Etape în evoluția

Psihologiei Sociale
Încercările de periodizare ale Psihologiei Sociale existente în literatura de
specialitate au fostelaborate de către diverşi autori pornind de la propriul mod de
raportare la acest domeniu de studiu.Ca atare, se poate observa o relativă
eterogenitate în definirea etapelor esențiale de evoluție aacestei ştiințe.

Eterogenitatea în delimitarea etapelor de evoluție provine - cel puțin parțial – şi din

termenul preferat pentru a descrie cel mai adecvat domeniul acestei ştiințe.

Unii autori preferă termenul de„psihologie socială”, în vreme ce alții pe cel de

„psihosociologie”, existând argumente solide pentru fiecare punct de vedere.

Cu referire la literatura disponibilă în limba română, am ales pentru prezentare

periodizarea prezentată în cadrul manualului de psihologie socială la care au
contribuit specialişti din toatecentrele universitare majore în care este studiată
disciplina (Neculau, 2003, 28-41).

Septimiu Chelcea şi Ştefan Boncu, autorii acestei periodizări a evoluției

Psihologiei Sociale„recunoscând caracterul oarecum artificial al oricărei
periodizări a evoluției în orice domeniu decunoaştere şi riscul de a judeca
dezvoltarea unei ştiințe prin prisma unor informații totdeaunalimitate” (Chelcea şi
Boncu, 2003,28) delimitează următoarele etape:.

1.Preistoria (sec.VI î.H. – sec. al XIX-lea)

În această perioadă se încadrează contribuțiile diferiților filosofi şi adepți ai

metodeispeculative de abordare a fenomenelor psihosociale. „Elemente de
psihologie socială pot fi uşor detectate în gândirea socială a marilor filosofi.
Întrucât astfel de intuiții despre natura socială aomului nu sunt sistematizate şi
sunt foarte departe de maniera actuală de conceptualizare, recuperarea lor
reprezintă în bună măsură un travaliu de interpretare”.

Aceste intuiții sunt întâlnite indiferent de tradiția filosofică urmată şi de contextul

cultural.Totuşi, filosofia europeană este cea care a conturat mai pregnat ideea
primatului socialului asupraindividualului: „Prin intermediul legilor, statul reglează
interacțiunile dintre indivizi, urmărind pacea şi progresul” .

Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) -afirma că statul nu este doar forma
supremă desocietate, ci şi încoronarea spiritului social obiectiv, în cadrul căruia
spiritele individuale sunt participante active;
-Auguste Compte (1798-1857) -intuina necesitatea unei ştiințe a individului în
societate subforma unei „morale pozitive” care să studieze fenomenele morale sau
individuale;-

-Wilhelm Wundt (1832-1920)- fondatorul primului laborator de psihologie

experimentalăconsidera că psihologia socială trebuie să studieze „sufletul
colectiv”, care este tot atât de realca şi sufletul individual ( definit ca „totalitate a
trăirilor interioare”).

2.Fondatorii (1880-1934)
- Gabriel Tarde (1843-1904) considera imitația ca fiind elementul esențial al vieții
sociale
- Gustave Le Bon (1841-1931) preia ideea imitației prin contagiune de la Tarde şi
îi conferă ovaloare negativă, punând-o la baza modificării comportamentelor
indivizilor în cadrul mulțimilor

Începuturile psihologiei sociale ca ştiință sunt legate de aplicarea metodei

experimentului înstudierea fenomenelor psihosociale:

-Agronomul francez Max Ringelmann a încercat în anii 1880 să măsoare

performanța individuală şi în grup în ceea ce priveşte sarcini simple (de exemplu,
forța cu care este trasă ofrânghie), descoperind fenomenul de „frânare socială”
(„social loafing”): „Diminuarea performanțelor individuale în grup din cauza
tendinței subiecților de a se sustrage efortuluicolectiv în cazul sarcinilor comune,
cu precădere când contribuția individuală este greu de evaluat”

O serie de autori îi atribuie psihologului american Norman Triplett meritul de a fi

primul dintrefondatorii psihologiei sociale, deoarece a condus o serie de
experimente în 1897 şi a propus unmodel teoretic explicativ pentru fenomenul
opus „frânării sociale” şi anume „facilitarea socială”:

- „Creşterea performanței individuale datorită realizării unei activități în prezența

altor personae,,

.- Prima utilizare a termenului de psihologie socială îi aparține lui Carlo Cattaneo

(1864), careconsidera conflictul ca un concept fundamental al noii discipline;

- Floyd Allport (1890-1978) a realizat o serie de cercetări (mai ales în ceea ce

priveşte facilitareasocială) şi a publicat un manual de psihologie socială (în 1924)
bazat pe cercetări experimentale

- Cercetările din deceniul al treilea al secolului XX privind măsurarea atitudinilor

(Louis L.Thurstone, Rensis Likert) şi a studierii opiniei publice (George Gallup)
sunt considerate ca facând parte din perioada fondatorilor psihologiei sociale,
datorită faptului că acestea au pus bazele unor direcții majore de cercetare,
dezvoltate ulterior.

3. Perioada clasică (1935-1960)

- Două experimente importante marchează începutul acestei etape: cel realizat de

Muzafel Sherif (1935) asupra efectului autocinetic („Iluzie optică prin care un
punct luminos fix este perceput cafiind mişcător în condiții de întuneric total”-
Chelcea şi Iluț, 2003,122) şi cel efectuat de KurtLewin şi colaboratorii asupra
climatelor şi stilurilor de conducere;

- Înființarea în anul 1943 a „Research Center for Group Dynamics” sub conducerea
lui Kurt Lewin(1890-1947) a jucat un rol major în perioada clasică:

- Leon Festinger (1919-1989) prin două teorii principale ale sale, teoria comparării
sociale (1954)şi cea a disonanței cognitive (1957) a avut o contribuție marcantă în
istoria psihologiei sociale;

- Solomon Ash (1906-1996) a încercat să impună abordarea gestaltistă în

psihologia socială,văzând societatea ca fiind alcătuită din relații între instituții,
grupuri etc., cu consecințe psihologicela nivel individual. Experimentele cele mai
cunoscute ale lui Ash se referă la conformism şi la percepția socială;

- Carl I. Hovland (1912-1961) a folosit experimentul în cercetarea schimbării

atitudinilor şi aefectelor diferitelor componente ale procesului de persuasiune;

- Harol D. Lasswell a conceptualizat vestita schemă a analizei procesului

comunicării: „Cine şi cespune, ce canal utilizează, cui spune şi cu ce efect?”.Spre
deosebire de celelalte perioade, psihologia socială clasică este aproape în
întregimedezvoltată pe pământ American.

4.Perioada modernă (1961-1989)

Pentru Septimiu Chelcea şi Ştefan Boncu, perioada modernă ar putea fi descrise
prininteracțiunea determinată de două coordonate principale: expansiune şi
tensiune internă
a. Expansiunea psihologiei sociale s-a produs prin inaugurarea de noi domenii
de studiu:

- reprezentările sociale şi influența minoritară (S. Moscovici).

- identitatea personală (E. Erikson);- identitatea socială (H. Tajfel).

 - comportamentul prosocial (B. Latané şi J. Darley);

- atracția interpersonală (E. Berscheid şi E. Walster).

b. Tensiunea internă a luat aspectul unei crize complexe, vizând „trei

aspecte principale:

- un aspectcare ține de distorsiunile (artefactele) introduse de procedurile

experimentale,

- un aspect etic şi unulreferitor la relevanța psihologiei sociale şi la felul în

care au fost construite teoriile ”.

Controversele şi tensiunile din cadrul psihologiei sociale nu au echivalat cu

suspendarea demersurilor de cercetare.

În acest context se dezvoltă în mod special teoriile atribuirii (referitoarela

procesul prin care individul dă un sens comportamentelor celorlalți), cercetările
asupra comportamentului de ajutorare, studiul stereotipurilor etc.

5.Perioada contemporană (după 1990)

Anii 90 ai secolului XX readuc în prim plan ideea legăturii între motivație şi
cogniție şidezvoltă o serie de orientări teoretice apărute anterior. De asemenea, se
înregistrează o puternică revitalizare a psihologiei sociale europene.

O altă caracteristică importantă a perioadei actuale este internaționalizarea

psihologieisociale, multe țări devenind din obiect de studiu al psihologiei sociale
adevărate producătoare decunoaştere psihosociologică, aşa cum este şi cazul
României.
Pentru Nicolae Radu şi colab. sai există „trei începuturi” ale psihologiei
socialeromâneşti:

a. Psihologia socială de tip classic - dezvoltată în spirit european (în special pe

filiație germană şifranceză) cu accent pe macroteorie;

b. Psihologia socială empirică - unde accentul este pus pe cercetarea concretului

social şi mai puțin pe marile curente teoretice europene;

c. Psihologia socială marxistă - abordare care se justifica prin faptul că societatea

socialistăavea probleme psihosociale inconfundabile, de unde necesitatea unei
abordări specifice.

âÎn ceea ce priveşte evoluția psihologiei sociale româneşti, aceasta a urmat cele
cinci etape deevoluție descrise anterior, dar cu unele particularități de dezvoltare.
 TESTUL SOCIOMETRIC - METODE DE CUNOATERE A
COLECTIVULUI DE ELEVI/STUDENI
Asistam in ultimul timp, la o diversificare si perfectionare a metodelor si
procedeelor de investigatie, de colectare si prelucrare a materialului faptic. Mai
mult ca oricand societatea contemporana simte nevoia unei cunoasteri tot mai
profunde a propriilor sale fenomene si mecanisme pentru a putea apoi interveni in
dirijarea lor. Cercetarile sociologice se orienteaza tot mai mult spre microsocial si
mai ales asupra grupului mic. Aceasta se datoreaza in primul rand prin specificul
organizarii activitatilor umane care se concentreaza tot mai mult spre grup (echipa
sportiva, colectiv de munca, clasa de elevi, plutonul etc.) incluzand in acelasi timp
diverse domenii: (sport, industrie, educatie, armata etc.).

Tehnicile si metodele de cunoastere a grupului mic permit nu numai sa surprinda

momentele manifestate la acest nivel ci si sa recomande pe baza celor constatate,
modalitati concrete de actiune in vederea ameliorarii unor manifestari sau deviante,
conducand spre cresterea eficientei activitatii. Latura practic-aplicativa a
psihosociologiei iese astfel cu pregnanta in evidenta. Cercetarile intreprinse asupra
grupului mic au un caracter concret si urmaresc o finalitate (indeosebi cele de
sociometrie asupra carora ne vom apleca in aceasta lucrare) practica, determinata.
Aria de cuprindere a cercetarilor de sociometrie s-a extins continuu asupra celor
mai diverse domenii de activitate umana incluzand activitatea educationala sau
chiar militara. Activitatea instructiv-educativa din scoala militara (licee, scoli de
maistri sau academii) se orienteaza spre diferite forme organizatorice de tipul
grupului cum ar fi clasa de elevi/studenti, grupul de studiu, de munca, plutonul,
echipa sportiva, grupa in cadrul exercitiilor militare etc.

Toate acestea pot fi investigate cu ajutorul metodelor si procedeelor caracteristice

grupului in general. Rezultatele obtinute sunt folosite mai apoi in vederea
perfectionarii, actiunii educationale, instructiv-militare, sau pentru a imbunatatii
relationarea, adaptarea, coeziunea grupului in pregatire. Inainte de a face o paralela
intre grup si colectivul de elevi/studenti dorim sa evidentiem prin ce se
caracterizeaza din punct de vedere psihosocial grupul.
Caracteristicile grupului mic

Cu toate ca grupul ca si calitate sociala a fost si este supus unor multiple

investigari este dificil sa se ajunga la o definitie unanim acceptata a acestuia.
Grupul social (din punct de vedere general) este definit ca fiind "un ansamblu de
persoane caracterizat de o anumita structura si cu o cultura specifica, rezultate din
relatiile si procesele psihosociale dezvoltate in cadrul sau".

Se pot distinge cativa parametri/caracteristici specifici care circumscriu continutul

conceptului de grup mic:
1. Marimea grupului mic este intre 3 (dupa unii autori 2/4) si 35- 40 de membri.
Limita superioara este dependenta si de durata functionarii grupului ca unitate de
sine statatoare.
2. Relatiile dintre membri grupului sunt directe, de tipul "face to face", aceasta
insemnand ca fiecare poate comunica si efectua schimb de informatii cu toti
ceilalti. Prin urmare grupul apare ca un sistem de interactiune sociala, prin care
subiectii isi coordoneaza reciproc intentiile si preocuparile, modelandu-se unii pe
altii.
3. Fiecare grup se caracterizeaza printr-o structura configurationala proprie, care
rezulta din interdependenta statutelor si rolurilor membrilor din care este format.
Astfel tinand cont de continutul si functiile acestor statute si roluri putem distinge
mai multe variante structurale ce se intrepatrund si se completeaza reciproc
(structura de comunicare, structura decizionala si executiva, structura sociometrica
determinata de distributia afinitatilor si atractiilor interpersonale).
4. Coeziunea grupului constituie o rezultanta a concentrarii tuturor fortelor ce
actioneaza asupra indivizilor pentru a se mentine in cadrul grupului. Coeziunea
este considerata ca fiind o conditie indispensabila aparitiei si actiunii unor norme
comune acceptate la nivelul grupului. Grupul actioneaza ca unitate de sine
statatoarea numai in momentul cand a atins un nivel minim de coeziune.
5. Dinamica grupului subliniaza ca grupul se afla intr-o continua miscare si
transformare; intr-un proces neintrerupt de adaptare si acomodare. Se poate vorbi
de o dinamica interna (transformarile structurii interne, a personalitatii membrilor)
si de o dinamica externa (transformarile ce au loc intre grup si calitatea sociala pe
fondul caruia fiinteaza).
6. Grupurile se constituie in vederea realizarii unor scopuri si rezolvarii
unor sarcini. Acestei caracteristici ii este proprie o puternica incarcatura
motivationala, ajungand si directionand activitatea si comportamentul membrilor
grupului.
Toate aceste caracteristici se afla intr-o stransa interdependenta, continutul lor
avand o pondere diferita de la un domeniu la altul.

Analogia dintre grupul mic si colectivul de elevi

Definirea notiunii de colectiv, la majoritatea autorilor, se realizeaza folosind ca gen
proxim notiunile de "totalitate"/"grup", A. S. Makarenko prin studiile sale
desprinde doua coordonate ale unui colectiv de elevi, prezenta scopului si
caracterul sau de organizare social.

In sens logic grupul constituie notiunea generala, iar colectivul notiunea specie.
Din punct de vedere al sferei grupul este o notiune supraordonata iar colectivul de
elevi o notiune subordonata. Definind colectivul de elevi prin analogie cu grupul
social se recunoaste necesitatea circumscrierii caracteristicilor proprii colectivului
pentru al diferentia de alte grupuri sociale. Luand in considerare notele definitorii
ale grupului mic se pot preciza sensul psihosocial si pedagogic dobandite prin
raportarea lor la colectivul de elevi:

a) Din punct de vedere al marimii colectivului, acesta este format dintr-un numar
ce oscileaza intre 10- 15 si 30- 35 de elevi.
Reunirea lor in colectiv este determinata de dorintele sau optiunile scolare a celor
in cauza, dar in acelasi timp si de factori obiectivi.
In momentul constituirii clasa este un grup formal, institutionalizat prin masuri
administrative si organizatorice atat la nivel central cat si la nivelul scolii. Ulterior
intre elevi se stabileste o retea complexa de relatii interpersonale, informale,
afective si spontane, care completeaza si substituie relatiile formale in cadrul
colectivului de elevi sau studenti militari. Datorita climatului psihosocial specific,
a timpului petrecut impreuna, aceste relatii formale dar mai ales informale se
amplifica puternic, implicand o deosebita dinamica. In interiorul clasei sau
plutonului se concretizeaza constituirea unor subgrupuri in cadrul carora domina
indeosebi relatiile informale.

b) Relatiile din interiorul colectivului de elevi indiferent ca sunt informale sau

formale se bazeaza pe contacte directe, de tipul "face to face". Astfel clasa sau
plutonul pot fi considerate grupuri primare, in timp ce anul de studiu, compania,
liceul sau academia sunt grupuri secundare. La nivelul colectivului scolii, relatiile
dintre membri sai sunt mai indepartate in spatiu si timp, cu o frecventa mai redusa,
fiind lipsite de acea incarcatura afectiva specifica relatiilor directe si permanente
din interiorul clasei.
c) Structura colectivului de elevi este generata de interrelatiile existente intre
membri ei. Aceste interrelatii se pot structura in functie de interdependenta
rolurilor si statusurilor, astfel incat putem distinge doua structuri fundamentale: o
structura formala si o structura informala.
Prima, structura formala apare ca rezultat al investirii oficiale a elevilor sau
studentilor in diferite roluri (sef de grupa, comandant de pluton/ sef de clasa,
inlocuitor la comanda companiei, cancelar, planton, G. S. S. etc.). in urma acestor
investiri cu roluri facute de comandantul de companie, comandantul de pluton/
diriginte, vor aparea in mod firesc diversi lideri oficiali /formali,
permanenti/temporari. Acestia formeaza un organism de conducere insarcinat cu
urmarirea, indeplinirea, atingerea unor obiective comune. Structura formala este un
rezultat al unificarii acestor relatii formale intr-un tot unitar. Forma si continut ei
sunt determinate de autoritatea si modul in care se iau deciziile si se indeplinesc
sarcinile. Prezenta dirigintelui, a comandantului de pluton/ a comandantului de
companie, ca lider formal adult, imprima un anumit specific retelei relationale a
structurii formale, atat pe orizontala cat si verticala. Liderul formal si cel informal
manifesta mai multe functii printre care asigurarea conditiilor in vederea atingerii
scopurilor sau actiuni indreptate in vederea mentinerii coeziunii grupului.
Structura informala se caracterizeaza prin aceea ca interactiunea dintre membri
grupului de elevi, nu este impusa sau reglementata din exterior, ea este rezultatul
firesc, natural si spontan al relatiilor intersubiective, psihologice ce se stabilesc
intre elevi. Acestea sunt relatii interpersonale intre personalitati diferite, care se
influenteaza reciproc, prin care elevii se percep, comunica, actioneaza si
reactioneaza unii in raport cu altii, se cunosc, se apropie, se asociaza, se indragesc,
se ajuta, se imprietenesc sau dimpotriva, se suspecteaza, devin gelosi, se resping
etc. Structura informala are un caracter afectiv, simpatetic, bazat pe legaturi
sociometrice de simpatie, antipatie si indiferenta intre membri sai. Putem spune ca
este vorba de "expansiunea afectiva" (atitudinea elevului fata de ceilalti colegi),
dar in acelasi timp si de "incluziunea afectiva" (atitudinea clasei fata de elev). Cele
doua laturi constituie un tot indisolubil, una neputand exista fara cealalta.
Conexiunea complexa dintre ele conduce la o interinfluentare reciproca,
expansiunea fiind predominat individuala iar incluziunea predominat sociala,
ambele au un caracter psihosocial. In functie de aceste relatii informale apar asa
zisii lideri informali/persoane preferate. Daca liderii formali se impun mai ales in
virtutea rolului si functiei pe care le detin, liderii informali se impun in virtutea
unor calitati personale apreciate de colegii lor. Cele doua tipuri de structuri,
formala si informala specifice colectivului de elevi se afla intr-o stransa
interdependenta. Structura informala se cristalizeaza dupa un anumit timp dar are o
dinamica si dezvoltare proprie, continua. Tocmai de aceea studiul sociometric
asupra caruia ne vom opri mai apoi, nu poate fi realizat cu succes, astfel incat sa
surprinda o anume stabilitate relationala, decat dupa un anumit timp de la formarea
clasei, timp in care elevii sa reuseasca sa se cunoasca intre ei, sa manifeste simpatii
sau antipatii.
d) Coeziunea grupului. Din punct de vedere sociologic colectivul de elevi ca
realitate supraindividuala, nu poate fi redusa la suma particularitatilor psihice ale
elevilor, ea fiind o rezultanta, calitativ deosebita, ce apare tocmai din interactiunile
stabilite intre ei. Coeziunea colectivului reflecta convergenta dintre membri sai,
concentrarea interactiunii lor in vederea integrarii elevilor intr-un tot unitar.
e) Dinamica colectivului surprinde totalitatea transformarilor ce au loc in interiorul
clasei/plutonului, transformari care ii imprima acestuia in timp o anume traiectorie.
Dinamica este determinata de adaptarea, integrarea sau subordonarea celor doua
structuri, de contradictiile, conflictele, intoleranta/toleranta dintre membri
colectivului, care se manifesta si se modifica permanent.
Odata cu admiterea in scolile militare de invatamant a fetelor, relatiile din grupul
de elevi/studenti militari s-au diversificat, astfel acest fapt determinand o
amplificare a dinamicii si in mod implicit influentand major toate caracteristicile
colectivului militar.

f) Ca oricare alt grup colectivul de elevi se constituie in vederea desfasurarii unei

activitati si a atingerii unor scopuri fundamentale. Din acest punct de vedere
colectivul de elevi este un "grup educational" in care membri lui sunt orientati spre
realizarea unor scopuri majore cu semnificatie sociala si finalitate educativa.

Un rol deosebit in realizarea scopurilor il au comandantul de companie/dirigintele,

care trebuie sa coordoneze activitatea, sa stabileasca cerinte, care sa conduca mai
apoi la satisfacerea obiectivelor educationale.

Structura, interactiunea si continutul circumscriu, toate la un loc, specificul

colectivului ca grup social microstructural. Cunoasterea lor este deci o premisa
indispensabila pentru toate actiunile educative ce se intreprind asupra sa

Metode si tehnici de cunoastere a colectivului de elevi.

Cunoasterea colectivului de elevi nu presupune doar cunoasterea personalitatii
membrilor lui, ci mult mai mult. Cunoasterea colectivului de elevi vizeaza
surprinderea acelor caracteristici prin care se defineste ca un tot, ca o unitate de
sine statatoare, ca un grup social.

Putem spune ca identificarea unor trasaturi personale ne ofera posibilitatea sa

intelegem mai bine semnificatia rolurilor pe care le joaca elevii, iar prin
intermediul acestora sa patrundem in mecanismul procesului de interactiune,
mecanism care declanseaza si determina caracteristicile colectivului ca un tot
unitar. Cunoasterea poate parcurge si drumul invers, de la trasaturile definitorii
colectivului, prin intermediul comportamentelor ce rezulta din exercitarea rolurilor,
la conditiile interne si particularitatile psihologice ale membrilor sai. In acest al
doilea sens putem spune ca tehnicile sociometrice asigura o cunoastere amanuntita
mai ales a structurii informale/afective dar si in mod indirect a caracteristicilor de
personalitate a elevilor. Fiecare colectiv are, dupa cum am vazut, structura sa
proprie, care se manifesta diferit. Cunoasterea sintalitatii colectivului de
elevi/studenti si a personalitatii fiecaruia dintre ei nu constituie doua actiuni
paralele sau independente una de alta. Dimpotriva, ele se completeaza reciproc nu
numai din punct de vedere gnoseologic, al informatiilor pe care ni le ofera ci si din
punct de vedere metodologic. Cunoscand sintalitatea vom putea face diverse
aprecieri cu privire la unele componente ale personalitatii, si invers, cunoscand
personalitatea indivizilor din care este format colectivul, vom putea interpreta
unele manifestari ale sintalitatii.
Cunoasterea dinamicii colectivului reclama un studiu longitudinal si folosirea unor
metode corespunzatoare. Un astfel de studiu ne indica nu numai tendinta generala
de evolutie a colectivului, ci si principalele momente nodale ale acestei evolutii.

In circumscrierea metodelor de cunoastere a colectivului de elevi important este nu

numai cum sunt alese ci si modul in care sunt folosite si combinate. tinand seama
de interdependenta care exista intre sintalitatea colectivului si personalitatea
membrilor sai va trebui sa apelam la metode specifice ambelor domenii, cu
conditia ca ele sa fie astfel aplicate si folosite incat sa ne ofere cat mai multe date
despre colectiv ca unitate sociala, ca intreg.

Vom enumera mai jos metodele si tehnicile de cunoastere a colectivului de

elevi/studenti militari cu obiectia ca ne vom opri in descriere cu predilectie asupra
tehnicilor sociometrice si metodei aprecierii obiective a personalitatii, pe
considerentul ca acestea doua se completeaza foarte bine si chiar pot fi incluse una
in cercetarea celeilalte.

1. Observatia psihosociala este considerata una dintre metodele fundamentale

deoarece presupune un contact nemijlocit cu realitatea si asigura obtinerea unor
date reale, care ulterior vor fi supuse obligatoriu prelucrarii si interpretarii. Aceasta
observatie este recomandabil a fi facuta de diriginte/ comandantul de pluton,
deoarece acestia sunt persoane pregatite psihopedagogic, sunt coparticipanti la
viata colectivului, prezenta lor nedenaturand fenomenele si manifestarile supuse
observarii.

Situatiile si fenomenele asupra carora se concentreaza observatia pot fi:

a) manifestari ale sintalitatii (modul in care se exprima opinia colectivului in
diverse situatii, conduita colectivului, conduita subgrupurilor din cadrul
colectivului, participarea membrilor la discutarea anumitor probleme, modul in
care se iau diverse decizii, constatari in legatura cu coeziunea grupului, etc.).
b) manifestari psihosociale (autoritatea si influenta liderilor formali,
comportamentul liderilor informali, modul in care elevii isi exercita influenta intre
ceilalti, etc.).

2. Metoda chestionarului este una din cele mai raspandite metode in

cercetarea sociala si psihologica. Specificul sau consta in faptul ca se bazeaza pe
formularea unor intrebari la care subiectii anchetati urmeaza sa raspunda verbal sau
in scris.

3. Metoda experimentului este expresia concludenta a interdependentei dintre

cunoastere si actiune. Aceasta metoda presupune stabilirea unei relatii cauzale intre
variabila independenta si cea dependenta. Se impune un control riguros din partea
cercetatorului asupra tuturor componentelor situatiei experimentale, astfel incat
relatia dintre variabile si modificarea fenomenelor sa fie foarte bine cunoscuta si
manipulata.

4. Metoda scarilor de opinii si atitudini (scari de apreciere) se

caracterizeaza prin aceea ca introduce anumite diferentieri in raspunsurile
subiectilor, dupa intensitatea cu care-si exprima opiniile in legatura cu diferite
fenomene. Raspunsurile sunt precodificate si ordonate asemanator unei game, sub
forma ascendenta/descendenta, in functie de intensitatea/fermitatea care ar
corespunde opiniei celui ce raspunde.

5. Tehnica sociometrica
5. 1. Obiectul si metoda sociometriei.
Initiatorul sociometriei este sociologul american J. L. Moreno, originar din
Romania. El afirma ca sociometria se ocupa doar de o parte a realitatii sociale, si
anume de relatiile interpersonale, acordand o importanta deosebita aspectelor
cantitative si calitative ale acestora. "Sociometria are ca obiect studiul matematic al
proprietatilor psihologice ale populatiilor "

In cazul nostru tehnica sociometrica se ocupa cu studiul relatiilor interpersonale,

indeosebi acelor relatii simpatetice care se bazeaza pe atractii si respingeri intre
membrii colectivului. Se realizeaza cu ajutorul unor formule si calcule matematice
surprinderea unor calitati/caracteristici relationale ale grupului de elevi.

Tehnicile sau metodele sociometrice reprezinta un ansamblu de instrumente si

procedee destinate sa inregistreze si sa masoare configuratia si intensitatea
relatiilor interpersonale din interiorul grupului scolar.

Sub aceasta denumire sunt incluse atat instrumentele de culegere a materialului

faptic, cat si cele de prelucrare, interpretare sau prezentare a materialului respectiv.
De aceea ele sunt indispensabile pentru cunoasterea concreta a interactiunilor ce se
stabilesc in cadrul colectivului de elevi/studenti.

Studiul sociometric are o tripla orientare: in primul rand cunoasterea de catre

diriginte/comandant/psiholog a afinitatilor exprimate de membri grupului si
implicit a relatiilor din cadrul colectivului; in al doilea rand o cunoastere mai buna
de catre elevi a propriilor lor pozitii in grup; si in al treilea rand, dar nu cel din
urma, imbunatatirea relatiilor si a climatului psihosocial a grupului scolar prin
actiuni psihologice specifice.
Prin testul sociometric ca instrument al metodei sociometrice se pot determina:
- amplasamentul, statutul unui elev/student in campul relatiilor interpersonale
(lider, popular, izolat, ignorat, respins, etc.),
- structura psihologica globala a grupului si a subgrupurilor din cadrul sau,
- diversele centre de influenta,
- perceptia grupului fata de un anumit membru,
- coeziunea de grup, etc.

Usor de administrat si prelucrat oferind foarte multe date asupra microgrupului

cercetat testul sociometric poate crea usor iluzia instrumentului "ideal".

Totusi trebuie atrasa atentia asupra unor limite privind utilizarea testului
sociometric: acesta nu epuizeaza totalitatea relatiilor interpersonale, ceea ce
implica in mod obligatoriu corelarea lui cu alte metode si tehnici de cercetare;

- criteriile testului sociometric trebuie corelate cu orientarea valorica si cu

motivatiile preferintelor exprimate;

- pentru asigurarea succesului cercetarii trebuie creata o atitudine de intelegere,

dispozitii si atitudini favorabile ale subiectilor fata de test;

- cercetatorul trebuie sa dea dovada de delicatete si competenta psihosociala, el

este recomandabil a fi un observator participant care sa creeze la elevi sentimentul
utilitatii participarii lor la test, sa-i implice personal.

Modalitatea de alcatuire, administrare, prelucrare, interpretare a testului

sociometric precum si prezentarea rezultatelor va fi redata sub forma unui
algoritm, particularizat la colectivitatea urmarita. Putem sa le definim ca metode
sau etape ale tehnicii sociometrice:
- testul sociometric;
- matricea sociometrica;
- indicii sociometrici;
- sociograma (reprezentarea grafica a relatiilor);
- cadranele sociometrice;
- prezentarea in fata clasei/individual a rezultatelor.

5. 2. Testul sociometric este considerat instrumentul principal si punct de plecare

in cunoasterea diferitelor aspecte a procesului de interactiune ce se manifesta in
colectiv. El ofera doar materialul brut in legatura cu aspectele relationale ale
elevului si ale grupului in totalitatea sa. Ulterior acest material se va prelucra si
numai pe baza celor rezultate vom putea cunoaste aceste aspecte.
Toate aprecierile, interpretarile si rezultatele obtinute in urma prelucrarii sunt
dependente de fidelitatea datelor oferite de test. Fidelitatea depinde de sinceritatea
raspunsurilor la intrebarile testului, sinceritate care la randul ei este determinata de
felul in care a fost intocmit testul si de modul in care a fost aplicat.

Testul sociometric consta in formularea unor intrebari prin intermediul carora se

solicita fiecarui elev sa-si exprime simpatiile si antipatiile fata de ceilalti colegi ai
sai. Foarte important este ca intrebarile sa aiba la baza criterii atent alese, care sa
fie in concordanta cu interesele, preocuparile si aspiratiile tuturor elevilor, dar si cu
interesele cercetarii. Este necesar sa li se ofere elevilor suficiente motive pentru a
raspunde cat mai sincer.

In cercetarea pe care am intreprins-o am folosit un test sociometric cu 4 intrebari

solicitand elevilor sa indice 3 nume ale unor colegi pentru fiecare intrebare (vezi
anexa 1- testul sociometric). Aceste intrebari pot avea ca referinta diverse aspecte
sau domenii de interes: petrecerea timpului liber, participarea la sarcini
profesionale, cooperarea in cadrul echipei sportive, etc.

In cazul nostru intrebarile nu s-au referit la un anume aspect, ci s-a lasat un criteriu
general, tocmai pentru a acorda libertate elevilor, pentru ca acestia in raspunsurile
lor sa nu fie restrictionati. La fiecare raspuns dat s-a urmarit si motivatia deoarece
din aceste motivatii se poate realiza intr-o oarecare masura evaluarea obiectiva a
elevilor.

Etapele aplicarii testului sociometric:

a) membri grupului primesc motivari, li se explica scopul cercetarii:
- fiecare isi va cunoaste mai bine locul in grup,
- in repartizarea anumitor sarcini se va tine cont si de preferintele interpersonale,
- se va tine cont de relatiile sociopreferentiale si in structura formala a grupului;
b) se obtine increderea subiectilor in caracterul confidential al raspunsurilor la
intrebari;

c) se distribuie membrilor grupului formularele cu intrebari ce urmeaza a fi

completate si se explica clar modul de completare;

d) se precizeaza caracteristicile situatiei:

- grupul in cadrul caruia se fac alegerile si respingerile;
- sensul fiecarei intrebari;
- limitarea la un anumit numar de raspunsuri, se recomanda 3
sau 5 raspunsuri in functie de marimea grupului;
- se explica faptul ca poate raspunde atat cat corespunde
preferintelor sale dar sa nu depaseasca numarul maxim
indicat;
- se precizeaza faptul ca ordinea preferintelor este o ordine
valorica, cel de pe locul intai sa fie cel mai preferat, iar
urmatorii in ordine descrescatoare;
- nu se impune o limita de timp pentru completare.
e) se recolteaza raspunsurile.

Testul sociometric se poate folosi intr-o cercetare transversala pentru a surprinde

evolutia relatiilor colectivului. Astfel testul urmeaza a fi administrat periodic, iar
rezultatele obtinute sa fie comparate intre ele. Trebuie specificat faptul ca reluarea
testului la intervale prea scurte ii diminueaza eficacitatea, subiectii orientandu-se
mai mult dupa raspunsurile anterioare, care sunt inca vii in memorie, decat dupa
ceea ce simt in momentul respectiv.

De asemenea in cazul in care intervalele sunt prea mari riscam sa pierdem din
vedere dependenta stricta dintre fenomene. Putem recomanda pe baza experientei
reluarea testarii sociometrice anual.

5. 3. Matricea sociometrica
Datele testului sociometric sunt inregistrate intr-un tabel cu doua intrari, unde atat
pe verticala cat si pe orizontala sunt trecuti elevii din colectivul respectiv.

Pe verticala se trec punctele atribuite din alegerile/respingerile colegilor

nominalizati, iar pe orizontala perceptiile pozitive si negative atribuite de asemenea
colegilor.

Matricea sociometrica este mai mult un instrument tehnic decat unul de cunoastere.
Ea faciliteaza descoperirea si ordonarea datelor brute pe care ni le ofera testul si
asigura conditiile necesare pentru manipularea si prelucrarea lor.

Pe verticala se trec in ordine, corespunzator fiecarui elev, cu culoare rosie +3, +2,
+1 puncte in dreptul colegilor alesi, preferati, iar cu culoare albastra - 3, - 2, - 1
puncte in dreptul colegilor respinsi, nominalizati la intrebarea a doua.

Pe orizontala se trec perceptiile pozitive reprezentate prin cercuri rosii si

perceptiile negative reprezentate prin cercuri albastre. Mai apoi in capetele de tabel
ale matricii sociometrice se calculeaza suma punctelor obtinute din alegeri si
respingeri si suma perceptiilor pozitive/negative.

Primul coleg ales la prima intrebare primeste +3 puncte, al doilea +2 puncte, iar al
treilea +1 punct. Primul coleg nominalizat la intrebarea a doua primeste - 3 puncte,
al doilea - 2 puncte, iar al treilea - 1 punct. Toti cei trei nominalizati la intrebarea a
treia primesc nediferentiat un cerc rosu, iar cei trei nominalizati la intrebarea a
patra primesc de asemenea nediferentiat un cerc albastru (anexa 2).
5.4 . Sociograma
Pe baza datelor cuprinse in matricea sociometrica putem intocmi sociograma care
ne prezinta sub forma grafica relatiile interpersonale din interiorul colectivului. Ea
scoate in evidenta printr-un mod grafic nu numai locul fiecarui elev ci si diverse
tipuri de retele interpersonale. Aceste retele se cuantifica in sociograma prin
diferite simboluri grafice.

Exista doua categorii de sociograme, individuale si colective. Primele nu sunt

altceva decat un extras din sociograma colectiva si prezinta situatia unui elev asa
cum rezulta ea din totalitatea relatiilor cu ceilalti colegi.
O sociograma se poate prezenta sub forma moleculara (asemeni legaturilor dintre
molecule) sau sub forma "tinta" (relatiile sunt prezentate in cadrul unui numar de
cercuri concentrice). Numarul cercurilor din care e formata "tinta" poate fi mai mic
sau mai mare in functie de numarul elevilor din clasa sau in functie de distanta
sociometrica dintre elevi. Este recomandat un numar de cercuri impar astfel incat
cercul de nivel mediu (de ex. cercul 4 din 7) este nivelul corespunzator statutului
sociometric nul. Cercurile din interior corespund nivelului de integrare, in care se
afla elevii cu punctajul total pozitiv, iar cercurile din exterior corespund nivelului
de "neintegrare", in care se afla elevii cu punctaj total negativ. (vezi anexa 3)

Liderul informal al grupului (cu punctajul cel mai mare) este asezat in centrul
cercului numarul 1(cerc numerotat astfel de la interior spre exterior). Cu cat un
elev are un punctaj mai mic cu atat se departeaza mai mult de centrul cercului 1
sau chiar de grup (vezi anexa 3).

Sociograma colectiva ne ofera posibilitatea cunoasterii structurii preferentiale ce se

stabileste in interiorul colectivului, indicandu-se in mod grafic cine cu cine
relationeaza din punctul de vedere al afinitatilor. Pe grafic alegerile sunt
reprezentate printr-o sageata rosie (A il alege pe B, adica A пѓ B), iar respingerile
printr-o sageata albastra (A il respinge pe B, adica A пѓ B). Relatiile reciproce ne
apar ca o linie continua dubla cu varful spre ambele sensuri, in culoarea
corespunzatoare. Se pot realiza analize multiple si foarte complexe, cat si aprecieri
calitative diverse in functie de: numarul alegerilor/respingerilor, subgrupurile care
se formeaza, statutul sociometric al elevilor ce fac parte dintr-un subgrup sau altul,
distanta dintre ei, etc. Daca un elev trimite alegeri spre colegi cu statut sociometric
mare are alta semnificatie decat un altul care trimite alegeri spre un coleg cu un
statut sociometric mai mic. Putem sa atribuim unui lider o semnificatie pozitiva
sau una negativa in raport cu pozitia subgrupului din care face parte in cadrul
colectivului clasei.

5. 6. Cadranele sociometrice ne ofera posibilitatea de a prelucra si interpreta

relatiile interpersonale sub aspectul dinamicii lor in timp. Comparand datele ce
figureaza in cadrane se pot desprinde o serie larga de trasaturi ale colectivului ca
intreg. Observand ponderea distributiei elevilor in cadrane se pot cunoaste
influentele si "constrangerile" pe care colectivul le poate exercita asupra lor.
Procedeul cadranelor surprinde fenomenele sociale in intimitatea lor.

5. 7. Prezentarea sociogramei se poate face in fata clasei (punctand pe aspectele

generale) dar si individual (punctand pe aspectele particulare ale elevului). Trebuie
sa subliniem ca este recomandat a se scoate in evidenta partea pozitiva a
concluziilor astfel incat sa imbunatatim climatul psihosocial, sa incalzim relatiile
dintre elevi. Se impune constientizarea fiecarui elev asupra rolului, statutusului si
pozitiei sale in grup in mod realist si consilierea acestora pentru a diminua
conflictele sau atitudinile negative.

6. Metoda aprecierii obiective a personalitatii

Metoda, dupa cum se poate constata din insusi enuntul ei, urmareste cunoasterea
unor trasaturi de personalitate. Acest lucru se realizeaza cu concursul celor ale
caror trasaturi vrem sa le cunoastem. Datele necesare sunt obtinute de la elevi prin
aprecierile pe care sunt solicitati sa le faca asupra propriilor colegi in motivarea
alegerii sau respingerii lor. Ipoteza ce sta la baza metodei este aceea ca aprecierile
pe care le fac elevii asupra colegilor lor includ informatii reale despre
personalitatea acestora.

Cu cat elevii convietuiesc mai mult impreuna, cu atat se cunosc mai bine si ca atare
aprecierile vor fi mai obiective. Elevii au posibilitatea sa se observe reciproc in
situatii concrete de activitate si comportare, aprecierile avand un suport real.

Se impune necesitatea imbinarii metodelor mai sus prezentate pentru a obtine in

cele din urma o cunoastere cat mai exacta a colectivului de elevi. Cunoasterea
clasei sau plutonului nu poate fi o actiune de campanie ce se desfasoara in anumite
momente, ci una continua.
Testul sociometric
1. Daca s-ar reorganiza clasa cu cine ati dori sa
fiti din nou coleg? De ce?
1. 1.............
1. 2.............
1. 3.............
2. Daca s-ar reorganiza clasa cu cine nu ati dori
sa fiti din nou coleg? De ce?
2. 1.............
2. 2.............
2. 3.............
3. Cine crezi ca te-a ales, ca te-a nominalizat la
prima intrebare? De ce?
3. 1.............
3. 2.............
3. 3.............
4. Cine crezi ca te-a respins, ca te-a nominalizat
la a doua intrebare? De ce?
4. 1.............
4. 2.............
4. 3.............
PROBLEME ETICE
ALE EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC
 Cercetarea stiintifica in lumea de azi implica o serie de normeetice care se cer a
fi respectate, indiferent de domeniul de investigatie.Aceste exigente sunt cu atat mai
importante pentru cercetarea psihologica prin implicatiile ei majore. Sunt tari in care
normele de etica sunt prevazute prin lege, iar demararea unor cercetari (mai ales
daca beneficiaza de fonduri de la buget) este conditionata de obtinerea avizului unei
comisii specializate de la nivelul universitatilor sau institutelor de cercetare.
Implementarea unei astfel de legislatii este pecale sa se produca si la noi in tara.
Implicatiile de ordin etic ale unei cercetari sunt majore si o serie de principii,
norme, reguli trebuie sa fie cunoscute si respectate indiferent de statutul celui care
intreprinde cercetarea (de la student la cercetator, de la preparator, la profesor) sau
de complexitatea demersului experimental.

Pentru exemplificare sa ne imaginam o situatie experimentala simodul in care se

aplica principiile etice. Sa presupunem ca sunteminteresati sa determinam masura in
care un moral scazut (o dispozitiedepresiva) va influenta performanta in
reactualizarea de informatii. Unul dintre motivele pentru care am dori sa studiem
acest aspect este faptul ca dispozitia depresiva afecteaza performanta la invatatura
in randul studentilor. Iata de ce este de dorit sa se efectueze un experiment de
laborator foarte riguros controlat, in vederea determinarii precise a efectelor unei
dispozitii depresive asupra memoriei. La modul general, proiectul se centreaza pe
inducerea dispozitiei depresive la cativa subiecti si apoi pe compararea
performantelor memoriei cu cele ale unui grup -martor neafectat de aceasta dispozitie.
Pentru inducerea unei anumite dispozitii cercetatorul cere subiectului sa citeasca

cu voce tare un numar de 60 de afirmatii cu privire la propria persoanasi care sunt

asociate cu dispozitia avuta in vedere, in acest caz, participantul citeste declaratii care
sunt menite sa induca o dispozitiedepresiva, incepand cu afirmatii moderate de genul: '
Astazi nu estenici mai bine, nici mai rau decat in alta zi' si mergand pana la 'Ma simt
atat de rau incat as vrea sa ma culc si sa nu ma mai scol niciodata.' Acest procedeu
produce o dispozitie depresiva moderata, temporara; participantii relateaza ca se simt
deprimati si se inregistreaza influente asupra comportamentului in diverse sarcini. Este
evident ca, prin acest procedeu, se poate afecta starea de echilibru a participantilor.
Inducerea unei dispozitii negative de felul celei depresive la studenti poate avea
efecte dezastruoase asupra relatiilor lor sociale si asupra intelectului. Se pune intrebarea
care este modalitatea prin care sa se respecte drepturile omului in cadrul unor cercetari
de acest fel ? Ce ar trebui sa faca cercetatorul pentru a putea proteja starea de bine si de
echilibru a par 959f55j ticipantilor si in acelasi timp sa conduca un experiment care
indeplineste toate conditiile interne pentru a fi valid ?

In cadrul unei analize asupra dispozitiei si memoriei, Blaney, 1986 (dupa

Kantowitz, Roediger si Elmes, 1991) analizeaza un numar de studii in care dispozitia
depresiva a fost indusa studentilor, in unele experimente subiectilor li s-a indus o
dispozitie pozitiva. Oare consideratiile etice depind de felul dispozitiei - de bucurie
sau de tristete - pe care o inducem subiectilor ? De asemenea, cercetatorii au facut
uz de procedee diverse in inducerea acestor dispozitii in experimentele lor. in afara de
procedeul descris mai sus s-au mai folosit hipnoza si muzica pentru inducerea unei
dispozitii negative sau pozitive. Depind oare aspectele etice de tehnicile folosite in
inducereastarilor ? intrebarile nascute in legatura cu cercetarea inducerii
unor dispozitii ilustreaza modul in care poate varia problematica etica asociata cercetarii
psihologice conform conditiilor specifice unui experiment.

Asociatia Americana de Psihologie (APA) a formulat zece principii generale privind

efectuarea cercetarilor cu subiecti umani. Pentru a aprecia modul in care au fost protejati
studentii implicati in experimentul descris mai sus, vom examina principiile care
calauzesc cer-

cetarea cu participanti umani. In absenta unor reglementari proprii Asociatiei

Psihologilor din Romania (aflate in curs de legiferare), recomandam lectura si
adoptarea acestor principii inainte de a demara o cercetare proprie.

Decizia de a realiza o cercetare se bazeaza pe aprecierea bine cumpanita de catre

fiecare psiholog in parte privind modul in care poate contribui atat la dezvoltarea
stiintei psihologiei cat si la bunastarea omului. Odata luata decizia de a conduce o
cercetare, psihologul trebuie sa aiba in vedere directiile alternative in care pot fi
investite atat energiile cat si resursele. Pe baza acestor aprecieri, psihologul isi duce la
indeplinire sarcina de investigare cu grija si respect pentru demnitatea si bunastarea
oamenilor care participa.

1. Cand ia hotararea de a efectua un studiu, cercetatorul are responsabilitatea de

a efectua o evaluare atenta a gradului de acceptabilitate a acestuia din punct de vedere
etic. in cazul in care se presupune vreo derogare de la respectarea valorilor stiintifice si
umane avute in vedere in aceste principii, cercetatorului ii revine obligatia de a
solicita asistenta etica si de a respecta masurile impuse in vederea protejarii drepturilor
omului pentru participanti.

2. Cercetatorul are obligatia sa evalueze daca participantul va fi un 'subiect cu

risc major' sau unul cu un 'risc minimal'.

3. Cercetatorul isi asuma intotdeauna responsabilitatea de a asigura un

instructaj din punct de vedere etic in cadrul cercetarii. El isi asuma - de asemenea -
responsabilitatea in ceea ce priveste tratarea
corecta din punct de vedere etic a participantilor de catre colaboratori, asistenti, studenti
si angajati, carora-oricum, le revin obligatii identice.

4. Cu exceptia cercetarii' cu risc minim' asumat, investigatorul stabileste un

acord clar si corect cu subiectii, anterior participarii lor, care sa clarifice obligatiile si
responsabilitatile fiecaruia. Cercetatorul are obligatia de a respecta toate promisiunile
si angajamentele incluse in acel angajament. Cercetatorul va informa participantii
asupra tuturor aspectelor cercetarii care ar fi de asteptat - in mod rezonabil sa
influenteze dorinta de a participa si va explica toate celelalte aspecte ale cercetarii care
ii intereseaza pe participanti. Esecul - posibil - in
obtinerea unei informari complete inaintea obtinerii consimtamantului din partea
participantilor necesita masuri de prevedere suplimentare in vederea protejarii
bunastarii si demnitatii subiectilor implicati in cercetare. Cercetarea care implica
subiecti minori sau participanti cu disfunctii care ar limita intelegerea si /sau
comunicarea necesita masuri speciale de protectie.

5. Cerintele metodologice ale unui studiu pretind uneori cercetatorului sa

recurga la ascunderea sau la falsificarea unor aspecte care vor fi dezvaluite
subiectilor, inaintea desfasurarii efective a unui asemenea studiu, cercetatorul are
sarcina speciala (1) de a verifica daca folosirea unor asemenea tehnici este
justificata prin valoarea prospectiva stiintifica, educationala implicata; (2) de a
verifica daca nu exista si alte proceduri disponibile care nu uzeaza de ascunderea
sau de falsificarea unor aspecte ale cercetarii; si (3) sa se asigure
daca subiectilor li s-au oferit toate explicatiile necesare, in timpul cel mai scurt cu
putinta.

6. Cercetatorul va respecta libertatea individuala privind refuzul de a

participa la sau a se retrage din experiment in orice moment. Obligatia de a
respecta aceasta cerinta presupune evaluarea atenta a situatiei in care cercetatorul
se afla intr-o poziti&de autoritate sau de influenta asupra subiectului. O asemenea
pozitie de autoritate include, desi nu se limiteaza la atat - situatii in care
participarea la cercetare este sarcina de serviciu sau in care subiectul este un
student, client sau angajat al cercetatorului.
7. Cercetatorul va proteja participantii de orice disconfort mental sau fizic,
vatamare sau pericol care poate surveni ca urmare a tehnicilor de cercetare. Daca
exista riscul unor astfel de consecinte, cercetatorul va informa participantii de
acest lucru. Proceduri de investigare care contin un risc de vatamare grava sau de
durata a subiectuluinu vor fi folosite - cu exceptia cazului in care nefolosirea lor ar
expune subiectul la un risc si mai mare, sau, cu exceptia cazului in care exista un
beneficiu potential pentru umanitate implicat in cercetare insotit de o informare
completa si de un consimtamant voluntar din partea fie-

carui participant. Subiectul trebuie informat asupra procedurilor de contactare a

cercetatorului in timp util, in cazul in care apare stresul, un rau potential sau alte
probleme in legatura cu participarea si ulterioare acesteia.

8. Dupa adunarea datelor cercetatorul va furniza participantilor toate datele

necesare despre natura studiului si va inlatura toate ideile eronate care ar putea sa
apara, in cazul in care intarzierea furnizarii informatiilor sau retinerea de la
informare se justifica prin respectul valorilor umane si stiintifice, cercetaaorul are
responsabilitatea suplimentara de a monitoriza cercetarea si a se asigura ca nu
exista consecinte nefaste pentru participant.
 9. Atunci cand procedurile de cercetare dau nastere la consecinte nedorite
pentru subiectul participant, cercetatorul are responsabilitatea de a detecta si de a
indeparta sau de a corecta aceste consecinte, inclusiv efectele pe termen lung.

10. Informatia despre subiectul cercetarii obtinuta in timpul desfasurarii

acesteia este confidentiala, cu exceptia cazului in care in prealabil s-a ajuns la o
alta intelegere. Cand exista eventualitatea ca altcineva sa obtina acces la astfel de
informatii, aceasta posibilitate, impreuna cu masurile de protejare a
confidentialitatii sunt explicatesubiectului ca parte componenta a procedurii de
informare in vederea obtinerii consimtamantului.

Principiile 9 si 10 sunt cele mai relevante in ceea ce priveste protejarea

subiectului si pot fi rezumate prin aceea ca experimentatorul are obligatia de a
minimiza daunele pentru participant. Subiectul trebuie avertizat inainte despre
existenta eventuala a unui pericol potential, subiectului trebuie sa i se asigure
posibilitatea retragerii libere, iar ascunderea si nedivulgarea deliberata a unor
aspecte de interes pentru cercetare trebuie folosite cu precautie. Experimentatorul
este obligat sa remedieze orice prejudiciu, iar rezultatele trebuie sa
ramana confidentiale in ceea ce priveste indicarea participarii persoanei re-
spective, in afara cazului in care s-a convenit altfel. Aceste principii trebuie avute in
vedere in orice proiect de cercetare.

Teorii behavioriste
Teoria feedback-ului facial. Această teorie creditează ideea că expresia facială
a unei persoane îi afectează acesteia trăirile afective.
Cu alte cuvinte, expresii faciale particulare induc trăiri emoţionale particulare.
Pentru că se consideră că experienţa emoţională ar fi cauzată de perceperea
schimbărilor fiziologice, teoria James-Lange a inspirat teoria feed-back-ului facial.

Bazele acestei teorii au fost puse în 1907 de fiziologul francez Israel Waynbaum,
iar în prezent, această teorie este reluată în diferite variante.

Waynbaum considera că anumite expresii faciale influenţează circulaţia sângelui în

anumite zhone ale creierului, fiind evocate astfel emoţii particulare.

Conform opiniei lui Paul Ekman (1992), teoreticienii contemporani adepţi ai

acestei teorii, consideră că evoluţia l-a înzestrat pe om cu expresii faciale care
furnizează creierului diferite modele de feedback senzorial ale nivelului de
tensionare a muşchilor, în felul acesta fiind evocate diferite emoţii.

În acord cu rezltatele obţinute de multe studii în domeniu, feedback-ul dat de

expresiile faciale este considerat a fi doar unul din multitudinea de factori care
guvernează experienţele emoţionale.

Teorii cognitiviste
Cele mai recente teorii ale afectivităţii acordă o importanţă deosebită cogniţiei.
Aceste teorii iau în considerare dependenţa existentă între experienţele emoţionale
şi interpretarea subiectivă a situaţiilor în generatoare.

Teoria Schachter, a celor doi factori. Staneley Schachter, autorul acestei teorii,
consideră emoţia ca pe un rezultat a doi factori: arousal-ul fiziologic şi atribuirea
unor cauze acetor trăiri la nivel fiziologic. Atunci când individul trăieşte emoţia la
nivel fiziologic acesta este tentat să identifice şi sursa acestei generatoare a acestei
stări. Atribuirea unei cauze acelei trăirii fiziologice particulare determină emoţia.
Conform acestei teorii, atracţia interpersonală este explicată astfel: dacă cineva
experimentează un intens arousal fiziologic în prezenţa unei persoane atrăgătoare,
acesta poate să-i atribuie arousal-ul respectivei persoane, şi ca rezultat, să se simtă
puternic ataşat de acestă persoană.
Teoria celor doi factori reia teoria James-Lange, prin considerentul că experienţa
emoţională este consecutivă arousal-ului fiziologic. Dar diferă de această teorie
susţinând că toate emoţiile implică patternuri similare de arousal fiziologic, asa
cum sustine dealtfel si teoria Cannon-Bard. Însă în timp ce teoria Cannon-Bard
presupune ca experienţa emoţională şi arousalul fiziologic se întâmplă simultan,
teoria celor doi factori afirmă că emoţia este consecutivă atribuirii unei cauze
arousalului fiziologic respectiv.

Cercetarea iniţială (1962) care a promovat teoria celor doi factori a evidenţiat că
atunci când o persoană experimentează arousalul fiziologic, aceasta caută să
identifice sursa, care, în schimb, va determina experienţa emoţională (Schachter şi
Singer, 1962). Cercetările ulterioare au avut rezultate neconcludente. Luând în
considerare asumţia iniţială a teoriei şi anume că arousalul fiziologic pentru care
subiectul nu are o explicaţie poate pur şi simplu să determine atât bucurie cât şi
tristeţe, în funcţie de modul de interpretare a sursei arousalului, o serie de cercetări
au contrazis valabilitatea teoriei celor doi factori. Într-unul dintre aceste studii
subiecţilor li s-au administrat injecţii cu epinefrină, o substanţă care activează
sistemul nervos simpatic, fără a fi informaţi despre efectele acestei substanţe
(tremor al mâinilor, înroşirea obrajilor, palpitaţii, accelerarea respiraţiei).Subiecţii
au manifestat tendinţa spre emoţii cu negative în privinţa anturajului. Chiar şi în
prezenţa unei persoane care îşi manifesta bucuria, tendinţa s-a menţinut (Marshall
şi Zimbardo, 1979). O revizuire recentă asupra teoriei celor doi factori stabileşte că
singura supoziţie validă a acestei teorii este că arousalul fiziologic eronat-atribuit
unui stimul exterior va intensifica experienţa emoţională. S-a evidenţiat
experimental (Reisenzein, 1983) că eroarea de atribuire va cauza o experienţă
emoţională.

Teoria evaluării cognitive.

Cu toate că teoria celor doi factori a lui Schachter a obţinut din partea
cercetătorilor un suport relativ scăzut, aceasta a stimulat interesul psihologilor în
domeniul bazelor cognitive ale emoţiei.
Una dintre cele mai “pure” teorii ale emoţiei, din perspectiva cognitivistă, este
teoria evaluării cognitive a psihologului Richard Lazarus (1991).
Similar teoriei celor doi factori, această teorie consideră că emoţia unei persoane,
la un moment dat, depinde de interpretarea, de evaluarea făcută de acea persoană
asupra situaţiei în care se află. Evaluarea subiectivă a unei situaţii generează
arousalul emoţional mai degrabă decât situaţia obiectivă luată în sine. Dar, spre
deosebire de teoria celor doi factori, elementul de noutate este oferit de diminuarea
importanţei arousalului fiziologic.

Perspectiva cognitivistă asupra afectivităţii nu este un element de noutate. Puşi în

aceeaşi situaţie, sau în faţa aceluiaşi eveniment, doi indivizi pot face evaluări
diferite, evenimentele căpătând astfel, pentru fiecare în parte, semnificaţii şi
“coloraturi afective” distincte. Persoanele care prin prisma meseriei lor se
confruntă cu suferinţa umană, cu boala, durerea şi moartea consideră că abilitatea
cognitivă de a reevalua situaţiile generatoare de discomfort psihic şi suferinţă,
capacitatea de a căuta şi găsi o explicaţie chiar şi în cele mai teribile dezastre, le
ajută să facă faţă emoţional acestor situaţii, reevaluarea cognitivă servind în aceste
cazuri drept mecanism de coping emoţional (McCammon, Durham, Allison şi
Williamson, 1988).

Cercetările de dată relativ recentă vin şi ele în sprijinul ideii că interpretarea unei
situaţii afectează starea emoţională (Smith şi Ellsworth, 1985), după cum există şi
contestatari ai acesteia.

Robert Zajonc (1984) insistă asupra ideii că evaluarea cognitivă nu ar fi esenţială

pentru experienţa emoţiei.Simpatiile sau antipatiile apărute instantaneu faţă de o
persoană străină, sau răspunsul emoţional la stimuli de care nu suntem conştienţi,
susţin această idee, ceea ce indică faptul că o persoană poate avea experienţe
emoţionale şi fără o evaluare cognitivă conştientă a stimulului sau situaţiei.
Această ipoteză este susţinută de cercetări în domeniul neuro-psihologiei şi
neurologiei. Căile nervoase directe talamus-sitstem limbic par a fi explicaţia
acestor constatări empirice. Aceste căi nervoase intersectează cortexul, motiv
pentru care sunt posibile reacţii emoţionale la stimuli inconştienţi (Le Doux, 1986).
Concluziile care s-ar putea desprinde analizând varietatea unor teorii contradictorii
ale afectivităţii? Consider că nici una dintre aceste teorii nu oferă o explicaţie
completă şi de ansamblu asupra afectivităţii, cu toate că fiecare teorie descrie un
proces care contribuie la producerea emoţiei. Mai mult, considerate împreună,
aceste teorii subliniază importanţa componentelor fiziologice, expresive şi
experienţiale ale proceselor afective.

Teoria comportamentului social elimentar

Gustave Le Bon este cel care pune bazele teoriei despre comportamentul colectiv
prin aparitia in 1895 a lucrarii "Psihologia multimilor". Teoria sa despre
comportamentul social se poate explica cel mai bine printr-un enunt de tip cauzal
stimul - contagiune. Pentru a intelege mai bine trebuie sa pornim de la definitia
data de autor multimilor: "Multimea reprezinta o reuniune de indivizi oarecare,
indiferent de nationalitate, profesie sau sex, oricare ar fi intamplarile care ii aduna
la un loc". Inca de la aceasta definitie se poate intui cu usurinta conceptia sa despre
comportamentul multimilor pentru ca o astfel de reuniune cat se poate de eterogena
nu va fi foarte greu de stapanit si dirijat.
Intr-o astfel de comunitate, spune autorul, personalitatea constienta dispare
formandu-se un "suflet colectiv" ce prezinta trasaturi distincte. Membrii unei astfel
de comunitati se supun Legii unitatii mentale a multimilor: toti indivizii din grup
au tendinta de a-si ignora propriile sisteme de valori si incep sa se ghideze exclusiv
dupa normele gruplui respectiv.

Caracteristicile unei multimi:

- Intre mebrii care o alcatuiesc are loc o uniformizare a reactiilor (Legea
uniformizarii actiunilor).
- Membrii grupului au un sentiment de siguranta in interiorul maselor.
- Masele sunt impulsive, versatile si iritabile. Cu alte cuvinte masele pot trece intr-
un moment de la o stare, o emotie la una total opusa fara a avea vreo explicatie
foarte pertinenta pentru aceasta.

- Masele sunt foarte credule datorita faptului ca anumite sentimente le pot fi foarte
usor induse.

- Sentimentele multimilor sunt foarte simple si nu de multe ori exagerate. Violenta

unor astfel de sentimente este de cele mai multe ori foarte mare din cauza lipsei de
responsabilitate la nivelul individual.

- Grupul este intolerant, autoritar si de cele mai multe ori conservator in

convingerile sale; autoritarismul si intoleranta avand grade diferite in functie de
rasa, religie, sex etc.
- Moralitatea multimilor este in general redusa. Cu toate acestea multimile sunt
capabile sa faca si acte de sacrificiu, mai mari decat cele pe care le-ar putea face un
individ izolat dar in general aceste acte nu sunt rezultatul unui proces evaluativ
personal, ci a impulsivitatii si al sentimentului de siguranta pe care il da grupul.

Gustave Le Bon clasifica multimile in felul urmator:

1. multimi eterogene
- anonime (multimile de strada)
- neanonime (adunarile parlamentare)
2. multimi omogene
- secte (secte politice)
 - caste (casta militara)
- clase (clasa burgheza, clasa taraneasca)

Din cele pe care le-am mentionat in paragrafele anterioare putem trage

concluzia ca din punctul de vedere al lui Gustave Le Bon masele sunt o
forma de organizare sociala care suporta foarte multe critici, iar pe cea mai
mare si cea mai importanta le-o aduce el insusi. In momentul in care masele
au puterea, intervine haosul din cauza dezorganizarii interioare pe care ele
insele sunt cladite.

Se pot trage anumite concluzii: teoria despre hipnotizarea maselor este partial
adevarata, masele pot fi controlate, intr-adevar, dar nu pana la nivelul de
hipnoza pe care il afirma Le Bon.

Cu toate acestea nu trebuie sa trecem cu vederea importanta si valoarea lucrarii

"Psihologia multimilor" a lui Gustave Le Bon care pune piatra de temelie in
explicarea comportamentului social.

Notiuni de grup social

Sociologia opereaza cu doua acceptiuni ale termenului de grup social - una
generica si foarte larga, aplicabila tuturor formelor de grupare umana si alta
specifica si mai riguroasa aplicabila numai grupurilor umane. În aceasta ordine de
idei, în literatura sociologica se întâlnesc mai multe întelesuri ale termenului de
"grup", astfel:

- considerarea grupului ca reprezentând orice colectie fizica de oameni ce

presupune doar o apropiere fizica (de exemplu: publicul la un spectacol; calatorii
din mijloacele de transport; numarul cumparatorilor dintr-un magazin);

- un alt sens considera ca grupul este un numar de oameni care au anumite

caracteristici comune (exemplu: gruparea sociala, categoria sociala, colectivitatile
sociale)

- grupul considerat ca un numar de persoane care au în comun anumite

modele de organizare, au constiinta apartenentei la grup si a interactiunii.

Având în vedere diversitatea gruparilor umane, se considera de catre

sociologi ca esential pentru definirea grupului social este nu apropierea fizica si
constiinta unei interactiuni, care poate fi prezenta chiar atunci când nu exista
interactiune personala între indivizi. Exista mai multe definitii asupra conceptului
de grup social, unele dintre ele fiind legate de anumite orientari teoretice. În
general notiunea de grup social desemneaza diferite ansambluri de indivizi
constituite în anumite contexte situationale si de timp între care exista unul sau mai
multe tipuri de interactiune.

Definim grupul social ca fiind un ansamblu de mai multe persoane aflate

în relatie de interactiune si dependenta reciproca, mijlocita de o activitate
comuna si care dezvolta norme si valori comune pentru componentii grupului.

Conditii pe care trebuie sa le îndeplineasca un numar de persoane pentru a

constitui un grup social:

- existenta unui numar mai sau mai mare de persoane ce constituie membrii
grupului;

- existenta unei interactiuni între membrii grupului, care nu este obligatoriu de a

fi o relatie directa; interactiunea poate avea loc si printr-un document scris sau al
unei comunicari verbale;

- perceperea calitatii de membru, o anumita constiinta de sine, adica persoanele

din grup sa se vada ele însele ca membri ai acestuia; nu orice reuniune de persoane
formeaza un grup( de exemplu calatorii din statia de metrou);

- uneori calitatea este atribuita, chiar si atunci când indivizii însisi nu exprima
calitatea de membru al unui grup (de exemplu grupurile etnice, religioase, rasiale);
 - existenta unei structuri specifice de statusuri si roluri si a unui anumit nivel de
organizare; o ierarhie interna, efectiv existenta, chiar daca incomplet
constientizata;

- existenta unui set de norme si scopuri împartasite de membrii grupului;

caracteristic este ca normelor si regulile de comportament sunt acceptate si
sustinute de membrii lor;

- existenta unor actiuni comune în care sunt implicati, într-un fel sau altul toti
membrii grupului;

- existenta si manifestarea unor forme de control si presiune a grupului ca întreg

asupra membrilor sai, durabilitate în timp;

- una dintre cauzele pentru care oamenii se reunesc în grupuri este un scop a
carui realizare este posibila doar având conditia de membru a acelui grup.

- interdependenta de destin, adica implicarea tuturor persoanelor ce alcatuiesc

grupul la evenimentele care îi afecteaza.

Motivele asocierii în grup

Orice persoana aspira sa devina membru al unui grup indiferent de comunitatea
nationala, statusul social etc. ceea ce constituie o constanta universala a oricarei
culturi.

S-a evaluat ca circa 80% din activitatile pe care oamenii le fac în grup pot fi
facute de unul singur si totusi oamenii se asociaza mereu si extrem de divers,
aceasta fiind o caracteristica a societatii contemporane. Se apreciaza ca principalele
motive ale asocierii în grup sunt urmatoarele: atractia pentru activitatile grupului,
simpatia pentru membrii grupului si satisfacerea nevoilor per se.

Atractia pentru activitatile grupului este considerat ca fiind unul din

principalele motive de constituire a grupurilor sociale. Acest motiv este sustinut de
dorinta omului de a participa la activitati de grup si mai ales de faptul ca atingerea
unui obiectiv este mai usor de realizat în grup decât singur.

Pot fi evidentiate mai multe tipuri de grupuri de aceasta natura precum:

- grupurile de munca - formate pentru a realiza o sarcina mai eficient si mai

rapid.

- grupurile de solutionare - mai ales atunci când apar probleme legate de

activitati civile si sociale.
 - grupuri legislative - grupurile constituite în vederea elaborarii legilor,
regulamentelor etc.

Experimentul lui M. Sherif a urmarit sa demonstreze cum scopul poate

influenta formarea unui grup.

Experimentul s-a derulat pe mai multe faze. Au fost constituite 2 grupe de

baieti cu vârste de 11-12 ani , care au fost asezate în locuri opuse ale unei tabere de
vara.

Faza I - antrenarea în copiilor în activitati care puteau fi realizate doar în

grup (caratul unei canoe, curatatul plajei etc.). Grupurile au evoluat distinct, si-au
dat nume, au stabilit de comun acord norme de comportament etc.

Faza II - a constat în organizarea unor competitii si întreceri între cele doua

grupuri de copii deja formate. Competitia a degenerat: cele doua grupuri si-au
atacat si devastat zona; la vizionarea unui film în comun s-au luat la bataie.

Pentru detensionarea situatiei a fost introdus un alt grup de copii. Noul grup
a fost prezentat ca ostil, dar rivalitatea dintre cele doua grupuri nu s-a redus.

Faza III - s-a pornit de la strategia initiala si anume ca un scop comun a

transformat o grupare umana oarecare de baieti într-un grup social prin crearea
conditiilor de formare si existenta ale unui grup social. A fost elaborata o strategie
prin care cele doua grupuri ostile au fost puse sa îndeplineasca scopuri comune în
situatii aparent exceptionale: defectarea depozitului de apa, cautarea unui baiat
"ratacit" în padure.Dupa mai multe asemenea evenimente s-a constatat diminuarea
ostilitatii, dezvoltarea prieteniilor si în final unificarea grupurilor. Experimentul a
pus în evidenta importanta scopurilor în explicarea calitatii de membru al grupului.

Simpatia pentru membrii grupului reprezinta un alt motiv care sta la baza
constituirii grupurilor sociale. S-a pornit de la observatia ca adeseori oamenii adera
la un grup nu pentru ca sunt interesati de scopurile sau activitatile grupului, ci
pentru ca membrii grupului respectiv sunt atractivi din punct de vedere
interpersonal. Grupurile care se formeaza pe baza atractiei interpersonale apar în
mod spontan. Ex: clicile, bandele de strada, grupurile de prieteni, cluburile sociale
apar si se si se dezvolta ca o alternativa la interactiunea inadecvata social.

Grupurile astfel constituite au mai multe moduri formale de sustinere a

activitatii din partea membrilor sai.

Experimentul lui Festinger a fost elaborat pentru a evidentia acest motiv al

asocierii în grup. S-a bazat pe trasaturi ale spatiului de locuit: zona, sistem stradal,
forma cladirilor, trotuare, holurile, scarile etc., trasaturi care au provocat simpatia
individului pentru locuitorii zonei.
 Aceasta simpatie l-a determinat pe individ sa-si aleaga prietenii din spatiul
respectiv. Odata ce prietenia s-a stabilit, grupurile s-au nascut spontan si un mare
numar de oameni se simt atrase de acestea.

Satisfacerea nevoilor emotionale personale..

Oamenii devin membri ai unui grup pentru ca numai în cadrul unei

colectivitati le sunt îndeplinite nevoile emotionale de comparare, de evaluare
sociala. Omul în stare izolata nu are posibilitatea de a se autoevalua corect, de a-si
compara abilitatile în raport cu ceilalti oameni. De aceea omul cauta oameni
asemanatori pentru a-si evalua calitatile, abilitatile, pentru a maximaliza
vizibilitatea sociala a acestora.

Clasificarea grupurilor
O preocupare constanta a sociologiei a constituit-o gasirea unor modalitati de
clasificare tipologica a grupurilor sociale. De-a lungul timpului au fost elaborate
mai multe "scheme clasificatorii", având la baza o diversitate de criterii. Literatura
sociologica a înregistrat ca cele mai des utilizate urmatoarele proprietati: marimea
grupului, cantitatea de interactiune fizica dintre membrii grupului, gradul de
intimitate, nivelul de solidaritate, extensiunea formalizarii regulilor ce guverneaza
relatiile dintre membri, locul controlului activitatilor în grup etc.

Grupul primar - este un grup format dintr-un numar mic de membri, aflati
într-o relatie directa, coeziva si de lunga durata.

- fiecare membru se simte angajat în viata si activitatea grupului, îi percepe pe

ceilalti ca membri de familie sau prieteni.

- grupul reprezinta pentru membri acestuia un scop si nu un mijloc în vederea

realizarii unor scopuri.

În cadrul acestui grup individul traieste sentimentul propriei identitati direct si

totodata îsi afirma specificitatea pe care ceilalti membri o accepta ca atare.Tipuri
de grupuri primare:

- familie
- grupul de joc al copiilor
- grupul de vecinatate
- comunitatea de batrâni.

Functiile grupului primar:

Functia de socializare reprezinta o functie fundamentala a grupului primar.

 Grupurile primare au rol esential în socializare. Primele procese de socializare
copilul le învata în familie. În cadrul familial copilul achizitioneaza normele si
valorile prin intermediul carora descifreaza mecanismele vietii sociale. Grupurile
primare sunt punti între individ si societate pentru ca ele transmit si ofera modele
culturale ale societatii dupa care individul îsi organizeaza propria viata. Orice
individ de formeaza ca om între-un grup primar, de aceea grupurile primare sunt
fundamentale pentru individ si societate. În cadrul acestora oamenii
experimenteaza prietenia, iubirea, securitatea si sensul global al existentei.

Functia de control social.

Prin intermediul acestei functii grupurile primare se manifesta ca puternice

instrumente de control asupra comportamentului individului. Comportamentul
individului trebuie sa se conformeze normelor grupului. În acest sens grupul
impune individului un comportament care sa se conformeze atât la valorile si
normele sale interne cât si la cerintele societatii.

Grupul secundar

Dezvoltarea generala a societatii, îndeosebi în epoca actuala, este marcata de

o tendinta accelerata de trecere spre o societate bazata, în principal, pe grupuri
secundare, în care relatiile sunt impersonale, contractuale, specializate, orientate
spre obiective si interese. Rezulta ca grupul secundar este acel grup format din
doua sau mai multe persoane implicate într-o relatie impersonala si care au un scop
practic specific. În grupul secundar oamenii coopereaza pentru atingerea unui tel,
iar relatiile interumane se stabilesc pe baza unor regulamente pe care, fie ca le
accepta sau nu, trebuie sa le respecte. În acest tip de grup, oamenii se reunesc
dincolo de diferentele ce-i marcheaza pentru ca nu au alta cale de înfaptuire a
intereselor lor. În cadrul grupurilor secundare individul fiinteaza ca realitate
sociala. Grupul primar actioneaza pentru insul concret, în timp ce grupul secundar
activeaza individul prin status-urile sale. De pilda în grupul primar poti fi prieten
ceea ce este o conditie suficienta în timp ce în grupul secundar apartenenta este
dictata în special de status-ul social, de profesiune, de cultura, religie
etc. Grupurile secundare au un rol esential în afirmarea sociala si profesionala a
individului.

Raportul grup secundar/grup primar

Trebuie retinut ca în societatea contemporana grupul secundar, desi a pus în

umbra grupul primar, nu l-a eliminat si nu-l va putea înlatura. Grupurile primare
persista si vor persista într-o lume dominata de grupul secundar, deoarece nevoia
umana de asociere intima simpatetica este o nevoie permanenta. Omul nu poate trai
bine fara sa apartina unui grup mic de oameni carora realmente sa le pese ce se
întâmpla cu ei. Asa se explica de ce în cadrul grupului secundar apar si se dezvolta
relatii interumane care duc la formarea grupurilor primare.
Grupul de referinta

Conceptul si teoria aferenta au fost elaborate de Robert Merton, care l-a

definit ca fiind un numar de oameni care interactioneaza unii cu altii, în
conformitate cu modelele stabilite anterior. Asadar grupul de referinta reprezinta o
unitate sociala utilizata pentru evaluarea, compararea si modelarea atitudinilor,
trairilor si actiunilor individului. Grupul de referinta poate fi grupul din care face
parte individul sau unul exterior lui. Grupul de referinta este baza din care
individul vede lumina.

Grup intern - grup extern

În orice societate exista grupuri interne si grupuri externe.Grupul intern este acel
tip de grup de care apartin membrii sai si cu care se identifica. La membrii acestui
tip de grup exista constiinta de NOI, adica ei realizeaza ca fac parte din acel grup si
sunt implicati în tot ceea ce se întâmpla în grup. Prin constiinta de NOI, membrii
grupului realizeaza ca, simultan, existenta lor se situeaza si în afara altor
grupuri. Deci, constiinta de se afirma în raport cu constiinta de ei. Aceasta
diferenta a constiintei de NOI si de EI, confera membrilor unui grup identitatea lor.
Clasificarea grup intern - grup extern este semnificativa în evidenta granitelor
sociale. Liniile de demarcatie între structurile grupale apar acolo unde începe si
sfârseste interactiunea sociala. Granitele unui grup încadreaza indivizii într-o
structura de desfasurare a actiunilor astfel încât ei se simt inclusi în ea. Unele
granite se bazeaza pe modul de asezare spatiala: vecinatate, comunitate, natiune,
stat. Alte linii de demarcatie îsi au temeiul în diferentele sociale si culturale:
religioase, etnice, politice, ocupationale, lingvistice, rudenie, status-uri socio-
economice etc.

Grup formal-grup formal

Grupurile formale sunt constituite, în mod deliberat, de catre societate

pentru îndeplinirea unor sarcini sau atingerea unor obiective. Ceea ce
caracterizeaza, atât structura, cât si relatiile dintre membrii grupurilor formale este
faptul ca sunt reglementate oficial, institutionalizat, prin acte normative, decizii
etc.

Caracteristici:

- structura, atât pe orizontala, cât si cea ierarhica, este determinata de

specificul sarcinii grupului(de exemplu: formatii de munca, clase de elevi, pluton
de soldati);

- relatiile dintre componentii grupului, conduita membrilor acestuia, sunt

precis reglementate si obligatorii, fiind menite sa asigure functionalitatea optima a
grupului;
 - liderul grupului este desemnat sau ales în conformitate cu anumite
reglementari legale sau statutare;

- nerespectarea regulilor de conduita, a raporturilor de lucru, a

regulamentelor specifice grupului atrage sanctiuni

De subliniat ca în cadrul grupurilor formale, dincolo de relatiile formale,

obligatorii dintre membrii acestora pot exista si relatii interpersonale foarte variate,
de la relatii afective, prietenesti, pâna la relatii deschis conflictuale.

Grupurile informale

apar fie în cadrul grupurilor formale (echipa de munca, clasa de elevi, grupa de
studenti), fie în afara acestora, independent de grupurile formale.

Grupurile informale sunt grupuri mici si primare, care nu creaza institutii

formalizate. Se constituie în mod spontan bazându-se preponderent pe afinitati si
contacte personale. Atât structura, cât si relatiile interpersonale, sunt informale în
sensul ca nu sunt oficial reglementate.

Liderii sunt recunoscuti spontan, nu beneficiaza de un status oficial.. caracterul

informal nu înseamna lipsa organizarii. Dimpotriva, uneori grupurile informale au
o organizare interna foarte bine pusa la punct, o structura ierarhica proprie,
anumite norme de conduita si valori proprii bine conturate.

Conflictul în cadrul existenței individului și a

societății
Conflictul -este rezultatul manifestării diferenţelor. Ca urmare, recunoaşterea unei
stări conflictuale şi intervenţia în soluţionarea sa implică acceptarea diferenţelor.

Clasificări ale conflictului

 Din punct de vedere al nivelului de apariţie:

 Conflict individual interior – apare atunci când individului nu îi este clară

direcţia în care trebuie să se îndrepte, primeşte sarcini contradictorii sau atunci
când ceea ce trebuie să facă contravine posibilităţilor, intereselor sau valorilor sale.
În general o astfel de stare conflictuală interioară potenţează cu timpul toate
celelalte tipuri de conflict.

 Conflictul dintre indivizi (aparţinând aceluiaşi grup, la grupuri diferite sau

chiar organizaţii diferite) – acestea apar, de regulă, din cauza diferenţelor de
personalitate.
 Conflictul dintre indivizi şi grupuri – poate fi un efect al presiunii pe care
grupul îl exercită asupra individului. Uneori individul este pus în situaţia să suporte
consecinţele unor acţiuni ale grupului de care el se delimitează. De multe ori, la
baza acestor conflicte stau relaţii interpersonale tensionate sau conflicte individuale
interioare puternice. În principiu, acestea sunt conflicte care apar în grupuri tinere
sau cu cultură slabă.

 Conflictul inter-grupuri – este principalul tip de conflict inclus în categoria

conflictelor organizaţionale. “Stingerea” acestui tip de conflict intră deja în
competenţa managerilor superiori. Adeseori asemenea conflicte apar între
compartimente, sectoare cu profiluri foarte diferite.

 Conflictul între organizaţii – în mod frecvent acest tip de conflict se

manifestă sub forma competiţiei pentru lansarea unui produs, serviciu etc. Un
asemenea tip de conflict se poate naşte în urma competiţiei pentru surse de
finanţare.

 Din punct de vedere al efectelor pe care le generează:

 Conflicte distructive – este conflictul în care resursele personale şi

organizaţionale se consumă în condiţii de ostilitate, fără beneficii mari, existând o
permanentă stare de nemulţumire. Asemenea conflicte se pot solda cu destrămarea
organizaţiilor, pierderea unor membri, acte de violenţă etc. Capacitatea fiecărei
părţi de a ţine cont de argumentele celeilalte este serios afectată. Comunicarea
dintre competitori dispare.

 Conflictul benefic – atunci când conflictele sunt recunoscute de timpuriu şi

corect abordate, ele pot face ca indivizii, grupurile, organizaţiile să câştige în
creativitate şi eficienţă. Conflictul, atunci când este benefic, stă la baza procesului
schimbării. În orice organizaţie, un anumit grad de conflict este absolut necesar,
pentru ca dinamica dezvoltării organizaţiei să fie bună. Conflictul benefic este
acela care poate avea o soluţie acceptabilă pentru toate părţile implicate. În cadrul
unui asemenea conflict, părţile sunt capabile să comunice corect şi să stea la masa
tratativelor.

 Din punct de vedere al esenţei lor:

 Conflictele esenţiale / de substanţă – determinate de existenţa unor

obiective diferite (fie că individul are obiective diferite de ale grupului din care
face parte, fie că diferenţele apar între obiectivele a 2 sau mai mulţi
indivizi/grupuri). Acest tip de conflicte se manifestă cel mai puternic în cazul în
care indivizii tind să îşi satisfacă nevoile individuale folosindu-se de grup. Cu cât
obiectivele sunt mai clar definite, cu atât şansele soluţionării unui asemenea
conflict cresc. O situaţie fericită este aceea în care realizarea obiectivelor
presupune competiţie bazată pe standarde de performanţă – caz în care conflictul
este o sursă de progres.
 Conflictele afective – sunt cele generate de stări emoţionale şi apar în cadrul
relaţiilor interindividuale.

 Conflictele de manipulare (pseudoconflictele) sunt în general efectul

comportamentelor duplicitare şi lipsei de comunicare şi transparenţă. Ele apar în
general între grupuri şi sunt rezultatul practicilor politicianiste. Spre exemplu, un
pseudoconflict poate fi “lansat” atunci când două grupuri între care există interese
comune ar aduce prejudicii grupului dominant în relaţia sa cu alte grupuri, dacă ar
continua coabitarea. Pentru reuşita acestei strategii, de regulă conflictele sunt
mediatizate puternic.

 Din punct de vedere al intensităţii:

 Criza – se manifestă în general prin reacţii violente, hotărâri nenegociate (şi

uneori nenegociabile). În timpul crizei, oamenii se lasă de obicei dominaţi de
sentimente.

 Tensiunea – tensiunea interioară distorsionează imaginea realităţii sau

imaginea altei persoane şi acţiunile sale. Relaţia este afectată de atitudini negative
şi idei preconcepute şi fixe. Tensiunea creşte atunci când părţile refuză să
recunoască faptul că există un conflict.

 Neînţelegerea – provine din faptul că oamenii uită foarte des să-şi verifice
percepţiile şi se înţeleg greşit unii cu alţii, trăgând concluzii eronate. Cauza este
comunicarea defectuoasă.

 Incidentul – este acea mică problemă, care, deşi de obicei perfect

rezolvabilă pe loc prin comunicare, atunci când este neglijată şi evitată duce în
mod frecvent la neînţelegere.

 Disconfortul – este sentimentul intuitiv că “ceva nu este în ordine”. .

 Din punct de vedere al nivelelor cauzelor declanşatoare de conflict:

 Conflicte de nivel informaţional – declanşate de lipsa unor informaţii,

transmiterea unor informaţii greşite sau distorsionate etc. Sunt cel mai simplu de
rezolvat, din moment ce informaţiile lipsă pot fi completate, iar cele greşite,
corectate.

 Conflicte la nivelul strategiilor – apar atunci când există diferenţe de

opinie în ceea ce priveşte modul în care trebuie făcut ceva.

 Conflicte la nivelul scopurilor – apar atunci când există diferenţe în

privinţa rezultatului ce trebuie obţinut.

 Conflicte la nivelul normelor – apar atunci când comportamentele

manifestate nu sunt cele aşteptate – nu sunt conforme cu normele acceptate sau
impuse.
 Conflicte la nivel de valori – dacă primele 4 nivele de conflict pot fi
soluţionate prin obţinere/oferire de informaţii, comunicare şi negocierea unei
soluţii, acest tip de conflict este mai dificil de abordat. Oamenii reacţionează de
obicei violent atunci când le sunt “călcate în picioare” valorile.

Cauzele conflictelor
1) Comunicarea defectuoasă – oferirea de informaţii insuficiente sau incomplete,
folosirea de mijloace sau canale de comunicare inadecvate, folosirea unui limbaj
neadecvat interlocutorului (fie el ca formă ori conţinut), sunt exemple de potenţiale
cauze de conflict. Dacă cei antrenaţi într-un asemenea conflict doresc să coopereze
pentru găsirea unei soluţii, ei pot începe prin a schimba în mod deschis şi corect,
informaţii relevante.

2) Sistemele de valori – dezacordurile pot viza aspecte etice, limitele şi

modalităţile în care trebuie exercitată puterea, etc. Una dintre soluţii este ca părţile
implicate să ajungă să recunoască şi să accepte diferenţele, adoptând soluţii de
acţiune în care să se evite “punctele nevralgice”.

3) Existenţa unor scopuri diferite – nu întotdeauna indivizii sau grupurile cad de

acord asupra a ceea ce trebuie făcut. Uneori problemele apar la alcătuirea listei de
priorităţi, alteori scopurile pot fi total diferite. Devine periculos atunci când
indivizi sau grupuri au o “agendă ascunsă”, scopuri nedeclarate, de multe ori
diferite de cele ale organizaţiei, pe care le urmăresc în detrimentul acesteia.

4) Stilurile manageriale şi ambiguităţile organizaţionale – unii manageri

alimentează conflicte inter-personale tocmai pentru a-şi întări poziţia (dezbină şi
conduce!). Managerii autoritari care îşi simt poziţiile ameninţate ştiu că dacă
grupul pe care îl conduc este fragmentat va deveni mai uşor de condus. Incoerenţa
sistemului managerial, inconsecvenţa măsurilor luate, necunoaşterea şi
nerespectarea ierarhiei, neparticiparea tuturor nivelelor la luarea deciziilor
(delegarea absolută şi necontrolată), inexistenţa unui sistem coerent de apreciere a
performanţei şi de motivare sunt toate posibile cauze de conflict.

5) Resurse limitate – limitarea oricărei resurse poate da naştere la conflict: timpul,

banii, resursele materiale, cele umane şi informaţia (despre care am amintit deja).
Problema nu este ca resursele să fie nelimitate şi la dispoziţia tuturor, ci să ajungă
pentru atingerea obiectivelor şi îndeplinirea sarcinilor. Limitarea resurselor face
altceva decât să stimuleze concurenţa neloială, superficialitatea, suspiciunea etc.
De cele mai multe ori, problema nu este lipsa de resurse, ci planificarea
defectuoasă: fie că au fost stabilite obiective prea ambiţioase, fie că nu au fost
prevăzute anumite situaţii.
 6) Dependenţă departamentală reciprocă – atunci când două sau mai multe
departamente, colective, compartimente sau proiecte depind unele de altele,
conflictul structural este de neevitat. Relaţiile dintre departamentele unei
organizaţii sunt determinate de reacţiile unora la necesităţile celorlalte, de
corectitudinea schimbului de informaţii, de corecta evaluarea a performanţelor şi
eforturile fiecăruia, de atitudinea membrilor unui departament faţă de alte
departamente şi membrii acestora. Acest gen de situaţii este cu atât mai dificil cu
cât departamente diferite au şi scopuri, obiective şi metode de lucru diferite.

7)Diferenţe intergrup de statut social – faptul că membrii unui grup au un statut

profesional considerat în exterior mai bun faţă de cel al membrilor (de acelaşi nivel
socio-profesional) din alt grup, constituie o importantă cauză de conflict.

Evoluţia conflictelor inter-grupuri

 Starea tensională – în care condiţiile de declanşare a conflictului există,
însă nu sunt încă sesizate.

 Recunoaşterea stării conflictuale – de către cei aflaţi în conflict sau de

persoane/grupuri din afară. Conflictul înţeles reprezintă o fază incipientă, în care
părţile nu au reacţionat încă afectiv. Ameninţările sunt percepute, însă încă nu li se
dă o atenţie foarte mare. Conflictul înţeles nu devine întotdeauna conflict
resimţit. Accentuarea stării conflictuale – în această fază conflictul, încă
nedeclanşat, devine inevitabil.

 Declanşarea conflictului – conflictul devine vizibil chiar şi pentru cei

neimplicaţi direct.

 Sfârşitul conflictului – se caracterizează prin schimbarea condiţiilor

iniţiale, în care s-a declanşat conflictul. Apar condiţiile în care devine posibilă
cooperarea sau declanşarea unui nou conflict.

Efectele conflictelor inter-grupuri

Asupra grupurilor competitive:
 creşte coeziunea şi loialitatea. Diferendele interne tind să se estompeze.

 climatul grupului tinde să piardă din informalism, grupul devenind din ce în

ce mai organizat, mai orientat către atingerea obiectivelor.
 grupul este dispus să tolereze o conducere mai autoritară.

 creşte intoleranţa faţă de membrii care nu răspund nevoilor grupului sau care
nu trec satisfacerea nevoilor individuale pe planul doi.

Asupra relaţiilor dintre grupurile aflate în conflict:

 fiecare grup percepe celălalt grup ca fiind inamic

 membrii grupului au distorsiuni de percepţie: sesizează numai părţile bune

din propriul grup şi numai pe cele negative ale celuilalt grup. Slăbiciunile grupului
propriu şi forţa grupului opus sunt ignorate.

 scade interacţiunea şi comunicarea între grupuri proporţional cu creşterea

ostilităţii. Cu cât comunicarea este mai redusă, cu atât probabilitatea corectării
percepţiilor distorsionate scade. Cu cât grupul advers pare mai puţin demn de
respect, cu atât atitudinea ostilă este mai uşor de menţinut şi şansele de reconciliere
mai reduse.

Asupra grupului învingător:

 îşi menţine (sau chiar întăreşte) coeziunea.

 devine mai neorganizat

 îi creşte disponibilitatea de cooperare cu alte grupuri.

 tinde să se supraevalueze şi acest lucru îl poate face vulnerabil

 din cauza automulţumirii, are tendinţa de a se “arunca” în întreprinderi

riscante.

Asupra grupului învins:

 va găsi “evadări”: scuze, explicaţii, motive externe (ghinionul, juriu
părtinitor, “jocul murdar” al oponentului etc.), care să-l absolve de
responsabilitatea înfrângerii.

 se va dezorganiza. Conflictele latente se vor acutiza şi vor fi căutaţi “ţapi

ispăşitori” în interiorul grupului.

 în principiu, capul conducătorului este primul care se clatină.

 tinde să încerce să redeschidă lupta pierdută.

 devine necooperant, închis, faţă de alte grupuri.

Procedee de abordare a conflictelor fara lupta si fara a ceda

Negocierile
Constau în discuţii nemijlocite, purtate în scopul de a ajunge la o înţelegere, la
încheierea unei tranzacţii sau la rezolvarea unei probleme. Înţelegerea se stabileşte
atunci când este acceptată de toate părţile: ea trebuie deci să satisfacă nevoile
tuturor părţilor implicate.

Medierea
Uneori, mai ales atunci când părţile sunt numeroase sau problema foarte complexă,
se întâmpină greutăţi în stabilirea şi respectarea regulilor şi procedurilor. În acest
caz există riscul ca negocierile să devină haotice şi să se termine într-un eşec. O
soluţie este folosirea unuia sau mai multor facilitatori, persoane imparţiale şi neutre
care au în sarcină modul de desfăşurare a discuţiilor.

Arbitrajul
Atunci când părţile nu reuşesc să găsească o cale de a elabora împreună soluţia
unei probleme, se pot adresa arbitrajului. Acest lucru se întâmplă de obicei când
părţile nu se simt competente să judece situaţia, când între ele există diferenţe
ireconciliabile sau când comunicarea este profund alterată. Părţile trebuie să se
oblige să respecte decizia arbitrajului, indiferent care va fi ea. Arbitrul este un
expert independent care analizează şi interpretează aspectele diferendului şi
propune o soluţie. Participanţii au influenţă numai în alegerea arbitrului.

Judecata
Oamenii preferă adesea procedurile juridice deoarece accepţiunea generală este că
ele sunt cele mai legitime şi definitive. Ele judecă litigiile conform unui sistem de
legi în vigoare, care nu sunt altceva decât un sistem de norme oficial. Demersul
juridic constituie un procedeu care nu necesită acordul celeilalte părţi.

Strategii de rezolvare a conflictelor

Abandonul
Retragerea fizică sau emoţională din conflict, în general de teama confruntării
directe. În general, adoptarea acestei atitudini implică renunţarea la dreptul de a
avea un cuvânt de spus. Este acceptabil să te retragi atunci când un conflict nu te
priveşte, sau atunci când retragerea nu afectează cursul evenimentelor. Retragerea
poate acutiza şi mai mult un conflict. Uneori, prin retragere puteţi dăuna cuiva sau
puteţi “da apă la moară” adversarilor. Câteodată ne retragem din dorinţa ca ceilalţi
să ne roage să revenim… Uneori putem fi dezamăgiţi să constatăm că nu suntem
atât de indispensabili!

Reprimarea
Refuzul de a accepta existenţa unui conflict este un comportament la care
recurgem din dorinţa de a avea linişte cu orice preţ. Este bine să nu
supradimensionăm un conflict minor şi să nu ne lăsăm “duşi de val”, însă atunci
când conflictul este real singura soluţie este să avem curajul să-i recunoaştem
existenţa: mai devreme sau mai târziu el va ieşi oricum la iveală!

Victorie/înfrângere
Acest stil este adeseori rezultatul tendinţei inconştiente de a vă proteja de durerea
eşecului. În strategia victorie/înfrângere se produce o etalare de forţe din care
obligatoriu o parte iese înfrântă. Această strategie poate avea efecte întârziate:
învinsul poate să nu suporte eşecul, revenind “în forţă” după un timp. În plus,
relaţiile dintre părţile implicate vor fi cu siguranţă iremediabil afectate. Învinsul de
astăzi poate refuza să coopereze mâine…

Compromisul
Este o strategie care reclamă anumite capacităţi de negociator pentru ca fiecare să
câştige câte ceva. El dă impresia de corectitudine, dar asta poate să nu fie suficient
deoarece fiecare parte luptă pentru ceva mai mult. Dezavantajul compromisului
este că în general una dintre părţi va părea mai “mărinimoasă” dând celeilalte părţi
un sentiment de înfrângere.

Victorie
Este strategia ideală, care nu presupune un învingător şi un învins. Procesul de
găsire a soluţiei poate fi mai lung şi mai anevoios, însă cu siguranţă relaţiile se vor
consolida, iar soluţia va fi mai durabilă. Când ambele părţi câştigă, ambele vor
susţine soluţia , iar probabilitatea declanşării unor conflicte ulterioare va fi foarte
mică.

Paşii abordării strategiei victorie:

1) Aflaţi de ce le trebuie ceea ce cer – clarificaţi cerinţele fiecărei părţi şi
motivaţiile lor

2) Depistaţi punctele de complementaritate – două persoane pot dori acelaşi lucru

din motive diferite.

3) Identificaţi ideile de rezolvare – începeţi prin a vedea care sunt soluţiile propuse
de către fiecare parte.

4) Cooperaţi – continuaţi prin a găsi împreună noi soluţii posibile. Cooperând,

arătaţi clar celuilalt că îl trataţi ca partener, nu ca oponent. Astfel, chiar dacă relaţia
nu va fi întărită, ea va fi cel puţin menţinută. Încercaţi permanent să disociaţi
problema de persoane. Concentraţi-vă pe corectitudine, nu pe forţă. Fiţi dur cu
problema şi blând cu oamenii!

www.referat.ro

MEMORIA SOCIALA
1.1. Nasterea si evolutia conceptului de memorie
 Studiul propriu -zis al memoriei a debutat odata cu cercetarile
experimentale realizate in anul 1885 de psihologul german Herman
Ebbinghaus. Experimentul realizat de el cerea subiectilor sa memoreze liste
de silabe fara semnificatie, pe care le citea rapid si le repeta rapid pana cand
acestia reuseau sa le reproduca fara greseala. Repetandu-se acesti stimuli el
a observat anumite performante. Prin acest experiment el a pus in evidenta
existenta unei relatii liniare intre volumul informatiilor achizitionate si in
timpul consacrarii memorarii. Tot el a gasit aici procedee de optimizare a
memoriei prin distribuirea temporara a repetitiilor .

Se accepta astazi de specialisti ca memoria reprezinta un sistem de stocare si

recuperare a informatiilor, constand din trei etape strans legate intre ele si anume
codificare, stocare si regasire a informatiilor. Se accepta de asemenea ca la om
functioneaza o memorie implicita, diferentiata de memoria explicita ( L.L.Iacob,
M.Dallas, 1981),

Abordarea moderna a memoriei impune distinctia facuta de psihologul

canadian, profesor la universitatea din Toronto, Endel Tulving (1972), intre
memoria semantica, prin intermediul careia cunoastem lumea si memoria
episodica, in capacitatea de aducere in memorie de apel a evenimentelor specifice.

Un alt psiholog Alan D. Baddelez, atrage atentia asupra faptului ca uitarea

poate fi benefica si nu numai catastrofala. Ea ne permite sa ne debarasam de
informatiile fara utilitate. Aceste precizari anterioare au fost facute pentru a pregati
conceptul cheie de memorie sociala.

1.2. Nasterea conceptului de memorie sociala

 La o privire simplista asupra conceptului de memorie sociala, el ar parea o
simpla asociere a socialului la memoria unui individ si astfel am putea spune ca asa
cum posedam toti memorie, prin care suntem noi insine, tot astfel si societatile au
memorie si anume memorie sociala.

Raspunsul pertinent nu poate fi dat daca privim conceptual intr-o abordare

psihosociologica, fapt care are si el anumite neajunsuri. Este greu de demonstrat si
afirmat cum se trece de la memoria individuala la memorie sociala si ce
mecanisme intervin.

In acelasi timp nu putem face comparatii mari intre memeoria sociala si cea
colectiva si fara sa vrem acest studiu al memoriei sociale implica studii si
experimente din punct de vedere cognitiv.

In acest sens psihologi R.C.Atkinson si R.M. Shiffrin in anul 1971 fac o

serie de studii si demonstreaza ca stocarea unei informatii permite realizarea de
catre individ a obiectivelor pe termen lung. Ei se ocupa de sistemul de memorare
de scurta si lunga durata, spunand ca memoria de lunga durata sau memoria de
lucru reprezinta sistemul de stocare si tratatare a informatiilor din fazele invatarii
rationamentului si intelegerii.

Ei afirma ca informatiile intra ca pe o usa in niste registre senzoriale prin

diferite cai: 1.vizual; 2.auditiv; 3.tactil;

Prima etapa este stocarea acestei informatii pe termen scurt si formarea unei
memorii de lucru temporara unde au loc procese de control cum ar fi: repetitie,
codificare, decizie, recuperare. Din memoria de lucru temporara informatia ia doua
cai: prima cale este stocarea pe termen lung si intrarea ei in memoria de lunga
durata, acest aspect ducand la un feed-back continuu, iar a doua cale este
raspunsul.

1.3. Evolutia conceptului de memorie sociala. Teorii

1.3.1. Teoria cadrelor sociale ale memoriei

Maurice Halbwachs (Reim, 1877-Buchenwald, 1945), a initiat studiul

psihologic al memoriei, contribuind fundamental la intelegerea faptului ca
memoria, constituind cunoasterea actuala a trecutului nu reprezinta conservarea
imaginilor, ci reconstituirea imaginilor. Dupa el memoria este o functie simbolica,
amintirile depinzand de posibilitatea de a avea idei generale, ori societatea este cea
care ne transmite mijloacele de gandire,etc.

Fiecare cuvant este acompaniat de amintiri, si nu exista amintiri carora sa nu

le corespunda cuvinte. Aceasta reprezinta prima acceptiune de memorie sociala ca
memorie a societatii care ofera indivizilor limba si categoriile gandirii. Un lucru
este mai usor adus in memorie daca pentru el exista un termen lingvistic
corespunzator.

Semnificatia faptelor si sensul evenimentelor depind intotdeauna de

grupurile umane, nu au un caracter universal. Reconstituim trecutul cu ajutorul
semnificatiilor din trecut. Prin fixarea evenimentelor, ne folosim de anumite repere
care sunt legate de anumite circumstante sociale cum ar fi: absolvirea scolii,
satisfacerea serviciului militar, incadrarea in munca, etc.

Astfel pentru un adult din Romania prima zi de scoala poate fi legata de un

eveniment social (cum ar fi abdicarea regelui Mihai).

Deci termenul de memorie sociala are si o alta acceptiune reiesita din

lucrarile lui M. Halbwaches si anume cea de memorie colectiva, de amintire a unor
grupuri umane pentru care evenimentele din trecut au o smnificatie speciala.

Dupa acelasi autor atat stocarea cat si evocarea reprezinta procese mnezice
datorate vietii sociale: dobandim cele mai multe informatii gratie societatii si
evocam aceste amintiri in interactiune cu ceilalti membrii ai grupului din care
facem parte. Deci nu individul ci grupul este depozitarul memoriei. Avem de-a face
astfel cu o memorie sociala.
 Amintirile colective au caracteristici specifice, pentru ca societatea ii obliga
pe indivizi nu numai sa-si reamintesaca din cand in cand anumite evenimente din
viata lor, dar si sa retuseze, sa reorganizeze si sa completeze aceste amintiri pentru
a justifica actiunile lor imediate.

Autorul nu a insistat asupra functiei de identificare a individului cu grupul

care exerseaza amintirile colective, in schimb a subliniat puternic caracterul
normativ, adica fiecare amintire colectiva este pentru un grup un model, un
exemplu sau o invatatura.

In lucrarea "La Tophografie legendaire des Evangiles en Terre

Saintre"(1941) M.Halbwachs localizand examinativ evenimentele descrise in
scrierile in pelerinaj, face o serie de observatii ingenioase asupra importantei
spatiului pentru fixarea amintirilor, ajungand la concluzia ca reperele geografice
precum si constructiile umane au un rol capital pentru memoria colectiva.

Pe baza analizei localizarilor crestine din Palestina si in mod special din

Jerusalim, formuleaza legile care regleaza memoria grupurilor.

1. Legea concentrarii: tendinta de a localiza in spatiu mai multe

evenimente care nu au nici o legatura intre ele;

2. Legea divizarii: fragmentarea unei amintiri in mai multe elemente,

fiecare element fiind diferit localizat;

3. Legea dualitatii: acceptarea plasarii in doua localitati a unuia si

aceluiasi eveninent desfasurat cu mult timp in urma;

La noi in spatiul romanesc, daca ne raportam la memoria colectiva a

romanilor, ne putem referi la legenda mit pentru Negru-Voda. Amintirea lui se
leaga de rauri si munti, de castelul unde isi avea scaunul domnitorul. Dar palatul in
memoria colectiva este localizat atat la Cetateni cat si la Stroenesti-dupa legenda
duplicitatii. Dupa legea fragmentarii, lupta voievodului are mai multe episoade, in
acelasi loc geografic concentrandu-se si un alt element: biruinta lui Mihai Viteazul.
Aproape toti voievozii romani au un viclesug si anume ca „potcovesc caii de-a-
ndoaselea cu coltii potcoavelor inainte", cu alte cuvinte, expresie a legii
similitudinii actiunilor.

1.3.2 Teoria structurarii memoriei de catre cultura si interese

Apartine lui Frederik C. Bartlett care a demonstrat prin studii riguroase ca

pierderea informatiilor in timp nu se datoreaza uitarii, ci restructurarii de sens a
memoriei si anume organizarea unui anume fenomen amnezic in jurul unui anume
element semnificativ. Cultura, afirma Bartlett, contribuie la fixarea semnificatiilor,
si prin aceasta la restructurarea memoriei.

Amintirile actuale se reorganizeaza in functie de interesele actuale ale

grupurilor si colectivitatilor. Prezentul isi pune amprenta asupra trecutuluui in
acceasi masura in care trecutul marcheaza prezentul.

Putem exemplifica prin studiile realizate de J.P. Vasilescu si Irina Holdevici

din decembrie 1989 cu privire la distorsiunile amnezice ale acelei perioade.

Ei au cerut la o saptamana dupa evenimente unui grup de 28 de studenti

participanti in ziua de 21 decembrie 1989 la manifestatia din Piata Universitatii din
Bucuresti sa se relateze ce s-a strigat atunci. Dupa zece luni ,in noiembrie 1990, cei
doi psihologi au contactat din nou grupul de subiecti si au fost invitati sa-si
reaminteasca ce s-a strigat in zilele de 21 si 22 decembrie in Piata Universitatii.

Concluzie: lozincile amintite a doua oara nu au fost identice cu cele din

prima reamintire deci reorganizarea amintirilor despre evenimentele revolutionare
s-a produs in interesul social al momentului. Se presupune ca teoria lui F.C.
Bartlett explica datele investigatiei, influenta mijloacelor de influentare in masa
fiind o explicatie propusa de autorii citati.

1.4 Organizarea si reorganizarea sociala a memoriei

1.4.1 Abordarea consructionismului social

Psihosociologii care abordeaza aceasta problema abordeaza memoria nu ca

un proces de codare si stocare a informatiei, ci ca pe o activitate sociala care
depinde de vorbire si care se costruieste in relatie cu alti indivizi. Aceasta abordare
se opune curentului cu orgine de la Hermann Ebbinghaus si tendintei extra
cognitiviste ,ea urmarind sa evidentieze modul in care noile informatii sunt filtrate
de schema si cum intra in sistemul memoriei.

In ambele perspective memoria este tratata individual facandu-se apel la

procesele psihice interne. Teoria se refera la faptul ca memoria nu se afla in
creierul indivizilor izolata, numai omul isi poate aminti cea ce nu exista in
experienta anterioara a lui, aceste fapte fiind transmise din generatie in generatie
( sarbatori, parade, statui ).

Analiza limbii vorbite constituie dupa M. Billing si D. Edwards (1994)

placa turnanta a cercetatorilor constructionistilor sociali. Alegerea cuvintelor
pentru descrierea unui eveniment infractional s-a dovedit a fi grija principala a
celor implicati, deci ideea este ca memoria nu reprezinta un simplu depozit de
informatii neutre ci ca limbajul are un rol hotarator in organizarea si reorganizarea
memoriei.

Limbajul transforma modul si continutul a cea ce ne amintim, sustin

psihosociologii acestei abordari, fapt dovedit in interactiunea profesor elev in 1987
de Derek, Edwards si Neil Mercer; s-a constatat ca profesorii orienteaza
constructia memoriei copiilor, controland limbajul, selectia evenimentelor, modul
de interpretare si aducere aminte a acestora deci si amintirile se invata.

Reconstructia sociala a memoriei

Problema principala a acestui demers o reprezinta faptul ca ar putea sa

functioneze o societate cu o memorie colectiva discordanta in raport cu prezentul
si in discrepanta cu proiectul istoric. Psihologul Pierre Vidal-Naquet a realizat
unele cercetari, ajungand la o concluzie negativa referitoare la acest fapt.

Concluzia a fost ca prin intermediul memoriei sociale trecutul exista in

forma de reprezentari. Interferenta retroactiva face dificila obtinerea unor imagini
corecte asupra prezentului fapt ce duce la rescrierea istoriei de catre puterea
existenta.

La noi in tara acest lucru a fost foarte evident, incepand de la emiterea unui
manual de istorie falsificat pana la a schimba denumirile unor strazi si orase sau
chiar stergera unor cladiri prin demolare cum ar fi case memoriale, biserici,
statui,etc.

Dar dupa revolutia din decembrie 1989 au fost din nou schimbate numele
bisericilor care marcheaza ruptura cu ateismul ca ideologie de stat. La acestea s-au
adaugat si reconstructia sau ridicarea de noi biserici.

Reorganizarea sociala a memoriei impune stocarea unor nume de

personalitati politice persecutate in regimul comunist, de accea intalnim astazi
strazi cu nume evocand personalitati politice sau ale culturii romanesti care la un
moment dat nici nu puteau fi rostite in public, si cu atat mai putin elogiate.

De asemenea, unele strazi poarta nume ce readuc in memorie harta Romaniei

in granitele ei firesti. Oamenii astazi, scapand de prizoneratul comunismului au
reprezentari legate de trecut iar memoria sociala se bucura din plin de ele.

Maurice Halbwachs afirma , in acest sens, ca amintirile se adapteaza in

ansamblul perceptiilor noastre actuale, ca apeland la propria memorie, la amintirile
noastre, noi nu evadam din societate pentru a ne inchide in propriul eu. El mai
afirma ca muzeele au un rol fundamental in reconstructia trecutului, cum de altfel
exista enciclopedii, statui etc.
 La noi in tara s-au ridicat statui oamenilor politici pe baza ordinelor de sus.
Astazi unele din ele sunt demolate iar altele preamarite, astfel fiecare grup isi poate
alege evenimentul pe care sa-l planga, putandu-se identifica cu un tip de
personalitate a eroului preferat, dar mai mult s-a afirmat ca nu numai spatiul si
timpul intervin in procesul memorarii dar si obiceiurile si cutumele, ceremoniile
care evoca anumite evenimente, spre a nu fi uitate, pentru a reactiva memoria
colectiva. Aici Paul Connerton face distinctie intre ceremoniile comemotrative si
celelalte ritualuri prin caracterul lor oficial si de spectacol, indiferent daca acestea
sunt intelese ca avand o existenta mitologica sau istorica.

In ultimii zece-cinsprezece ani interesul cercetatorilor pentru studiul

memoriei sociale a cunoscut un adevarat riviriment. In psihosociologia din
Romania acest subiect privind organizarea si reorganizarea memoriei sociale nu a
mai fost abordat cu o singura exceptie, dar deosebit de relevanta, si anume
profesorul H.H.Sthal in 1993, cand a analizat fenomenul amneziei sociale si
mecanismele memoriei grupale.

Important este si mecanismul prin care grupurile, de la familie la natiune si

chiar omenirea in intregul ei, evenimentele care le-au marcat trecutul. Tot la fel de
important este ca studiul memoriei sociale trebuie realizat cu instrumente
(concepte, teorii) moderne, puse la dispozitie de cercetari actuale, fapt ce face ca
memoria sa nu fie considerata ca un fapt singular, facand abstractie de
interactiunile individ-individ, individ-societate, neglijandu-se dimensiunea
psihosociologica a fenomenului.

www.referat.ro

Comunicarea
Comunicarea în cadrul grupului
Comunicare reprezintă înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legatură. Cam
acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explivativ pentru
comunicare. Deşi pare simplu înţelesul comunicarii este mult mai complex şi plin
de substrat.

Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam tot atîtea

metode de exprimare şi manifestare. Nu există o definiţie concretă a comunicării
însă se poate spune cel puţin că, comunicarea înseamnă transmiterea intenţionată a
datelor, a informaţiei.
Ce se înţelege prin comunicare:

 o provocare constantă pentru psihologia socială;

 o activitate;
 satisfacerea nevoile personale;
 legătura între oameni, etc.

Societatea continua sa existe prin transmitere, prin comunicare, dar este

corect sa spunem ca ea exista in transmitere si in comunicare. Este mai mult decat
o legatura verbala intre cuvinte precum comun, comunitate, comunicare.

Oamenii traiesc in comunitate in virtutea lucrurilor pe care le au in comun;

iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa deţina in comun aceste
lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate , ei trebuie sa aibă in comun
scopuri, convingeri aspiraţii, cunostinţe - o intelegere comuna - "acelaşi spirit"
cum spun sociologii.
Comunicarea este cea care asigura dispoziţii emoţionale si intelectuale
asemanatoare, moduri similare de a raspunde la aşteptări şi cerinţe.

Comunicarea se realizează pe trei niveluri:

1. Logic
2. Paraverbal
3. Nonverbal

Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din
totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, viteza
de rostire...) si 55% la nivelul nonverbal (expresia faciala, pozitia, miscarea,
imbracamintea etc.).

Daca intre aceste niveluri nu sunt contradicţii, comunicarea poate fi eficace.

Daca insa intre niveluri exista contradicţii, mesajul transmis nu va avea
efectul scontat.
Tipuri de comunicare:

 Comunicarea intrapersonala . Este comunicarea în şi catre sine.

 Comunicarea interpersonala. Este comunicarea între oameni.
 Comunicarea de grup. Este comunicarea între membrii grupurilor si
comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alţi oamenii.
 Comunicarea de masa. Este comunicarea primită de sau folosita de un
numar mare de oameni.

Scopul comunicării:

sa atenţionam pe alţii.
· sa informam pe alţii.
· sa explicam ceva.
· sa distram.
· sa descriem.
· sa convingem, etc.

Pentru a descrie numeroasele înţelesuri ale comunicarii pe care o folosim si

o traim zilnic, folosim urmatorii trei termeni:
a. Forma comunicarii
Este un mod al comunicarii asa cum sunt vorbirea, scrierea sau desenul.
Aceste forme sunt distincte si separate una de alta asa de mult, încât au
sistemul lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când semnele sunt facute
pe foaia de hârtie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii si
ortografiei), atunci noi cream cuvinte si "forma" scrierii.
b. Mediul comunicarii
Este un mijloc al comunicarii care combina mai multe forme.
Un mediu adesea poate implica utilizarea tehnologiei asa ca acesta este
dincolo de controlul nostru. Spre exemplu, o carte este un mediu care foloseste
forme ale comunicarii precum sunt cuvintele, imaginile si desenele.
c. Media
Sunt acele mijloace de comunicare în masa care s-au constituit într-un grup
propriu.
Exemple binecunoscute sunt radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele si
revistele. Toate acestea sunt distincte si prin modul prin care pot include un numar
de forme de comunicare. Spre exemplu, televiziunea ofera cuvinte, imagini si
muzica. Adesea termenul mass-media identifica acele mijloace ale comunicarii
bazate pe tehnologie care fac o punte între cel care comunica si cel care
recepteaza.

Limbajul este codul cu care este transmisă informatia, reprezintă unealta

comunicării.
 În prima categorie intră limbajul. Limbajul reprezintă codul comunicării,este
liantul între cel ce transmite informaţia ,eminţător, şi cel ce primeşte informaţia,
receptor. Limbajul determina forma comunicarii. El este de trei feluri:

 Limbaj scris.
 Limbaj verbal.
 Limbaj nonverbal.

Judecata, sinele si societatea nu sunt structuri discrete, ci procese de

interactiune personala si interpersonala. Interactiunea simbolica subliniaza
importanta limbajului, ca mecanism fundamental in devenirea sinelui si judecatii.
Personalitatea este ceea ce este propriu, caracteristic fiecarei persoane şi o
distinge ca individualitate; felul propriu de a fi al cuiva.

Comunicarea are o foarte mare influenţă asupra personalitaţii deoarece in

ziua de azi individul se defineste in functie de ceilalţi iar comportamentul
reprezinta o constructie a persoanei in interactiunea cu ceilalti. Interaţiune atrage
concomitent comunicare.
Sinele se construieste in interactiune cu ceilalti. In felul acesta,
definirea unei situatii nu este niciodata strict individuala, desi apare astfel; in
acelasi timp, nici individul nu este doar o oglinda a celorlalti, ci introduce note
personale in orice evaluare si raspuns.
Cu cat se comunica mai mult cu atat cresc sansele de a se crea personalitati
puternice. Comunicarea este cheia individului spre societate şi integrarea în
aceasta.
Lipsa comunicarii atrage o indepartare iminenta faţa de grup, echipa,
societate, etc.
Daca luam în discutie termenul de grup observam caci, chiar
societatea din care facem parte este un grup. Grupul înseamna reguli, reputaţie, ţel,
munca în echipă, etc . Sensuri determinate de interanctiune deci de comunicare.
Atata timp cat exista o buna comunicare există şi un randament maxim, însă dacă
aceasta lipseşte se poate ajunge la disensiuni sau, chiar mai rău.
Functionarea unui grup mai mare se bazeaza pe reteaua care conecteaza
diferite parti ale sale si-i asigura coerenta.
Nuanta pe care o introduce Blumer ar putea chiar surprinde: "O retea sau o
institutie nu functioneaza in mod automat datorita unei dinamici interioare sau unui
sistem de cerinte: ea functioneaza pentru ca persoanele aflate in diferite puncte fac
ceva, iar ceea ce fac este rezultatul modului cum definesc situatia in care sunt
chemate sa actioneze"

Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne

nastem. Noi învatam sa comunicam. De aceea trebuie sa studiem ce învatam ca sa
putem folosi cunostintele noastre mai eficient.
 Orice comunicare implica creatie si schimb de întelesuri. Aceste întelesuri
sunt reprezentate prin "semne" si "coduri". Se pare ca oamenii au o adevarata
nevoie sa "citeasca" întelesul tuturor actiunilor umane. Observarea si întelegerea
acestui proces poate sa ne faca sa fim mai constienti referitor la ce se întâmpla
când comunicam.

Este o alta lectura a comunicarii si semnificatiei sale legata de data aceasta

de procese sociale de adancime, cum ar fi conservarea identitatii si coeziunii,
exercitarea functiei vitale de integrare sociala, de mentinere si consolidare a unui
humus psihologic comun.

In nici una dintre ipostazele sale majore, societatea (comunitatea umana) nu

poate exista fara comuni-care: nici in cea de dobandire a unei experiente comune
(care presupune dialog), nici in cea de transmitere a zestrei culturale, nici in
construirea acor-dului asupra unor probleme si dezlegari.
Comunicarea semnifica mult mai mult decat schimbul si raspandirea de informatii;
comunicarea creaza si mentinea societatea.

COMPORTAMENTE PROSOCIALE
 Istoria mai îndepărtată şi mai recentă, ca şi viaţa socială de zi cu zi ne oferă, pe
lângă multiple cazuri evidente de egoism feroce, de cinism şi violenţă, de
sacrificare a celorlalţi pentru atingerea intereselor proprii, şi variate exemple de
solidaritate umană, de ajutorare a semenilor, de altruism. În abordarea
problematicii conduitelor prosociale, am pornit de la faptul că nu orice acţiune de
servire a intereselor celorlalţi este o conduită prosocială propriu-zisă; când
schimbul de bunuri şi servicii dintre persoane este echitabil (sau perceput ca
atare), direct, imediat şi total transparent (cel puţin pentru cei aflaţi în joc), avem
de-a face clar cu o afacere, şi nu cu acte prosociale. Desigur, graniţa dintre ajutorul
interesat şi ajutorul dezinteresat este foarte greu de stabilit, dar, atunci când
beneficiile celui care ajută nu sunt directe şi previzibile, când acţiunile sunt în
favoarea celuilalt, comportamentele pot fi considerate prosociale. În cadrul lor,
altruismul adevărat ar fi varianta maximală a dezinteresului, deoarece, în acest caz,
în afara recompensei de după moarte sau a unei satisfacţii spirituale pure, lipsită de
orice altă compensaţie, alte beneficii nu există. Acte de acest fel, în care nu e
prezentă aprobarea celorlalţi oameni - şi nici măcar a celui pentru care s-a riscat şi,
uneori, sacrificat chiar viaţa -, acte anonime de altruism sunt probabil foarte puţine.
Ele există, totuşi.
Aflăm zilnic din ziare, de la radio şi TV că oamenii se ajută, salvează
vieţi, donează sume de bani pentru sinistraţi, oferă adăpost, oferă locuri de muncă.
Din aceleaşi surse aflăm despre hoţii, violuri şi agresivitate. Realitatea în care trăim
ne arată că toate acestea există cu adevărat. La şcoală, colegii se ajută între ei atunci
când apar probleme de sănătate sau de familie. Uneori însă, lângă noi, doi colegi se
bat, îşi vorbesc într-un limbaj jignitor ; la poarta şcolii ne aşteaptă câte-o bandă
organizată să ne buzunărească ; acasă, apartamentul vecinului a fost spart.
Tocmai de aceea am dorit să scriu despre comportamentele prosociale,
având în vedere faptul că despre acestea se vorbeşte tot mai puţin, acordându-se mai
multă importanţă celor antisociale.
Comportamentul prosocial este un comportament intenţionat, realizat în afara
obligaţiilor profesionale şi orientat spre conservarea şi promovarea valorilor sociale.
Fapte precum ajutorul acordat semenilor, apărarea proprietăţii, a bunurilor, apărarea
legii, a dreptăţii, reprezintă comportamente prosociale. Unii psihologi exprimă
manifestările prosociale prin faptele că fiecare dintre noi se simte dator să acorde
sprijin persoanelor care depind de el. Reuşita ne oferă satisfacţii morale, iar eşecul
ne trezeşte sentimente de culpabilitate. Se presupune că fiecare dintre noi consideră
că, dacă îi ajută pe ceilalţi, va fi ajutat la rândul lui când va avea nevoie. În
stabilirea relaţiilor dintre ei, oamenii au tendinţa de a menţine un anumit echilibru
între ceea ce se oferă şi ceea ce se primeşte. Dacă acest beneficiu între costuri şi
beneficii nu funcţionează, se pot produce stări de disconfort psihic.
Definim comportamentele prosociale acele comportamente care fără
căutatrea de recompense externe sau materiale, favorizează alte persoane, grupuri
sau medii sociale şi cresc probabilitatea de a genera o reciprocitate pozitivă de
calitate şi solidală înspre unitate, în raporturi interpersonale sau sociale ce decurg
de aici, scoţând în evidenţă identitatea, autonomia, iniţiativa persoanelor sau a
grupurilor implicate ( Roche, 1991).
Preocuparea faţă de prosocial datează din anii 60 ai secolului abia încheiat,
dar în patru decenii a produs numeroase cercetări, concretizate în cărţi şi articole.
Astfel, până în 1996 s-au identificat peste 500 de studii în revistele de psihologie
socială în SUA şi Europa (Batson, 1998), iar în prezent ele au depăşit cu mult cifra
de 10.000. Principalele întrebări la care încearcă să răspundă psihologia socială în
circumscrierea subiectului pot fi formulate astfel: care sunt resorturile motivaţionale
ale comportamentului prosocial, în ce condiţii şi contexte se petrece el, care este
relaţia dintre caracteristicele ofertantului şi cele ale beneficiarului, cum solicită cel
aflat în nevoie ajutorul şi cum reacţionează el la ajutorare.
Dacă introducem ipoteza supravieţuirii prin înrudire (Wilson, 1975),
comportamentul altruist poate fi înţeles. Astfel, cei ce sunt membri ai aceleiaşi
familii, au gene comune, prin urmare, ajutându-i pe alţii înrudiţi asigură transmiterea
mai departe a propriilor gene.
Toate procesele şi fenomenele psihosociale se obiectivează la nivelul
conduitei sociale. Semnificaţia originară a conceptului de ,,conduită” este aceea de
ansamblu structurat al proceselor şi activităţilor psihice orientate pe ,,obiect”,
precum şi al reacţiilor motorii aferente, prin care subiectul se manifestă într-o
situaţie socială. Comportamentul social nu este decât expresia obiectivată şi direct
perceptibilă a unei procesualităţi psihoindividuale şi psihosociale care scapă
observatorului, neavând însă prin aceasta un caracter mai puţin obiectiv. Într-o
expresie sintetică, conduita = comportament + procesele şi fenomenele
psihosociale subiacente.
Abordarea problematicii conduitei sociale este nemijlocit legată de un alt
concept de bază, acela de socialitate. În sensul cel mai larg, acest concept
desemnează un principiu al coeziunii şi coerenţei existenţei socio-umane, adică un
principiu generator de ordine socială. Într-un sens mai restrâns, prin socialitate
înţelegem ansamblul capacităţilor psihosociale, înnăscute sau dobândite, care fac
posibilă elaborarea tipurilor generice de atitudini şi conduite sociale, împreună cu
sistemul determinaţiilor exterioare sub incidenţa cărora se obiectivează; determinaţii
de natură economică, biologică, ecologică, demografică, istorică şi culturală.
Datorită condiţionărilor istorice, socialitatea îşi modifică profilul şi formele de
manifestare odată cu modificările care intervin în plan economic, tehnologic,
demografic şi cultural.
Fiind atât o premisă constitutivă a societăţii, cât şi o expresie sintetică a
existenţei socio-umane, socialitatea comportă o multitudine de forme de manifestare
la nivelul unor comportamente sociale specifice: comportamentele prosociale,
cosociale şi antisociale; raporturile dintre sexe; comportamentele politice,
economice, religioase, sportive etc.
O serie de studii experimentale au confirmat faptul că, la fel ca alte
genuri de comportamente, cel prosocial este învăţat în timpul soializării primare.
Învăţarea socială, atât prin mecanismul direct al recompensei, pedepsei şi reîntăririi,
cât şi prin observarea consecinţelor comportamentale ale altor persoane ce întreprind
acţiuni prosociale (învăţarea indirectă, prin modele), conduce la însuşirea de
conduite altruiste la copii.
 La cel mai înalt nivel de generalitate, comportamentele se diferenţiază în
funcţie de sensul lor de acţiune în raport cu principiul coeziunii sociale. Definit
ca ,,zoon politicon”, fiinţa socială conştientă de sine, omul există ca specie şi ca
individ numai în măsura în care prin acţiunile şi comportamentele sale asigură şi
consolidează coeziunea socială. În funcţie de acest criteriu se circumscriu trei mari
categorii de comportamente: prosociale, cosociale şi antisociale. Toate aceste tipuri
de comportamente au o incidenţă directă atât asupra coezivităţii sociale, înţeleasă ca
un principiu constitutiv al oricărui sistem uman, cât şi asupra proceselor şi
fenomenelor psihosociale pe care se fundamentează viaţa socială în general. Este
vorba de o cauzalitate circulară în lanţul căreia se includ aceste elemente, care sunt
pe rând, fie cauze, fie efecte.
Conform celor mai multe dintre aceste studii, comportamentul prosocial
se defineşte prin aceea că odată desfăşurată, ar putea avea consecinţe pozitive pentru
alţii; este un comportament care are următoarele trăsături esenţiale:
- Urmăreşte în mod explicit ajutorarea, sprijinirea sau protejarea
unor persoane aflate obiectiv în dificultate, sau care lasă impresia
că se află într-o asemenea situaţie; totodată, în mod explicit sau
implicit, susţine şi promovează valorile, normele şi modelele
sociale pozitive.
- Este un act conştient, intenţionat şi în raport de care există
posibilitatea şi libertatea alegerii.
- Este desfăşurat în afara oricăror obligaţii formale sau profesionale
şi fără aşteptarea unor recompense externe.
Altruismul, generozitatea, sacrificiul şi apostolatul sunt cele mai des
întâlnite forme de comportament prosocial, atunci când sunt realizate în mod
intenţionat, dezinteresat şi ca liberă opţiune personală. Este evident că orice
comportament impus, fără alternativă sau cu recompense previzibile, deşi vizează
un efect pozitiv pentru un semen aflat în dificultate, nu intră într-o asemenea
categorie. Medicul care îşi ajută pacienţii, serviciile care sunt făcute contra unui
anumit beneficiu, binele făcut din ordin sau un act neintenţionat care face un bine
cuiva ş.a., deşi au un rol social pozitiv, nu intră în categoria comportamentelor
prosociale.
Pentru a explica natura comportamentelor prosociale au fost dezvoltate
mai multe categorii de teorii. Din perspectiva unei concepţii socio-biologizante,
altruismul rezultă din tendinţa naturală de conservare a zestrei genetice a speciei, în
general, sau a unui grup familial sau etnic, în particular. Pornind de la noţiunea de
vecinătate socială şi aceea de supravieţuire prin înrudire se încearcă în mod forţat
asimilarea diferitelor situaţii în care se manifestă altruismul şi întrajutorarea cu
acelea în care coeziunea grupală pe criterii genetice funcţionează cu adevărat.
O altă categorie de teorii, mult mai fundamentate, plasează explicaţia
comportamentelor prosociale în contextul mai larg al învăţării şi integrării sociale,
explicaţia este căutată în particularităţile procesului de selecţie socială:
colectivităţile umane reţin în cursul evoluţiei lor acele elemente şi tipuri de
comportament care se dovedesc cele mai benefice adaptării la mediu şi
reproducerii sociale. Ulterior, intervin o serie de ,,întăriri” psihosociale care le
consolidează structura şi funcţionalitatea, promovându-le ca referenţiale axiologice
la nivelul întregii societăţi.
Manifestarea concretă a comportamentelor prosociale este
condiţionată de o serie de factori:
a). psihosociali ( valori, norme şi modele cultural-comportamentale promovate prin
învăţare şi întărire în cursul socializării);
b). psihoindividuali (trăsături temperamental-carectariale, structura motivaţională
şi afectivă de bază, capacităţiile operatorii ale persoanei care oferă sprijinul ş.a. );
c). conjunctural-situaţionali ( dispoziţie afectivă şi motivaţională conjuncturală a
persoanei ,,active”, împrejurările fizice şi sociale în care se impune intervenţia,
situaţia concretă în care se află ,,solicitantul”, presiunea timpului etc.)
Factorii psihosociali şi socioculturali. O primă serie de condiţionări a
comportamentelor prosociale se manifestă prin intermediul unor norme sociale
implicite, interiorizate în ontogeneză ca principii şi matrice comportamentale
având un caracter general. Dintre acestea amintim:
 Norma responsabilităţii sociale. Prin educaţie, integrare şi
control social s-a impus imperativul moral şi legal ca oamenii să se ajute între ei, în
funcţie de anumite tipuri de raporturi în care se află. Aceste imperative pot căpăta
diferite forme, începând cu prescripţiile religioase (,,iubeşte-ţi aproapele ca pe tine
însuţi”.), trecând prin normele informale ale bunului simţ, impuse sub presiunea
opiniei publice (,,de respectat este acela care-şi ajută semenul la nevoie”), şi
terminând cu normele legale, impuse prin forţa sistemului judiciar (,,constituie
infracţiune faptul de a nu acorda asistenţă unei persoane aflate în primejdie”).
Norma reciprocităţii impune o reglementare generală a raporturilor
sociale astfel încât la bine să se răspundă cu bine, cel sprijinit având obligaţia
morală ca la rândul său să sprijine pe cine îi stă în putere. Fără să introducă un
element de ,,calcul meschin”, aşa cum ar putea părea la prima privire, este vorba de
postularea unor astfel de relaţii în care eforturile pozitive pe care le facem în
favoarea semenilor noştri să ne îndreptăţească să aşteptăm asemenea eforturi şi din
partea celorlalţi, beneficiarii putând fi chiar noi înşine pe termen lung şi fără o
condiţionare explicită. Deci, se are în vedere crearea unui climat de sprijin
reciproc, în care beneficiarii sunt toţi membrii comunităţii.
Norma echităţii schimburilor sociale postulează necesitatea unei
justiţii sociale conform căreia raporturile umane trebuie să se fundamenteze pe
criterii de echivalenţă a schimburilor realizate. Percepţia unei inechităţi în
realizarea schimburilor sociale îndreptăţeşte o reacţie prin care să se reechilibreze
situaţia, prin redistribuirea resurselor schimbate, resemnificarea importanţei lor sau
chiar ruperea relaţiei dezavantajoase pentru una dintre părţi. Deşi principiul
echităţii schimburilor nu fundamentează direct comportamentele prosociale,
indirect obligă moral pe cel care poate da ceva, să o facă!
Factorii psihoindividuali. Pornind de la un model general al structurării
comportamentului uman, multe cercetări experimentale au evidenţiat existenţa
unor trăsături de personalitate care favorizează declanşarea unor atitudini şi
comportamente altruiste.
 Astfel, extravertiţii au o mai mare disponibilitate de a acorda imediat ajutor
cuiva aflat în dificultate, comparativ cu introvertiţii. De asemenea, persoanele
sociabile, predominant colerice, sau cu o mai mare disponibilitate de asumare a
riscului se implică mai uşor în acţiuni de ajutorare a persoanelor aflate în pericol
iminent, comparativ cu persoanele, nesociabile, flegmatice sau care resimt un
sentiment de nesiguranţă.
După constatările lui Satow (1975), persoanele care au o mai mare
nevoie de aprobare socială sunt mai caritabile decât media celorlalte, cu condiţia ca
actul lor să aibă un caracter public. Alte cercetări evidenţiază corelaţia dintre
anumite calităţi psihofizice ( forţă fizică, aptitudini speciale, cunoştinţe speciale) şi
disponibilitatea unor persoane de a se antrena într-un comportament prosocial care
solicită respectivele calităţi. Cu alte cuvinte, predispoziţia de a ajuta pe cineva este
condiţionată şi de conştiinţa faptului că posezi calităţile necesare pentru a desfăşura
cu succes acţiunea respectivă (Huston , 1981).
De asemenea, atitudinile preexistente faţă de persoanele şi situaţiile în
care se solicită sprijin condiţionează în mare măsură antrenarea efectivă într-o
acţiune altruistă. Persoanele care aparţin unor categorii sociale discriminate au
şanse mai mici să primească asisitenţă spontană în caz de nevoie decât cele care nu
aparţin acestor categorii. Din păcate, se constată că prima pornire, cea naturală de a
acorda imediat ajutor celui aflat în pericol, poate fi amendată într-un al doilea
moment de atitudinea generică faţă de categoria socială căreia îi aparţine victima,
sau de tipul de situaţie în care se află. De exemplu, cineva aflat în pericol, dar aflat
şi în stare de ebrietate, are şanse reduse de a primi sprijin din partea unor persoane
cu ferme atitudini antialcoolice.
Factorii conjuncturali şi situaţionali. O altă serie de factori
condiţionali ai comportamentelor prosociale sunt legaţi de contextul social în care
se solicită sau se impune ajutorul, starea vremii, urgenţa şi presiunea timpului ş.a.
Contextul social Dacă situaţia în care se solicită ajutorul are loc în
prezenţa unei mari mulţimi, efectul asupra implicării este de regulă negativ,
datorită fenomenului de difuzie a responsabilităţii.
 Presiunea timpului . Dacă persoana care ar putea acorda ajutor se
află angrenată în altă acţiune presantă, sau dacă este este afectată chiar ea de unele
probleme neplăcute, scade probabilitatea intervenţiei în sprijinul unei persoane
aflate în dificultate
Starea meteorologică. Unele informaţii relevă importanţa stării
generale a vremii asupra predispoziţiei de antrenare într-un comportament
prosocial. Vremea frumoasă, cu cer senin şi temperatură agreabilă favorizează
intervenţiile prosociale, în timp ce timpul închis, umed şi rece inhibă într-o
anumită măsură aceste elanuri altruiste.
Comportamentul prosocial din perspectiva teoriei acţiunii sociale .
Orice tip de comportament poate fi abordat din perspectiva teoriei generale a
acţiunii sociale, care are la rândul său o fundamentare ţinând de teoria sistemelor
sociale. În acest cadru teoretic se operează cu noţiuni precum cele de actori
sociali, scopuri, mijloace, costuri , factori cauzali, determinanţi şi de condiţionare,
feed-back-uri de evaluare , adecvare şi corecţie, decizie, strategii de optimizare a
efectelor etc.
Comportamentul prosocial, ca specie a comportamentului social, poate
fi de asemenea abordat din această perspectivă, ceea ce permite integrarea unitară a
multora dintre teoriile particulare privind acest aspect al vieţii sociale.
Prin implicarea într-o situaţie socială, orice actor urmăreşte atingerea
unor scopuri , prin utilizarea unor mijloace specifice şi asumându-şi anumite
costuri; cu alte cuvinte, comportamentul uman este rezultatul unui act de decizie,
fundamentat subiectiv şi/sau obiectiv, şi care presupune o interacţiune dinamică
între caracteristicile obiectului asupra căruia este orientată acţiunea.
Din perspectiva teoriei acţiunii sociale, conduita prosocială ( care
cuprinde atât comportamentele efective cât şi procesele psihoindividuale şi
psihosociale prin care acestea se fundamentează în plan subiectiv) se desfăşoară
astfel: aprecierea comportamentelor prosociale ca spontane şi total dezinteresate
necesită anumite nuanţări; implicarea într-o acţiune altruistă de ajutorare a cuiva
aflat în dificultate presupune o suită de procese cognitive, afective şi
motivaţionale, care se finalizează într-o decizie de intervenţie , luată în urma
evaluării costurilor şi beneficiilor. Evident, de foarte multe ori este vorba de
satisfacţii morale, de speranţa funcţionării unor principii transcendente de
recompensare a celor care fac bine, de câştigarea stimei celor din jur, sau chiar de
creşterea stimei faţă de sine însuşi. Însă, în toate cazurile, efectele sociale sunt
întru totul pozitive.
Acordarea ajutorului în situaţiile de urgenţă (emergenţă), cum ar fi
accidentele de maşină, atacarea unei persoane pe stradă, furtul dintr-un magazin,a
constituit tema predilectă în psihologia socială ( cu deosebire în cea americană),
întrucât este vorba despre un timp relativ scurt de observat, intervine clar variabila
independentă şi se pot înregistra cu destul de multă precizie efectele acestei
intervenţii.
Comportamentul prosocial- este o categorie mai largă, care include atât
conduita de ajutorare cât şi altruismul. El este comportamentul rezultat în procesul
socializării şi al învăţării sociale, care se concretizează în acţiuni, atitudini de
protejare şi promovare a valorilor sociale pozitive, fie acestea obiecte, bunuri,
instituţii sociale sau relaţii interpersonale (Mamali,1978), este comportamentul
intenţionat, realizat în afara obligaţiilor profesionale şi orientat spre susţinerea,
conservarea şi promovarea valorilor sociale (Chelcea, Ţăran, 1990).

Conduita filantropică este şi ea o dimensiune a conduitei prosociale, dar ea are un

conţinut preponderent afectiv, deoarece are ca fundament motivaţional şi atitudinal
iubirea pentru semeni, aceasta fiind însoţită de unele valori ale moralei laice
(generozitatea ) sau religioase.
În comportamentul prosocial, actul de ajutorare a celorlalţi ocupă un loc
central. Conduita de întrajutorare – care are atât rădăcini bilogice, cât şi
semnificaţii socioculturale – este, spre deosebire de ajutorarea unilaterală, un tip de
conduită prosocială care se bazează pe acordarea mutuală, concomitentă sau
alternativă, de avantaje şi servicii între doi sau mai mulţi parteneri de interacţiune.
Ajutorul poate fi minor, ca în cazul în care ajutăm la ridicarea unui obiect scăpat pe
jos de cineva, întorcându-se de repetate ori într-o apă rece ca gheaţa pentru a
salva pasagerii de pe un vas naufragiat.

Cunoaşte-te pe tine însuţi

 Tolerant cu ceilalţi?

1. Dacă vi se face o farsă urâtă cum reacţionaţi?

a) Faceţi haz de necaz
b) Vă supăraţi

2. După dvs. , persoanele care sunt foarte amabile o fac din interes?
a) Da
b) Nu

3. Vă deranjează parsoanele care se îmbuibă la petreceri?

a) Nu în mod deosebit
b) Da, de altfel nu o să le mai invit

4. Dacă un prieten care v-a fost prezentat în cadrul grupului din care
faceţi parte încearcă cu orice preţ să fie “regale” întâlnirii, ce gândiţi
despre el?
a) Ce obraznic!
b) Sunteţi mulţumit

5. O prietenă puţin mai plicticoasă vă roagă mereu să o însoţiţi la medic, la

cumpărături. Ce îi veţi răspunde la a nu ştiu câta rugăminte
asemănătoare?
a)Că, uneori, s-ar descurca şi singură
b)Nu sunteţi liber

6. Vi se întâmplă adesea să ridicaţi glasul pentru a vă impune punctual de

vedere?
a) Da
b) Nu
7. Vă plac noutăţile?
a) Da
b) Nu

Acordaţi-vă câte un punct pentru fiecare răspuns la care aţi răspuns astfel:
1a, 2b, 3a, 4b, 5b, 6a, 7a.

De la 7 la 5 puncte
Sunteţi dotat cu o mare flexibilitate mintală şi dedetestaţi atitudinile rigide. De
aceea
respectaţi gândurile şi comportamentele diferite de ale dvs., cu condiţia ca ele să nu
atenteze la libertatea dvs., situaţii în care vă vedeţi nevoit să interveniţi cu tact.

De la 4 la 2 puncte
Sunteţi o persoană tolerantă, capagilă de a înţelege puncte de vedere diferite. Vă
place să comparaţi ideile dvs. cu ale altora. Chiar dacă discuţiile sunt foarte
stimulative, încercaţi să nu fiţi prea agresiv.

De la 1 la 0 puncte
Sunteţi intransigent, aveţi idei foarte precise. Nu vă simţiţi bine când discutaţi cu
cineva care nu are aceeaşi părere cu dvs. Comportamentul dvs. rareori inspiră
simpatie.
 Student: Graur Constantin
Grupa: 103

Chisinau 2013