www.referat.

ro

Evolutionismul

Evolutionismul este primul curent prin care antropologia se va defini ca stiinta sociala in
a doua jumatate a secolului XIX, reprezentand momentul autonomizarii discursului
antropologic ca discurs distinct ce are un obiect precis: "omul primitiv" si societatea sa.
Inainte de a detalia asumptiile evolutionismului in antropologie, nu este, credem, lipsit de
interes, sa aruncam o privire asupra genealogiei conceptului.
Asemeni multora dintre conceptele pe care le utilizam azi intr-un mod neproblematic, si
cel de "evolutionism" isi are originea in Iluminism, de unde provine caracterul lui
antireligios si secularizant. Este enuntat pentru prima data la Sorbona in 1749 de catre
Jacques Turgot intr-o conferinta ce trata "stadiile dezvoltarii socio-economice si
intelectuale ale umanitatii". Turgot identifica trei stadii ale dezvoltarii materiale
incipiente cele de vanator, pastor si agricultor si trei stadii spirituale stadiul religiei, al
metafizicii si al stiintei. Sugestia "stadiilor de evolutie" va face cariera ulterior prin
Auguste Comte, care o va transmite secolului XIX cand este preluata de stiintele sociale
pe cale de a se naste.
Problema "evolutiei" cunoaste insa un traseu remarcabil in stiintele naturii din prima
jumatate a secolului XIX, in forma opozitiei dintre "transformism" si "fixism" (opozitie
care este formulata si azi ca "evolutionism contra creationism"). Problema care anima
dezbaterea privea modul de clasificare a speciilor, iar opozitia dintre grupurile de
ganditori exprima, fara indoiala, un exemplu clasic de schimbare de paradigma, in sensul
lui Thomas Kuhn. Lamarck si, ulterior, Darwin reprezentantii noii paradigme demit
increderea in conceptele finaliste, afirmate indeosebi de Linné si Cuvier, concepte care
fundamentau clasificarea plantelor si animalelor conform unui sens anterior, prestabilit, al
ordinii lumii. Pana la Lamarck era un fapt general acceptat ca in fiecare organism
actioneaza o forta vitala care este ghidata de un scop predeterminat. Principiului finalitatii
i se va opune cel al cauzalitatii (o rasturnare de accent a mostenirii aristotelice dinspre
cauza finala catre cauza eficienta), respectiv un principiu ce presupune o transformare
continua si indefinita. In alta forma, controversa ia urmatorul aspect: ce exista in primul
rand, specia sau individul? Lamarck adopta fata de aceasta intrebare pozitia unui realism
gnoseologic: "speciile" sunt simple conventii umane; in fapt nu exista in sens ontologic
decat indivizi determinati, supusi unor transformari continue. Doua dintre sustinerile
transformismului au rupt insa decisiv cu traditia metafizica din stiintele naturii: 1.
Postularea genezei spontane a vietii, prin transformarea materiei neinsufletite in materie
vie un proces continuu, care se produce in permanenta. Prin aceasta teza se rupe cu
urmele revelatiei crestine din stiintele naturii: procesul generarii vietii nu mai este blocat
candva "la inceputul lumii". 2. Noi specii se nasc mereu prin transformarea celor vechi
sub actiunea diferitilor factori de mediu si ca adaptare la acestia teza ce demite teoria
"fixitatii", a creatiei originare a unui numar finit si imobil de specii.
Charles Darwin va duce mai departe aceste sustineri, care devin explicit revolutionare o
data cu punerea problemei spinoase a descendentei omului. Cu "Originea speciilor"
lucrare ce apare in 1859 Darwin aduce o modificare importanta in problema selectiei
naturale. Preluand o idee din "Eseuri asupra principiilor populatiei" (1798), lucrarea
economistului englez Thomas R. Malthus in care acesta inventaria "pericolele" cresterii
numerice a populatiilor pentru supravietuirea speciei umane (reiterand de fapt o viziune
hobbsiana asupra societatii), Darwin va considera ca agentul principal al transformarii
speciilor nu e adaptarea ci "lupta pentru supravietuire" (struggle for life). Pentru ca in
fiecare generatie supravietuieste cel mai apt, se creeaza de la sine grupuri de organisme
asemanatoare. Interesul nostru pentru aceasta teza vizeaza utilizarea ei ulterioara in
teoriile rasiste de la sfarsitul secolului XIX.

Ca urmare a acestor meditatii si inovatii din biologie va apare un curent filozofic

evolutionist, reprezentat in special de Herbert Spencer. Acesta trece metodic tema
evolutionismului prin intreg spectrul filozofic, plecand de la "primele principii" din
lucrarea cu acelasi titlu, in care isi propune sa fundamenteze ontologic teoria, continuand
cu "Principiile biologiei", "Principiile sociologiei" si incheind cu "Principiile moralei,
stiintei si esteticii". De interes pentru antropologie raman consideratiile din "Principiile
sociologiei" (lucrare masiva publicata in 1860 in patru volume, si locul in care a dat cea
mai extinsa dezvoltarea asupra evolutionismului).
Fara indoiala, una dintre noutatile semnificative propuse de Spencer este definitia
societatii. Aceasta e vazuta ca "grup de oameni in care indivizi diferiti din punct de
vedere al descendentei coopereaza". Esential pentru Spencer este faptul ca desi este
alcatuita din unitati independente, societatea presupune in acelasi timp o existenta
unitara, o entitate (idee preluata ulterior de Durkheim). Este o entitate in sensul ca are o
"viata proprie", este asemenea unui organism viu si presupune o crestere continua. Pe
masura ce se dezvolta, aceasta isi complica structura, iar elementele ei devin din ce in ce
mai solidare. Aceasta miscare este in acord cu principiul de maxima generalitate al
evolutiei, formulat simplu ca "trecere de la omogen la eterogen". Pe seama acestui
principiu, Spencer caracterizeaza societatea primitiva ca fiind asemanatoare organismelor
simple, in care masa ce le alcatuieste este nediferentiata, omogena. Asemeni
organismelor primare, continua analogia, diviziunea ei nu i-ar pune in primejdie viata.
Daca prin aceste sustineri, ce situeaza societatile primitive undeva jos pe scara evolutiei
societatii umane, Spencer deschide un orizont pentru evolutionismul antropologic, tot el,
intelegand societatea prin analogia organismului, va furniza modelul societal ce va fi
implicat in functionalism: "Ca si la organismele vii - scrie Spencer - diferentierea
progresiva a gruparilor sociale ce alcatuiesc societatea este insotita de o diferentiere
progresiva a functiilor sociale. Functiile sociale, ca si cele organice, nu sunt numai
diferite, ci sunt unite in asa chip incat sa se faca reciproc posibile. Ajutorul acesta
reciproc are ca rezultat dependenta mutuala a partilor inauntrul gruparilor sociale
evoluate, ca si inauntrul organismelor vii ajunse la un grad oarecare de evolutie". Diversi
factori influenteaza, dupa Spencer, evolutia unei societati, intre care factori externi
precum climatul, flora, fauna si factori interni, intre care sunt considerate trasaturile fizice
si sufletesti ca si sentimentele dominante. Insa factorul principal ce determina agregarea
sociala este considerat de Spencer ca fiind "nevoia de cooperare". In functie de aceasta,
unele societati sunt considerate "primitive", aflate la baza unei scari ierarhice a
dezvoltarii. In cazul acestora, frica ar fi sentimentul dominant, si ea determina
cooperarea. Frica fata de cei vii determina aparitia "guvernamantului ceremonial si
politic", in timp ce frica de cei morti determina "guvernamantul religios".
Spencer a fost un ganditor care a influentat masiv gandirea secolului XIX. Daca nu este
foarte clar cum si in ce masura a influentat antropologia incipienta, stim in schimb cu
certitudine ca a determinat ideile despre societate care vor alcatui la sfarsitul secolului
XIX corpusul sociologiei franceze. Spencer a pus in miscare o paradigma cea
evolutionista care a influentat intreaga miscare de idei europeana. In aceasta paradigma
si-a aflat suportul ideatic si antropologia sociala, care in Marea Britanie se va
institutionaliza ca disciplina academica prin Edward Burnett Tylor si James Frazer.

Inainte de a detalia contributia celor doi ganditori, o contextualizare, chiar daca sumara, a
situatiei globale si a locului ocupat in ea de civilizatia occidentala se impune.
Trebuie subliniat ca in momentul nasterii antropologiei ca stiinta epoca marilor
descoperiri geografice se incheiase iar lumea era pe cale de a deveni in intregime o
colonie europeana. Diferite forme europene de colonialism se instalasera pe tot globul:
spaniolii si portughezii colonizasera America Centrala si America de Sud, englezii
America de Nord, India si Australia, olandezii monopolizasera comertul cu Arhipelagul
Indonezian, francezii ocupau Africa de Nord, Polinezia, etc. In termeni geografici,
militari si comerciali harta lumii nu mai prezenta "pete albe" semnificative. Cu o notabila
exceptie insa: oamenii care locuiau aceste teritorii, populatii ce trebuiau integrate ordinii
cosmice europene si conceptiilor europene despre om. Se cerea cu urgenta o noua
conceptie care sa inlocuiasca marturiile sporadice ale calatorilor si misionarilor, sa
elimine definitiv vechea convingere despre popoarele primitive ca descendente din
neamul lui Ham, fiul ratacitor al lui Noe conceptie inca in uz in secolul XIX si care sa
ofere administratiilor coloniale un instrument stiintific pentru rationalizarea coloniilor.
Tot in seria schimbarilor pe plan european trebuie amintita revolutia industriala, care,
declansata in secolul XVIII, face vizibil, un secol mai tarziu, atat progresul material cat si
cu limitele ei de clasa sociala - emanciparea de masa, anuntata de Iluminism.
Nu trebuie sa mire prea mult, prin urmare, ca prima imagine moderna despre "societatile
primitive" va fi aceea a unor societati situate la un stadiu primar al dezvoltarii
socioculturale: primitivii sunt vazuti ca "stramosii vii", fiind localizati la un stadiu fata de
care civilizatiile reprezinta distantari progresive si care, printr-o indrumare inteleapta, pot
fi scosi din "primitivism". Esenta acestei proto-teorii a dezvoltarii asuma faptul ca omul
are un singur destin: acela de a trece prin stadiile succesive ale salbaticiei, barbariei si
civilizatiei. Schema evolutiei este uniliniara; destinul umanitatii este unul singur, acela de
a traversa diferite stadii de civilizatie pentru a atinge stadiul civilizatiei occidentale. Acest
universalism eurocentric pozitioneaza civilizatiile globului conform unei scheme
cognitive care in termeni geografici se defineste prin opozitia centru-periferie, iar in
termeni istorici prin opozitia evoluat-neevoluat. Prin aceste opozitii se legitimeaza
actiunea coloniala - diferite civilizatii ne-europene trebuie constranse, spre binele lor, sa
adopte institutii, sisteme politice, tehnologii si chiar valori de provenienta occidentala.
Tenacitatea acestei scheme cognitive se va regasi in diferite viziuni ulterioare asupra
lumii si istoriei: in marxism, teorii ale sistemului global ( la autori precum Mandel,
Wallerstein, Wolf), teorii ale dezvoltarii, etc. Primitivii sunt, in aceasta schema
geografico-istorica "la marginea extrema": ei se afla la limitele lumii civilizate si "in
afara" istoriei. Sunt populatii despre care se asuma ca nu au istorie, in sensul ca nu au
atins stadiu in care istoria primeste un sens, iar principala marturie este lipsa unui
patrimoniu istoric, care in cazul civilizatiilor se obiectiveaza in diferite forme (scriere,
cladiri publice, orase, etc.). Sensul studierii lor, pentru evolutionisti, este doar indirect
cunoasterea modului in care societatile lor functioneaza si a culturii lor specifice, cat
asumand clasificarea lor ca "relicve vii" ce dau seama de un trecut indepartat intelegerea
mai bine a propriului trecut, a originilor socio-culturale in termeni absoluti. Altfel spus,
evolutionistii privesc catre primitivi cu o anumita "vointa de necunoastere", cum o
numeste Foucault: primitivii nu intereseaza ca atare, in sensul unei umanitati alternative,
ci ca prezente "fosile" ce confirma o schema istorica.

Edward Burnett Tylor (1832 1917), va fi titularul primei catedre de antropologie din
Marea Britanie (Oxford), pe care o ocupa in 1896.
Tylor ia contact cu populatii primitive inca de tanar, desi intr-un mod mai degraba
accidental: revenindu-si la 23 de ani in urma unei boli este indrumat sa-si petreaca
convalescenta in Caraibe. In Cuba intalneste un etnograf amator, Henry Christy, care-l
antreneaza intr-o expeditie de sase luni in Mexic, dupa care viziteaza si sudul Statelor
Unite. Experientele acestei expeditii, in speta contactul cu populatiile intalnite, se
concretizeaza la inceput intr-un jurnal de calatorie: Anahuac, or Mexico and the
Mexicans, Ancient and Modern (1861). Zece ani mai tarziu produce lucrarea considerata
de multi "actul de nastere" al antropologiei sociale (Primitive Culture. Researches into
the Development of Civilization, Philosophy, Religion, Art and Culture, 1871), lucrare a
carei principal merit este punerea in termeni noi a raportului dintre religie si magie. Ce e
nou este ca desi, asemenea contemporanilor, Tylor presupune ca "primitivii" se afla
undeva foarte jos pe scara evolutiei, acest lucru nu inseamna ca ei nu poseda o religie.
Tylor demonteaza ideea ca numai religiile clasice sunt religii in adevaratul sens al
cuvantului. Orice credinta in fiinte spirituale, crede Tylor, are acest statut. Principiul mai
general sub care sta aceasta asumptie este acela ca exista o identitate a spiritului uman,
prin care se admite ca toti oamenii, primitivi sau civilizati, "gandesc si se comporta dupa
aceleasi legi". Tot Tylor este cel care pune bazele animismului teorie pe care se
fundamenteaza intregul sau sistem. Animismul este in primul rand o "doctrina a
sufletului" (credinta in autonomia sufletului si intr-o viata viitoare), extinsa apoi la
credinta in "fiintele spirituale in general" (credinta in divinitati spirituale si in spiritele
subordonate lor). Aceasta credinta are doua surse: existenta mortii si enigma viziunilor
care apar in vise. In stadiul primitiv al religiei aceasta credinta nu vizeaza doar oamenii
ci, prin analogie, si animalele si plantele. Analogia merge adesea si mai departe, catre
obiectele lipsite de viata iar , la limita, apare presupunerea ca intreaga natura este
animata. Aceasta credinta cunoaste diferite grade de evolutie: sufletele mortilor devin la
inceput entitati autonome iar apoi trec intr-o evolutie uniliniara la stadiul de "spirite"
(demoni, eroi), pentru ca ulterior sa se metamorfozeze in zeitati si in cele din urma in zeul
creator, in intregime independent si atotputernic. Punand problema religiei in termeni
evolutionisti, Tylor este printre primi ganditori care o explica in termeni pur laici
(Feuerbach a privit-o inaintea lui ca mistificare iar Durkheim, dupa el, o va reduce la
societate). Implicand notiunea de "supravietuiri" (survivals) forme de religiozitate
ancestrale, prezente in religiile contemporane , Tylor aduce un argument puternic in
privinta necesitatii studierii "primitivilor" pentru o mai buna intelegere a "umanitatii
civilizate". Din animismul primitiv, crede Tylor, s-au desprins istoric doua doctrine: cea a
transmigrarii sufletului, ce supravietuieste in religiile evoluate ale popoarelor civilizate
din Asia, si cea a existentei independente a sufletului dupa moartea corpului, "doctrina ce
supravietuieste in cea mai evoluata religie a popoarelor civilizate de azi, in crestinism"(
Primitive Culture, 1873, vol II, p. 9-11).
Tot lui Tylor ii datoram primele reflectii asupra magiei, a rolului ei in raport cu religia si
in general in raport cu dorinta omului de a comunica sau manipula fortele de natura
spirituala. Ca si consecinta a doctrinei animiste doua atitudini dominante s-ar fi conturat:
a. Prima se bazeaza pe presupunerea ca fiintele spirituale pot afecta si controla lumea
naturala si deci si destinul oamenilor credinta materializata in rituri si ritualuri de
imbunare a lor. Din aceasta credinta a dependentei oamenilor de fiintele spirituale s-au
nascut religiile, care au unificat practicile de castigare a bunavointei zeilor. b. Cea de-a
doua atitudine "specifica celor mai de jos stadii ale civilizatiei si raselor cele mai
inferioare" e reprezentata de credinta ca oamenii pot controla atat fortele de natura
spirituala cat si pe cele de natura materiala, iar aceasta credinta este cunoscuta sub
numele de "magie". Magia, afirma Tylor, sta pe presupunerea ca insusirile lucrurilor si
persoanelor se transmit prin contactul unor parti din ele. Chiar cunoasterea numelui sau a
imaginii unei persoane aduce dupa sine posedarea ei. Mai general, asemanarea produce
asemanare, ca in cazul credintei ca ploaia poate fi provocata prin varsarea de apa, gradina
produce roade daca e cultivata de o femeie fertila, etc. Magia este, dupa Tylor, principalul
mijloc de stapanire a naturii in cazul primitivilor, iar rolul ei scade in raport direct cu
gradul de evolutie al unei societati.

James Frazer (1854 1941) a fost principalul discipol al lui Tylor, ale carui idei
evolutioniste le-a dus mai departe. Insa, fara indoiala, nu teoria a fost punctul sau tare, cat
mai degraba acribia si minutiozitatea (specifice primului sau interes academic: limbile
clasice) cu care a inventariat si descris un material etnografic enorm propriu-zis, cam tot
ce fuse raportat in termeni etnografici pana la el. Frazer nu manifesta un interes deosebit
pentru teorie; este interesat mai mult de fapte. Dealtfel, considera teoriile ca " accesorii
de care putem agata faptele", astfel incat el preia teoria lui Frazer ca simplu cadru pentru
ambitiosul sau proiect de sinteza a problemei religiilor umanitatii. O prima evaluare este
data in lucrarea "Totemism si exogamie" (1910), in care interogheaza in special raportul
dintre totem si tabu. Aici Frazer reia o perspectiva evolutionista mai veche, care
etapizeaza umanitatea dupa varstele magiei, religiei si stiintei. La fel si teoria
"supravietuirilor": chiar daca este anterioara religiilor, magia nu dispare in noul stadiu, si
asta pentru ca indivizii nu ar poseda aceleasi abilitati progresiste. Ca urmare, rudimente
ale magiei supravietuiesc si in cele mai evoluate societati. Chiar daca aceste sustineri par
astazi prafuite ele au avut un rol important pentru noua stiinta sociala, si anume acela ca
au permis privirea religiei si a magiei intr-o noua perspectiva: sistemele religioase incep
sa fie privite ca productii istorice, independent de considerente asupra "veridicitatii" lor,
pe de-o parte, si ca sisteme cognitive prin care oamenii interpreteaza experienta, pe de
alta parte.
Incepand din 1910, Frazer se dedica cu totul unui proiect gigantic, o incercare de sinteza
a tuturor cunostintelor timpului sau in materie de mituri, credinte si rituri. Rezultatul
proiectului - lucrarea The Golden Bought -, la care a lucrat fara intrerupere pana in 1935,
va fi o vasta fresca in treisprezece volume, o opera care a impus, mai mult decat oricare
alta, antropologia in cultura occidentala. Chiar o sumara lista a celor care si-au gasit in
aceasta opera inspiratia este relevanta: Kipling, Tennyson, Pound, Yeats, Joyce, T. Elliot,
Wittgenstein. Freud a fost de asemenea influentat de ea, reluand din punct de vedere
psihanalitic teme frazeriene (in special in Totem si Tabu, Moise si monoteismul, Angoasa
in civilizatie). Chiar daca elementele teoretice prezente in Creanga de Aur au palit destul
de repede, lucrarea a reprezentat un reper obligatoriu, catalizand eforturile critice si
interpretative ale antropologilor. Lucrarii i se poate aloca cu greu o unitate de structura.
Investigatia pleaca de la incercarea de a elucida un ritual amintit de Virgiliu in Eneida in
legatura cu preotul sanctuarului Dianei din Aricia, care veghea asupra templului cu sabia
mereu scoasa. Pentru a explica insa un fapt singular, Frazer se aventureaza in studii de
mitologie, religie si magie in care sunt adunate, comparate si interpretate o suma
covarsitoare de date etnografice din Europa, Africa, Asia, America, Melanezia, Polinezia
si Australia.
De o deosebita atentie s-a bucurat analiza facuta de Frazer magiei. El concepe magia ca o
"falsa stiinta" care se bazeaza pe implicarea conceptului de "simpatie"(lucrurile
actioneaza unul asupra altuia la distanta printr-o secreta simpatie). Clasica ramane
distinctia pe care Frazer o face intre "magia prin similaritate", sau "homeopatica", si
"magia prin contagiune". Magia homeopatica functioneaza pe presupozitia ca
asemanatorul produce asemanator (v. si Tylor): actiunea asupra unui simulacru va
produce acelasi efect si asupra originalului sau referentului. Magia prin contagiune, in
schimb, se bazeaza pe credinta ca partea este intotdeauna in contact cu intregul, o actiune
asupra partii (in speta reziduuri corporale) influentand intregul dupa dorinta celui ce
practica ritualul magic.

In Statele Unite teoria evolutionista va urma o dezvoltare relativ diferita, in sensul ca

procesul de evolutie nu este urmarit atat in linia unui "progres al spiritului" cat in cea a
organizarii sociale.

Lewis Henry Morgan (1818-1881) va dezvolta astfel teoria evolutiei concentrandu-se

asupra clasificarii si compararii sistemelor de rudenie. Principala sa teza este aceea ca
familia a evoluat de-a lungul istoriei parcurgand diferite stadii ascendente: de la relatiile
primitive bazate pe "promiscuitate" (un loc comun pentru gandirea moralista a secolului
XIX), prin poliandrie si apoi prin poliginie catre familia monogama patriarhala.
Dezvoltand studii intinse pe cazul indienilor irochezi, Morgan va descrie detaliat diferite
sisteme particulare de inrudire, iar pe seama acestora va distinge intre doua forme
dominante: sistemul descriptiv (bazat pe "casatoria de grup"), specific "hoardelor", si
sistemul clasificator (in care sunt precizate reguli complexe ale incestului), acesta din
urma fiind temelia organizarii in clanuri. Ceea ce este semnificativ in opera lui Morgan
este tentativa de a distinge societatile in functie de structurarea rudeniei. El va pune astfel
bazele unui nou domeniu, care va deveni unul dintre campurile clasice ale interogatiei
antropologice: cel al sistemelor parentale. Teza sa dupa care societatile primitive sunt
organizate pe baza inrudirii, in timp ce doar cele civilizate presupun fundamente politice
va face o lunga cariera in antropologia politica - si nu numai. Este notorie influenta pe
care scrierile sale, in special Ancient Society, le-au avut asupra lui Marx, care vroia la un
moment dat sa-i dedice chiar Capitalul, ca si asupra lui Engels, a carui Origine a familiei,
proprietatii si statului se bazeaza in buna masura pe evolutionismul social al lui Morgan.
Concluzii
Evolutionismul este curentul in care discursul stiintific despre om, in calitate de fiinta
sociala si culturala, primeste o unitate discursiva, devine o "paradigma", permitand
legitimarea disciplinei ca fiind una de sine statatoare si relativ independenta de alte stiinte
sociale. Tot evolutionismului i se datoreaza structurarea campului de interes a disciplinei,
a marilor ramuri, teme si concepte: religia, magia, tabuul, sistemele de rudenie, functia si
raportul functional, etc.

Bibliografie

Petrescu, Nicolae - Primitivii, EFES, Cluj, 2001

Negulescu, P.P. Geneza formelor culturii, Georgescu Dalafras, Bucuresti, 1934
Evans-Prichard, E.E. Anthropologie Sociale, Payot, Paris,1950
Murdock, George P. Culture and Society, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh, 1965
Fraser, James Creanga de aur, BPT, Bucuresti,1965

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate