fiecare dintre aceste
zone cu plante cultivate și animale domestice specifice).
Forme de organizare
sociala
• Structurile sociale sunt prezentate, în majoritatea lucrărilor de specialitate,
mai degrabă “împărțite” în trei mari categorii: căsătoria, familia,
descendența. Căsătoria este actul simbolic care duce la formarea unei
familii care, conform multor cercetători, constituie baza descendenței.
Aceasta din urmă este cea care legitimează relații evidente prin
intermediul comportamentelor (reale sau simbolice).

• Structura socială reprezintă căile și modurile în care indivizii și grupurile

relaționează în interiorul unei societăți. Structura socială se compune din:·
instituții sociale , roluri sociale , statute sociale (care pot fi înnăscute și
dobândite). Toate structurile sociale implică un anumit grad de diferențiere
(ranguri), deoarece nu toate statutele sunt considerate a avea valoare
egală. Dar societățile ierarhice sunt cele în care se tinde să existe
diferențe mari în accesul la avere și putere. Determinanți ai diferențelor de
statut s-au produs în funcție de gen : bărbații și femeile tind să facă lucruri
diferite în toate societățile, iar rolurile atribuite sunt dependente cultural de
vârstă: în societățile tradiționale statutul individului tinde să se modifice și
să crească odată cu înaintarea în vârstă; abilitățile/calitățile personale: în
special, în societățile bazate pe merit, mai puțin în cele bazate pe statute
înnăscute.

• Apare familia, un grup caracterizat prin rezidență comună, cooperare

economică și reproducere. Societatea era interesată de următoarele
aspecte: perpetuarea fizică a grupului, perpetuarea culturii, păstrarea
anumitor interese privind prestigiul, proprietatea și schimbul de bunuri și
servicii între familiile noului cuplu.
• Se consideră că religia reprezintă un sistem explicativ, credințele fiind un mijloc creat de oameni pentru a explica ordinea naturală și lumea din jurul lor.
Prin urmare, în această accepțiune, religia reprezintă un sistem explicativ al lumii sociale și nu al ordinii naturale. Magia și religia, pe de o parte, știința, pe
de altă parte, reprezintă forme de cunoaștere, deci modalități de luare la cunoștință, de ordonare și de explicare a lumii înconjurătoare. Oamenii preistorici
au încercat să reziste lumii ostile prin diferite mijloace. Forțele potrivnice au fost ademenite, îmblânzite sau adorate, ei crezând în unul sau mai mulți zei.
Animalele care îi asigurau hrana erau omorâte, simbolic, prin practici magice (sacrificiile) sau erau glorificate pentru forța lor. Aceste animale erau pictate
pe pereții peșterilor. Astfel au apărut și practicile religioase (rituri). Credințele religioase erau de două feluri:
• animiste (fiecare lucru are un suflet);
• antropomorfe (fiecare divinitate era asemănătoare omului).[necesită citare]
• Fenomenul șamanic ocupă un loc aparte în analiza religiei preistorice. În practicile religioase se înscriu și diversele culte:
• Invocarea magică a forțelor supranaturale;
• Cultul vânătorii;
• Cultul fertilității (reprezentative în acest sens sunt statuetele antropomorfe denumite de arheologi, în mod convențional, Venus - de ex.
Venus din Willendorf);
• Cultul soarelui;
• Cultul morților.
• Practica acestor culte implică ceremonialuri sacre care se desfășoară în spații speciale (sanctuare) sau în construcții care au o destinație sacră. Astfel de
construcții, dolmene, menhiri, întâlnim la:
• Cernac (Franța)
• Stonehenge (Anglia)
ARTA
• Arta reprezintă un fenomen spiritual superior, bazat pe
un limbaj abstract, în consecință, mult timp s-a negat
faptul că grupurile paleolitice ar fi putut avea o formă de
manifestare a vieții spirituale care să fie numită artă.
Creșterea numărului de descoperiri și identificarea
elementelor care autentifică aceste picturi au dus, până
la urmă, la acceptarea acestui fenomen ca fiind autentic.
• Elementele constitutive ale artei paleolitice:
• în funcție de suport: artă parietală, artă rupestră, artă
mobiliară, plachete, altele;
• în funcție de tehnică: gravuri, picturi, tehnică mixtă,
mulaje, ronde-bosse, plastică propriu-zisă și “tracées”;
• în funcție de tipul de reprezentări: zoomorfe,
antropomorfe, abstracte, reprezentări compozite,
fantastice sau prefigurative.
• Arta paleolitică este reprezentată de creații pe mai multe categorii de suporturi. Cele mai
spectaculoase - sunt și cele mai cercetate și majoritatea interpretărilor pornesc de la analiza
acestei categorii de reprezentări – sunt cele realizate pe pereții peșterilor, de unde și calificativul de
“parietală”. De la două-trei reprezentări la câteva sute sau mii, reprezentările din arta parietală
constituie majoritatea reprezentărilor. Evident, avem de-a face cu un corpus de imagini cu o valoare
specială pentru colectivitățile paleolitice. Arta rupestră, obiectele găsite în peșteri, constituie o
categorie mai degrabă redusă numeric, dar cu semnificație, probabil, specială. Această categorie
este compusă, în principal, din blocuri de mari dimensiuni pe care au fost realizate reprezentări în
relief adânc sau ronde-bosse și care, după cum sugerează situația arheologică în care au fost
găsite, erau așezate asemeni unei frize în zona locuită a peșterii. Arta mobiliară este compusă din
piesele de podoabă (discuri din os sau corn perforate și gravate, imitații de dinți de animal, în
special, de cerb), plachete ornamentate, “propulsoare” – numite și “bastoane de comandament”,
statuete din fildeș, corn, os sau, mai rar din roci, chihlimbar sau lut uscat amestecat cu cenușă. Ele
au o distribuție geografică imensă, din Spania până în Siberia și sunt, în general, realizate prin
gravură și decupaj, uneori, fiind și pictate cu ocru. Categoria pare să se împartă în două grupe
distincte: obiectele de podoabă corporală (plachete perforate, pandantive și elemente de colier),
respectiv, obiectele care sunt plasate la vedere, dar a căror utilizare este mai puțin evidentă.
Desigur, se pot imagina modalități de prindere a unora dintre statuete, de exemplu, pentru a putea
fi purtate asemeni pandantivelor, dar cu siguranță aceasta nu este cazul pentru toate statuetele și
cu atât mai puțin pentru “propulsoare”.

• Plachetele sunt o categorie destul de circumscrisă geografic. Cea mai mare parte a acestora apare
în zona La Marche din Franța și sunt plachete din șist gravate cu reprezentări mult mai realiste.
Gravura era realizată cu ajutorul burin-ului (o unealtă tipică a paleoliticului superior, realizată pentru
a avea capătul unei muchii cu un vârf obtuz), atât pe pereții peșterilor, cât și pe suport moale (os,
corn, fildeș). Foarte probabil, aceste unelte de dimensiuni mici erau înmănușate în mânere de os
sau de lemn.

• Pictura era realizată cu ajutorul ocrului, un oxid de fier sau de magneziu. “Pictorul” frământa în gură
acest ocru, apoi îl amesteca într-un recipient realizat din stalagmite retezate cu grăsimi sau cu apă.
Pictura propriu-zisă era realizată cu ajutorul unui pămătuf din plante și care îndeplinea rolul de
pensulă sau, mult mai frecvent, utiliza un tub de trestie cu ajutorul căruia sufla ocrul aflat în gură;
după unele cercetări, unele reprezentări (cele realizate într-o tehnică asemănătoare cu pointillée)
au fost realizate prin suflarea direct din gură a pigmentului. Operațiunea trebuie să fi fost destul de
laborioasă, căci sunt multe reprezentări care combină două-trei culori, iar ocrul are calități
astringente. Originea utilizării ocrului trebuie căutată în tehnica tatuajului (mai precis, a vopsirii
corpului). Deși nu există dovezi clare, ipoteza este verosimilă, căci ocrul este un mijloc de a preveni
înțepăturile de insecte (închide porii și constituie un strat protector pentru piele). Ca și în cazul
gravurilor parietale, situația concretă în care au fost găsite aceste picturi ridică o serie de probleme.
Întâi, absența urmelor de torțe (sunt doar câteva identificate, prea puține) sau de lămpi (realizate tot
din stalagmite), deși este de presupus că era nevoie de lumină. În al doilea rând, unele reprezentări
se află la câțiva metri de solul peșterii – modul de realizare al acestor figuri rămâne în discuție.
• Mulajele sunt doar câteva, poate și din cauza
șanselor mai mici de a fi conservate. Exemplul clasic
îl constituie bizonii de la Tuc d’Audoubert. O posibilă
variantă o reprezintă piesele realizate din lut uscat
din nordul Germaniei. Piesele realizate în ronde-
bosse sunt, în principal, piesele incluse în categoria
artei rupestre. Raportate la arta parietală sau la cea
mobiliară, acestea sunt realizate într-o tehnică mai
degrabă rudimentară; dar acest rezultat poate fi
rezultatul utilajului folosit, care trebuia să fie mai
rezistent și nu mai precis. Câteva piese au devenit
elemente esențiale în interpretările date artei
paleolitice – la Laussel (unde au fost găsite
majoritatea acestor piese), două dintre aceste
obiecte înfățișează un personaj feminin ținând în
mână un corn (interpretat ca fiind un corn al
abundenței), respectiv, un bărbat care, foarte
probabil, trage cu arcul. În categoria plasticii sunt
incluse așa-numitele “venus aurignaciene”. Este
vorba de statuetele de dimensiuni relativ mici,
steatopige (corpul reprezentat poate fi înscris într-un
romb, partea mediană – cu atributele sexuale și sânii
– fiind exagerată, în timp ce extremitățile – capul și
picioarele – sunt schematizate).
• Reprezentările sunt, în ciuda numărului foarte mare, destul de uniforme. Principalele categorii sunt
următoarele:
• *reprezentări zoomorfe - acestea cuprind peste 80 % din totalul reprezentărilor și se pot identifica
câteva regrupări semnificative: există o primă categorie de reprezentări care domină numeric –
cal, bizon, mamut, ren și cervidee; apoi, o categorie de reprezentări semnificativ mai rare – o serie
de animale periculoase (rinocer, urs, feline), pești, păsări și insecte, dar toate reprezentările par să
fie asociate în mod voit (perechea cal – bovideu, asocierea acestei perechi cu mamutul și cu
cervideele etc.). Reprezentările zoomorfe sunt, făcând abstracție de evoluția stilistică, în general,
mai realiste, dar nu se poate spune că reprezintă o copie fidelă a speciilor naturale – în unele
cazuri, atributele semnificative ale speciei sunt exagerate (în special, masivitatea corpului,
accentuarea trenului anterior etc.);
• reprezentări antropomorfe - considerate, inițial, ca fiind reduse numeric (sub o sută);
• reprezentări abstracte - în această categorie intră o serie de desene abstracte, de formă
geometrică sau nu – linii, șiruri de puncte (pictate sau adâncite în peretele peșterii sau pe plachete
de os) sau de crestături, forme complexe (denumite “tectiforme” și “piepteni”), unele semne care
pot fi și figuri umane extrem de stilizate, linii și săgeți sau reprezentări lentiloide ,această categorie
este foarte răspândită și apare încă de la începuturi (s-a formulat ipoteza că primele forme de artă
– șiruri de puncte și de linii – sunt legate de reprezentarea ritmurilor naturale (ciclul lunar și/sau cel
menstrual));
• reprezentări compozite - deși redusă numeric, este o categorie spectaculoasă în care sunt incluse
reprezentări compozite, de animale cu elemente umane sau de ființe umane cu trăsături zoomorfe
(categoria “vrăjitorilor”); cele mai spectaculoase exemple sunt de la Trois-Frères, Gabillou,
Lascaux și Marsoulas; de regulă sunt figuri care combină trăsături de bovidee (în special, capul și
trunchiul) cu cele umane (poziția bipedă și membrele superioare și inferioare); uneori sunt
asociate și obiecte (comparate cu instrumente muzicale); tot aici ar putea fi incluse și
reprezentările de animale (în special, bizonii) al căror chip este “umanizat” (fața este modificată
pentru a semăna, din profil, cu un chip uman);
• reprezentări fantastice - categoria include un număr foarte limitat de reprezentări; este vorba de
figuri care redau posibile animale fantastice (“licorna” de la Lascaux, așa-numitele “fantome”) sau
animale care sunt prea vag reprezentate pentru a fi identificate speciile naturale;
• reprezentări prefigurative - în această categorie intră reprezentările de tipul “maccaroni”, realizate
în mondmilch-ul de pe pereții peșterilor.
• Arta aplicată ceramicii pare să se concentreze pe statuetele feminine. Ele au căpătat o pondere
specială atunci când s-a luat în considerare viziunea cu privire la societățile neolitice.
Ötzi
• Ötzi este numele care se folosește pentru mumia omului
zăpezilor (omul ghețarilor), găsit în Munții Alpi în
apropierea graniței dintre Austria și Italia. A fost
descoperit la data de 19 septembrie 1991 de soții Heidi
și Helmut Simon din Nürnberg (Germania). Cuvântul
provine de la valea râului Ötz și se pronunță [ pron. ö-
ți ] .
• Numele său oficial este „Omul din (localitatea)
Hauslabjoch”. Alte nume sunt „Omul din ghețar”, „Mumia
din (muntele) Similaun” și „Bărbatul din Similaun”. Este
vorba despre un corp de bărbat mumificat care a trăit la
sfârșitul neoliticului respectiv la începutul epocii cuprului,
acum circa 5.300 ani. Corpul, care a fost găsit la 3.210 m
altitudine într-un ghețar din Alpii Ötztal, este foarte bine
păstrat și este aproape complet, inclusiv îmbrăcămintea,
încălțămintea și armele de corp din acea vreme. Bărbatul
a ajuns la vârsta de cca 46 de ani. Se pare că a murit
într-o luptă, din cauză că a fost străpuns de săgeți
adverse.
Despre preistorie
• Preistoria în România se referă la prima epocă din istoria acestor
meleaguri. Teritoriul de astăzi al României a fost locuit din cele mai
vechi timpuri. Pe baza datelor de care dispun, specialiștii
apreciază că primele manifestări de viață omenească pe teritoriul
României datează de acum aproximativ 1 500 000 de ani. Epoca
pietrei este bine reprezentată în descoperiri arheologice pe tot
cuprinsul țării. Se cuvine menționată ceramica din aria culturii
eneolitice Cucuteni, care a constituit apogeul civilizației înainte de
venirea triburilor indo-europene. Peste triburile de agricultori
sedentari de la sfârșitul eneoliticului, au venit triburi de păstori din
stepele nord-pontice, care sunt presupuse neamuri indo-
europene.[1]
•Stiați că....

•Înevul mediu , cavalerii care purtau armura trebuiau

să-și ridice vizorul atunci când treceau pe lângă rege
pentru a fi recunoscuți. Acest obicei stă la baza
salutului militar modern?
•Știați că..

•Numele original al familiei regale britanice era Saxa-

Coburg Gotha, preluat după ce Regina Victoria s-a
căsătorit cu Albert, prințul de Saxa-Coburg Gotha.
Numele a fost schimbat în 1917, în timpul războiului,
când sentimentele anti-germane erau foarte
puternice în sânul societății britanice?
 BONUS
Ben

Kira