Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr.

Mircea Anghelinu

PRIMII PAȘI AI UMANITĂȚII: ANTROPOGENEZA ȘI PALEOLITICUL INFERIOR

1. Considerații introductive: evoluția

Astăzi, întreg globul este populat de specia noastră, Homo sapiens sapiens, caracterizată de
un înalt nivel de omogenitate genetică, deci de trăsături fizice și de comportament foarte
asemănătoare. Nimeni nu contestă astăzi superioritatea – înțeleasă în termeni de diferențe
deopotrivă calitative sau cantitative – speciei umane față de celelalte forme de viață de pe Terra. În
egală măsură, există un acord general că această diferență se datorează, pe de o parte, biologiei (ex.
capacitatea unică a creierului nostru), iar pe de altă parte, culturii (ansamblul lucrurilor învățate de
oameni). Mai puțin clară și, deci, mult mai disputată, este însă natura efectivă a acestor diferențe și
modul în care au apărut ele.
Majoritatea sistemelor teologice și filozofice au considerat, de-a lungul vremii, că diferența
dintre om și celelalte ființe este una de calitate: creație divină sau nu, inteligența umană, nu doar
complexă, dar și creatoare și utilizatoare de concepte, se distinge calitativ chiar și de cea a celor mai
inteligente animale, care fie nu posedă concepte, fie au foarte puține, fie nu le pot corela, decât cel
mult într-o „sintaxă” rudimentară, precum cimpanzeii crescuți în captivitate. Cât privește modul în
care a apărut această diferență, majoritatea sistemelor de mai sus au susținut, așa cum am văzut
anterior, până în secolul al XIX-lea – iar pentru unii contemporani, până azi –, ideea unei creații
spontane și a unei istorii scurte, care nu solicita schimbări prea mari față de stadiu originar. Trebuie
însă subliniat că aceste sisteme erau mai preocupate de apariția omului ca ființă morală, problemă
filozofică majoră, dar care nu intră decât indirect printre preocupările efective ale arheologiei
preistorice.
Aceasta ne sugerează că, pentru a putea vorbi de apariția omului, trebuie să ne lămurim,
înainte de toate, cu privire la ce anume înțelegem prin „om”. Impresia spontană – și nu neapărat
greșită – este că omul este o ființă cu conștiință de sine, capabilă să gândească, să comunice prin
simboluri și să realizeze unelte – și, spre deosebire de celelalte specii de animale, unelte pentru
fabricarea altor unelte. În ceea ce le privește, arheologia preistorică și disciplina sa învecinată,
paleontologia umană (sau paleoantropologia), vorbesc despre om din perspectivă culturală,
respectiv biologică, adică despre cum au apărut și s-au dezvoltat efectiv abilitățile fizice și cognitive
umane. Din această perspectivă, informațiile acumulate în ultimul secol și jumătate vin să ne spună
că omul a apărut în urma unui proces de lungă durată, a unei evoluții; omul este mai puțin un „fapt”
sau un „lucru”, și mai degrabă un „proces” – unul de altfel neîncheiat, pentru că evoluția continuă și
azi. Mai mult, spre deosebire de filozofi sau teologi, preistoricienii sau paleontologii tind să vorbească
foarte rar despre „om”, la singular: în realitate, ei vorbesc întotdeauna de populații, societăți și
culturi – adică de fenomene de grup, grupurile fiind „actori” ai evoluției la fel de importanți ca și
indivizii.
Multe științe socio-umane (istoria, sociologia, etnografia, antropologia culturală etc.) se pot
dispensa, în cercetarea lor, de răspunsul la chestiunea spinoasă a originilor umanității; ele își permit,
de asemenea, să se concentreze doar către latura culturală a umanității, ceea ce duce deseori la
întărirea impresiei că omul nu a făcut niciodată parte (sau nu mai face, în urma evoluției) din
domeniul biologiei. Această premisă este în mod evident falsă: dimensiunea biologică a existenței
umane este evidentă; atât limitările/disponibilitățile anatomice și fiziologice, cât și fluxul de
comportamente instinctive și emoționale joacă un rol crucial în achiziția, funcționarea și dezvoltarea
universului uman al culturii. Mai mult, cel puțin primele capitole din evoluția umană, cele care preced

1
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

apariția genului Homo, aparțin aproape în întregime biologiei, pentru simplul fapt că ele nu cuprind
nici un fel de dovezi ale unei culturi materiale, deci ale transmisiei culturale (informația învățată).
Chiar și după apariția genului Homo, transformările somatice și cognitive continuă – antropologia
fizică fiind în continuare de folos arheologiei pentru a explica modul în care comportamentul (inclusiv
cel social și cel cultural) afectează transformările genetice – și invers.
Unele specii de hominine (clasa în care biologii încadrează oamenii actuali, înaintașii lor
biologici, dar și primatele superioare – vezi anexa, dar și discuția de mai jos) au dispărut în urma unor
catastrofe climatice, sau au fost asimilate genetic în arborele genealogic care a condus la omul
modern, Homo sapiens sapiens. Succesul acestuia din urmă nu este, însă, unul pur biologic; nici nu
înseamnă că toate formele de hominine care l-au precedat îi erau în mod necesar „inferioare”; cel
puțin tipurile paleo-antropice care l-au precedat imediat îi semănau îndeaproape și se comportau
foarte asemănător. Ceea ce a condus, în cele din urmă, după multe milenii de coexistență, la succesul
final al lui Homo sapiens sapiens au fost atât abilitățile sale cognitive și culturale, cât și formulele
sale de organizare socială, care i-au asigurat succesul demografic, în detrimentul tipurilor arhaice de
hominizi cu care a fost contemporan și pe care, de altfel, le-a și întâlnit foarte probabil (ex. omul de
Neanderthal).
Un rol crucial, în dinamica pe termen lung a evoluției genului uman, l-a reprezentat climatul
Pleistocenului (epoca geologică ce se întinde între cca. 2 Ma și 10 ka), caracterizat de oscilații dure
de temperatură, peisaj și biotop (episoade reci și/sau aride, glaciare, sau episoade de încălzire
considerabilă). Acest grafic climatic sincopat, fără analogii în ziua de azi, și care uneori implica
schimbări climatice dramatice în doar câteva decenii, a pus la grea încercare adaptările biologice și
culturale preexistente; el a fragmentat de multe ori rețelele demografic-genetice și culturale,
întrerupând comunicarea dintre comunitățile umane; tot el este în mare măsură responsabil de
eșecul, pe termen lung, al unor comportamente inovative, dar și pentru accelerarea ocazională a
ritmului inovațiilor.
Evoluția anatomiei genului Homo pe parcusul Pleistocenului este așadar rezultatul unui
proces complex de selecție naturală/culturală și de supraviețuire diferențiată, în care biologia,
organizarea socială și capacitățile culturale au jucat, fiecare, un rol activ. Ea a implicat răspândirea
în lume a unor populații de mici dimensiuni și, pe termen lung, vulnerabile; unele dintre ele s-au
izolat geografic de populațiile-mamă și au evoluat separat; nu toate au supraviețuit durelor oscilații
de climat din Pleistocen; cele care au supraviețuit și-au transmis mai departe moștenirea genetică și
culturală; astfel, firul transmiterii achizițiilor biologice și cognitive (ex. capacitatea craniană,
complexitatea și dimensiunea creierului), ca și a celor sociale (ex. forme eficiente de organizare
socială) și culturale (ex. inovații tehnologice) a rămas neîntrerupt, în anumite zone ale lumii cel puțin,
ca Africa; în alte zone, precum Eurasia, mai expusă condițiilor climatice dure, glaciare, evoluția
biologică și culturală apare mai sincopată, depinzând periodic de episoadele de migrație ale
populațiilor din Africa (via Orientul Apropiat); altele, ca Australia sau Americile, nu au asistat decât la
ultimele episoade ale evoluției umane, ele fiind colonizate târziu (cca. 50 ka BP, respectiv cca. 17 ka
BP), și doar de către reprezentanți ai speciei umane moderne, Homo sapiens sapiens, veniți din
Eurasia.
Peisajul evoluției umane este unul divers, sincopat, inegal; diversitatea este cu deosebire
evidentă în primele etape, anterioare cristalizării genului Homo, însă chiar și în etapele mai târzii,
tipuri umane diferite, izolate geografic, puteau coexista. De exemplu, în ultimele 200 ka, în Africa
existau deja populații de Homo sapiens sapiens, în Eurasia viețuiau Neanderthalienii, iar în insula
Flores, din Indonezia, trăia o mică populație de Homo erectus, care în urma evoluției genetice în

2
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

deplină izolare, suferise transformări neobișnuite (ex. o scădere generală în talie, care le-a și adus
porecla de „hobbiți”). Numeroase alte conviețuiri similare caracterizează ansamblul evoluției umane
pe glob.
În orice caz, nu a fost vorba de o evoluție liniară, graduală, implicând în același timp toate
populațiile existente, ci de un mozaic complex de transformări; în majoritatea situațiilor, anumite
„ramuri”/populații, puteau „acumula”, datorită izolării, transformările genetice avantajoase – dar și
unele neutre (de exemplu, unele trăsături ale fizicului robust al omului de Neanderthal nu reprezintă
neapărat adaptări la mediul glaciar din Eurasia, cât astfel de trăsături neutre, fără vreo valoare
adaptativă aparte).
La nivel global, și evoluția culturală pare să se fi petrecut la fel, cu inovații apărute în anumite
colțuri ale lumii, care se răspândesc, odată cu populațiile de origine sau prin imitație/aculturație
(copiere de către alte grupuri), în lumea întreagă. Ca și în cazul mutațiilor anatomice, nu toate
realizările culturale aduc neapărat avantaje adaptative; multe sunt pur și simplu neutre și nu
afectează (semnificativ) succesul funcțional al unei unelte sau arme (de exemplu, forma sau estetica
lor particulară); altele sunt de-a dreptul maladaptative (adică au, pe termen lung cel puțin,
consecințe nefaste). Unele inovații aduc însă avantaje semnificative în termeni de eficiență tehnică,
economică sau organizare socială; ele au tendința de a fi preluate rapid și de alte populații – sau cel
puțin garantează succesul pe termen lung al populației care le-a inventat.
Ceea ce distinge însă, în linii generale, evoluția biologică și culturală a genului uman de cea a
altor specii animale este caracterul său direcționat, orientat către creșterea în complexitate
culturală și cognitivă. El le-a permis antropologilor și arheologilor să invoce (uneori cu prea mare
ușurință) termenul de progres; acesta nu poate fi însă acceptat decât dacă ținem seama de lungile
perioade de stază, în care tradițiile culturale par a rămâne neschimbate zeci și sute de milenii, ca și
de perioadele de revenire la formule de adaptare mai simple, numeroase în (pre)istoria umanității.
Ceea ce pe termen lung apare ca un „marș triumfal”, a fost în realitate însoțit de numeroase
„popasuri” și „ocoluri”. Hazardul „întâlnirilor” istorice nu trebuie minimalizat. În acest sens, evoluția
nu este diferită de istorie. Deși se bazează pe mecanisme stabile, și pe procese recurente, teoria
evoluționistă acceptă totodată imprevizibilitatea traseelor de evoluție ale fiecărei specii și jocul
caleidoscopic al multor variabile. Adaptările nu sunt niciodată „perfecte”, ci prin definiție provizorii –
ele depind de stabilitatea mediilor în care s-au cristalizat. Mecanismele selecției, reproducerii și
supraviețuirii diferențiate se combină cu schimbările imprevizibile ale mediilor ecologice, cu rate
diferite ale mutațiilor genetice, cu impactul arbitrar al alegerilor culturale și așa mai departe. Ceea ce
rezultă este un traseu întotdeauna unic – ca și, de exemplu, istoria unei națiuni, oricâte elemente în
comun ar avea ea cu istoria altora. Ea nu poate fi decât „povestită” retrospectiv, însă numărul prea
mare de variabile care interacționează îi fac imposibil de prevăzut viitorul – cel puțin nu în detaliu.

2. Arborele genealogic uman

Complexitatea arborelui genealogic uman a devenit evidentă abia în a doua jumătate a
secolului XX. În veacul al XIX-lea, descoperirile de fosile umane pleistocene erau încă puține, iar
statutul lor nu era deloc clar. Chiar și savanții care acceptaseră sugestia lui Darwin – că omul s-ar
putea trage dintr-un strămoș primat – se așteptau să găsească o „verigă lipsă”, un „om-maimuță”, cu
un cap/creier mare și un corp de maimuță. În fapt, una dintre verigile lipsă fusese deja descoperită,
dar era ignorată: Omul de Neanderthal, ale cărui oase fuseseră deja recuperate din peștera Engis
(Belgia), în 1830, în peșterile de la Gibraltar, în 1848 sau în situl eponim, din Valea Neander
(Germania), în 1856. În ultimele decenii ale secolului XIX, descoperirile de fosile umane, însoțite de

3
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

unelte primitive de piatră și de oasele unor animale demult dispărute se înmulțesc, în Europa, dar și
în Asia. De exemplu, în 1890, medicul belgian Dubois descoperă, în Java, resturile unui om arhaic, pe
care îl numește Pithecanthropus erectus (azi, Homo erectus). Deja în 1906, anatomistul german
Schwalbe distingea trei stagii în evoluția omului: pitecantropii, omul de Neanderthal și omul modern.
Un stadiu încă și mai timpuriu este acceptat odată cu descoperirile lui Raymond Dart, în
Africa de Sud. Acesta descoperă, în anii ’20 ai secolului XX, resturile unei primate pe care o numește
Australopithecus (la Taung, în Africa de Sud). Cam în aceeași perioadă, sunt descoperite și resturile
de Homo erectus/Sinanthropus de la Choukoutien (China), traseul evoluției umane devenind treptat
tot mai complex, pe măsură ce noi descoperiri se realizează în Africa de Est, în Asia și în Europa.
Astăzi, numeroase stadii, specii și subspecii sunt recunoscute de către paleoantropologi,
clasificările fiind în continuă schimbare, din pricina apariției permanente de noi descoperiri. Un fapt e
cert: în ciuda așteptărilor savanților din veacul al XIX-lea, după toate indiciile, hominizarea nu a
început cu capul, ci cu... picioarele. Mersul biped era deja adoptat de mai multe specii de primate
africane acum 4,2 Ma, pe când apariția genului Homo (însoțită de o creștere sesizabilă a capacității
craniene) are loc în jurul a 2 Ma.
Știința clasificării biologice se numește taxonomie. Încă din secolul al XVIII-lea, biologii
clasifică astfel speciile, genurile, familiile, triburile etc. în funcție de gradul de asemănare morfologică
și funcțională; clasificarea se bazează pe înrudirea filetică/genetică dintre populațiile biologice
respective și pe premisa existenței unui strămoș comun, de la care a început separarea „ramurilor”.
Clasificările biologice cuprind, firesc, o anume subiectivitate. Unii specialiști preferă să
considere anumite trăsături ca suficiente pentru a defini o nouă specie (rezultând o taxonomie mai
„stufoasă”), alții iau în considerare mai puține specii și atribuie diferențele constatate mai degrabă
variabilității dintre indivizii sau dintre sub-populațiile aceleiași specii (taxonomia rezultată fiind mai
simplă, cu mai puține ramuri). Teoretic, diferența dintre speciile apropiate (aparținând, de exemplu,
aceluiași trib sau gen) se manifestă în primul rând prin izolare genetică: ele nu pot face pui împreună.
Or, în cazul speciilor dispărute, cunoscute doar prin fosile, existența acestei bariere este virtual
imposibil de demonstrat. Prin urmare, măsura în care unele dintre „speciile” amintite mai jos sunt
realmente specii, sau doar sub-populații (biologii le mai numesc „cline” sau „eco-tipuri”) ale uneia
singure, rămâne încă neclară.
Dintr-o perspectivă sintetică, arborele genealogic uman cuprinde următoarele stadii majore
de evoluție, fiecare cu propriile specii/sub-populații:
(1) posibili hominini (Ardipithecus ramidus, Orrorin tugenensis, Sahelanthropus tchadensis,
Ardipithecus kadabba), cu o cronologie mai mare de cca 4 Ma; aceștia reprezintă primate africane
bipede, al căror comportament este încă puțin cunoscut deocamdată.
(2) homininii timpurii, adică Australopithecii (ca. 4-2,4 Ma) și genul Megadont/Paranthropus
(cu o cronologie între 2,3-1,4 Ma); aceste primate bipede, de mici dimensiuni (1,20-1,40 m), cu o
capacitate craniană apropiată de a cimpanzeului (între 400 și cca. 600 cmc), trăiau într-un mediu
deschis, de savană sau mixt (savană/pădure); după cum ne sugerează dantura lor, dieta le era
preponderent vegetală; după datele actuale, speciile gracile de australopitheci sunt cele din care s-
au desprins treptat înaintașii genului Homo; australopithecii nu realizau, se pare, unelte de piatră,
însă cronologia descoperirilor de la Gona (Etiopia) – unelte de piatră vechi de 2,6 Ma – se suprapune
cu cea a descoperirilor fosile de australopiteci și o precede pe cea cunoscută astăzi pentru apariția
genului Homo.
(3) homininii de tranziție, Homo habilis și Homo rudolfensis (2,4 – 1,6 Ma), reprezintă primii
reprezentanți ai genului Homo; ocupă medii naturale similare australopitecilor, dar au o capacitate

4
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

craniană crescută (cca. 650-800 cmc); sunt asimilați de către unii paleantropologi stadiului următor,
generic atribuit lui Homo erectus; toate etapele de evoluție antropologică de mai sus sunt
cunoscute doar pe continentul african, în special în Africa de Sud și de Est.
(4) Homo premoderni, un stadiu „stufos”, care îi include pe H. erectus (1,8 Ma - 30 ka BP), H.
ergaster (1,8-1,3 Ma), H. heidelbergensis/rhodesiensis (600 - 100 ka BP), H. antecessor (1,2 Ma - 800
ka BP), Homo floresiensis (74 - 17 ka BP) și Neanderthalienii (200 - 28 ka BP); clada Homo erectus are
o capacitate craniană care variază între 800 și 1300 cmc; cel puțin ultimii săi reprezentanți, ca H.
heidelbergensis, ating pragul inferior al capacității craniene tipice oamenilor moderni;
Neanderthalienii, descendenți ai lui Homo heidelbergensis în Europa, ating o capacitate craniană
deosebit de mare (până la 1650 cmc), mai mare chiar decât media omului modern (1450 cmc). Mulți
specialiști preferă să considere toate varietățile de mai sus – cu excepția oamenilor de Neanderthal,
considerați „veri primari” cu H. sapiens sapiens, deci sapiens ca și ei – ca reprezentând o singură
cladă, numită generic Homo erectus.
(5) Oamenii de anatomie modernă (Homo sapiens sapiens), de la ca. 200 ka BP până astăzi,
au trăsături fizice care nu se disting de (cel puțin una dintre) populațiile de oameni moderni.
Raritatea cronică a fosilelor umane (agravată de diferențele de sex și vârstă dintre invivizii
descoperiți totuși), imprecizia inerentă metodelor de datare, dezacordurile taxonomice dintre
specialiști, dar și realitatea efectivă a diversității de trasee urmate de evoluția antropologică (care,
conform logicii darwiniste, nu se putea petrece decât prin existența diversității), explică de ce
cronologiile de mai sus tind ocazional să se suprapună.
Pe lângă trăsăturile fizice studiate de antropologi, un criteriu important în definirea
„ramurilor” și etapelor evoluției umane îl oferă, însă, comportamentul acestor hominine, reconstituit
în primul rând pe seama dovezilor arheologice. Din această perspectivă, se poate propune o nouă
clasificare, care nu coincide întru-totul taxonomiei biologice. Astfel, homininii „de tranziție”, adică
primii reprezentanți ai genului Homo, sunt primii făuritori de unelte de piatră (Olduvaianul, de la
defileul Olduvai din Tanzania), iar cronologia lor este, din acest punct de vedere, ceva mai amplă
(2.6-1.7 Ma); urmașul lor, Homo erectus (în care intră, după unii paleoantropologi, și H. antecessor,
H. ergaster, dar și Homo heidelbergensis/rhodesiensis) realizează în continuare industrii de tip
olduvaian, dar este și autorul industriei litice, mai elaborate, numite Acheulean (1,75 Ma - 500 ka), ca
și altor industrii litice pe așchii; omul de Neanderthal și Homo sapiens arhaic (200-40 ka BP) rămân,
pentru multă vreme, pe același nivel tehnologic, realizând industrii pe așchii sau lame (Musterian, în
Europa/respectiv industrii de tip Middle Stone Age, în Africa). Multe alte inovații, precum controlul
focului și construcția de adăposturi artificiale (din piatră, crengi, piei etc.) se regăsesc la majoritatea
tipurilor de hominine de mai sus. În etapele mai târzii de evoluție (ex. Homo sapiens sapiens/Homo
sapiens neanderthalensis), industriile litice ale celor două populații sunt deseori identice și apar
multe comportamente asemănătoare (îngroparea morților, folosirea de coloranți minerali, colectarea
de fosile etc.). Altfel spus, taxonomia biologică nu se suprapune întru-totul tradițiilor/tranzițiilor
tehnologice (și implicit comportamentale) conservate arheologic, fapt ce sugerează că diferențele
fizice dintre „specii” nu se regăseau neapărat și în plan comportamental. Aceasta oferă argumente
indirecte pentru a susține, în evoluția umanității pleistocene, mai degrabă o viziune anagenetică
(schimbare progresivă a frecvenței genelor într-o populație), mai puțin „stufoasă”, decât una
cladogenetică (ramificarea pe specii). Nu toate diferențele între populații au o bază biologică, ci doar
una pur culturală (ex. tradiții specifice), după cum o arată uriașa diversitate culturală de azi – care
implică o singură specie umană!

5
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

3. Primii Homo. Olduvaianul

Primii reprezentanți ai genului Homo sunt mai mult decât niște primate bipede, ceva mai
înalte decât australopitecii și cu un creier considerabil mai mare. Ei fac unelte, colonizează cu succes
zonele calde ale continentului african și, după toate aparențele, reușesc să rezolve spinoase
probleme de organizare economică și socială.
Criteriul convențional de la care se vorbește de apariția omului și totodată de începutul
paleoliticului îl oferă apariția uneltelor din piatră cioplită. Siturile care au oferit aceste prime dovezi
sunt grupate în Africa Centrală și de Est: Gona (Etiopia), Ologesailie, Turkana, Koobi Fora (Kenia),
Olduvai (Tanzania). Aceste situri au livrat concentrări de pietre cioplite și oase de mamifere, dar și,
ocazional, urmele unor adăposturi superficiale din pietre grupate semi-circular.
Uneltele aparțin de ceea ce arheologul britanic Grahame Clark definea, în 1962, drept Modul
1 (sau Olduvaian): așchii simple, obținute prin percuție, de pe un nucleu masiv, care poate fi el însuși
utilizat, ca unealtă masivă sau topor de mână, la spargerea oaselor. Formele de unelte rezultate
astfel sunt, pe lângă așchiile tăioase, așa numitele chopper-e și chopping-tools, dar și poliedrele sau
„discurile”. În unele situații, materia primă necesară realizării uneltelor pare a fi fost deplasată preț
de câțiva kilometri.
Creșterea masei cerebrale (cca. 800 cmc) la primii reprezentați ai genului Homo nu trădează
doar o presiune selectivă în direcția unui creier mai mare și mai complex, dar și, implicit,
importantele mutații sociale care au făcut posibilă lărgirea masei cerebrale; problemele obstetrice
ridicate de nașterea unui făt cu un cap mare, vulnerabilitatea inerentă lăuzei, ca și a noului-născut,
impun existența, de timpuriu, a unor mecanisme de sprijin, hrană și protecție pentru cei doi. Opiniile
specialiștilor se împart cu privire la care anume erau aceste mecanisme; opinia dominantă susține
însă o întărire a legăturilor dintre sexe (monogamia „în serie”, adică relații stabile între parteneri, cel
puțin pe durata câtorva ani), diviziunea activităților economice pe sexe și împărțirea hranei și,
eventual, hrănirea alopatrică a copiilor (nu doar de către părinți, ci de întregul grup de adulți).
Această reașezare nu ar fi fost posibilă fără reducerea competiției interne/creșterea cooperării între
bărbați – deja moderată la cimpanzei, în comparație cu alte primate. Scăderea dimorfismului sexual
(diferențele de talie între masculi și femele), deja evidentă la primii Homo, sugerează că această
tendință era deja în curs.
Alimentația, rămasă cu siguranță preponderent vegetală (după cum sugerează dentiția),
trebuie în mod necesar să fi inclus proteine de mai bună calitate și grăsimi provenite din dieta
animală. Creșterea masei cerebrale (țesutul cerebral este foarte „costisitor” energetic) este de
neimaginat fără acest aport nutritiv. Modificarea dietei este cea care a permis și alte modificări
anatomice, mai ales structura aparatului digestiv (cu intestinele/digestia scurtate, ca urmare a
alimentației omnivore, bogate în surse nutritive de mai bună calitate); ultima mutație a permis, odată
în plus, concentrarea energiei organismului către creier și activități.
Nici talia, nici dovezile arheologice directe (ex. tehnologia) nu susțin însă practicarea de către
primii oameni a vânătorii sistematice; recuperarea agresivă sau pasivă a cadavrelor proaspete (sursă
foarte productivă, de altfel, în mediile de savană) oferea, probabil, cea mai importantă sursă de
proteină animală; urmele de descărnare și oasele sfărâmate cu unelte de piatră arată clar că acești
hominini aveau ocazional acces la măduva ierbivorelor; consumul de mici reptile, insecte, larve sau
resurse lacustre/acvatice (ex. scoici) pare a fi completat dieta acestor primi oameni – și a reprezentat
o practică care a continuat și ulterior.

6
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

Este probabil, deși greu de demonstrat direct și foarte disputat, în absența unor dovezi
anatomice, că apariția unor forme de comunicare superioare celor ale altor primate – limbajul
articulat – a contribuit masiv la reglarea și potențarea tuturor acestor inovații.

4. Prima diasporă umană: Homo erectus. Acheuleanul

Primii reprezentanți ai genului uman, utilizatori ai industriilor litice simple, aparținând
Modului 1, colonizează destul de rapid continentul african (Ain Hanech, Algeria, 1,8 Ma), dar reușesc
și să se extindă și în afara lui, pe un uriaș areal, din Spania (Orce - 1,4 Ma, Atapuerca - 1,2 Ma,
Barranco Leon, Fuente Nueva 3 – 1,2 Ma) și până în China (Majuangou, 1,7 Ma) și Indonezia
(Modjokerto, Bapang, în Java, 1,8-1,5 Ma). Prima diasporă umană este asimilată generic lui Homo
erectus, care colonizează zone de climat tropical și subtropical, cu sezonalitate moderată sau absentă
– destul de asemănătoare, în termeni de temperatură, climatului african originar.
Către 1,75 Ma, în Africa apar primele industrii atribuite Modului 2 (Acheuleanul, după
numele cartierului St. Acheul, din Amiens, Franța), la Konso (Etiopia) și Kokiselei (Kenia). Tehnica
acheuleană nu trebuie considerată, simplist, o „cultură” (precum, de exemplu, „cultura Cucuteni”),
adică o tradiție proprie unui grup uman delimitat, ci o tehnologie generică care, cu multe variante
locale, apare pe un areal cronologic și geografic uriaș: ele apar în Peninsula Arabă, Anatolia, Iran,
India, Pakistan, Europa Centrală etc. Industriile acheuleene se deosebesc de cele ale Modului 1 prin
predominanța bifacialelor, unelte masive, simetrice, asemănătoare unei frunze, obținută prin
desprinderi sistematice, realizate de pe ambele fețe ale blocului de materie primă. Dezvoltare a
chopping-tool-urilor, bifacialele arată clar interesul pentru obținerea unei forme simetrice, un bun
control motric și abilitatea de a planifica în avans etapele de realizare. Ele sunt „drapelul” lui Homo
erectus (indiferent de denumirea subpopulației locale) în lume; odată inventată această tehnologie,
ea va continua să apară, în forme tot mai rafinate, în Europa, până în Epoca Bronzului – iar la multe
populații tradiționale, ea este folosită și azi.
Bifaciala, numită și „topor de mână” (fr. coup de poing, engl. handaxe) era, fără îndoială, o
unealtă polifuncțională (tăiat, răzuit, dezgropat tuberculi etc.); dimensiunile ei (20-30 cm și chiar mai
mari) exclud folosirea ca vârfuri (armături) pentru arme sau unelte. Bifacialele sunt realizate din
materiale diverse: silex, bazalt, cuarț. Ele au diverse forme: lanceolată, limandă (rotunjită),
cordiformă (în formă de inimă). În etapele mai târzii ale paleoliticului inferior, bifacialele sunt
realizate prin folosirea unui percutor „moale” (os, corn, lemn), ceea ce permite desprinderea de
așchii mai fine și obținerea unor forme mai fine și mai fin simetrice.
Pe lângă bifaciale, Homo erectus realizează regulat așchii de diverse forme și dimensiuni – și
folosește, desigur, și așchiile rezultate din fabricarea bifacialelor. Unele industrii, precum
Clactonianul (de la Clacton-on-Sea, Anglia), sunt complet lipsite de bifaciale (Modul 1). Altele,
precum industriile cunoscute cândva drept abbevilliene (de la Abbeville, Franța – facies definit încă
din veacul al XIX-lea, astăzi abandonat), conțin fie utilaje de tip olduvaian (chopping-tools), fie
bifaciale prelucrate mai sumar, care pot fi încadrate generic în Acheulean. În multe dintre aceste
industrii ale paleoliticului inferior, materia primă este adusă în situri de la distanțe apreciabile
(kilometri sau chiar zeci de kilometri).
Industriile acheuleene se extind, după 1,5 Ma, nu doar în Africa, dar și în Eurasia (cu excepția
unor părți ale Asiei, care rămân dominate de industrii similare Modului 1; de exemplu, în Coreea,
această tehnologie simplă apare până dincolo de frontierele paleoliticului superior european!). În
Orientul Apropiat, bifacialele apar în situl de la Ubeidiya (Israel), acum 1,4 Ma. Tradiția bifacialelor
este mai târzie în Europa: ele apar aici către 650 ka BP, continuă să fie realizate de către H.

7
Preistorie generală – note de curs Conf. univ. dr. Mircea Anghelinu

heidelbergensis până către 200 ka BP și apar, în forme mai rafinate (dimensiuni mai mici, retușă mai
elaborată), și la descendenții acestuia din urmă, oamenii de Neanderthal. Tehnologia lemnului și a
fibrelor vegetale era, putem să o bănuim, destul de dezvoltată, după cum sugerează clar sulițele de
lemn, îngrijit lucrate (lemn de tisă, ales cu grijă și prelucrat cu îndemânare, pentru a obține arme cu
proprietăți balistice asemănătoare sulițelor olimpice de azi), datate către finalul paleoliticului inferior
(cca. 300 ka), de la Clacton-on-Sea (Anglia) și Schöningen (Germania).
Europa este populată destul de timpuriu de către reprezentanți ai cladei H. erectus, ale căror
industrii apar deopotrivă în și în afara zonei mediteraneene: Trinchera Elefante și Atapuerca (Spania,
cca. 1,2 Ma), Vallparadis (Spania, cca. 1 Ma), Ceprano (Italia, 0,9 Ma), Kozarnika (Bulgaria, 1,6-1,4
Ma), Pont de Lavaud (Franța, 1,1 Ma), Untermassfeld (Germania, 1 Ma). Dacă originea africană a
primilor oameni din Europa este clară, traseul colonizării continentului este mai puțin clar. Deși multe
dintre dovezile timpurii ale prezenței umane provin din Spania, nu sunt puțini specialiștii care susțin o
colonizare pe uscat, din Orientul Apropiat, prin Balcani și Europa Centrală, și nu o traversare directă a
Strâmtorii Gibraltar.
În general, zonele septentrionale, temperate sau reci, nu sunt colonizate ceva mai consistent
decât după 1 Ma, după cum arată siturile precum Happisburgh, Pakefield sau Boxgrove (Anglia).
Condițiile proaste de conservare, dar și oscilațiile de climat – care au determinat extinderi și retrageri
repetate ale populației de hominine – explică ușor indecizia specialiștilor cu privire la dimensiunile
prezenței umane în paleoliticul inferior din Europa. După toate aparențele, zona sudică a
continentului a fost populată în regim continuu, cea septentrională mai sporadic; nu sunt excluse nici
episoade repetate de colonizare dinspre Orientul Apropiat. Unii specialiști consideră apariția Modului
2 drept o dovadă a unei a doua migrații dinspre Africa, primii reprezentanți europeni ai lui Homo
erectus/Homo antecessor dispărând și fiind înlocuiți de un H. heidelbergensis venit și el, din nou, din
Africa, prin Orientul Apropiat.
Fără controlul focului, o organizare socială eficientă (însoțită de împărțirea sistematică a
hranei, demonstrată, de exemplu, la Atapuerca, unde carcasele animalelor sunt aduse întregi în
adăpost), haine/utilizarea adăposturilor naturale/construite și, foarte probabil, vânătoare,
colonizarea zonelor temperate ar fi fost de neimaginat. În acest sens, majoritatea dovezilor
arheologice se concentrează, în Europa, după 500 ka. Situri faimoase, precum Torralba (Spania),
Verteszöllös (Ungaria) datează din această etapă finală a paleoliticului inferior. Cele mai vechi dovezi
directe și bine documentate ale controlului focului apar în situl acheulean de la Ghesher Benot
Ya’aqov (Israel), acum cca. 800 ka BP, însă există suficiente indicii indirecte pentru a considera
această invenție ca datând cu mult înainte.
În China, secvența din peștera Choukoutien (700 ka-230 ka BP) este de departe cea mai
completă pentru a înțelege evoluția locală a lui H. erectus. Cei cca 40 de indivizi recuperați aici, dintr-
o secvență stratigrafică de cca 50 m grosime, apar însoțiți de unelte diverse din cuarț (aparținând
unui Mod 1 care se diversifică local, dar nu în direcția Acheuleanului), vetre de foc și resturi de
animale vânate, dar și de urme prezumtive de canibalism. Interesant este că media capacității
craniene a acestor hominizi (cca. 1000 cmc) implică și un maxim de 1300 cmc și se încadrează chiar
într-o tendință de ușoară creștere.