ANTROPOLOGI E
răspîndit mal tîrziu p e celelalte continente. AI
doilea m odel ilustrează teoria poligenetică,
d u p ă care omul ar fi apărut In mai multe
puncte de pe glob, dezvollindu-se intr-o sufi­
c i en t ă i z olare spre a s e putea explica
variabilitatea speciei, dar, totodată, intr-o su­
ficientă deschidere spre a-şi asigura statutul
de specie unitară. A. a insemnat nu numai
apariţia unei noi specii biologice, dar şi a cul­
turii ca nouă regiune ontologică. De allfel, a.
s-a desfăşurat ca o perpetuă intrepătrundere
şl lnfluenţare reciprocă intre natură şi cultură.
Orice pas inain1e in latura biologică a produs
efecte favorabile nu numai asupra evoluţiei
naturale, ci şi asupra celei culturale. Efectele
culturale, la rîndul lor, au devenit cauze pen­
tru alte fenomene evolulive, atit în direcţia
culturală cit şi in direcţia biologică. Cele mai
importante noduri de convergenţă în cadrUl
acestei retele determinisUce au fost două or­
gane: mina ("unealta tuturor uneltelor" -
Aristotel) şi creierul ("maşina tuturor maşini­
lor" - Simion Mehedinţi). Desprinderea
omului din cercul animalităţii e consemnată,
la modul esenţial, nu atit printr-o performanţă
biologică (mersul biped, de exemplu), cit
printr-o performanţă culturală: făurirea unel­
telor (Homo fabet') . D e s c o pe r i r i l e
paleoantropologice ş i arheologice confirmă
teoria privind rolul muncii în trecerea de la
maimuţă la om ( F. Engels, S. M ehedinti).
Ceea ce uimeşte pe cercetătorul atent este
persistenţa pe lungi perioade de timp a ace­
loraşi stiluri de făurire a uneltelor. Faptul că
uneltele nu erau confecţionate la intîmplare,
ci după nişte standarde, sugerează existenţa
unei tradiţii şi, implicit, a unul proces de
învăţare, de transmitere a acestor standarde
de la o generaţÎe la aUa (Frederick Hulse). Mai
departe, învăţarea presupune viaţă socială,
limbaJ, norme etc. Unul dintre cele mai inci­
tante fapte de cultură, neimplicat În satis­
facerea unei nevoi imediate, dar condiţionÎnd
pe căI latente perpetuarea unul grup uman,
38
este prohibiţia incestului (interzicerea legătu­
rilor sexuale între rudele de gradul Întii:
tată-fiică, mamă-riu, frate-soră). Regula
aceasta e universal umană, fiind constatată şi
in comportamentul celor mai arhaice populaţii
contemporane. Arheologic ea nu poate fi de­
teclată, dar se presupune că a fost una din
primele norme care au reglementat convieţui­
rea socială in sinul cetei primare, împiedicînd
degenerarea biologică. Dacă apariţia unor
manifestări de cultură materială (descoperi­
rea focului, a metalelor, aspecte privind
tehnica adăpostirii etc.) poale li cit de cit fixată
în timp, manifestările spirituale şi aspectele
vieţii sociale primare nu potfi decit deduse, cu
o logică mai m ult ori mai puţin stringentă.
"Credinţele şi ideile nu sini fosilizabile" (Mir­
cea Eliade), ceea ce nu inseamnă că spiritul
uman a evoluat numai în domeniul tehnolo­
giei. Cercetarea culturilor aşa·zise "primilive",
care au supravieţuit pînă in secolul nostru,
îngăduie totuşi specialiştilor să se pronunţe,
prin analogie, asupra comportamenlului spi­
ritual al paleantropilor. Dacă înlr·o populaţie
de vînălori contemporană cu noi săgeata sau
arcul primesc atribute magice (Iără de care,
se crede, nu ar avea eficienţă), probabil că
această încărcălură de sacralitate le-a fost
atribuită chiar in momentul cînd ele au fost in­
ventate ca unelte, In paleolitie. Omul a apărut,
deci, in acelaşi timp ca Homo faber, sapiens,
ludens, religiosus etc. Faptul că manifestările
spirituale şi instituţionale nu Iasă urme în chip
nemijlocit, de gen u l fosilelor, face din a. o
problemă ştiinţifică intru a cărei rezolvare se
pot convoca spectaculoase ipoteze. V. antro·
pologie, cultură, educaţie, socializare. Gh.G.
ANTROPOLOGIE (gr. anthropos, "om"
+ logos, "cuvint", "vorbire"), discurs despre
om. in teologie, a. priveşte natura umană in
relaţia ei cu divinitatea: originea divină şi uni·
tatea ontologică a omenirii, asemănarea
omului cu Dumnezeu care l-a creat, libertatea

omului In raport cu ipostaza sa de operă a lui
Dumnezeu etc. • in Etica Nicomahică, defi­
n i n d t i p u l de om a j u n s la " m ă reţ i a
sufletească", Aristotel i i atribuie, intre altele,
virtutea (exprimată in formulă negativă) de a
nu fi un anthropologos. Aspasios, unul din pri­
mii exegeţi ai operei aristoteliene, conferă
a c e s t u i c u v i n t s e n s u l de "om c a r e
pălăvrăgeşte despre alPi, birfindu-i", M ult m a i
tirziu, termenul a ajuns s ă s e refere l a studiul
omului. Primele preocupări de a. au fost de
expresie plastică, picturală: in morminte l e
u n o r faraoni egipteni de·acum peste trei m i ·
lenii s·au descoperit i m a g i n i reprezentind
patru rase omeneşti: aibă, neagră, galbenă şi
roşie, aceasta din urmă fiind rasa pe care şi-o
atribuiau lor inşişi egiptenii. Prezentarea unor
popoare şi obiceiuri apare, desigur, şi in do­
cumente antice scrise (Strabon, H e rodot
etc.). Într·o accepţiune apropiată de cea mo­
dernă, ştiinţifică, termenul a. s e fix ează la
1 50 1 , in lucrarea de anatomie şi fiziologie a
lui Magnus Hundt, Anthropologium de homi­
nis dignita te. K a n t (Anthropo logi in
pragmatischer Hinsichl, 1 796) vedea posibilă
a. ca studiu sistematic in două perspective:
una fiziologică (avind ca obiect ceea ce natu·
ra face din om) şi alta practică (ObiectUl fiind,
d e astă dată, ceea c e omul face din s i n e
insuşi, c a fiinţă liberă). i n prezent, cuvintul a.
este folosit in două sensuri: 1. in sens impre­
s i o n i s t , s p e c u l a tiv ( d a r nu n u m a ide c it
peiorativ), a. desemnează tot ceea ce se re­
feră la om, sau are ca finalitate omul. Astlef
privind l ucrurile, literatura, arta, etica, politica
etc., au o funcpe antropologică. Ipostaza su­
p e r i o a ră a a c e s t e i a c c e p ţ i u n i este a.
filosofică; 2. in sens riguros ştiinţific, a. este o
foarte cuprinzătoare şi complexă ştiinţă a o­
mului ca individ, grup şi specie, vizind atit
structura c1l şi comportamentul acestor ipos­
taze (entităţi). Complexitatea şi vastitatea
acestei ştiinţe derivă din condiţia ontologică a
omului: aceea de sinteză a evoluţiei vieţi pe
39
ANTROPOLOG I E
Pămint. Corespunzător celor d o u ă nive l u ri
structurale de bază ale fiinţei umane - corp
şi spirit, natură şi cultură -, a. generală
conţine două ramuri principale: a. fizică (gr.
physis, "natură") şi a. culturală. in unele cla­
s i f i c ă r i a p a r in p l u s a l t e d o u ă r a m u r i ,
independente: paleo-a. ş i a . lingvistică. Locul
special acordat lingvisticii se datorează rolului
dublu pe care il deţine in viaţa social· umană
limba: pe de o parte ea este un fapt de cultură,
pe de alta un instrument de vehiculare (comu­
nicare) a c u l t u ri i , De l a p t , a. f i z i c ă şi a.
culturală dau seama de toată problematica
umană, insă complexitatea extraordinară a
obiectului de studiu (a omului) generează o
neobişnuită tendinţă de proliferare in inte·
riorul domeniului general al cunoaşterii lui.
Astfel, a. fizică (biologică) se diversifică in pa­
leo-a., r a s e o l o g i e , g e n e t i c ă u m a n ă ,
d e rmato g l i f i e e t c " i a r a . culturală (care
trăieşte cu cea mai mare intensitate procesul
de proliferare) se ramifică in a. economică, a.
juridică, a. politică, a. estetică, a. educaţio·
nală etc. A. a cunoscut o remarcabilă inflorire
incepind din a doua jumătate a secolului XIX,
ca un ecou aparte al marilor descoperiri geo­
grafice. Dezvoltarea sa e marcată, cel puţin
pină la mijlocul sec. 20, de două puternice tra·
diţii. În Marea Britanie şi S , U .A . a. culturală
(britanicii o numesc "socială") a luat-o inain·
tea a. fizice, in timp ce in Europa continentală
sub termenul a. (simplu, fără vreun alt atribut)
s·a profesat de fapt a. fizică, In loc de a, cul­
turală intrebuinţindu-se pe continentul nostru
termenul "etnologie" şi chiar acela de "etno·
grafie". Echivalenţa nu este insă pe deplin
indreptăţită. În a doua jumătate a sec. 20,
după ce a inscris in istoria ştiinţei numele unor
iluştri savanţi (A. de Quatrefages, Paul Broca,
Eugeme P ittard, R u dol! M a rtin, Egon von
Eickstedt ş , a . ) , v e c h e a p a ra d i g m ă e u­
r o p e a n ă a a. s u f e r ă d o u ă i m p o rt a n t e
transformări. i n primul rind, e a s e intregeşte,
adăugindu-şl lingă a. fizică şi a. culturală. in
ANTROPOLOGIE CULTURALĂ
al doilea rînd, însăşi a. fizică îşi primeneşle
orientarea. În etapa sa clasică, tradiţională, a.
se ocupa de variabilitatea si clasificările din
lăuntrul speciei umane, efectuind măsurători
şi aplicind diagnoze tipologice asupra popu­
l a t i i l o r d e d if e r i t e rase; a l p i n , d i n a r i e ,
mediteranid, nordic, dalic - d e pildă - sînt
principalele tipuri din cadrul masei europide.
Pentru determinarea unor astfel de tipuri a. a
descoperit multiple tehnici antropometrice şi
criterii de diagnoză. Slatura, calota cefalică,
laţa, nasul, ochii şi părul reprezintă principa­
l e l e c at e g orii de parametri ce concură la
stabilirea tipului bioantropologic. După t 960,
însă, cercetările de tipologie morlo-somatică
au început să cedeze teren în favoarea cer­
cetărilor m enite a pune in lumină variaţiile in
�tructura genetică a populaţilor umane. În
această schimbare, rolul principal a revenit
Progra m u l ui Biologic Internaţional (IBP),
desfăşurat intre ani 1 964-1974. Deşi astăzi
variaţiile biologice dintre populaţii nu mai pot
fi reduse la categorii tipologice, nu trebuie
totuşi ignorată importanţa tentativelor taxo­
nomice in ştiinţă in general, in a. in cazul de
faţă. În ţara noastră, a. s-a dezvoltat conform
paradigmei continentale. După precursorii
din secolul trecut (C. Caracaş, AI. Obedena­
ru, fraţii Nicolae şi M ina Minovici elc.), in
perioada interbelică a sec. 20 apar nuclee de
cercetare antropologică la Bucureşti (Fr. 1.
Rainer, intemeietor de Institut şi de tradiţie),
Iaşi (I.C. Botez) şi Cluj (Victor Papilian, Iuliu
Făcăoaru, Petre Rîmneanţu). De remarcat că
Francisc 1 . Rainer, figura cea mai de seamă
a a. româneşti din perioada interbelică, a par­
t i c i p a t ş i la c a m p a n i i l e de s o c i o l o g i e
monografică direcţionate d e Dimitrie Gusti,
asigurind cercetarea "cadrului biologic" in
campaniile de la Nereju, Fundu Moldovei şi
Drăguş. După 1 950 işi continuă existenţa nu­
cleele de cercetare antropologică de l a
Bucureşti (Şt.-M. Mileu, Horia Dumilrescu,
C . S . şi D . N icolaescu-Plopşor, S uzana
40
Grinţescu-Pop, Th. Enăchescu etc.) şi laşi
(Olga Neerasov şi colaboratorii). În 1 966, prin
eforturile lui V . V . Caramelea, a. culturală
dobindeşte şi in ţara noastră recunoaşterea
instituţională ca disciplină ştiinţifică. Pînă a­
tunci, investigaţiilor de demografia şi de
istorie socială (Traian Hersenl, v.v. Carame­
l e a) li se acordaseră locul secundar de
descrieri ale m e d i u l u i social in care s-a
dezvoltat omul ca fenomen biologic (v. , de
exemplu, monografiile de a. fizică Clopotiva,
1 958 şi Bătrina, 1 96 1 , ambele sub red. Şt.-M.
Mileu şi Horia Dumitrescu). Din problematica
actuală a Centrului de Cercetări Antropologi­
ce din Bucureşti, În prezent singura instituţie
de profil din ţara noastră (integrind după 1 989
şi colectivul de la laşi), desprindem: sludiul
populaţiilor strâvechi din spaţiUl carpalo- da­
n u b i ano-pontic, atlasul antrop o l Q g i c (=
antropofizic) al R omâniei, microevoluţie,
creşterea şi dezvoltarea copilului (auxologie),
adaptarea psiho- somatică la diverse profesi­
uni, manifestări electroenergetice ale corpului
omenesc, laterallzarea cerebrală şi expresiile
ei psiho· culturale, aspecte ale comunicării u­
mane (verbale şi non- verbale), identitate şi
diferenţă in cultură, simbolistica materiei,
schimbare socială şi deschidere demogra­
fică, valori de bază in fondul comportamental
românesc (tradiţional şi contemporan), as­
p e ct e t e o r e t i c e şi m et o d o l o g i c e a l e
interdisciplinarităţii i n a . etc. V. antropologie
culturală, etnografie, etnologie, sociologie.
Gh.G.
ANTROPOLOGIE CULTURALĂ ra­
mură a antropolog i e i generale c u statut d e
disciplină ştiinţifică d e sine stătătoare, care
stud iază comportamentul uman bazat pe
norme (cultura), in context spaţio-temporal
concret. Pe plan internaţional, circulă frecvent
o denumire conjuncţională, bipredicativă: a.
socială şi C., lîngă atributul "culturală" fiindu-i,
deci, asociat disciplinei şi acela de "socială".