Filosofia contemporana

Filosofia contemporana:
1.Filosofia pozitivista
2.Filosofia existentiala
3.Filosofia marxista
4.Filosofia religioasa
 Karl Jaspers (1883-1969)
“Ce sarcină are filosofia astăzi? Se poate auzi acest răspuns: nici una,
deoarece ea este lipsită de consistenţă, ea fiind o treabă lăturalnică a unui
anumit grup de specialişti. Filosofii de catedră a căror existenţă vine din
Evul Mediu, se întâlnesc fără rost la diferite congrese, aceste întâlniri
reprezentând forma modernă de a te face preţuit de alţi. O literatură vastă,
martoră a monologurilor filosofice, este puţin citită şi mai puţin cumpărată,
dacă facem abstracţie de manifestările la modă şi snobism. Împotriva unei
astfel de respingeri, noi trebuie, mai întâi, să spunem: nu tot ce poartă
numele de filosofie trebuie să fie confundat cu filosofia propriu-zisă.
Filosofia se află pretutindeni unde, prin gândire, omul devine conştient de
sine. Ea este prezentă peste tot, fără a fi numită ca atare, căci de îndată ce
gândeşte, omul filosofează, fie că o face bine fie că o face rău, superficial
sau profund, în fugă, sau încet şi temeinic”
Această remarcă ce aparţine lui Karl Jaspers (1883-1969), surprinde caracteristica
principală a gândirii filosofice din secolul al XX-lea, un fel de marcă a spiritului
speculativ european actual, spirit care a reorientat filosofia spre rosturile ei iniţiale,
spre contemplarea sensului vieţii noastre şi a lumii în care trăim, şi, oarecum, mai
aproape de vechea înţelepciune grecească.
 Şi aceasta în condiţiile în care gândirea filosofică
din secolul al XX-lea, reprezintă un punct al istoriei
filosofiei pe care mulţi filosofi îl consideră, de
câteva decenii, punctul ei de început. Cu alte
cuvinte, filosofia în acest secol iniţiază trasee de
investigaţii originale, ce nu pot fi întâlnite şi
regăsite în istoria disciplinei. Într-adevăr. Gândirea
filosofică din acest secol nu parazitează, aşa cum
se crede de obicei, istoria filosofiei după principiul
“totul a fost spus”, cât mai degrabă ea aduce în
prim-plan, noi modele de a pune şi rezolva
problemele fundamentale ale minţii, dar printr-o
raportare critică şi, nu de puţine ori, negativă.
 1.Filosofia pozitivista

Pozitivismul este un curent

filozofic a cărui teză principală este
că singura cunoaștere autentică
este cea științifică, iar aceasta nu
poate veni decât de la afirmarea
pozitivă a teoriilor prin aplicarea
strictă a metodei științifice.
Conceptul a fost introdus de
Auguste Comte.
 Prima fază. A apărut în anii '30 ai secolului
al XIX-lea, reprezentanții principali fiind
Auguste Comte, Herbert Spencer și John
Stuart Mill.
Faza a doua. A apărut la sfârșitul secolului
XIX - începutul secolului XX, în legatură cu
marile descoperiri din fizică, principalii
reprezentanți fiind Ernst Mach și Richard
Avenarius.
Faza a treia, sau neopozitivismul a apărut în
anii '20 ai secolului XX, reprezentanții
principali fiind Bertrand Russell, Alfred North
Whitehead și Ludwig Wittgenstein.
În gândirea pozitivistă există trei stări ale
evoluției istorice a cunoașterii: starea teologică,
metafizică și pozitivă.

Starea teologică ar fi punctul de plecare al

inteligenței dobândite de către oameni.
Starea metafizica este tranzitia de la teologica la
pozitiva ,unde lucrurile supranaturale sunt
inlocuite cu niste forte abstracte
Starea pozitiva reflecta dezvoltarea rationala a
omenirii.
 2.Filosofia existentiala
Termenul de Filosofie existențială, (în
limba germană: "Existenzphilosophie"),
a fost introdus de Fritz Heinemann în
1929 în cartea sa "Neue Wege der
Philosophie. Geist, Leben, Existenz"
("Noi căi în Filosofie. Spirit, Viață,
Existență") pentru a descrie suma
tuturor mișcărilor și curentelor din
filosofie, care au ca obiect problema
existenței umane.
 Temele filosofiei existentiale!
Subiectivitate:

Filosofii existențiali preiau ideea lui Kierkegaard cu

privire la morala individuală și la personificarea
adevărului și susțin că numai experiența proprie și
acțiunea ce decurge din convingere au un sens
fundamental în cunoașterea adevărului. Din acest
punct de vedere, nu se admite existența unui mod
general, abstract de gândire, în forma unui sistem
structural. În locul acestuia, se folosesc de
preferință forme literare ca aforismele, parabolele
sau dialogurile.
 Alegere și Responsabilitate:
Una din temele cele mai semnificative ale filosofiei
existențiale este libertatea alegerii ca proprietate
proeminentă a omului. Jean-Paul Sartre,
reprezentantul principal al existențialismului
francez, explică această proprietate prin faptul că -
la om - existența este predecesoare esenței. De
aceea, alegerea este determinantă pentru
existența umană și de neevitat, pentru că și
sustragerea de la o alegere, de la luarea unei
decizii, este tot o alegere. Omul este "condamnat
să fie liber". Atunci alegerea unui posibil act
existențial, ca opțiune obligatorie, atrage după sine
o răspundere copleșitoare pentru sine și pentru
întreaga umanitate.
 Filosofia existentiala si literatura:
Cea mai însemnată personalitate a filosofiei
existențiale în literatură a fost fără îndoială
Fiodor Dostoievski, care în romanele și
povestirile sale prezintă adesea, cu atitudine
negativă, lupta autodistructivă a eroului pentru
poziția sa în lume și față de Dumnezeu. Astfel,
în Amintiri din casa morții, polemizează cu
opinia optimistă a unui umanism rațional, iar în
Crimă și pedeapsă prezintă lupta prin care este
posibilă eliberarea de sine însuși a
personajului și, implicit, a omenirii. În acest
sens trebuie înțeleasă afirmația călugărului
Alioșa din Frații Karamazov: „Trebuie să iubim
mai mult viața decât semnificația ei”.
 Filosofia marxista!
Filozofia marxistă este baza conștiinței de clasă a
mișcării muncitorești în secolul al XIX-lea. Pentru
Marx subiectul istoriei sunt oamenii, nu realitatea
divinã care pentru el este un misticism. Realitatea
concretã trebuie sã primeze şi pornind de aici
trebuie sã se elaboreze o filosofie a existenţei
umane care recunoaşte rãdãcina omului în om.
Este această necesitate istorică, care se află la
originea filosofiei marxiste ca o anumită concepție
despre lupta pentru o societate nouă, și care este
în mâinile sale o metodă pentru transformarea
revoluționară a realității înconjurătoare.
 Marx, adeptul pragmatismului, omul îşi demonstreazã
puterea şi realitatea în convieţuirea cu alţii. Existenţa
socialã determinã conştiinţa umanã şi nu invers. Societatea
nu înseamnã în primul rand conştiinţã colectivã, ci muncã
colectivã. Marx a vrut sã-l elibereze pe om de condiţia sa,
dorind fericirea pentru cei mulţi. Viziunea sa revoluţionarã a
dorit nu sã schimbe o stare socialã sau un regim , ci politica
însãşi, sã schimbe temeliile lumii din care trebuie sã
disparã religia, statul, clasele, omul depinzând doar de el
însuşi şi de legile sociale pe care le va conştientiza. Prin
faptul cã sistemul sãu a fost izvor de argumentare şi
credinţã oarbã pentru dictatori. Cu toate acestea, Marx a
rãmas un om al ideii. A cãutat un adevãr în onestitate
intelectualã. Poate chiar şi-a dorit fericirea semenilor, doar
cã utopia sa, numita romantism, nu a reuşit decât sã
transforme raiul visat într-un iad materializat. Dar
materializat nu de Marx.
4.Filosofia religioasa contemporana:
Intrebarea fundamentală este: "Ce este, la urma
urmei, religia“
Încă de la începutul creaţiei sale ca fiinţă raţională,
omul a pus religia la baza existenţei şi a
cunoaşterii sale naturale şi supranaturale, făcând
ca sentimentul religios să fie indispensabil.
Karl Marx afirma” Pentru o reală fericire a maselor,
este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie
a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi
mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o
chemare la abandonarea condiţiei care necesită
iluzii”
 Prin urmare, obiectul religiei ar fi „lumea născocită a fiinţelor
supranaturale“. Pe de altă parte, ştiinţa se ocupă exclusiv cu „lumea
materială reală, lumea care există în mod obiectiv“. Este o lume ale
cărei mecanisme sunt perfect cognoscibile, iar permanenta lărgire şi
aprofundarea a cunoaşterii umane este valorificată în vederea
transformării naturii „în conformitate cu nevoile practice ale oamenilor“.
Odată stabilite atât de limpede domeniile, teologilor le era interzis să
valorifice datele ştiinţei pentru a îndreptăţi dogmele Bisericii.
„Materialismul dialectic“ dădea lovituri „zdrobitoare“ religiei în domeniul
cosmologiei, apariţiei vieţii sau originii omului. Legea conservării
materiei şi mişcării era ridicată la rang de dogmă, pentru a arăta că nu
este posibilă o interpretare creaţionistă a apariţiei Universului.
Astrofizica şi cercetările de mecanică cuantică erau utilizate în
demonstrarea deplinei materialităţi a lumii dar şi în infirmarea ideilor,
privind un eventual „sfârşit“ al acesteia. În ceea ce priveşte viaţa pe
pământ, originea ei era strict de origine materială .