Democraţia fără votanţi

Cristian Pîrvulescu - Cotidianul - 03 Iun 2008

În România, democraţia s-a istovit înainte chiar de a ajunge să se maturizeze.

Între ratele mari de prezenţă la urne de la începutul anilor ’90 şi absenteismul de astăzi se întinde
o istorie politică şi socială traumatizantă. Reţeta electorală românească - mult spectacol, puţine idei şi
ceva violenţă - a îndepărtat cetăţenii de scena publică până într-acolo încât aceştia, printr-un fel de
mecanism imunopolitic, au ajuns să respingă grefa democratică, cel puţin în varianta ei electorală.
Când doar 40% din populaţia urbană participă la vot pentru alegerile locale nu democraţia iese
câştigătoare, ci contrariul ei. Şi cum democraţia s-a născut la oraş şi rămâne în primul rând un fenomen
urban, absenteismul marilor oraşe dă seama despre o stare de spirit.
Nu e vorba doar despre un regres al pasiunii politice, ci despre un refuz conştient şi sistematic al
proceselor politice. Iar pentru cei care cred că prezenţa la vot a alegătorilor din zona rurală compensează
absenteismul oraşelor, cazul Ştefăneşti ar trebui să dea de gândit. Efervescenţa electorală bine plătită din
comuna ilfoveană nu e decât vârful aisbergului. Privite ca un joc elitist, rezervat celor trei-patru
formaţiuni politice care îşi dispută puterea, alegerile locale din 1 iunie au consacrat fuga de urne a celor
cât de cât informaţi şi tranzacţionarea votului pentru cei cărora democraţia nu le ţine de foame.
Şi dacă unii vor spune că aşa se întâmplă şi la case mai mari, că absenteismul e o boală a
democraţiei, vom arăta că nu mai departe de acum două luni, la alegerile municipale din martie, francezii,
plictisiţi de atâta democraţie, au participat totuşi în proporţie de peste 65% la vot, iar italienii, o lună mai
târziu, la alegeri combinate, parlamentare şi locale, au avut o rată de prezenţă de 80%.
Ideea că absenteismul alegătorilor periclitează viaţa democratică e deja un stereotip consacrat. Şi
nu e însă întotdeauna aşa. Uneori, faptul că participarea electoratului se diminuează de la un scrutin la
altul, iar reprezentaţii sunt aleşi de un procent din ce în ce mai mic din alegători nu e simptomul unei crize
de încredere în instituţiile democraţiei, ci al satisfacţiei în raport cu guvernarea, fie ea locală sau centrală.
Nu este însă acesta cazul României actuale.
Ipoteza conform căreia scăderea participării la vot se explică prin emigraţia semnificativă din
ultimii ani e greu de susţinut. Pe de-o parte, prezenţa a fost mai mare tocmai în zonele rurale sărace, acolo
s-au recrutat cei mai mulţi emigranţi. Pe de altă parte, la alegerile locale din 2000, prezenţa a fost chiar
mai mică decât în 2008 (50,85% faţă de 51,88%), deşi fluxul migrator nu începuse încă. Şi dacă în 2004
prezenţa la vot creştea cu câteva procente, până la 54,23% la alegerile locale, pentru a ajunge la alegerile
parlamentare la 58,51%, explicaţia nu poate consta în rata migraţiei sezoniere, pentru că deja încă de pe
atunci cam două milioane de români erau plecaţi în Occident.
 Atunci, pe fondul unui optimism social regăsit, creşterea ratei de prezenţă la vot s-a datorat
afluxului de alegători tineri din mediul urban care forţau schimbarea. Dar, o dată ce variantele politice s-
au consumat, apetitul pentru politică a scăzut. Iar excepţiile - Ilfov, Giurgiu sau Dâmboviţa, judeţe din
jurul Bucureştiului unde s-au înregistrat mari rate de prezenţă la vot - confirmă regula. Agitaţia din ziua
votării s-a datorat influenţei perverse a speculaţiilor imobiliare şi tranzacţionării votului, iar nu
democraţiei.