ANTROPOGENEZA

Preistoria ( provenind din cuvintele latine pre - "înainte" și historia - "istorie"), reprezintă
prima epocă din istoria societății omenești și se referă la intervalul de timp de la primele urme
umane până la apariția documentelor istorice scrise. Ea se mai numește și epoca străveche.
Epoca preistorică a durat de o mie de ori mai mult decât celelalte epoci istorice luate la un
loc, aproximativ 6 milioane de ani. Ea începe odată cu apariția lui Australopitecus și se termină cu
apariția orașelor și scrierii. În viziunea evoluționistă, preistoria se consideră că ar fi începutul
procesului de antropogeneza (transformarea unor specii de maimuțe antropoide în oameni) și a durat
până la apariția scrisului sau a primelor state.
Antropogeneza studiază formarea și dezvoltarea omului. Ea relevă trecerea omului din starea
de animalitate în cea de umanitate, trecere condiționată de existența a trei coordonate esențiale:
 starea bipedă
 limbajul articulat
 gândirea
Prin acestea, omul se diferențiază de orice alt animal.
Drumul spre sapientizare, respectiv către Homo sapiens, multă vreme a fost interpretat, din
perspectiva evoluționismului. Întemeiat, la un moment dat, pe ultimele descoperiri și cercetări în
domeniul unor științe conexe istoriei, evoluționismul a susținut două importante elemente:
 așa numita „verigă lipsă“;
 existența unui singur centru genic al omului.
Ca urmare, evoluția era considerată continuă și ascendentă, munca reprezentând un fir
călăuzitor al acesteia; era contestată expresia biblică a genezei omului, într-o încercare de laicizare a
gândirii, în două variante: fie omul se trage din maimuță, fie sunt veri, deci, în ultimul caz, au un
strămoș comun. Mijloacele de susținere pentru acest punct de vedere le-au reprezentat ideile:
 printr-o evoluție continuă, omul, capătă treptat, elementele sale definitorii, limbajul articulat,
gândirea și bipedia
 fiecare nou timp uman corespunde, prin evoluție, paleoliticului:
* paleoliticul inferior, cultura de prund și culturile pe așchii și pe miez-abbevillean,
acheulean, clactonian, levalloisian;
* paleoliticul mijlociu, cultura musteriană și tehnica Levallois;
* paleoliticul superior, culturile de tip, preponderent, aurignaciană și gravetiană.
Mai mulți factori au determinat fenomenul răspândirii grupurilor umane pe Glob: schimbările
geo-climatice, progresul tehnologic, capacitatea de adaptare a omului etc.
Dintr-o zonă restrânsă (Etiopica, valea Omo și Hadar; Kenya, Koobi, Faro; Tanzania,
Oldoway), între 1.800.000 - 900.000 este atestată o prezență generalizată a omului în întreaga
Africă, Asia de Sud și, respectiv, Europa de Sud (Franța, Spania, Italia). Până la nivelul cronologic
al paleoliticului superior, spațiul locuit se extinde și la nordul Europei (Olanda, Germania de Nord)
și Extremul Estic al Siberiei.
La 32.700 î.Hr., grupe umane, originale din Sud-Estul Asiei, ating Australia (Lacul Mungo -
cel mai vechi nivel locuit cunoscut).
Popularea Americii s-ar fi produs și ea, peste strâmtoarea Behring, din Siberia orientală spre
Alaska, în timpul glaciației Sartan (între 28.000 - 20.000 î.Hr.), în mai multe etape, între 12.000 -
10.000 î.Hr.
Către neolitic, mileniile VII - VI î.Hr., sunt populate insulele Creta, Cipru și Cicladele, în
timp ce alte spații, precum Melanesia, Micronesia, Polinesia, sunt populate târziu, de către populații
venite din continentul asiatic și aflate, deja, în stadiul neolitic.
Cu paleoliticul superior se constată dezvoltarea mai accentuată a unor zone în raport cu altele
care au evoluat, tehnologic, cultural (inclusiv demografic) mai puțin rapid; fenomenul este vizibil,
în ultimul sens, pentru Africa (mai ales din mezolitic și neolitic, Asia de Sud-Est și India.