O abordare critică asupra transumanismului

Necesitatea elaborării unui astfel de articol în cadrul căruia ar urma să fie dezbătută
această mişcare intelectuală şi culturală internaţională, transumanismul, a apărut ca urmare a
sesizării anumitor lacune în ceea ce priveşte o astfel de abordare a acestui curent de gândire
pe plan naţional.
Astfel, în acest articol se va avea în vedere o încercare de definire a conceptului, o
perspectivizare din punct de vedere istoric şi filosofic, o trecere în revistă a viziunilor
existente (pro şi contra), punându-se accent pe o perspectivă critică (în acest sens, va fi adusă
în discuţie perspectiva lui Francis Fukuyama).
Referitor la definirea acestui concept, printre cele mai relevante definiţii le regăsim pe
cele ale lui Max More – 1990 - ce considera că “transumanismul este o clasă de filosofii care
caută să ne îndrume către o condiţie postumană. Transumanismul împărtăşeşte multe
elemente ale umanismului, inclusiv respectul pentru raţiune şi ştiinţă, devotamentul faţă de
progres şi o valorizare a existenţei umane (sau transumane) în această viaţă. Transumanismul
diferă faţă de umanism prin recunoaşterea şi anticiparea modificărilor radicale ale naturii şi
posibilităţilor vieţii noastre, rezultând din diverse ştiinţe şi tehnologii.”
De asemenea, filosoful Nick Bostrom – 2005 – defineşte transumanismul ca „o
mişcare intelectuală şi culturală internaţională care susţine utilizarea noilor ştiinţe şi
tehnologii pentru intensificarea capacităţilor umane cognitive şi fizice şi pentru ameliorarea
aspectelor nedorite ale conditiei umane, cum sunt bolile, îmbătrânirea şi moartea”.
Cu referire la Nick Bostrom1, acesta a fondat în 1998 Asociaţia Mondială
Transumanistă (World Transhumanist Association – WTA), în cadrul căreia a proiectat şi
adoptat Declaraţia Transumanistă, ce a oferit două definiţii formale pentru transumanism: o
mișcare intelectuală și culturală care afirmă că este posibilă și de dorit îmbunătățirea
fundamentală a condiției umane prin rațiune aplicată, în special prin dezvoltarea și
accesibilizarea pe scară largă a tehnologiilor care să elimine îmbătrânirea și să mărească mult
capacitățile umane intelectuale, fizice și psihologice; precum şi studiul consecințelor,
promisiunilor și potențialelor pericole ale tehnologiilor care ne vor permite să depășim
limitările umane fundamentale și studiul conex al problemelor etice implicate în dezvoltarea
și utilizarea unor asemenea tehnologii.

1
O altă teorie ce îi aparţine actualului profesor de la Oxford este argumentul simulării.
 Cu privire la istoricul termenului, semnificaţia sa contemporană este un produs al
anilor 1980, când un grup de oameni de ştiinţă din S.U.A. a început să organizeze mişcarea
transumanistă. Totuşi, filosoful transumanist Nick Bostrom identifică substratul filosofic al
acestor poziţii încă din umanismul renascentist şi iluminism. Printre autorii cei mai
revendicaţi de transumanişti regăsim pe Francis Bacon care, în eseul utopic Noua Atlantidă
(1627) susţinea crearea unor specii noi, înlocuirea organelor, fapt ce ar duce la prelungirea
considerabilă a existenţei umane. De asemenea, René Descartes considera ameliorarea umană
drept unul dintre rezultatele directe ale abordării sale ştiinţifice, iar Marchizul de Condorcet
specula asupra utilizării ştiinţei medicale pentru extinderea duratei vieţii umane. Secolul XX a
fost marcat din acest punct de vedere de geneticianul J.B.S. Haldane, care considera că urmau
să fie obţinute mari beneficii din aplicaţii ale geneticii şi altor ştiinţe avansate în biologia
umană.
Astfel, putem considera că transumanismul are drept obiectiv crearea unor fiinţe
umane superioare din punct de vedere biologic şi tehnic. Drept urmare, postumanul nu va mai
fi uman. Aşadar, genetica, nanotehnologia, clonarea, cibernetica şi tehnologia computerizată
sunt părţi ale viziunii transumaniste. Ca urmare a acestor considerente, transumaniştii nu mai
cred că partea noastră biologică este o predestinare, ci mai degrabă ceva ce poate fi depăşit,
pentru că nu există, cred ei, nicio lege naturală, ci doar flexibilitate umană şi libertate
morfologică (asupra acestui termen se va reveni). Astfel, de aduce în discuţie cibernetica,
clonarea terapeutică, perfecţionarea genetică ori prelungirea duratei vieţii.
Una dintre cele mai cunoscute critici la adresa transumanismului îi aparţine lui Francis
Fukuyama, care în volumul Viitorul nostru postuman. Consecinţele revoluţiei biotehnologice
(2004) a lansat un semnal de alarmă cu privire la dezvoltarea biotehnologiilor.
De asemenea, autorul consideră două volume a fi definitorii în privinţa caracterului
vizionar înregistrat: 1984 ce îi aparţine lui George Orwell (1949) şi Minunata lume nouă a lui
Aldous Huxley (apărută în 1932). Astfel, aceste volume au adus, din perspectiva lui
Fukuyama, cele două mari revoluţii tehnologice: în romanul lui Orwell regăsim tehnologia
informaţiei, iar cel al lui Huxley revoluţia biotehnologiei. Cu privire la romanul lui Huxley,
forma de manipulare, ˮrăulˮ nu mai este atât de evident, fiindcă nimeni nu mai este rănit, toţi
primind ceea ce îşi doresc. Însă, acei ˮoameniˮ au încetat să mai fie fiinţe omeneşti, nu mai
deţin acele caracteristici care să le confere demnitatea umană, acea lume utopică devenind
nenaturală deoarece a fost modificată natura umană. În continuare, Huxley susţine că una din
sursele definitorii asupra a ceea ce semnifică o fiinţă umană este religia, raportarea la
divinitate – în lumea utopică prezentată în roman religia fiind abolită, considerându-se că a
utiliza biotehnologia pentru ˮîmbunătăţireaˮ caracteristicilor fizice umane este o încălcare a
voinţei divine.
Însă, tema centrală a volumului, la care aderă şi Fukuyama, este aceea că cea mai
semnificativă ameninţare pe care o reprezintă biotehnologia contemporană (cu referire directă
la transumanism) este potenţialitatea de a modifica natura umană şi, prin aceasta, de a ne
transpune într-o etapă ˮpostumanăˮ a istoriei.
Soluţia oferită de autor este una a intervenţiei statului, a controlului acestuia asupra
biotehnologiei, a constituirii unor organisme internaţionale care să controleze ˮprogresulˮ
înregistrat în aceste domenii.
Desigur, dincolo de viziunea opozantă a lui Fukuyama cu privire la transumanism, şi
anume ˮcea mai periculoasă idee din lumeˮ (pe care o regăsim într-un eseu din 2004, intitulat
The world's most dangerous ideas: transhumanism), printre controversele, criticile legate de
această mişcare le întâlnim şi pe cele de ordin etic, aducându-se două tipuri de critici cu
privire la aceste ˮîmbunătăţiri permanenteˮ: în primul rând se afirmă că nu sunt naturale,
adică se opun sau modifică natura noastră constitutivă; precum şi faptul că implică oamenii în
activităţi care ar trebui să fie domeniul exclusiv al divinităţii ( latură cu un pronunţat caracter
teologic).
Pe de altă parte, adepţii transumanismului resping prima critică prin prisma faptului că
utilizarea tehnologiei este considerată, la scară largă, drept un fapt benefic – toate tehnologiile
fiind nenaturale. Cu referire la a doua critică prezentată, majoritatea adepţilor
transumanismului sau postumanismului sunt agnostici sau atei, criticile pe această filieră fiind
irelevante pentru aceştia.
Regăsim, de asemenea, în favoarea transumanismului argumentul inevitabilităţii
(Freeman Dyson) potrivit căruia perfecţionarea fiinţelor umane va veni pe o cale sau alta,
tehnologia modificării naturii umane în sensul ˮîmbunătăţiriiˮ nu poate fi suprimată, fiind
considerată ca o eliberare de constrângerile trecutului, libertatea de a alege neputând fi, din
această perspectivă, permanent negată.
Revenind la un alt concept, şi anume cel de libertate morfologică, trebuie precizat că
şi acesta este adus ca argument în favoarea transumanismului, prin prisma faptului că acest
concept semnifică libertatea omului de a-şi determina singur ˮnaturaˮ biologică.
 Observăm, astfel, faptul că se înregistrează o confruntare între adepţii trans- şi
postumanismului respectiv susţinătorii reglementărilor bioeticii, demnă de luat în calcul fiind
şi poziţia critică adoptată de către teişti. O abordare maniheistă cu privire la această dispută
este imposibil de oferit, dat fiind faptul că problematica avută în vedere este una extrem de
complexă.
Totuşi, această viziune utopică a transumanismului cu privire la o viitoare epocă
perfectă, lipsită de suferinţa provocată de finitudinea noastră corporală ar trebui privită cu o
pronunţată notă de pesimism, scepticism, dat fiind faptul că ne-am confruntat, în secolul XX,
cu proiecte politice cu un caracter mesianic, univeralist-utopic (comunismul) ce şi-au dovedit
caracterul nihilist.