MICĂ INTRODUCERE ÎN ANTROPOLOGIE şi

ANTROPOLOGIA URBANĂ

Dr.Adrian Majuru

Ce se poate spune despre această ştiinţă despre care Profesorul

Milcu spunea că „este puţin cunoscută” ? Antropologia este una şi
indivizibilă, ca şi fiinţa umană. O abordăm pe bucăţi sau pe bucăţele
numai din strategii de cercetare, pentru a ne delimita de alte ramuri şi a ne
limita câmpul de studiu. Înainte să apară antropologul legitimat, format fie
prin studii speciale, fie prin experienţă dobândită în activitatea de cercetare,
într-un cadru antropologic instituţionalizat, (conceptul de Antropologie
instituţionalizată îl datorăm tot profesorului Milcu), ca „ucenic” sub
îndrumarea unui „Maestru” antropolog, au existat, există şi vor exista
întotdeauna unii care fac realmente antropologie dar fără să ştie. Aşa a
fost Herodot, ale cărui călătorii au devenit de fapt deplasări pe teren şi
cercetări antropologice, în momentul în care a sesizat importanţa şi valoarea
diferenţei între modul de viaţă al grupurilor umane cu care a venit în contact
şi concetăţenii săi (organizarea vieţii de familie, practici religioase etc.). La
fel şi Tacitus care a scris despre nemţii, (Germanii) o carte foarte groasă,
plină de date antropologice, însfârşit îndrăzneţul şi curajosul italian Marco
Polo primul care aduce date despre populaţiile din Orientul Îndepărtat. Mai
târziu, adică prin secolul al 18-lea, Marchizul de Condorcet, descrie şi el
populaţii, obiceiuri ale ruşilor etc. D. Marchiz însă face un pas mai departe
elaborând teorii despre civilizaţia umană, evoluţia pe termen lung etc., fără
să ştie că de fapt făcea antropologie, fără să ştie că perspectiva adoptată era
antropologico-filosofică. La fel şi în cultura română există cel puţin doi
mari clasici care au făcut antropologie fără să ştie. Într-adevăr ei sunt nu
numai scriitori ci şi antropologi : Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale.
Finalitatea unui antropolog este explicit şi expres antropologică, în timp ce
clasicii citaţi au avut finalităţi estetice şi politice dar au lăsat un material
extrem de bogat pentru antropologie, insuficient folosit. (Un muzeograf
poate da o orientare şi poate interpreta antropologic piesele care reprezintă
materia lui primă. O piesă poate fi frumoasă, poate avea valoare istorică, dar
 2
şi antropologică, adică să exprime procesul necontenit de devenire întru
omenesc, etc.etc.)
O altă categorie o reprezintă cei care îşi închipuie că fac antropologie,
numai pentru că aşa cred ei, şi pentru că au pus cuvântul cu o rezonanţă
aparte antropologie în titlu şi l-au mai presărat şi în text.

Ce înseamnă să faci antropologie?

Ţinta şi esenţa antropologiei este cunoaşerea omului, ceea ce este

altceva decât adunaea de cunoştiinţe despre om, preţioase şi acestea într-o
altă etapă. Între cunoştiinţe despre fenomen şi cunoaştrerea unui fenomen
este o deosebire de calitate. Cunoaşterea prepsune înţelegere şi totodată
perpspectivă.
O autentică cercetare antropologică are nişte trăsături specifice între
care poate că cea mai importantă este raportarea la condiţia umană,
individuală sau colectivă, iniţială originară. A urmări devenirea de la acea
condiţie până astăzi, sau până la un moment dat, a înţelege ce s-a întâmplat,
a pune în evidenţă sensurile devenirii şi eventual a putea anticipa, pe această
bază la ce ne putem aştepta, înseamnă a face antropologie.
Cum dobândim înţelegerea antropologică şi accesul la semnificaţia
antropologică? Numai aşa cineva poate susţine că este antropolog şi face
antropologie. Structura mai mult sau mai puţin fină şi complicată a cauzelor
şi efectelor care duc la diversitatea umană, la schimbările care sunt uneori
evoluţie, este formată din factori atât biologici cât şi culturali, ori micşti,
pentru a căror recunoaştere e nevoie de stăpânirea unor cunoştiinţe care nu
cunosc graniţe.

Ce cuprinde antropologia urbană?

Antropologia urbană ocupă o secvenţă din antropologia generală şi priveşte

grupurile umane, sau indivizii care trăiesc în condiţii urbane. Procesul de
urbanizare este un proces antropologic prin care se produce o schimbare
importantă în continua devenire a speciei noastre. Antropologia urbană
cuprinde şi tot ce se modifică prin trecerea de la rural la urban şi urmăreşte
nobila aventură umană mai departe în urbanizare, industrializare, post
industrializare, până la societatea iformatizată care este abia la început. Şi
care va înregistra în timp mutaţii, oricum mici schimbări în condiţia omului.

Ce trebuie să facă antropologia urbană?

 3
A urmări procesul continuu al devenirii umane, în condiţii geografice
variabile, unele favorabile, altele nefavorabile, a descrie şi explica factorii de
presiune şi de modelare umană, acţiile şi reacţiile fiinţelor umane în
confruntarea cu realitatea, a urmări şi analiza ce se petrece în decursul
desfăşurării fenomenelor, a şti exact de la ce s-a pornit şi la ce s-a ajuns, care
au fost etapele prin care s-a trecut, a extrage unele „momente” reprezentative
din aceste desfăşurări şi „a le îngheţa” spre a le transforma şi în exponate de
muzeu, iată câteva puncte care intră în reperele de cercetare ale
antropologiei urbane.

De ce?

Pe plan naţional sunt puţine sau chiar lipsesc contribuţiile teoretice,

sintezele cu orizont teoretizant. Este de remarcat nevoia de sinteză fie de
prim plan fie de plan secund. Aceste sinteze sunt ca nişte „cărămizi sau
trepte”, spre cunoaşterea omului, dar câtă vreme nu există un proiect
recunoscut de toţi, cu toate eforturile de cercetare care se fac, uneori
remarcabile, nu se poate ajunge decât la „pavarea” selectivă cu aceste
„cărămizi” a unei sau mai multor alei izolate fără legătură una cu alta şi pe
care nu le cunosc toţi. Să reţinem şi să reacţionăm corespunzător aşadar la
lipsa de coerenţă şi de conjugare care motivează impresionantul proces de
expansiune al antropologiei şi care este o necesitate reală a zilelor noastre.
Pe de altă parte, este stringentă nevoia unor sinteze asupra
coordonatelor spaţiului urban românesc, dintr-o viziune nu doar descriptivă
ci deopotrivă prescriptivă, în scopul evidenţierii paralelismelor culturale cu
Europa, a rezervelor de dezvoltare urbană, a deficienţelor ce se cuvin
cunoscute şi studiate în vederea depăşirii lor. Instituţia trebuie să ofere
soluţii de regenerare economică şi socială (urbană), precum şi de remodelare
morală (individuală şi colectivă). În plus, astfel de soluţii pot devenii factori
activi de modificare a mentalităţilor deficitare (în creştere), manifestate la
toate segmentele de vârstă (copii, tineri, adulţi şi oameni în vârstă),
determinate de impactul brutal al schimbărilor din ultimii 18 ani.

1. Ce înseamnă de fapt să faci antropologie?

O autentică cercetare antropologică are nişte trăsături specifice între

care poate că cea mai importantă este raportarea la condiţia umană,
individuală sau colectivă, iniţială originară. A urmări devenirea de la acea
condiţie până astăzi, sau până la un moment dat, a înţelege ce s-a întâmplat,
a pune în evidenţă sensurile devenirii şi eventual a putea anticipa, pe această
bază la ce ne putem aştepta, înseamnă a face antropologie.
 4
De exemplu, au supravieţuit în Africa, în India şi în Filipine puţine
grupuri umane şi de mică dimensiune, de culegători-vânători. Aici se află
rădăcinile culturale ale lumii moderne. Numai plecând de aici vom înţelege
apariţia atâtor instituţii, a tuturor schimbărilor şi comportamentelor apărute
pe parcurs. Ce s-a pierdut, ce a apărut, ce s-a transformat şi cum. Care sunt
elementele comune şi deosebitoare între aparent neînsemnatul şef al
triburilor de altă dată şi importantul şef de guvern de astăzi?! Care este
drumul de la micul trib de atunci, la statul şi naţiunea de azi, trecerea prin
jocul centralizării şi descentralizării, de unde apare în zilele noastre
globalizarea şi aşa mai departe.

Ce anume hrăneşte antropologia?

Există o foarte puternică şi firească relaţie între antropologie şi

medicină, mai mult decât cu alte discipline. Antropologia apare şi creşte din
medicină. Acest lucru o confirmă şi Vasici Ungureanu (1860), primul nostru
antropolog, unul dintre „fii lui Esculapie”, care au datoria ca „din toate
puterile a împlini toate acelea ce sunt lipsă, ca să poată fi săracilor spre
mângăîiere, bolnavilor spre uşorare, Patriei spre apărare şi neamului spre
folos şi bucurie, sau a împlini datorinţa doctoricească”. Antropologia se
hrăneşte cu nevoia unei cunoaşteri cât mai complete şi mai complexe a
fiinţei umane, atât ca individ cât şi ca populaţie”.
Rezultă că promotorii antropologiei în România au fost gânditori
originali, care, au militat pentru depăşirea frontierelor dintre ştiinţe, insistând
pe ideea că omul nu poate fi disociat în componentele sale biologice şi
culturale devreme ce întreaga existenţă umană funcţionează şi ilustrează
fascinanta idee a îngemănării biologicului cu culturalul.
Ţinând seama de toate acestea, merită reţinută ideea că antropologia
românească apare de la început ca un teritoriu unitar şi indivizibil, aşa cum
este şi fiinţa umană. Profesorul Francisc Rainer spunea în interbelic: „orice
concepţie asupra vieţii izvorâtă numai din biologie este subumană” dar că
„nici o concepţie a vieţii nu trebuie să fie în contradicţie cu biologia”. În
consecinţă „viaţa nu poate există fără o formă care să nu se exprime
funcţional”.
„Cultura nu trebuie să fie o improvizaţie” afirma reputatul antropolog
de mai târziu, Ştefan Milcu, căci „trebuie ca mentalitatea populaţiei să se
schimbe”, şi „acesta este un proces de lungă durată” dar poate fi unul reuşit
deoarece „totul este vorbitor în jurul nostru” şi acest limbaj trebuie făcut
cunoscut cu ajutorul antropologiei.
În consecinţă, antropologia este înmănuncherea dintre ştiinţele
umaniste şi medicină. Antropologia românească a fost instituţionalizată în
anul 1940 şi a excelat prin cercetări populaţionale, satul fiind unitatea
preferenţială de studiu.
 5

Antropologia urbană ocupă o secvenţă din antropologia generală şi

priveşte grupurile umane, sau indivizii care trăiesc în condiţii urbane.
A urmări procesul continuu al devenirii umane, în condiţii geografice
variabile, unele favorabile, altele nefavorabile, a descrie şi explica factorii de
presiune şi de modelare umană, acţiile şi reacţiile fiinţelor umane în
confruntarea cu realitatea, a urmări şi analiza ce se petrece în decursul
desfăşurării fenomenelor, a şti exact de la ce s-a pornit şi la ce s-a ajuns, care
au fost etapele prin care s-a trecut, a extrage unele „momente” reprezentative
din aceste desfăşurări şi „a le îngheţa” spre a le transforma în exponate de
muzeu, iată câteva activităţi de bază ce ar intra în atribuţiile unui muzeu de
antropologie urbană.
Umanitatea, natura umană, cultura (în sens antropologic) este proprie
numai omului. Ea apare, se dezvoltă, se menţine, creşte (uneori se restrânge)
sine qua non (sau obligatoriu) într-un context social şi în funcţie de acesta.
(Zoon politikon).
Natura umană, cultura, este indisolubil asociată cu natura biologică,
cu biologicul, într-un mod care le face de nedespărţit. Nici una nu poate fi
ignorată, nici una nu este mai presus de cealaltă şi nu poate fi pusă în
paranteză decât din raţiuni de strategie de cercetare.
Există între cultural şi biologic o reţea de relaţii, un sistem de
raporturi dens şi complex. Acest sistem de raporturi nu a fost încă şi pe de-a
întregul relevat. Este o provocare de onoare pentru antropologia actuală de a
evidenţia, fie şi parţial, acest sistem ce dă sens uman speciei noastre.
Nucleul culturii este limba, vorbirea. Sistemul de comunicare prin
limbă domină întreaga fiinţă umană nu numai natura culturală ci şi pe cea
biologică. Sacralitatea cuvântului marchează nu numai Omul în
integralitatea sa, ci, în mod miraculos, radiază adânc în toate gesturile,
faptele şi creaţiile sale. Tot ceea ce Omul atinge se încarcă fie cu harurile şi
nobleţea umană, de frumos, de adevăr, de curat, fie cu tot ceea ce se află la
extremitatea polului pozitiv, de tot ce omul a dat negativ, urât, neadevărat,
impur.
Absenţa contextului social duce la nedobândirea umanului, ori la
reducerea, chiar pierderea umanului. De aceea „copii lupi”, sunt pierduţi ca
fiinţe umane dacă despărţirea lor de comunitatea specieei începe înainte ca
aceştia să înveţe şi să vorbească şi să meargă în două picioare şi durează mai
multă vreme. După care sunt inrecuperabili, rămân animale. Prin urmare
mersul biped şi vorbirea se învaţă numai între oameni, ele nu sunt înăscute.
Mediul urban are particularităţile lui, factori variaţi ce pot stimula ori
bloca necontenitul proces al devenirii umane, ba chiar pot inversa sensul
procesului. O discuţie se poate face comparativ cu mediul rural.
Un factor principal al urbanului, ce merită a fi luat în discuţie, este
densitatea mare a populaţiei, aglomeraţia. Într-adevăr aglomeraţia
 6
influenţează creşterea şi dezvoltarea, duce la sexualizarea din ce în ce mai
timpurie a fetelor (menarha din ce în ce mai devreme), dar şi a băieţilor.
Fiecare astfel de evenimente au consecinţe în alte zone ale vieţii, efectele
sunt de tip domino şi cercetări antropologice au menirea de a evidenţia
aceste mecanisme care au semnificaţie şi valoare antropologică.
Undeva, în zona comunicării interumane, intră şi fizionomia, ca
element neverbal implicat în comunicare. Menţionăm, fără a comenta, alţi
factori ce acţionează numai în spaţiul urban şi care într-un fel sau altul
potenţează evoluţiile antropologice.
Reamintim, deşi am mai spus-o, că trebuie ţinut seama, de un
principiu de bază şi anume că antropologia este atât antropologie fizică (sau
bio-medicală) cât şi antropologie culturală. Aşadar, când vorbim de
antropologie ne referim atât la antropologia bio-medicală cât şi la cea
culturală. Este greşit a exclude una sau alta dintre ramurile aceleiaşi
discipline, este ca şi cum am amputa un picior cuiva.

II

Antropologia apare ca domeniu distinct şi explicit de studiu cam pe la

mijlocul secolului al 19-lea, poate puţin mai înainte. (Pe de altă parte nu e
mai puţin adevărat că antropologie se face de când este omul.) Nu dăm nume
de savanţi, nu pomenim tezele pe care le-au elaborat etc. pentru că nu facem
istoria antropologiei. O menţiune semnificativă : antropologia aplicată, o
ramură cu mare rezonanţă astăzi, în câte nu se poate aplica antropologia,
vom reveni mai jos, se afirmă şi se manifestă chiar odată cu debutul
antropologiei prin înfiinţarea atunci (1837) a unei Societăţi de Protecţia
Aborigenilor expuşi cruzimii comerţului cu sclavi. Este nu numai afirmarea
timpurie a acestei ramuri, antropologia aplicată, ci şi momentul onoarei
pentru toţi antropologii din toate timpurile, care marchează afirmarea
conştiinţei antropologice, a luării unei poziţii etice în ştiinţa profesată şi asta
chiar de la bun început. O exemplară asumare a responsabilităţii, un act de
conştiinţă nu prea frecvent întâlnit.
Diversificarea antropologiei, se face printr dezvoltare arborescentă.
Ramurile care au apărut şi continuă să apară din vigurosul copac la umbra
căruia ne-am instalat, se ivesc şi cresc numai în funcţie de ceea ce s-a
dovedit a fi necesar a fi cunoscut, studiat, aprofundat, de „zonele” de
cunoaştere ale omului. Temele, problemele, enigmele care au provocat şi au
pus la treabă mintea cercetătorilor, au amplificat domeniul şi au dat astfel
naştere la un foarte mare număr de antropologii pe care nici nu le vom
putea prezenta aici. Să încercăm o punctare relativ sumară.
Pe primul loc se situează antropologia fizică, un domeniu major de
studiu şi de experimentare care se ocupă cu evoluţia umană, biologia
umană, cu studiul primatelor. Introducem aici o paranteză importantă.
 7
Poate că printre primii care se referă în spaţiul românesc direct şi explicit la
antropologie este tânărul doctor Pavel Vasici Ungureanu. (1806-1881) El
simte ca pe o datorie să scrie o carte(Antropologia, 1830) prin care să
instruiască dar şi să teoretizeze cunoştiinţe de anatomie şi fiziologie umană,
ca şi ceea ce numim azi igienă, pe care le subordonează antropologiei.
P.V.U. a fost contemporan cu De Quatrefages, naturalist francez (1810-
1892) un aprig apărător al teoriei unităţii speciei umane şi un inamic al
teoriilor transformiste (Histoire de l’homme). De Quatrefages studia omul
ca pe un animal. P.V.U. a mai fost contemporan şi cu Paul Broca (1824-
1880) pentru care antropologia era „studiul geniului omenesc considerat în
totalitatea sa, în detaliile şi legăturile sale cu restul naturii” (a fondat
societatea de antropologie la 1860). Pavel Vasici Ungureanu deschide în
România acest vast capitol din ştiinţele umaniste şi medicale,
înmănunchiate,. Această paranteză vrea să arate că la noi încă de la început
antropologia a fost una şi indivizibilă.
Ramurile Antropologiei fizice sunt evoluţia umană, care este de fapt
paleoantropologie şi se ocupă de toate fosilele umane, Biologia umană,
care studiază populaţiile contemporane, caracteristicile lor biologice. O
vreme s-a ocupat de identificarea, numărul şi caracterisiticile „principalelor
rase”. S-au pus la punct tehnici rafinate de măsurare a culorii pielii şi
ochilor, calităţii părului, grupelor sanguine, formei craniului şi alte variabile,
lucrurile devenind din ce în ce mai complicate. Teoriile moderne susţin însă
că ideile de „rasă pură” ori arhetipuri ancestrale sunt greşite şi false. Toţi
suntem homo sapiens sapiens, descendenţi din acelaş strămoş. Trăsăturile
genetice au avut totdeauna variaţii geografice, rezultate din moştenirea
genetică prin mecanismul „şirurilor de variaţie” care au mijlocit tipuri sau
combinaţii. Încât stabilirea apartenenţei la o rasă sau alta este un diagnostic
bazat mai mult pe considerente culturale (sociale şi politice) decât pe cele
biologice.
Implicarea culturală în această ramură aparţinând antropologiei fizice
o vom remarca şi în altă ramură : antropologia medicală. Astfel
antropologii medicali studiază în primul rând patologia care derivă din însăşi
condiţia umană, atât din punct de vedere fizic cât şi psihic. Staţiunea bipedă
duce la platfuss, la tulburări ale circulaţiei de întoarcere, la tasarea coloanei
vertebrale cu tot ce derivă de aici şi putem merge până la consecinţele
comportamentului alimentar uman, (carenţele protidice, vitaminice,
energetice se repercutează în ontogeneză) la dereglerările psihice
determinate de stress etc.etc.
În altă perspectivă antropologia medicală combină perspectivele bio-
genetice cu datele culturale în studiul anumitor boli ca hipertensiunea şi
diabetul precum şi în studiul efectelor induse de modificarea condiţiilor de
alimentare şi de sănătate asupra procesului de creştere şi dezvoltare. În
aceiaşi ordine de idei cităm succesul unui doctor american, nobelist din 1998
 8
(?) Daniel Gajdusek care a rezolvat, cazul misterioasei boli kuru, produsă
de un virus necunoscut (ulterior izolat şi identificat). Boală se întâlneşte
exclusiv la populaţia izolată din regiunea muntoasă a Noii Guinee. Succesul
lui Gajdusek se datorează tocmai faptului că a abordat tema atât biologic cât
şi cultural. Cercetarea credinţelor şi obiceiurilor a scos în evidenţă practicile
canibalice prezente în cultura respectivei populaţii, prin care boala se
transmitea. Pe aceiaşi cale s-a urmărit şi trasat patternul genetic şi alte
caracteristici ale altor maldii: thalassemia, sickle-cell anemia, (celule în
seceră) diabetul.
Să menţionăm fără a mai explica şi alte ramuri : Auxologia,
antropologia familiei, antropologia demografică.
Altă ramură este Studiul primatelor în centrul cărora se situează
înţelegerea folosirii uneltelor de tot felul (a pescui, a înţepa insecte cu
ajutorul unor beţigaşe, dar şi utilizarea bâtelor, a se vedea experimentul cu
bătaia dată de nişte cimpanzei unui leopard împăiat) ca şi a modelelor de
comunicare (primatele se folosesc de elemente vocale şi fizice).
După cum se vede nu se poate vorbi despre o delimitare strictă între
antropologia fizică şi cea culturală.
Până la mijlocul secolului trecut Antropologia culturală era ca un fel
de etnografie prin accentul pus pe inventarierea marii varietăţi de stiluri de
viaţă, ca şi pe descrierea producerii de alimente, organizare socială,
îmbrăcăminte, limbă, religie. Semăna parţial şi cu etnologia căreia îi revenea
analiza comparativă a descririlor etnografice, căutarea unor largi generalizări
a modelelor culturale, cunoaşterea dinamicii şi principiilor fundamentale ale
acestora etc.
În a doua jumătate a secolului trecut, preocupările menţionate mai sus
se rafinează şi se diversifică într-o antropologie culturală complexă în
continuă nuanţare, îmbogăţire şi adecuare la dinamica realităţii. Se adăugă,
etologia umană, care se ocupă de comportamentul uman cu accent pe
biologic şi doar secundar pe psihologic.
În acelaş areal menţionăm tema ce priveşte înrudirea. Încă de la
primele cercetări de antropologie s-a văzut că sistemul de înrudire reprezintă
nucleul şi principala substanţă a relaţiilor sociale în orice societate
premodernă. (clanurile, neamurile etc.) Sistemul poate fi patrilineal sau
matrilineal.
Înrudirea poate fi „de sânge” sau „spirituală”.La români acest din
urmă tip de înrudire este destul de răspândit şi are o rezonanţă socială
specială. Iniţial biologică, acest tip de strânsă legătură interumană evoluează
cultural spre o specie culturală ciudată, de nuanţă economică „capitalismul
de cumetrie” cum îl numea, surprinzător de inspirat, relativ recent, (aprilie
2003) primul administrator al ţării.
Completarea o reprezintă asociaţiile voluntare, puţin studiate la noi
(motivarea adâncă a asocierii), permanente (fundaţii, cluburi, caritasuri) sau
 9
spontane şi pasagere, (fii satului) oficiale sau secrete chiar conspirative
(Mafia, Francmasoneria).
O autentică cercetare antropologică are nişte trăsături specifice între
care poate că cea mai importantă este raportarea la condiţia umană,
individuală sau colectivă, iniţială originară. A urmări devenirea de la
aceea condiţie până astăzi, sau până la un moment dat, a înţelege ce s-a
întâmplat, a pune în evidenţă sensurile devenirii şi eventual a putea
anticipa, pe această bază la ce ne putem aştepta, înseamnă a face
antropologie. Au supravieţuit în Africa, în India şi în Filipine puţine grupuri
umane şi de mică dimensiune, de autentici culegători-vânători. Aici se află
rădăcinile culturale ale lumii moderne. Aceşti culegători-vânători
ilustrează condiţia culturală (se înţelege că şi socială) a 99 % a întregii
experienţe umane : relaţiile de înrudire, ideile religioase, metodele de
îngrijire ale sănătăţii, etc. Numai plecând de aici vom înţelege apariţia
atâtor instituţii, a tuturor schimbărilor şi comportamentelor apărute pe
parcurs. Ce s-a pierdut, ce a apărut, ce s-a transformat şi cum. Care sunt
elementele comune şi deosebitoare între aparent neînsemnatul şef al
culegătorilor şi vânătorilor de atunci şi importantul şef de guvern de astăzi,
care este drumul de la micul trib de atunci, la statul şi naţiunea de azi,
trecerea prin jocul centralizării şi descentralizării, de unde apare în zilele
noastre nevoia de globalizare şi aşa mai departe.

Tot în zona culturală se înscrie şi antropologia religioasă care se

ocupă de cea mai umană trăsătură, de orizontul spiritual, de sacralitatea
fiinţei umane.

În privinţa dezvoltării culturii ar exista două explicaţii diferite.

l. Evoluţioniştii secolului al XIX-lea susţin că în linii mari au avut loc
procese asemănătoare de creştere (evoluţie) culturală datorită unităţii psihice
fundamentale a întregii omeniri. Astfel, de exemplu, apariţia în paralel a
stratificării sociale şi a elitelor conducătoare sunt văzute drept cauză a
calităţilor mentale ale oamenilor.
2. Teza contrară susţinută de un număr tot mai crescut de antropologi,
pune accentul pe condiţiile materiale de viaţă, pe sursele de energie, pe
tehnologiile dobândite şi sistemele de producţie ale grupurilor umane, ca şi
pe influenţele mediului înconjurător, deoarece s-a observat că dezvoltarea
sistemelor culturale depind şi de anumite condiţii geografice şi climaterice.
(Se dă ca exemplu bogăţia faunei, porci sălbateci, capre, oi ca şi abundenţa
de plante sălbatice din Orientul Mijlociu, numai bune de domesticit.)
Aici se confruntă de fapt teza forţei factorilor materali implicaţi în
dezvoltarea culturală, cu teza forţei ideilor aici se exemplifică prin
răpândirea Islamismului şi încrâncenata confruntare dintre lagărul comunist
 10
şi Lumea Liberă, dar poate că cel mai sugestiv exemplu este puternica
influenţă exercitată de sistemele publicitare care sunt de natură ideatică.
Între cele două poziţii au început să apară apropieri, poziţii
intermediare. Teoria ecologică necesită o strategie de abordare holistică şi
multivariată. Cercetări nuanţate au dus la constatarea că atunci când cadrul
temporar este mare, de sute sau chiar mii de ani, accentul cade pe
determinismul materialist. Când este vorba de relativ scurte secvenţe de
timp, chiar şi din societatea modernă, accentul cade pe determinismul
simbolurilor şi ideilor cum ar fi identitatea etnică, renaşterea aparteneţei la o
anumită confesiune.

O altă idee ce se impune a fi reţinută de la început, este relaţia puternică şi

firească între antropologie şi medicină, mai mult decât cu alte discipline.
Antropologia apare şi creşte din medicină. O confirmă şi Vasici
Ungureanu care numărându-se “între fii lui Esculapie” care au datoria ca
“din toate puterile a împlini toate acelea ce sunt de lipsă, ca să poată fi
săracilor spre mângâiere, bolnavilor spre uşorare, Patriei spre apărare şi
neamului spre folos şi bucurie, sau a împlini datorinţa doctoricească “
etc.etc. simte nevoia unei cunoaşteri cât mai complete şi mai complexe a
fiinţei umane, atât ca individ cât şi ca populaţie şi nu o găseşte decât în
antropologie. Cartea lui Vasici Ungureanu era alcătuită din patru părţi :
1.Anatomia , 2. Despre vârste, 3.Clasificarea raselor umane şi 4. Despre
suflet.

Antropologie în revistele Convorbiri Literare şi Contemporanul :

În publicaţiile ştiinţifice şi culturale din aceea epocă, adică spre sfârşitul
secolului al XIX-lea se întâlnesc studii asupra originii omului dar şi o
constantă punere de probleme cu privire la “studiul omului în totalitatea sa
şi în legătură cu factorii ambientali”, consideraţi ca factori determinanţi în
modelarea oamenilor : “ clima, nutrimentul, pământul, au produs în diferite
ţări, osebite cercuri de cugetare, varii idei cosmogonice şi antropogonice”.
Trebuie să recunoaştem că viziunea metodologică este remarcabilă.
Recunoscând că ştiinţele naturii încep să se dezvolte mai bine prin
introducerea “empiriei” se arată că : empiria singură nu este de ajuns. Dacă
voim ca empiria să aibă succes, ea trebuie să fie cugetătoare sau filosofică).
Se insistă totodată mult, asupra interpretării materialului concret : “ pentru a
putea simţi esenţa lucrurilor şi explica misterele naturii”.
Suntem în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea când cărturarii de
atunci declară cu indignare că “omul este astăzi tratat în acelaş fel în care
un botanist sau un zoolog consideră o specie vegetală sau animală “ şi se
cere “o abordare antropologică şi nu zoologică”. Se vorbeşte despre
“continua adaptare a omului”, ca despre o continuare a procesului de
schimbare care caracterizează evoluţia însăşi. Se vorbeşte despre
 11
“inteligenţă” privită ca posibilitate de a stabili raporturi între fenomenele
interne şi fenomenele din mediul cosmic şi social, se pomeneşte despre
evoluţia superorganică.
Uneori suntem surprinşi de actualitatea unor idei (aflate din nefericire
încă în actualitate !) : “ cultura nu trebuie să fie o improvizaţie (…), trebuie
ca mentalitatea populaţiei să se schimbe, acesta este un proces de lungă
durată “ etc.
În 1883 se preconiza în România abordarea multidisciplinară şi chiar
interdisciplinară în cercetarea omului, condamnându-se studiul unilateral.
Mai trebuie să subliniem că această etapă coincide cu perioada de
afirmare naţională, de cristalizare a identităţii istorice şi geografice, proces la
care ştiinţa antropologică a avut o contribuţie semnificativă. Astfel în cursul
tratatului de pace din 1919 de la Versailles, datele antropo-biologice asupra
populaţiei româneşti din Transilvania (datorate unui elveţian, Prof. Pittard),
au cântărit greu în balanţa argumentelor. În aşa fel încât antropologia în
România nu a avut numai raţiuni de cunoaştere ci şi o motivaţie generată de
realitatea istorică şi de dinamica evenimentelor.
Ar mai fi de adăugat sincronismul cu ştiinţele occidentale,
sincronicitate observată şi studiată de Eugen Lovinescu în volumul “Istoria
Civilizaţie Române Moderne”.
Rezultă că promotorii antropologiei din România, au fost gânditori
originali, care, au militat pentru depăşirea frontierelor dintre ştiinţe,
insistând pe ideea că omul nu poate fi disociat în componentele sale
biologice şi culturale devreme ce întreaga existenţă umană funcţionează şi
ilustrează fascinanta idee a asocierii biologicului cu culturalul.
Către sfârşitul aceluiaşi secol al XIX-lea, sub influenţa
darwinismului, accentul cade nu numai asupra originii şi evoluţiei omului ci
şi asupra variabilităţii, variabilitatea fiind privită mai ales taxonomic
(raseologic).
Astfel încât în primele decenii ale secolului XX , antropologia
europeană continentală , mai ales cea de limbă germană ajunge să identifice
antropologia cu raseologia (vezi Egon von Eickstedt - Tratat asupra ştiinţei
şi istoriei raselor umane - înlocuit ulterior cu alt titlu - Cercetare asupra
omului ). Contextul politic şi militar produce o confuzie între “raseologic“ şi
“rasist“ (ca şi astăzi confuzia care se face între globalizare şi globalism ).
Ţinând seama de toate acestea, merită reţinută ideea că
antropologia românească apare de la început ca un teritoriu unitar şi
indivizibil, aşa cum este şi fiinţa umană. Profesorul Rainer spunea :
“orice concepţie asupra vieţii izvorâtă numai din biologie este subumană”,
dar că “nici o concepţie a vieţii nu trebuie să fie în contradicţie cu biologia”.
Rainer nu a fost numai medic ci şi un mare biolog. Ca prosector la
Colţea, elev a lui Babeş, Rainer a învăţat bine anatomie şi anatomie
 12
patologică. O autopsie dura ore întregi. A lăsat dosare încărcate cu
protocoale. Date la DAC !(deşeuri).
Rainer vine la începutul secolului al XX-lea în învăţământul medical
românesc şi predă o anatomie biologică definită de un orizont foarte larg. El
are o gândire de continuitate, adică de legături între structurile studiate şi
nestudiate, cu o concepţie despre morfologie care nu se limitează la
respectivele forme ci le încadrează şi le pune în relaţie cu altele dobândind
astfel noi sensuri. Viaţa nu poate exista fără o formă care să nu se
exprime funcţional. Morfologia este numai o mică parte din ceva imens
care este însuşi câmpul vieţii şi care începe de undeva. Rainer a pus
problema originii vieţii. Ceea ce vedem noi şi studiem acuma, în special
forma umană, este rezultatul unei evoluţii de milioane de ani, iar morfologia,
aşa cum o concepea el, trebuie să studieze din această perspectivă, chiar
aceste forme.
Există o morfologie macroscopică cu care avem de-aface în sălile de
disecţie şi o morfologie microscopică ce completează morfologia
macroscopică. Morfologia microscopică, relaţionată cu biologia ne conduce
la structurile profunde urmărite de Rainer până la nivel molecular. Anatomia
este ceea ce spune cuvântul ca atare, explorarea unui organism sau a unei
structuri prin mijloace macroscopice. Anatomia este o tehnică de morfologie
macroscopică. Prin aceasta îşi arată limitele. Nu trebuie să faci nici o
deosebire între ele, macro şi micro.
Rainer nu transmitea numai cunoştiinţe ci avea o contribuţie la
formarea gândirii elevilor, de aici coerenţa, unitatea şi longevitatea şcolii pe
care a lăsat-o. Forma oameni de ştiinţă, dar în primul rând oameni armonios
constituiţi : mişcare, pentru trup, sensibilitate, pentru suflet, cunoaştere
(ştiinţă şi cultură) pentru minte.

Rainer va reuşi să ridice o clădire special proiectată pentru Institutul

de Antropologie pentru a adăposti activitatea desfăşurată,colecţiile, etc.El
reuşeşte o mare performanţă, să organizeze la Bucureşti, al XVII-lea
Congres Internaţioal de Antropologie în 1937.
În 1940 apare decretul de înfiinţare al Inst.de Antropologie, au loc mai
multe ceremonii aniversare.
Între numeroşii elevi se distinge accentuat Profesorul St.Milcu. Acesta
a preluat de la modelul său Rainer tot ce se putea.
Milcu îşi cultivă şi întreţine sensibilitatea. Are mereu prezentă în
minte ideea că Omul este integrat în natură şi că natura este minunată.
“Totul este vorbitor în jurul nostru,” spunea Milcu care a fost şi un discret
meloman. Rainer îl ia pe Milcu student la Cheia, să-i arate în frumuseţile
naturii. Sub conducerea lui Milcu Antropologia va evolua armonios.
Alţi continuatori ai spiritului rainerian sunt Prof. V.Săhleanu, care a
fost şi directorul Institutului şi a lăsat urme valoroase în evoluţia
 13
antropologiei bucureştene, Profesorul Maximilian, o vreme cercetător la
antropologie, ulterior genetician, marcat el însuşi de şcoala de antropologie
creiată de Rainer, însfârşit, dar nu în cele din urmă, Prof. G.E.Palade, laureat
al premiului Nobel, dar câţi nu mai sunt !
O calitate a şcolii antropologice de la Bucureşti este continuitatea,
evoluţia (dezvoltarea) armonioasă, ca un fel de program genetic instituit şi
transmis de la început de Rainer. Secvenţele prevăzute de marele profesor se
exprimă la timpul potrivit. Preocupările de antropologie culturală au fost
anticipate de Rainer. Pentru că Rainer nu secţiona fiinţa umană. Umanul la
Rainer includea şi orizontul spiritual şi cel cultural.

CRONOLOGIA ANTROPOLOGIEI de la BUCUREŞTI

Secolul XVII (ultimul deceniu) Miron Costin consideră că nota

caracteristică a Omului este, (tradus în cuvintele de azi) foamea de
informaţie şi de cunoştiinţe, precum şi capacitatea de a conştientiza
evenimentele istoriei.
Secolul XVIII, Dimitrie Cantemir crede că Omul este bun de la natură, are
conştiinţă, libertate morală, axiotropism etc.
Secolul XIX (pe la început) Eufrosin Potecă este teoreticianul conceptului
de „natură umană”.
1830 apare cartea dr. Pavel Vasici Ungureanu „ANTROPOLOGIA sau
Scurtă cunoştiinţă despre omşi despre însuşirile sale” (autorul, tânăr medic
avea 24 de ani!) El spune: „De va căuta cineva la fiecare făptură umană şi cu
ochii deschişi o va pătrunde, va afla o mare minune într-însa”.
1859 Apare Originea speciilor de Charles Darwin
1871 Apare Originea Omului de Charles Darwin
1874 Se naşte Fr. I. Rainer, ctitorul şcolii antropologice de la Bucureşti.
1883 Se propune în cercurile intelctuale ale epocii „studiul Omului în
totalitatea sa şi în interrelaţie cu factorii ambientali (...) clima, nutrimentul
pământul au produs în diferite ţări osebite cercuri de cugetare, varii idei
cosmogonice şi antropogonice” (dr. A.P. Alexi în revista Convorbiri
Literare) În publicaţiile ştiinţifice şi culturale din ţară apar studii ce se
apropie de antropologie şi în anumită măsură exprimă preocupări
antropologice : se vorbeşte despre „continua adaptare a omului”, despre
„inteligenţă”, despre „evoluţia superorganică”,se preconiza abordarea
multidisciplinară şi chiar interdisciplinară în cercetarea omului
condamnându-se „studiul unilateral”.
Secolul XX Nicolaie Minovici introduce în medicina legală tehnicile
antropologice de identificare. Mai multe teze de doctorat cu subiecte
 14
antropologice au fost elaborate sub conducerea fraţilor Nicolae şi Mina
Minovici. De reţinut teza lui N.C. Borcescu despre craniul la români
cercetat comparativ cu craniul la alte popoare. Menţionăm, ceva mai
devreme, 1872-1874 şi lucrările cu subiect antropologic a lui Al Obedenaru.
Fraţii Minovici au meritul de a fi stimulat interesul pentru
antropologie la medicii români pregătind un fond cultural receptiv pentru
viitor.
Alexandru Obregia a introdus în clinica psihiatrică antropometria în
speranţa de a găsi elemente concrete în diagnosticul psihozelor. A alcătuit o
colecţie de cranii de psihopaţi.
C.I.Parhon introduce prin tipologia constituţională antropologică
interpretarea endocrinologică cu 10 ani înaintea promovării
endocrinologiei pe plan internaţional de către Lévy şi Pende.
Grigore Antipa tipăreşte o carte „Evoluţia poporului român”în care
asociază istoria şi antropobiologia.
1912 Rainer devine profesor de anatomie la Facultatea de
Medicină din Iaşi. Totodată Rainer infiinţează şi un Institut de Anatomie, pe
lângă Catedră, pe care îl dotează cu aparatură (microtoame, microscoape,
aparate de proiecţie) şi cărţi. Planul general al acestui Institut de Anatomie
este, după cum s-a exprimat Rainer : de a scrie cu formele anatomice
evoluţia vieţii.
1918 Finele „Marelui război” (Primul război Mondial), coincide
cu perioada de afirmare naţională, de cristalizare a identităţii istorice şi
geografice, exprimată în mod concret prin Unirea tutoror provinciilor
româneşti : Muntenia, Moldova, Basarabia, Transilvania. La acest proces
antropologia are o contribuţie semnificativă :
1919 În cursul negocierilor asupra Tratatului de Pace de la
Versailles, datele antropo-biologice asupra populaţiei româneşti din
Transilvania, datorate unui antropolog elveţian, Profesorul Pittard, au
cântărit greu în balanţa argumentelor. Antropologia a fost implicată în
realitatea istorică şi în dinamica evenimentelor.
Ion Petrovici (1882-1972), ales intelectual, elev a lui Titu
Maiorescu, arată că aspiraţia omului la neîncetata autodepăşire este semnul
existenţei unei perfecţiuni transcendente.
1920 Profesorul Francisc I.Rainer preia, venind de la Iaşi, Catedra
de Anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti.
1921 toamna, Profesorul Francisc I. Rainer începe cursul de
anatomie artistică la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. Programul de
învăţământ era pe durata a doi ani, de două ori pe săptămână, câte două ore.
Programul era totdeauna depăşit, la curs luau parte şi persoane dinafara
Facultăţii.
1920-1940 Preocupările de antropologie se întâlnesc tot mai frecvent
şi se răspândesc în ţară. Apar trei centre de cercetări antropologice: la
 15
Bucureşti, Iaşi şi Cluj, fiecare manifestând interesul pentru o altfel de
cercetare şi organizare.
1925 Profesorul Rainer este chemat să ţină cursuri de anatomie
funcţională la Institutul de Educaţie Fizică de către însuşi întemeietorul
acestuia, colonelul V.Bădescu. (curs de kinetică, rolul funcţional al
colagenului etc.)
1926, este anul în care apare Şcoala Antropologică de la Bucureşti.
Odată cu această dată, Profesorul Rainer efectua cercetări de embriologie, de
histologie, strângea un impunător material ştiinţific ce va constitui baza
colecţiilor ce vor intra în patrimoniului viitorului Institut şi Muzeu de
Antropologie : peste 6000 de cranii din care 3000 datate (sex, locul de
origine, antecedente patologice, vârsta la moarte), la care se adaugă mai
multe fragmente scheletice, peste 600 de piese teratologice şi rare, un
material comparativ cu valoare metodologică şi didactică. Totodată încep să
se adune în jurul lui Rainer elevii care-l vor continua fiecare pe diferite linii.
Ştefan Milcu care va duce mai departe pe calea instituţionalizată
antropologia, Ilie Th.Riga, ales de către Rainer, ca succesor. Profesorul
Riga va menţine şi va spori strălucirea cursurilor de anatomie, se va
preocupa şi de anatomia comaparată ( are o colaborare cu Prof. Gheţie, de la
Facultatea de Medicină Veterinară) va forma la rândul său elevi deschişi la
ceea ce am putea numi fără să greşim explicarea omului, un exerciţiu fără
sfârşit, prin nenumăratele relaţii ce se pot face între anatomie o disciplină
descriptivă ce capătă însă datorită dezmărginirii neîncetate, proprii spiritului
rainerian, o dinamică proprie. Un alt elev credincios, apropiat lui Rainer a
fost prof. Pătru Firu. Din nefericire acesta va pleca în 1941 la război, pe
front. La revenirea sa în viaţa profesională, Rainer nu mai există. Totuşi
Firu se dovedeşte un elev la fel de destoinic ca şi Milcu. Firu înfiinţează
antropologia dentară (cranio-dento-maxilo-facială) devenind el însuşi creator
de şcoală. Există mulţi alţi elevi, fiecare cu calităţile şi cu mesajul său, ce
nu pot fi cuprinşi aici.
1926 Valentina Roşca publică o lucrare de referinţă pentru ceea ce se
va numi mai târziu auxologie, lucrare cu un orizont deschis, consacrată
creşterii şi dezvoltării unui eşantion de fete.
1927, Maria H.Dumitrescu publică o lucrare despre grupele
sanguine la români.
1930 Ia fiinţă la Iaşi o Catedră de Antropologie şi Paleontologie, în
cadrul Facultăţii de Ştiinţe Naturale. Titular Profesorul I.C. Botez el însuşi
antropolog, cu doctoratul la Berlin. După desfiinţarea catedrei (1938) Olga
Necrasov, (1910-2000) eleva lui Botez şi viitor director între 1964-1973 al
Centrului de Cercetări Antropologice din Bucureşti va ţine cursuri libere de
antropologie care vor continua şcoala de antropologie şi paleontologie a
Prof. Botez, deschisă în special cercetărilor morfologice. Este o şcoală de
 16
antropologie de sorginte germană, care punea accentul pe descrierile
morfologice.
Pentru mai multă claritate chestiunea se pune în felul următor : Rainer
era medic, finalitatea pentru el era pacientul, omul bolnav, omul în general,
natura umană. Fiecare om bolnav te obligă la o ipoteză care-ţi cere urgent
confirmarea sau infirmarea unei situaţii (demersul diagnostic). I.C.Botez este
la antipod, aparţinea lumii biologilor, format la şcoala gândirii descriptive, a
unor morfologi care de cele mai multe ori nu-şi pun probleme de explicaţie.
Deci avem de-aface cu mentalităţi diferite. De aceea, una va fi antropologia
lui I.C.Botez şi a elevilor săi, antropologia ieşană şi alta antropologia lui
Rainer şi a celor care i-au urmat, a întregii sale şcoli de la Bucureşti.
„Mama” antropologiei de la Bucureşti este medicina, o medicină
largă, deosebit de cuprinzătoare, care explică poziţia strălucită la care se
ajunsese în anii 30-40, când şcoala medicală românească era printre cele mai
performante în lume.
1930 vara, la Stockholm, Profesorul Rainer participă la Congresul de
Educaţie Fizică.
1933 se înfiinţează la Cluj, Societatea de Antropologie, cu sprijinul
lui Emil Racoviţă şi prin străduinţele lui V.Papilian şi C.Velluda
1935 În contextul politic al epocii se va înfiinţa în cadrul Institutului
de Statistică Secţia de Demografie, Antropologie şi Eugenie.
Între 1926-1932 Fr. I. Rainer face Cercetări populaţionale de
Antropologie etnică în satul Nerejul Mare (1926), Fundul Moldovei
(1927) şi Drăguş (1932), ca răspuns la solicitarea Profesorului Dimitrie
Gusti, o primă afirmare a multidisciplinarităţii : medicină, sociologie,
biologie, statistică, etnografie. Se părea pe atunci că viitorul are semne bune.
1937, încep să apară rezultatele cercetărilor de mai sus : cărţi, studii,
comunicări, referate. Cel mai important este că Rainer este implicat în
curentul generat de Prof. Dimitrie Gusti, un curent original, de mare
perspectivă şi cu ecouri până în SUA. dar care va fi întrerupt de al doilea
război mondial şi de tot ce i-a urmat. După părerea nostră reapariţia
miraculoasă a acestui „spirit” a lui Gusti are loc cu începere de prin anii
1975-1976. (vezi 1977)
1937 Rainer publică în periodicul România Medicală studiul Există
o corelaţie între grupele sanguine umane şi celelalte caractere
antropologice ?
1937, 1-8 septembrie, se desfăşoară la Bucureşti al XVII-lea
Congres Internaţional de Antropologie şi de Arheologie Preistorică.
Luau parte figuri marcante ale antropologiei mondiale reprezentând aproape
toate ţările europene, Statele Unite ale Americii, câteva ţări din America de
Sud şi Japonia. Unul din discursurile inaugurale a fost rostit de Profesorul
Pittard din Elveţia, care efectuase ample cercetări asupra populaţiilor
româneşti. Pe baza acestor cercetări s-a stabilit că Transilvania este locuită
 17
de populaţie majoritar românească, astfel încât la Versailles, la semnarea
Tratatului de Pace, după primul război mondial, Transilvania a revenit
României.
1940, iunie 20, Inaugurarea Institutului de Antropologie sub
auspiciile Decanatului Facultăţii de Medicină.
1940, noiembrie 21, M.S. Regele Mihai I şi M.S. Regina-Mamă
Elena, au vizitat Institutul de Antropologie.
1944, august 5, moare la domiciliul din Bucureşti (str. Belgrad nr.
6) Francisc I. Rainer. Inmormântarea se face, după dorinţa sa, „fără paradă,
coroane şi flori”. O singură coroană de gladiole roz şi o panglică mov, cu
însemnele regale străjuieşte catafalcul. Presa semnalează marea pierdere şi
publică necroloage semnate de mari personalităţi. Între altele se scrie că
Toată viaţa şi opera, toate cercetările sale, reprezintă sforţarea omului „de
a cunoaşte înţelesul destinului său”.
1944, Situaţia generală este de aşa natură (sfârşitul războiului) încât
responsabilii de atunci nu se pot ocupa de succesiunea marelui dispărut.
Totuşi cineva trebuie să preia conducerea Institutului înfiinţat de Rainer.
Acesta va fi dr.Alexandru Tudor, a cărui autoritate era recunoscută de toţi.
El se va ocupa de antropologie până în 1950 când Prof. Milcu va prelua în
deplină legimitimate frâiele antropologiei.
1949, se desfiinţează Academia Română, se infiinţează Academia
Republicii Populare Române.
1950, Profesorul Milcu salvează de la desfiinţare ceea ce s-a numit
de la început Institutul de Antropologie dar care ajunsese, după dispariţia lui
Rainer, şi mai ales după invadarea de către trupele ruseşti a României,
Colectivul de Antropologie. Ignoranţi, dar mai ales răuvoitori, acuzau
antroplogia de rasism, ceea ce în epocă era ceva foarte grav, în realitate
calitatea intelectuală a cercetătorilor, adevărurile incontestabile ale lui
Rainer distonau cu organizarea socială aberantă care se instala cu sila. Acest
Colectiv de Antropologie, a aparţinut în aceea perioadă, până în 1963 de
institutul de endocrinologie al Academiei şi a fost condus de Profesorul
Milcu. Conceptele de referinţă impuse de Milcu vor fi normal/patologic,
trecut/prezent, organism/mediu, etc. ceea ce Milcu considera a fi
antropologie complexă.
1950 dr. Suzana Grinţescu-Pop, cu doctorat în antropologie la
Geneva (Prof. Eugène Pittard), care colaborase la Cluj, în mod benevol,
neexistând un post de antropolog, cu profesorul Victor Papilian, este
angajată în Colectivul de Antropologie, nou înfiinţat. Dr. Suzana
Grinţescu-Pop rămâne în istoria antropologiei între altele, prin cercetările
de auxologie şi prin introducerea cercetărilor de ergonomie în antropologie,
ambele realizate împreună cu Dr. Th.Enăchescu, care la rândul său şi pe de
altă parte, a contribuit în mod decisiv la fundamentarea şi organizarea
cercetărilor de teren de antropologie contemporană mai ales începând cu
 18
anul 1966. Graţie acestui fapt s-au strâns atâtea date încât şi astâzi se
găsesc încă în “portofoliu” materiale disponibile pentru noi lucrări.
1954 Antropologia are o publicaţie Probleme de Antropologie, cu
apariţie anuală. Aici apar rezultatele cercetărilor de teren sau de laborator ale
antropologilor din cadrul Colectivului. Marea majoritate a studiilor
publicate sunt contribuţii valoroase, foarte puţine au caracter circumstanţial
şi ambiguu. (de ex. Pe drumul antropologiei sovietice, sau O aplicare în
antropologie a concepţiilor miciurinistă şi pavlovistă )
1958 apare în Editura Academiei volumul Cercetări Antropologice
în Ţara Haţegului. CLOPOTIVA, autori Acad. Şt.Milcu şi Horia
Dumitrescu
1962 apare în Editura Academiei volumul Cercetări Antropologice
în ŢINUTUL PĂDURENILOR, autori Acad. Şt.Milcu şi Horia
Dumitrescu
1962 apare în Editura Academiei volumul Sărata Monteoru, Studiu
Antropologic, autor Constantin Maximilian şi colaboratorii
1963 Se înfiinţeză Centrul de Cercetări Antropologice (din fostul
Colectiv de Antropologie care aparţinuse de Institutul de Endocrinologie),
acum instituţie independentă în cadrul Academiei Române. Structura
organizatorică include şi o secţie de antropologie culturală condusă de
dr.Vasile Caramelea. El preconizează “Sistemul integralist-dinamic”.
1964 Îşi începe apariţia revista Studii şi Cercetări de Antropologie,
cu două apariţii anuale) şi revista Annuaire Roumain d’Anthropologie,
publicaţie în limbi străine, odată cu încetarea apariţiei Problemelor de
Antropologie.
1965 Personalul creşte. Sunt angajaţi prin concurs tineri absolvenţi
de facultăţi din diferite ramuri, semn al noilor orientări multidisciplinare.Se
fac campanii de teren pentru culegere de date necesare cercetărilor
populaţionale.
În anii care vor urma antropologia se va resimţi pozitiv prin
contribuţia noilor veniţi, fiecare în domeniul său. Astfel, pe zona culturală,
dr. Gheorghiţă Geană, după iniţierea unor cercetări de paremiologie şi pe
sistemele de rudenie, se afirmă ca un spirit teoretizant in antropologia
culturală.
1966 apare în Editura Academiei volumul Structura Antropologică
privită comparativ a satelor NUCŞOARA şi CÂMPU LUI NEAG, autori
Acad. Şt.Milcu şi Horia Dumitrescu
1969 apariţia unei noi ramuri :Antropologia cultural-lingvistică,
bazată pe investigarea mentalităţii individuale şi/sau colective se datorează
dr. Ioan Oprescu.
1969, februarie 1, este numit Director Ştiinţific Adjunct, Prof.
Victor Săhleanu. Acesta va aduce un suflu nou în viaţa antropologiei
 19
bucureştene prin accentual pe care îl va pune pe preocupările teoretice,
deschiderile spre noi metodologii, ignorarea frontierelor dintre ştiinţe.
Una din măsurile luate imediat după instalare a fost organizarea în
fiecare miercuri a unui seminar public (deschis oricui) de antropologie în
cadrul căruia se prezentau săptămânal comunicări, referate etc.Confirmarea
valorii acestui demers ispirat de a asigura o viaţă ştiinţifică vie şi continuă
unui institut de cercetări, o constituie existenţa şi azi a acestei manifestări
ştiinţifice periodice, care după dispariţia în 1997 a Profesorului Săhleanu se
numeşte Seminarul de Antropologie “Dr.Victor Săhleanu”.
1969, octombrie, dr. I.Oprescu va lucra cu Prof. Săhleanu. Totodată
va face şi oficiul de Secretar Ştiinţific al Centrului de Cercetări
Antropologice, ( din motive administrative neremunerat, pe toată perioada
când Prof.Săhleanu a fost directorul instituţiei. Va fi şi organizatorul
seminarului de antropologie de miercuri pe aceiaşi perioadă)
1970, februarie, Centrul de Cercetări Antropologice trece sub tutela
Ministerului Învăţământului odată cu reorganizarea Academiei RSR, care
rămâne doar ca for de consacrare, fără atribuţii în organizarea ştiinţei, în
conformitate cu deciziile Partidului Comunist, unicul care avea drept de a
hotărî în toate privinţele.
1974 O nouă reorganizare făcută tot pe criterii birocratice,
desfiinţează Centrul Cercercetări Antropologice şi îl transformă în
Laboratorul de Antropologie, un departament în cadrul Institutului de
Anatomie Patologică Victor Babeş. Profesorul Săhleanu pierde calitatea
de director al Centrului de Cercetări Antropologice şi devine Şef de
Laborator. Directorul Institutului V.Babeş, Prof. Ion Moraru, respectă însă
structura, şi profilul fostului Centru, are toată înţelegerea şi acordă echipelor
de cercetători, tot sprijinul, astfel încât activitatea nu va avea de suferit,
proiectele se vor realiza în continuare. Profesorul Ioan Moraru are o
atitudine de mare curaj şi onestitate, care se cuvine a fi reţinută cu
recunoştiinţă în memoria antropologiei bucureştene şi mereu salutată.
1976 Publicarea studiului “The contribution of Romanian Cultural-
linguistic Anthropology to the complex study of modern populations”
semnat de dr. Ioan Oprescu, în volumul Language and Man, sub redacţia
Prof. William. Mc. Cormack, în editura Mouton marchează apariţia
Antropologiei cultural-lingvistice, o nouă ramură în ştiinţele omului.
În esenţă tehnica creată de cercetător, denumită “language sample”
face posibilă investigarea cu cea mai mare obiectivitate a mari grupe de
populaţie şi prin aceasta deschide accesul direct la cunoaşterea obiectivă,
cantificabilă a unei zone greu accesibile : mentalitatea colectivă. Autorul a
fost inclus în dicţionarul internaţional Directory of Anthropology, apoi în
Who’s who (1977), i se vor trimite la specializare bursieri Fullbright etc.
1977 Vintilă Mihăilescu, foarte talentat cercetător ştiinţific, angajat
din 1974, organizează în judeţul Gorj, cercetări interdisciplinare de teren
 20
asemănătoare într-un fel celor întreprinse cu decenii în urmă dar
întrerupte de al doilea război mondial şi de tot ce i-a urmat, de echipele
profesorului Gusti în colaborare cu echipe de antropologi ale profesorului
Rainer. completate cu noi aspecte din realitatea culturală şi biologică.
1979 are loc Simpozionul de la Tîrgu Jiu, unde sunt prezentate
rezultatele cercetărilor din Jud. Gorj, al echipelor complexe iniţiate de
Mihăilescu.
1980 Este gata de a fi publicat Atlasul Antropologic al României
sub redacţia Prof. V.Săhleanu, o lucrare în 6 volume. Condiţiile pentru a fi
tipărit nu sunt încă întrunite şi nu vor fi nici în viitorul relativ apropiat. Vor
trece 19 ani până va apare primul Atlas Antropologic al Munteniei, autor:
Dr. Maria Vlădescu şi Dr. C.Vulpe. Ambii vor fi recompensaţi cu Premiul
Academiei Române.
1980, apare în prestigioasa publicaţie Bulletin et Mémoire de la
Société d’Anthropologie de Paris, série XIII, no.3, 1980, rezultatele unei
cercetări inedite iniţiate în 1975 : “Propriétés bio-eléctrique de l’envelope
cutanée humaine, résultats de quelques recherches expérimentales”, semnată
de dr. Cornelia Guja.
1982 Scandalul Meditaţia Transcendentală, posibil o capcană abilă
a securităţii pentru a preveni reacţiile “intelighenţiei” faţă de măsurile de
înăsprire a existenţei decise de regimul comunist, are consecinţe foarte
grele pentru aproximativ 300 de intelectuali bucureşteni care sunt aspru
penalizaţi pentru culpe inventate. Profesorului Săhleanu i se desface, în
luna mai contractul de muncă, după mai multe luni de anchete dure. Nu mai
are drept de semnătură, i se retrag cărţi în curs de apariţie, de-altfel ca şi
celorlalţi „meditaţionişti”.
1983 Este gata de publicare în manuscris volumul
ANTROPOLOGIA ORAŞULUI sub redacţia dr.Maria Vlădescu ( care
apare în locul lui Victor Săhleanu. Acesta pierduse dreptul de semnătură în
1982, după “afacerea Meditaţia Transcendentală”.
1983 apare volumul Aurele Corpurilor, interfeţe cu cosmosul,
coordonator Cornelia Guja, editura Enciclopedică. Cartea extinde
cercetarea antropologică la câmpurile corpului omenesc, pe baza unui
examen electografic, deschizând astfel perspective inedite în cunoaşterea
omului.
1984 este anul afirmării antropologiei simbolice în arta
contemporană promovată de către dr.Matei Stârcea. Contribuţii importante
vor urma după 1990.
1990 februarie 1 Printr-o coincidenţă ca şi la numirea ca director
adjunct la Antropologie în 1969, este reintegrat de data acesta ca dicector
plin, prin decret Guvernamental, la Centrul de Cercetări Antropologice.
1990, iunie 13, noile norme cer ca prin votul secret al salariaţilor
conducerea să fie confirmată democratic. Astfel încât, cu doar două voturi
 21
împotrivă Profesorul Victor Săhleanu este confirmat director. Ca director
ştiinţific adjunct a fost ales, tot prin votul întregului personal, Dr.Ioan
Oprescu, cel care între 1969-1982, de la venirea până la plecarea lui
Săhleanu, asigurase efectiv secretariatul ştiinţific al instituţiei, cu toate că
postul nu era prevăzut în statul de funcţii.
Se cuvine a-l pomeni şi pe dr. Cantemir Rişcuţia, antropolog din
Şcoala bucureşteană, din generaţia Prof. Victor Săhleanu, pentru aportul
deosebit şi bogat la antropologia aplicată (forensică), pentru
reconstituirea deplin reuşită a unei fizionomii pornind de la craniu,
confirmată ulterior după găsirea unei fotografii, de bogăţia de date
antropometrice culese în Munţii Apuseni, dar şi în alte locuri din ţară, cu
inegalabilă precizie şi rigoare ştiinţifică, împreună cu soţia şi colaboratoarea
sa Doamna Ina Rişcuţia, un cuplu de oameni de ştiinţă dotaţi totodată cu
mare talent artistic, folosit în scopuri ştiinţifice, de alte reconstituiri făcute
în Indonezia după 1990, şi de multe alte realizări.

O nouă epocă începe în care cercetătorul nu mai este îngrădit teoretic

de dogme. Pe parcurs anilor însă vom schimba restricţiile ideologice cu cele
economice. Din ce în ce mai grele.
Această cronologie nu este perfectă. Are lipsuri şi poate şi erori pe
care ni le asumăm. Ea este însă perfectibilă şi va fi mereu corectată,
continuată şi completată. cu bună credinţă şi dragoste de adevăr.

Alte date complementare:

Grigore Antipa (1867-1944) a tipărit o carte despre “Evoluţia

poporului român” în care asociază istoria şi antropobiologia.
Dr.Pavel Vasici Ungureanu, (1806-1881) publică la 1830
“ANTROPOLOGIA sau Scurtă cunoştinţă despre om şi despre însuşirile
sale” (scrisă cu pasiunea vârstei de 24 de ani ai autorului). El spune : “De va
căuta cineva la fiecare făptură şi cu ochii deschişi o va pătrunde, va afla o
mare minune într-însa” (…) Caută ce deschilinire/deosebire/ este între tine şi
alte vieţuitoare, ba şi între tine şi alţi oameni” “Fără de învăţătură nici a
cuvânta, nici a se nutri ştie omul; creşte mereu şi mult ajutoriu strein
astiaptă, pentru aceia precum fizicească, aşa şi morală cultură îi este lipsă”

Etapele dezvoltării antropologiei în România

ETAPA ANTICIPĂRILOR începe discret, cu câteva secole mai

înainte, aşa cum am arătat mai sus şi se încheie după primul război mondial.
ETAPA PREOCUPĂRILOR CONCRETE Se exprimă nevoia unei
discipline convergente cu medicina legală (Minovici), cu psihiatria (Obreja),
 22
cu endocrinologia (Parhon). Se lucrează antropometrie, tipologie,
constituţie.
ETAPA INSTITUŢIONALIZĂRII ANTROPOLOGIEI ÎN
ROMÂNIA începe prin eforturile strategice şi organizatorice ale
Profesorului Francisc I. Rainer care în calitate de profesor la facultatea de
medicină din Bucureşti dă de la început un conţinut antropologic celebrelor
sale cursuri de anatomie. Acesta este poate şi motivul pentru care expunerile
sale, ce nu se repetau niciodată, au rămas nu numai în istoria învăţământului
medical din ţara noastră ci şi în istoria culturii româneşti.
Profesorul Rainer predă deasemenea la Academia de Arte Frumoase
ca şi la Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport cursuri de anatomie
cu conţinut antropologic, adecuate fiecărei facultăţi în parte.
Roadele acestor eforturi apar în 1937, când la Bucureşti are loc cel de
al XVII-lea Congres Internaţional de Antropologie. Congresul reuneşte mari
personalităţi ale epocii,
nu numai din antropologia biologică ci şi din antropologia culturală , din
sociologie , etnologie, folclor,arheologie, preistorie, incluzând şi comunicări
de genetică umană , ca şi comunicări de demografie, aplicaţii medicale şi
criminologie.
Prin voinţa, grija şi după planurile Profesorului Rainer, acesta ridicase
o clădire destinată a fi Institutul de Antroplogie, chiar în vecinătatea
Facultăţii de medicină. Clădirea era funcţională în momentul congresului, iar
astăzi adăposteşte Centrul de Cercetări Antropologice ce poartă numele
creatorului său. Data de naştere oficială a Antropologiei este, după acte,
1940.
O altă legitimare şi factor de instituţionalizare a antropologiei
româneşti, o constituie desfăşurarea unor ample cercetări populaţionale
multidisciplinare în diverse zone rurale, în colaborare cu profesorul de
sociologie şi membru al Academiei Române, Dimitrie Gusti, pentru care
biologia populaţiilor trebuia cunoscută ca un cadru de bază a vieţii sociale.
Fr.I.Rainer a fost un excepţional creator de şcoală care a dat un impuls atât
de puternic dezvoltării cercetărilor de antropologie încât putem afirma că şi
astăzi se resimt încă consecinţele acestui impuls. În jurul său exista o
întreagă pleiadă de tineri universitari şi cercetători, figuri ilustre mai târziu,
între care George Emil Palade, laureat al premiului Nobel pentru medicină.
Dezvoltarea unei viziuni largi a antropologiei, inclusiv apariţia unor ramuri
ne-biologice este revendicată de alţi doi elevi, Gr. T. Popa şi Ştefan Milcu.
Acesta din urmă va avea mai târziu, un cuvânt greu şi valoros de spus.
Să mai reţinem că separat de antropologia bucureşteană, începând din
1941 Victor Preda a publicat la Cluj lucrări de sinteză şi că psihologi şi
psihiatrii precum, Ştefănescu-Goangă, N.Mărgineanu, S.Cupcea, Al Roşca şi
alţii au îmbogăţit literatura fenomenului uman. Se cuvine să menţionăm aici
şi contribuţia igienistului şi organizatorului de sănătate Prof.Iuliu Moldovan,
 23
de la Cluj, prin echipele sale de teren la care au participat Prof P.
Râmneamţu, Prof. I.Făcăoaru şi alţii. Deasemenea şi nu în cele din urmă, se
înscrie şi consecventa contribuţie a Şcolii de la Iaşi, iniţiată de Prof.
I.G.Botez şi continuată de Olga Necrasov şi de numeroşii săi elevii.
În prezent, se evidenţiază în mod deosebit Dr.Maria Vlădescu, care a
reuşit să publice în 1999 Atlasul Antropologic al României, vol.I, Muntenia
(vol II este în curs de realizare), lucrare de referinţă, de importanţă naţională.

ETAPA DE RELATIVĂ STAGNARE ŞI EXPECTATIVĂ, începe

puţin după terminarea celui de al doilea război mondial. Conjunctura anilor
’40 creiase deja o confuzie între raseologie şi rasism, reducând interesul
pentru antropologie, inducând o rezervă şi chiar îndepărtare faţă de această
ştiinţă. La noi în ţară Profesorul Rainer a explicat şi a insistat în cursurile
sale ca şi în conferinţele publice, că nu există rase inferioare şi rase
superioare, fără însă a reuşi corectarea confuziei care domina atunci, datorită
ideologiei naziste.
Înainte ca opinia publică să scape din această capcană, o altă
conjunctură negativă, poate chiar mai gravă, prin durata excesivă, peste 4
decenii în raport cu precedenta, de doar un deceniu, îşi face apariţia. Este
vorba de ideologia marxistă, de dictatura comunistă, de controlul poliţienesc
al gândirii, ca şi al întregii societăţii, (economiei, vieţii intime), impuse de
ocupaţia sovietică în România, ca şi în ţările Europei de Est. A fost o
încercare grea pentru toată lumea nu numai pentru antropologie.
A existat un moment în care antropologia a fost ameninţată cu
desfiinţarea. Graţie însă curajului, tactului şi abilităţii Profesorului Milcu,
poate cel mai eminent şi fidel elev al Profesorului Rainer, dificila situaţie a
fost depăşită şi continuitatea instituţională a antropologiei asigurată. Astfel
Institutul creiat de Rainer a devenit din raţiuni de supravieţuire Colectivul de
Antropologie de pe lângă Institutul de Endocrinologie.
Temele abordate nu angajau ideologic. De exemplu, se cercetează,
apariţia unor caractere neadertaliode pe craniile de om actual, despre cranii
vechi trepanate găsite pe teritoriul României, sau studii privind determinarea
vârstei şi sexului pe schelete umane, studiul asimetriilor craniene, corelaţii
între unele diametre ale craniului visceral în cursul dezvoltării fătului,
desenele papilare ale mâinii, modificări morfologice craniene determinate de
tulburări endocrine, studiul creşterii ponderale corelative a organelor la om
etc.etc.
În 1964-1965, circumstanţele politice permit acordarea independenţei
administrative prin desprinderea Colectivului de Antropologie de Institutul
de Endocrinologie şi apariţia Centrului de cercetări Antropologice al
Academiei.
Directorul Centrului nou înfiinţat este Prof.Olga Necrasov, eleva Prof.
I.G.Botez de la Iaşi, deschisă în special cercetărilor morfologice. Acestea
 24
vor cunoaşte o mare înflorire şi diversificare. Datele culese vor fi
valorificate plenar, peste mulţi ani, în Atlasul Antropologic,aşa cum am
arătat. Faţă de antropologia culturală şi socială, Olga Necrasov are o
toleranţă limitată, raportul între antropologia biologică şi cea culturală fiind
în favoarea celei biologice.

ETAPA MULTIDISCIPLINARĂ şi INTERDISCIPLINARĂ se

datorează autorităţii şi iniţiativei Profesorului Ştefan Milcu. Conceptele de
referinţă sunt normal-patologic, trecut-prezent, organism-mediu. Această
etapă, numită de Milcu “antropologie complexă” începe puţin înainte de
înfiinţarea Centrului de Cercetări Antropologice, prin angajarea unui
eminent elev al Prof. Gusti, este vorba de Traian Herseni, care va introduce
demografia. Prezenţa lui însă, între salariaţii centrului va motiva ulterior
angajarea altui sociolog (V.Caramelea) tot din şcoala lui Gusti, care va face
primele cercetări de antropologie culturală şi socială şi va impune, împreună
cu Prof. Milcu, această nouă ramură.
Prin apariţia în februarie 1969 a Profesorul Victor Săhleanu în
calitate de Director ştiinţific adjunct, al Centrului de Cercetări Antropologice
al Academiei, elevul şi succesorul Profesorului Milcu, interdisciplinaritatea
va cunoaşte un mare avânt. Raportul dintre antropologia biologică şi cea
culturală se va echilibra, nu va mai fi de competiţie ci de complementaritate.
Graniţele dintre ştiinţe vor începe să dispară. Se va practica schimbul de
metodologii şi de tehnici de cercetare între discipline. Se va ajunge astfel la
o mare diversitate de teme şi la numeroase deschideri ale activităţilor de
cercetare, la apariţia unor noi ramuri în investigaţia omului.
Antropologia recurge acum la noi noţiuni referenţiale ca de exemplu,
biologic-suprabiologic, la conceptul de comunicare interumană în toate
sensurile şi în toată complexitatea, la utilizarea teoriei sistemelor şi la
informatică în explicarea şi pătrunderea unor fenomene etc.etc.
De-acum înainte datorită lui V.Săhleanu, un intelectual de excepţie,
nu întotdeauna bine şi corect înţeles de toţi contemporanii, calea celor mai
inedite cercetări este deschisă. Zonele concrete depăşite, efortul de înţelegere
a omului se va apropia de zonele spiritualităţii umane, ilustrată din 1997 prin
îndrumarea de către Săhleanu a unui tânăr şi înzestrat cercetător chiar din
Centrul de Cercetări Antropologice spre susţinerea unui doctorat în
antropologia religioasă.
Ar fi de adăugat, acum când unele etape sunt istorie, că în antropologia
românească marxismul nu a fost asimilat şi nu a avut influenţă remanentă
asupra activităţii şi lucrărilor realizate de cercetătorii din fostul Institut de
Antropologie creiat de Rainer. Excepţie fac poate doar unele lucrări de
antropologie filosofică, care în aceea perioadă nu făceau obiectul activităţii
celor din fostul Institut creiat de Rainer.
 25
CONCLUZII
In România antropologia a avut un bun teren de dezvoltare. Ea a trezit
interesul chiar al publicului larg, nu numai al specialiştilor. A existat o
sincronicitate între cultura română şi cultura occidentală. Cel mai important
aspect ce trebuie subliniat şi care a caracterizat aceste începuturi, a fost
“abordarea antropologică şi nu zoologică a omului”.
Antropologia românească a fost instituţionalizată relativ timpuriu.Ea a
excelat prin cercetări populaţionale. Satul a fost unitatea preferenţială de
studiu.
Preocupările biologice din cadrul antropologiei au fost printre cele mai
sistematice şi organizate cercetări în antropologia europeană şi se datorează,
cel puţin pentru perioada de vârf, Prof. Olga Necrasov şi celor mai apropiaţi
colaboratori : la Bucureşti dr.Suzana Grinţescu-Pop (doctoratul susţinut cu
Pittard) şi dr. Th.Enăchescu şi la Iaşi dr.Mioara Cristescu.
In ciuda unor obstacole şi vicisitudini antropologia românescă a avut parte
de continuitate ca şi de o evoluţie armonioasă.

DOMENII DE CERCETARE ÎN ANTROPOLOGIA ROMÂNEASCĂ

Enumerarea sumară pe care o prezentăm este destinată să ilustreze
marea diversitate şi în acelaş timp deschiderea pluri şi interdisciplinară,
teoretică şi practică a antropologiei româneşti, care se datorează eforturilor,
unei anumite chemări în aprofundarea cunoaşterii fiinţei umane, voinţei de a
face ceva, de a lăsa ceva, a talentului şi capacităţii practice din fiecare etapă,
de la obţinerea resurselor pentru a merge pe teren până la lupta cu redactorul
şi publicarea, etc. pe care le datorăm atât generaţiilor care ne-au precedat,
cât şi generaţiilor actuale. Ceea ce spun aici nu sunt nişte vorbe de
umplutură ele exprimă realitatea aşa cum a fost. Multe din studiile publicate
au „povestea” lor, pe care o cunoaşte autorul, ascund într-un spaţiu privat
istoria, „aventurile” prin care au trecut până să se impună sub forma unui
titlu.

Paleoantropologie
Reconstituirea materialelor osteologice preistorice şi istorice
Rituri funerare
Paleofaună şi paleofloră
Cercetarea trepanaţiilor realizate cu ajutorul instrumentelor celtice
Auxologie
Cercetarea noului născut
Calitatea biologică a noului născut
Fenomenul de acceleraţie
Menarha, o perspectivă diacronică şi sincronică
Creşterea şi dezvoltarea bolnavilor hemofilici
Cercetări antropologice longitudinale (bio-culturale), pe copii handicapaţi social
 26
(orfani şi copii abandonaţi, copii proveniţi din familii dezorganizate)
Dimorfismul sexual al nou-născutului
Dimorfismul sexual secundar
Dimorfismul sexual cultural
Antropologie stomatologică
Antropologie contemporană
Studiul structurii (unitate şi diversitate) a populaţiei româneşti, din punct de
vedere:
Taxonomic
Constituţional
Dermatoglific
Hemotipologic (sistemele ABO, Rh/D, MN)
Microevoluţie
Modificări ale structurii populaţiei datorate :
Endogamiei / Exogamiei
Stratificare culturală
Migraţie şi selecţie
Genetica populaţională
Studiul antropo-genetic al populaţiilor izolate
Studiul genetic şi hormonal al fetelor tinere
Torusul palatin (genetica caracterelor normale)
Desenele papilare şi transmiterea lor ereditară
Evoluţia indicelui de endogamie
Genetică medicală
Tumorile maligne şi ereditatea
Studiul thalasemiei
Tehnici şi metode adoptate de antropologie
Fotografia antropologică
Reconstituirea grafico-fizionomică a oamenilor din neoliticul târziu
Fotostereotomie aplicată la reconstituirea copilului de la Moidjokerto
Radiologia în antropologie
Morfogramele taxonomice
Geneza curbelor de frecvenţă

Noi tipologii antropologice

Variabilitatea ecologică a tipologiilor constituţionale
Tipologia Electrografică (Eng) şi reactivitatea la diverse patologii
Aspecte tipologice categoriale : “Pământenii” şi “ Ungurenii”
Studii asupra normalităţii
Limitele normale ale variabilităţii
Normalitatea dezvoltării fizice de la 0 la 20 de ani
De la normal la patologic. Un punct de vedere antropologic
Studiul antropologic al obezităţii (la câteva populaţii)
Cercetări antropologice pe sportivi şi pe atleţi. Relaţii cu sistemul endocrin.
Constante biochimice normale la populaţiile româneşti : Cholesterolemie,
glicemie, lipemie, imunoglobuline etc.)
Evoluţia mortalităţii
Studiul câtorva corelaţii
Grupele sangvine şi hipertensiunea arterială
Cholesterolemie şi hipertensiunea arterială
Caria dentară şi sensibilitatea la PTC
 27
Antropometrograme pentru determinarea normalităţii dezvoltării aparatului
dento-maxilar în diverse etape ontogenetice şi diagnosticul anomaliilor dento-maxilare.
Cultură, comportament, antropologie medicală
Comunicarea între medic şi pacient în specialitatea medicină internă, pediatrie,
geriatrie şi psihiatrie. Prevalenţa limbajului corpului.
Semnificaţia antropologică a terapiilor alternative
Studiul clinic al expresiei umane de la naştere până la moarte.
Expresia facială a copilului înainte de apariţia limbajului verbal
Expresia facială şi corporală a copiilor şi bătrânilor.
Expresia umană şi boala ( în neurologie şi psihiatrie)
Expresia persoanelor cu deficienţe fizice (nevăzători, mutilaţi)
Patologia mijloacelor de comunicare interumane
Studiul antropologic al câtorva instituţii şi fenomene sociale
Studii asupra rudeniei
Antropologia familiei. Dispariţia familiei plurigeneraţionale
Obştea sătească
Industrializarea
Urbanizarea
Teme noi
Lateralizarea cerebrală, semnificaţii antropologice
Fragilitatea umană. Studiu teoretic
Tulburările psiho-somatice în perspectivă antropologică
Tendinţe psiho-nevrotice şi depresive din perspectiva antropologiei
Androginia, un demers antropologic interdisciplinar
Modelarea antropologică a individului uman

Ramuri noi în antropologie

Antropologie ecologică. (Influenţa factorului “altitudine” asupra creşterii şi
dezvoltării somatice)
Antropologie etologică (Relaţia om- animale. Teritoriu. Agresivitate)
Antropologie genetică
Antropologia cultural-lingvistică (studiul Mijloacelor de Comunicare interumane,
verbale şi neverbale)
Antropologie urbană
Antropologie ocupaţională
Un reper antropologic inedit : Aura Umană.( Electrografie,conductibilitate
palmară şi plantară, corelaţii cu sexul, vârsta, condiţia de sănătate sau patologică)
Antropologia religioasă
Antropologia estetică
Antropologia simbolică
Antropologia individului şi teoria integronică
Antropologie aplicată
Anchetă antropologică asupra dislocării unei populaţii. (Zona Porţile de Fier,
Bicaz etc.)
Cercetări şi aplicaţii ergonomice
Diferenţe morfologice în munci diferite.
Expertiza de paternitate
Masca protectoare de gaze
 28
Antropologie clinică
Profilul patologic al unor populaţii
Maladia lui Adisson în perspectivă antropologică.
Colecţia Rainer
6000 de cranii, între care peste 3000 au o identitate cunoscută şi cauza morţii.
Piese osteologice vechi şi relativ recente cu diverse patologii
Măşti mortuare.

Bănci de date
Fişe documentare. Manuscrise. Colecţii de date primare.
Benzi magnetice cu înregistrări din teren şi înregistrări document
Benzi video, idem

Pelicule foto-cinematografice
Teze de doctorat în antropologie
Sinteze
Selecţia naturală în populaţiile umane actuale
Procesul de îmbătrânire
Monografii
Bătrâna
Clopotiva
Câmpu lui Neag
Sărata-Monteoru (paleoantropologie)

Atlase de antropologie
Atlasul Olteniei
Atlasul Zonei Porţilor de Fier
Atlasul Munteniei (publicat în 1999) premiat de Academia Română
Atlasul antroponimic
Cercetări antropologice pe alte populaţii decât cele din
România
Cercetări asupra laringelui, amprentelor digito-palmare, sulcusului palmar
transvers, glandei tiroide, părului etc. la unele grupuri de populaţii din Coreea de Nord.
Studii antropo-biologice asupra copiilor marocani
Studii antropo-biologice asupra unor populaţii din Mozambic
Studii antropo-biologice asupra unor populaţii din Namibia
Studii antropologice asupra unor populaţii din Basarabia
Studii antropologice asupra aromânilor

Cercetări diverse
Repere antropologice în ascensiunea pe vârfurile de mare altitudine
Preferinţe / repulsii faţă de culori
Moda vestimentară ca indicator de antropologie culturală
Creşterea ponderală corelativă a organelor interne