Curs de Psihologie socială

Cursul 1

SCURTĂ ISTORIE A PSIHOLOGIEI SOCIALE

1. Avantajele perspectivei genetice

Unul din motivele importante pentru care merită studiată istoria unei discipline
este acela că, îndeobşte, ea îi conturează identitatea mai exact decât o fac definiţiile. De
pildă, în mod tradiţional, în graniţele psihologiei sociale există o psihologie socială
psihologică, dominantă şi o psihologie socială sociologică. Membrii celor două grupuri
ţin cursuri de psihologie socială radical diferite, fac parte din catedre universitare diferite
(în general, psihologii sociali de orientare sociologică sunt membri ai departamentelor de
sociologie), citesc şi publică în reviste diferite. Psihologii sociali de orientare psihologică
se interesează în mod preponderent de structurile şi procesele cognitive ale indivizilor, în
vreme ce “sociologii” cercetează funcţiile indivizilor în contextul structurilor sociale.
Întrucât această diviziune durează de câteva generaţii, membrii celor două tabere au
versiuni diferite asupra istoriei psihologiei sociale. Pentru psihologii sociali de origine
psihologică, importanţi sunt Floyd Allport, Lewin, Festinger, Schachter, Asch, Donald T.
Campbell. Ceilalţi îi venerează pe Mead, Goffman, French, Homans şi Bales. Aşadar,
istoriile diferite oferă şi menţin identităţ diferite.
Istoria disciplinei nu trebuie pusă în slujba perpetuării vreunui curent de cercetare.
Ea nu este utilă decât atunci când pune în evidenţă discontinuităţile, eşecurile, şi nu numai
progresul şi continuitatea.

2. Preistoria psihologiei sociale

Dacă istoria propriu-zisă a psihologiei sociale începe în mod oficial în 1908,
preistoria acestei discipline acoperă un interval mult mai extins. Originile gândirii psiho-
sociale pot fi găsite în opera lui Platon (427 - 347 î.C.) şi Aristotel (384 - 322 î.C.) sau
chiar în gândirea pre-socratică (secolul al VII-lea î.C.). Opţiunea cu privire la
începuturile psihologiei sociale depinde însă, de multe ori, de concepţia cercetătorului
asupra individului şi asupra socialului.
Platon a pus accentul pe primatul statului în faţa individului. Acesta din urmă,
spre a deveni realmente o fiinţă socială, trebuie educat sub supravegherea autorităţilor.
Curs de Psihologie socială
Cursul 1
Pentru Aristotel, natura umană este socială prin ea însăşi (el numeşte omul “zoon
politikon”) şi pe temelia aceasta se clădesc relaţiile interpersonale, familia, comunitatea şi
statul. Ideile celor doi filosofi antici au dat naştere la două tradiţii de gândire: pe de o
parte o gândire de esenţă socială, în care se evidenţiază aportul structurilor sociale în ceea
ce priveşte experienţa individuală şi conduita şi pe de altă parte, o gândire de orientare
individualistă, în care rolul proceselor individuale este preponderent: socialul emerge, de
fapt, din acestea.
În istoria gândirii sociale, concepţia asupra primatului socialului a luat multe
forme. Pentru Hegel (1770 - 1832), filosoful idealist german, statul nu este numai forma
supremă de societate, ci încoronarea spiritului social obiectiv, la care spiritele individuale
sunt participante active. Din opera lui Hegel au derivat concepţiile psiho-sociale despre
spiritul de grup (group mind).
Istoria ştiinţelor sociale a fost influenţată în mod hotărâtor de Auguste Comte
(1798 - 1857). Filosoful francez a propus termenul de sociologie şi tot el este socotit
părintele pozitivismului. Pentru Comte, pozitivismul este un sistem filosofic ce implică
un model al progresului cunoaşterii umane de la un stadiu teologic, trecând printr-un
stadiu metafizic, spre un stadiu ştiinţific. În ultimul stadiu, fenomenele sunt considerate
reale şi certe, iar cunoaşterea este descrierea acestor fenomene, a ordinii lor temporale şi
spaţiale în termeni de constante şi variaţii. Sociologia era socotită ştiinţa supremă, ce ar
compara culturile din punctul de vedere al stadiului evoluţiei lor sociale. Totuşi,
întemeietorul de drept al sociologiei ştiinţifice este Emile Durkheim (1858 - 1917). El
considera că faptele sociale sunt exterioare faţă de conştiinţa individuală. De aceea,
“reprezentările colective” dezvoltate de o societate dată au o existenţă independentă.
Deşi ele pot emerge din asocierea şi interacţiunea indivizilor, proprietățile lor sunt diferite
de cele ale reprezentărilor individuale. Relativa independenţă a socialului în raport cu
individualul l-a făcut pe Durkheim să pledeze în favoarea unei “psihologii colective”,
deşi la începutul secolului multe concepţii din psihologia socială erau inspirate de
psihologia individualistă. Numai în anii ‘60 Moscovici a reluat şi a actualizat ideile lui
Durkheim.
Curs de Psihologie socială
Cursul 1
3. Tranziţia la psihologia socială modernă
Concepţiile înfăţişate pînă acum nu sunt propriu-zis psiho-sociale, deşi unele au o
legătură strânsă cu maniera contemporană de a teoretiza. La sfârșitul veacului al XIX-lea
apar în Europa două curente de gândire ce sunt mai apropiate de psihologia socială
ştiinţifică decât oricare din concepţiile anterioare: psihologia popoarelor
(Völkerpsychologie) şi psihologia mulţimilor. Ele sunt reprezentative pentru perioada de
tranziţie de la filosofia socială la psihologia socială experimentală. Ambele sunt socio-
centrate, iar ca metodă folosesc un amestec curios de observaţie şi interpretare. În plus,
ambele sunt astăzi reconsiderate şi recuperate.
Reprezentanţii cei mai de seamă ai Völkerpsychologie au fost Moritz Lazarus
(1824 - 1903), Hermannn Steinthal (1823 - 1899) şi Wilhelm Wundt (1832 - 1920).
Völkerpsychologie a fost un studiu istoric comparativ al produselor obiective ale
interacţiunii sociale, ca limbajul, miturile, obiceiurile. Ea a fost instituţionalizată în 1860
într-o revistă, Zeitschrift fur Völkerpsychologie und Sprachwissenschaft, întemeiată de
Lazarus şi Steinthal. Pentru Wundt, psihologia popoarelor reprezintă complementul
psihologiei experimentale individuale. Ea are sarcina de a analiza natura relaţiei individ -
comunitate invocând date culturale la care psihologia experimentală nu are acces.
Ideea spiritului de grup (group mind) a inspirat în bună măsură psihologia
mulţimilor dezvoltată de Gustave Le Bon (1841 - 1931), deşi există şi alte surse ale
acestui curent de gândire (de exemplu, doctrina sugestiei, ideile despre contagiunea
mentală, precum şi criminologia celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea). Le Bon
a susţinut în 1896 că mulţimile se comportă agresiv pentru că în condiţii de mulţime
comportamentul indivizilor este controlat de spiritul de grup. Mai târziu, psihologul
englez W. McDougall, considerat unul din întemeietorii psihologiei sociale va publica şi
el o carte asupra comportamentului colectiv, în care va favoriza aceeaşi explicaţie bazată
pe spiritul de grup.

4. Psihologia socială modernă

Termenul de psihologie socială a fost folosit în 1864 de italianul Carlo Cattaneo şi
în 1871 de germanul Lindner. Ultimul îşi propunea să-l folosească pentru analiza
individului în societate: psihologia socială era o psihologie a societăţii. Termenul e de
Curs de Psihologie socială
Cursul 1
găsit şi în scrierile lui Gabriel Tarde după 1895. Americanul Baldwin se apropie mult de
domeniul psihologiei sociale într-o carte din 1897 închinată studiului dezvoltării morale
şi sociale a copilului, iar italianul Paolo Orano publică în 1901 la Bari un volum intitulat
“Psicologia sociale”.
Totuşi, textele reţinute de istoriografia oficială drept texte fondatoare sunt
redactate în limba engleză: psihologul englez William McDougall, emigrat mai târziu în
Statele Unite şi sociologul american Edward Ross publică în 1908 cărţi ce au în titlu
termenul de psihologie socială. Capitolele volumului lui McDougall, de pildă, tratează
despre instincte, emoţii, sentimente, comportament moral, voinţă, credinţe religioase şi
despre structura caracterului.
În privinţa primului experiment de psihologie socială, majoritatea istoricilor
psihologiei sociale sunt de acord că el a fost efectuat de Norman Triplett în 1898 la
Universitatea din Indiana. Triplett n-a fost un psiholog social, dar privite retrospectiv
experimentele sale pot fi considerate experimente de psihologie socială. Observând că
cicliştii aleargă mai repede în grup decît singuri, el a creat grupuri experimentale de copii
şi le-a cerut să mânuiască mulinete alături de alţii care făceau acelaşi lucru ori singuri. În
perioada 1890-1910, 31 de univerităţi americane şi-au întemeiat laboratoare de psihologie
experimentală. În 1924, Floyd Allport a publicat un tratat de psihologie socială bazat în
principal pe studii experimentale. În 1931, Murphy şi Mrphy publică un manual intitulat
Experimental social psychology. Sub impactul behaviorismului, psihologia socială
alesese drumul experimentării.
Înainte de 1950, trebuie consemnate două progrese importante: dezvoltarea
scalelor de atitudini (Bogardus, în 1925; Thurstone, 1928; Likert, 1932) şi cercetările în
domeniul structurii şi funcţiilor grupului social iniţiate de Kurt Lewin. Unul din
experimentele celebre ale perioadei, realizat de Lewin, Lippitt şi White în 1939 trata
despre efectul stilului de leadership asupra comportamentului de grup. Tratatul editat de
Murchison în 1935 este considerat ultimul text elaborat în tradiţia psihologiei sociale
speculative. Alte manuale influente sunt acum cele ale lui La Piere şi Farnsworth din
1936, Klineberg din 1940 şi Cretch şi Crutchfield din 1948. În 1954 apare cea mai
importantă carte de psihologie socială, tratatul editat de Gardner Lindzey. Acesta va
cunoaşte o a doua ediţie în 1968 şi o a treia ediţie în 1985, alcătuindu-se ca o sinteză a
Curs de Psihologie socială
Cursul 1
evoluţiei disciplinei şi contribuind decisiv la consolidarea paradigmei de cercetare din
psihologia socială. În prezent, un grup de psihologi sociali americani pregătesc ediţia a
IV-a a tratatului.
Istoria psihologiei sociale poate fi trasată nu numai din perspectiva apariţiei şi
conţinutului principalelor manuale, dar şi din perspectiva marilor programe de cercetare
sau a experimentelor celebre. În privinţa ultimelor, trebuie precizat că există în psihologia
socială studii experimentale care au avut o influenţă covârșitoare nu numai asupra
disciplinei, dar şi asupra altor ştiinţe. Iată câteva: experimentele lui Sherif asupra formării
normelor de grup din 1935, experimentele lui Asch asupra conformismului din 1951,
experimentele lui Sherif asupra competiţiei între grupuri din 1953, experimentul lui
Festinger şi Carlsmith asupra disonanţei cognitive din 1959, experimentele lui Milgram
asupra obedienţei din 1963, experimentele lui Latane şi Darley asupra comportamentului
de ajutorare în cazuri de urgenţă din 1968.
Cât despre marile programe de cercetare, ele au căutat, în general, să impună
direcţii de cercetare, marcând decisiv istoria disciplinei. Lewin a iniţiat un program foarte
vast în domeniul dinamicii grupurilor, continuat, după dispariţia sa în 1947, de unii din
studenţii săi. Merită, de asemenea, menţionate studiile complexe asupra personalităţii
autoritare realizate de Adorno şi colegi săi (rezultatele au fost publicate în 1950), precum
şi programul de cercetare a schimbării de atitudine, desfăşurat la Universitatea Yale sub
direcţia lui Carl Hovland în deceniul al VI-lea.
După 1965, psihologia socială şi-a afirmat treptat vocaţia sa cognitivistă. Perioada
este dominată de teoria atribuirii, propusă de Fritz Heider în 1958, teorie care se află la
originea extrem de multor studii de psihologie socială. Aproximativ din 1980, abordarea
favorită a psihologilor sociali o reprezintă cogniţia socială. Aceasta a apărut ca urmare a
recuperării vechilor idei ale lui Fritz Heider şi Solomon Asch asupra percepţiei persoanei
şi a transferului unor metode şi concepte ale psihologiei cognitive în psihologia socială.
Cogniţia socială nu reprezintă un domeniu al psihologiei sociale, ci o manieră de
abordare specifică, foarte adecvată în domenii ca percepţia persoanei, eul, stereotipurile,
luarea deciziei, schimbarea de atitudine.
Curs de Psihologie socială
Cursul 1
5. Psihologia socială europeană
Fără îndoială, psihologia socială este, în bună măsură, o ştiinţă americană. Totuşi,
cercetătorii europeni au contribuit la dezvoltarea ei nu numai în perioada de început, cu
Lewin sau Heider, dar aportul lor poate fi stabilit pentru fiecare etapă de evoluţie a
disciplinei. Înainte de cel de-al doilea război mondial, contribuţii notabile au avut englezul
Bartlett în domeniul memoriei, Jean Piaget în domeniul comportamentului moral infantil şi
germanul Moede care, în anii ‘20, a dezvoltat o psihologie experimentală a grupului.
După război, eforturile psihologilor sociali europeni s-au concentrat spre
instituţionalizarea psihologiei sociale. Treptat ei au impus-o ca disciplină în toate
universităţile. În 1966 s-a fondat European Association of Experimental Social
Psychology (EAESP), care a devenit nucleul comunităţii ştiinţifice europene în domeniu,
iar în 1971 a apărut primul număr al European Journal of Social Psychology.
În plan teoretic, psihologia socială europeană a fost multă vreme dominată de cea
americană. Nevoia de independenţă i-a condus pe europeni la teme şi abordări specifice.
Astfel, Henri Tajfel de la Universitatea din Bristol a iniţiat un vast program de cercetare
asupra relaţiilor intergrupuri, ajungând să propună teoria identităţii sociale, una din cele
mai fertile teorii din psihologia socială contemporană. În 1961 Serge Moscovici a
publicat o carte ce s-a bucurat de un imens succes, în care a actualizat conceptul de
reprezentare colectivă a lui Durkheim. Un al doilea câmp de cercetare creat de Moscovici,
specific psihologiei europene, este influenţa minoritară, câmp rezultat dintr-o curajoasă
reinterpretare a cercetărilor asupra conformismului efectuate de americani.
Astăzi se poate vorbi din ce în ce mai puţin de diferenţe semnificative între
psihologia socială americană şi psihologia socială europeană. Facilitarea comunicării a
determinat schimburi ştiinţifice intense. Prezenţa profesorilor şi studenţilor americani în
universităţile de pe bătrânul continent şi faptul că europenii publică tot mai frecvent în
marile jurnale americane sunt probe elocvente pentru dispariţia dihotomiei istorice ce a
marcat istoria disciplinei. De altminteri, trebuie menţionat că unele universităţi europene,
cu deosebire cele olandeze, n-au ţinut niciodată seama de tendinţele psihologiei sociale
europene de a se menţine diferită şi independentă şi dimpotrivă, olandezii, care au cea
Curs de Psihologie socială

mai bună reprezentare în EAESP, au lucrat pe temele agreate de americani, izbutind să apară
constant în marile reviste.

6. Marile reviste de psihologie socială

O ştiinţă nu există atât prin cărţile şi manualele universitare pe care le publică cei dedicaţi
scrisului, cât mai cu seamă prin publicaţiile periodice. În psihologia socială, ciclul complet al
unui demers de cercetare implică făurirea ipotezelor, strângerea datelor, analiza lor, redactarea şi
publicarea raportului de cercetare într-o revistă de specialitate. De aceea, marile reviste au o
contribuţie decisivă la evoluţia teoretică şi metodologică a disciplinei.
În perioada clasică, un rol însemnat au jucat Journal of Abnormal and Social Psychology,
apărut încă de la începutul secolului şi Journal of Personality, publicat de Duke University de la
sfârșitul secolului trecut.
După 1960, numărul mare de cercetători precum şi fondurile mărite disponibile pentru
cercetare au impus o diversificare a publicaţiilor. În 1965, Journal of Abnormal and Social
Psychology se divide: se nasc acum două reviste, una închinată psihologiei patologice, cealaltă
psihologiei sociale. Aceasta din urmă, intitulată Journal of Personality and Social Psychology
(JPSP) reprezintă astăzi cea mai prestigioasă publicaţie periodică de psihologie socială. În
prezent, JPSP are apariţii lunare. Tot din 1965 apare Journal of Experimental Social Psychology.
Alte reviste importante sunt Journal of Applied Social Psychology (anul primei apariţii, 1971),
Personality and Social Psychology Bulletin (1975) şi Social Cognition (1982). În Europa, se
bucură de multă apreciere European Journal of Social Psychology, pe care l-am menţionat deja,
precum şi British Journal of Social Psychology, desprins în 1980 din mai vechiul British Journal of
Clinical and Social Psychology.

7
Curs de Psihologie socială

STATUTUL ŞTIINŢIFIC AL PSIHOLOGIEI SOCIALE

1. Criza şi chestiunile epistemologice

Psihologia socială modernă este caracterizată de opţiunea pentru metoda experimentală.
Totuşi, credinţa în eficienţa şi întemeierea experimentului a fost deseori zdruncinată. Sfârşitul
deceniului al 7-lea şi începutul deceniului al 8-lea reprezintă o perioadă de criză în istoria
psihologiei sociale în care a fost pusă la îndoială moştenirea experimentală. Un cunoscut analist
al acestui fenomen scria în 1975: “În ultimii 10 ani, mulţi psihologi sociali şi-au pierdut
entuziasmul şi convingerea că disciplina lor se va dezvolta în viitor”.
Receptarea intensă a momentului de criză este vizibilă în revistele de psihologie socială
din această perioadă. Multe din ele au găzduit polemici aprinse între cei ce susţineau că
cercetările pot continua în maniera în care fuseseră efectuate şi cei care propuneau schimbări mai
mult sau mai puţin radicale. Criza a avut trei aspecte.
1. Problema etică. Sunt practicile de cercetare etice? Protejează ele subiecţii? Este nevoie
de metodologii alternative, mai pure din punct de vedere etic?
2. Problema limitelor experimentului de laborator. Aceasta a constituit, de fapt, nucleul
crizei. În această perioadă s-a dezbătut mult rolul subiectului în experiment, bias-urile pe care le
introduce el, precum şi rolul experimentatorului.
3. Problema presupoziţiilor fundamentale ale domeniului, care este o problemă de
filosofie a ştiinţei. Ea a fost formulată astfel: în ce sens poate fi considerată psihologia socială o
disciplină ştiinţifică? Criticile metateoretice se refereau la eşecul psihologiei sociale de a trata
contextele politice, ideologice şi istorice ale comportamentului social. Potrivit celor ce reproşau
aceste lipsuri comunităţii de psihologie socială (între ei: Kenneth Gergen, Henri Tajfel, Serge
Moscovici, William McGuire), acest vid socio-istoric apăruse datorită unei concepţii pozitiviste
asupra ştiinţei, în care faptele şi adevărurile erau văzute ca abstracte, generale şi transistorice.
O obiecţie importantă legată de acest ultim aspect al crizei era aceea că psihologia socială
eşuase în a produce cunoştinţe relevante şi utile din punct de vedere social.
Un rol extrem de important în disputele din această perioadă privind statutul ştiinţific al
psihologiei sociale l-a avut articolul lui Kenneth Gergen din 1973 intitulat Social psychology as
history.

2. Legi transistorice şi procese invariante

În textul din 1973, principalul obiectiv al lui Gergen este de a demonstra că în psihologia

8
Curs de Psihologie socială

socială, cercetarea are o esenţă istorică. El identifică psihologia socială cu istoria, negând
posibilitatea unor explicaţii care să permită predicţii. Gergen vorbeşte de perisabilitatea istorică a
cunoştinţelor psiho-sociale, înţelegând prin ea faptul că psihologii sociali trebuie să se
mulţumească să cerceteze evenimentele prezente, întrucât predicţia şi stabilirea unor legi
ştiinţifice ale comportamentului social nu sunt posibile.
Întreaga concepţie a lui Gergen în această privinţă are la bază ideea că faptele studiate de
psihologia socială sunt nerepetabile şi fluctuează semnificativ în timp. Întrucât faptele nu sunt
stabile, cunoaşterea ştiinţifică nu se poate acumula ca în alte ştiinţe: o astfel de cunoaştere nu
depăşeşte un anumit moment, ea este specifică.
Legile comportamentului social sunt imposibil de stabilit. Nu se pot postula legi de tipul:
în orice situaţie în care există frustrare, individul se va manifesta agresiv. Sau: de fiecare dată
când două cogniţii se contrazic, individul va încerca să înlăture disonanţa. Dacă instabilitatea
faptelor compromite posibilitatea legilor sociale transistorice, atunci psihologia socială nu poate
presupune regularitatea de care este nevoie pentru confirmarea inductivă.
Manis l-a contrazis pe Gergen într-un articol din 1976, arătând că nu trebuie să căutăm
regularităţi ce se manifestă în comportamentul oamenilor în diferite situaţii. Mai curând,
regularitatea poate fi inferată din existenţa unor procese psihologice subiacente, care operează
manifestându-se în diferite forme de comportament în circumstanţe diverse. Potrivit acestui autor,
procesele care controlează comportamentul social pot fi relativ stabile, deşi ele operează într-o
varietate nesfârşită de conţinuturi sociale. Astfel de procese invariante nu sunt observabile, dar
cercetările empirice îşi pot propune studierea consecinţelor lor observabile.

3. Diferenţa dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale

Criza din psihologia socială a atras atenţia asupra deosebirilor dintre psihologia socială, o
ştiinţă socială prin excelenţă, şi ştiinţele naturale. Gergen compară absenţa legilor transistorice
din psihologia socială cu fenomenele stabile din ştiinţele naturale. Dar el depăşeşte această

9
Curs de Psihologie socială

chestiune a regularităţii, identificând alte două diferenţe fundamentale între ştiinţele sociale şi
cele naturale: diferenţa în ceea ce priveşte obiectul de studiu (între fiinţele umane şi lucrurile
fizice) şi diferenţa privind consecinţele cercetării în cele două grupuri de ştiinţe (între efectele ce
rezultă din compararea concluziilor studiilor asupra comportamentului uman şi efectele ce rezultă
din raportarea concluziilor studiilor asupra obiectelor fizice).

4. Omul ca obiect de studiu

În ce fel diferă oamenii ca obiecte de studiu de lucruri? Potrivit lui Gergen, preconcepţiile
observatorului din ştiinţele sociale marchează mult mai apăsat rezultatele cercetării decât cele ale
observatorului din ştiinţele naturale. De aceea, consensul între cercetătorii din ştiinţele naturale
nu pune probleme, în vreme ce în ştiinţele sociale consensul e mult mai dificil de obţinut.
Fenomenele ce prezintă interes pentru ştiinţele sociale nu sunt aspecte fizice ale
comportamentului (de exemplu, descrierea poziţiei braţului cuiva), ci sensurile sociale ataşate
comportamentului (de exemplu, faptul că cineva a ridicat braţul ca să lovească pe altul).
Obiectele fizice au calităţi ce reflectă constrângerile legilor naturale, calităţi pe seama
cărora se poate prezice ce se va întîmpla cu ele în anumite condiţii. Evident, dintr-un anume
punct de vedere, şi oamenii sunt obiecte fizice (organisme) şi Gergen admite că studiul proceselor
fiziologice în psihologia experimentală se apropie de ştiinţele naturale. Dar el consideră
caracteristicile biologice ale organismului uman ca având o contribuţie minoră în determinarea
interacţiunii sociale. Comportamentul oamenilor depinde mai curând de dispoziţiile achiziţionate,
ce se modifică substanţial în timp.
La acest ultim punct de vedere, Gergen mai adaugă un argument: el remarcă existenţa
unor valori umane care împiedică constituirea unor generalizări empirice identice celor din
ştiinţele naturale. Printre acestea, sunt menţionate dorinţa de libertate, dorinţa de unicitate,
valorizarea imprevizibilităţii.

5. Feedback-ul către obiectele de studiu

Ideea bias-ului introdus în cercetările sociale de feedback-ul furnizat subiecţilor are un
rol important în argumentarea lui Gergen. El nu numai că-şi exprimă convingerea că obiectul de
studiu din ştiinţele sociale este calitativ diferit de cel din ştiinţele naturale, dar arată că în procesul
de transmitere a informaţiilor şi concluziilor reieşite din studii, cercetătorii din ştiinţele sociale

10
Curs de Psihologie socială

alterează fenomenele pe care le studiază într-o manieră ce n-are corespondent în ştiinţele

naturale.
Deşi esenţială, remarca lui Gergen este extrem de simplă: oamenii pot afla despre
concluziile cercetărilor din ştiinţele sociale şi pot fi influenţaţi de ele, în vreme ce obiectele fizice
rămân nepăsătoare la discursul ştiinţelor naturale despre ele. Cercetătorii din ştiinţele sociale au
chiar datoria să comunice rezultatele demersurilor lor empirice: societatea şi cercetarea socială
alcătuiesc un circuit închis, în care feedback-ul cercetărilor este esenţial pentru evoluţia socială.
Gergen a reliefat efectele de luminare ce apar în stadiul de predicţie. Acestea se referă la
orice modificare în comportamentul social apărută ca urmare a difuzării cunoştinţelor din ştiinţele
sociale. Odată ce indivizii află despre o secvenţă stimul-răspuns, ei pot fi influenţaţi de aceste
expectanţe comunicate de textele ştiinţifice sau de cele de popularizare şi pot să confirme
predicţia (fenomenul de auto-îndeplinire a profeţiilor).
Mai grav încă, având în vedere dorinţa oamenilor de autonomie, unicitate,
imprevizibilitate, efectele de luminare se pot manifesta într-o direcţie opusă – predicţiile din
ştiinţele sociale pot influenţa indivizii în aşa fel încât aceştia să încerce să infirme aceste predicţii.
Din punctul de vedere al acestor efecte, psihologia socială nu poate fi obiectivă şi liberă
de influenţele valorilor sociale. Potrivit lui Gergen, efectele de luminare modelează valorile
sociale în mod direct iar metodele menite să introducă obiectivitatea sunt sortite eşecului.
Teoreticienii sociali au opţiuni ideologice, favorizând anumite forme de activitate socială,
anumite clase sociale şi anumite valori.

6. Controverse actuale
În privinţa instabilităţii fenomenelor sociale, unul din argumentele lui cele mai
importante, Gergen s-a străduit să demonstreze existenţa schimbării sociale, precum şi
imposibilitatea replicării unor efecte puse în evidenţă de cercetările de psihologie socială – de
exemplu, sleeper effect.
Barry Schlenker, unul din psihologii sociali experimentalişti care au purtat o îndelungată
polemică cu Gergen, s-a opus acestei argumentări, arătând că există simlarităţi ori regularităţi
transculturale. Schelenker citează, de exemplu, fenomenul de facilitare socială pentru a ilustra
ideea că psihologia socială a dezvoltat generalizări universale şi transistorice.

11
Curs de Psihologie socială

În privinţa studierii fenomenelor sociale, poziţia lui Gergen este fermă: ştiinţele
socio- comportamentale sunt în mod esenţial non-empirice, în sensul că teoriile lor nu pot
fi construite, susţinute ori falsificate prin observaţie. Observaţiile cercetătorilor din ştiinţele
sociale sunt influenţate de înţelesul pe care îl atribuie fenomenelor, iar înţelesul este în
funcţie de consensul social.
În privinţa metodelor de conceptualizare, Schlenker a depus multe eforturi pentru a
preîntâmpina obiecţiile lui Gergen, susţinând că activitatea de conceptualizare se
desfăşoară în ştiinţele sociale la fel ca în cele naturale. El a arătat, în ciuda argumentelor
lui Gergen, că presupoziţiile teoretice în cele două grupuri de ştiinţe sunt identice:
abstracte şi condiţionale (au forma clasică dacă… atunci). Pe de altă parte, Schlenker a
sugerat, în ceea ce priveşte conceptualizarea, că sistemele fizice şi cele sociale la care se
plică presupoziţiile teoretice în cele două ştiinţe au o natură identică. În ştiinţele sociale, ca
şi în cele naturale, ele sunt deschise (influenţa exterioară) şi numai prin procedurile de
laborator se pot aproxima condiţii ideale creând artificial sisteme relativ izolate.
În privinţa predictibilităţii, Schelenker a atras atenţia că nici ştiinţele naturale nu
pot face întotdeauna predicţii absolut exacte: de exemplu, în ciuda preciziei pe care o
dovedeşte fizica în studiul obiectelor aflate sub acţiunea forţei de atracţie a pământului, ea
nu poate să indice cu precizie ce frunze vor cădea pe gazonul din faţa casei cuiva în
condiţiile unui vânt de 47 de km/h. La fel, ştiinţele naturii nu pot face predicţii exacte cu
privire la cutremure.
*

12