https://spotmedia.

ro/stiri/opinii-si-analize/dupa-10-ani-de-abandon

După 10 ani de abandon

IOANA ENE DOGIOIU

04.02.2024, ora 18:10

Klaus Iohannis începe ultimul an al mandatelor prezidențiale cu încrederea

prăbușită la 16% (potrivit sondajului Avangarde), fără că în România să se fi
întâmplat chestiuni seismice care să-l fi pus în situația unor decizii dramatice, așa
cum a avut de luat Traian Băsescu în 2010, de exemplu.

Președintele Iohannis s-a năruit sub propriul egoism, în prelungite absențe, sfidându-și,
cu nerușinare adesea, poporul care l-a învestit de două ori cu un capital uriaș de
încredere.

Probabil că până la finalul mandatului chiar și aceste 16 procente vor părea foarte multe
comparativ cu ultimul scor. Nu că i-ar mai păsa și nu că persoana domniei sale ar mai
conta.

Ceea ce contează însă, ceea ce rămâne extrem de relevant, este moștenirea lăsata de
acești 10 ani funcției prezidențiale.

Când Diana Șoșoacă a caricaturizat la Iași, pe 24 ianuarie, postura prezidențială a

făcut-o pentru că funcția însăși a fost aruncată în derizoriu de actualul titular.

Asta nu înseamnă că poporul este dispus să renunțe la ea. Nici după ce Klaus Iohannis
a dus funcția prezidențială la un minim istoric de prestanță și relevanță, nu sunt semne
că românii ar fi tentați de un sistem politic parlamentar, adică de ruperea relației
electorale cu președintele.

E, într-un fel, dimpotrivă. Sondajele nepublice, spun surse politice, arată o reevaluare a
președintelui jucător. Nu este vorba despre o reevaluarea a lui Traian Băsescu, un
personaj extrem de uzat și de controversat.

După ani, mai ales ultimii 5, în care poporul s-a simțit mai mult abandonat de
președinte, este nostalgia președintelui care era acolo, cu bune, cu rele, uneori salutar,
alteori distructiv, enervant sau răcoritor. Era acolo, implicat în agenda cetățeanului,
adesea la originea ei.
Și este o mare problemă că actualul sistem politic nu include această ofertă printre
liderii consacrați, decât în forma extrem de toxică a populiștilor.

Dacă ne uităm pe procentele de încredere individuale din sondajul Avangarde, după

cum am mai arătat, procentele sunt foarte mici. Cel mai ridicat, dintre cele publicate,
este al lui Marcel Ciolacu, 26%. Un pic mai mult de un sfert.

Nici INSCOP, care măsoară intenția de vot, nu arată vreun campion. Cel mai bine stă
Mircea Geoană, însă nu cu un procent spectaculos.
În schimb, vedem, la INSCOP la fel ca în sondajul Avangarde, un scor enorm în dreptul
Dianei Șoșoacă.

Marea problemă a acestui an electoral este cine poate capta așteptarea încă orfană de
ofertă. Pericolul ca acesta să fie un populist a devenit foarte mare.

PSD și PNL negociază o candidatură comună la prezidențiale. Nu este garanția

succesului, indiferent de numele propus. Electoratul partidului care nu va avea candidat
trebuie să aibă motivație să voteze candidatul comun.

Cele mai mici șanse să capteze electoratul celuilalt partid le au chiar șefii celor două
partide. De ce s-ar duce un liberal să-l voteze pe Marcel Ciolacu sau un pesedist pe
Nicolae Ciucă? Pentru că tandem? Pentru că rotativă? Sunt chestiuni pur teoretice și
încrederea în respectarea planurilor politice este destul de scăzută.

Cercetări sociologice nepublice, spun surse politice, arată că în cazul în care candidatul
lor nu va ajunge în turul al doilea, jumătate dintre pesediști și cam un sfert dintre liberali
s-ar duce către George Simion care, împotriva tuturor așteptărilor, pare capabil să iasă
din bazinul electoral al propriului partid, o condiție esențială pentru viabilitatea unei
candidaturi.

Simpla unire teoretică a voturilor nu înseamnă că ele se vor și duce în direcția scontată.
Văd, de exemplu, o mare jale că PNL i-a retras sprijinul lui Nicușor Dan și din cauză că
liberalii vor avea candidat propriu, domnia sa ar putea pierde alegerile. Cât timp va fi pe
buletinul de vot, dl Dan va pierde alegerile numai dacă bucureștenii nu-l mai vor.

Niciun alegător nu e captivul unui partid, poate accepta sau respinge oferta acestuia. Și
când un candidat are argumente să convingă, convinge, cu condiția să aibă un partid
care să-i păzească voturile în secții.

Dacă vor să elimine riscul captării așteptărilor de către un populist toxic, cele două
partide ar trebui să gândească oferta din perspectiva cererii, cu mult mai complicată
anul acesta decât oricând, și din cauza crizelor suprapuse, dar și din cauza celor 10 ani
de Klaus Iohannis.

https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/cu-coiful-de-hartie-impotriva-fantomei-
extremismului

Cu coiful de hârtie împotriva fantomei extremismului

IOANA ENE DOGIOIU

05.02.2024, ora 06:07

Politica românească reușește să arunce în derizoriu extremismul și anti-

extremismul, noțiuni extrem de importante, mai ales în acest moment în Europa,
în speranța că adevărata cauză majoră a creșterii valului de populism anti-sistem
pe alocuri radicalizat va fi cât mai bine mascată în perspectiva voturilor care
urmează.

În Germania un miting anti-extremism are o dureroasă și terifiantă justificare. Nemții au

în această zonă o istorie traumatizantă nu numai pentru ei, ci pentru întreaga lume.
Acolo există un filon extremist real cu potențial teribil.

În general, nemții au mare grijă că nu cumva să uite, de aceea în Berlin au rămas

neatinse mai multe ruine, ca niște rani necicatrizate, ale celui de-a doilea Război
Mondial.

Dar România nu are o astfel de istorie. La noi, extrema dreaptă a fost mai degrabă un
accident istoric, a cărui aderență de scurtă durată la o parte a poporului a fost motivată
de metehnele clasei politice de atunci, în linii mari nu foarte diferite, dar cu mult mai
puțin grave, decât acum.
Creșterea de acum a populismului, inclusiv în formele lui radicale, cum e Diana
Șoșoacă, nu exploatează așadar o tradiție amorțită extremistă. O doză de naționalism,
o doză de antisemitism au mai existat mereu, pe ici pe colo, nu la nivel sistemic. Nu se
întâmplă acum nimic excepțional din aceste puncte de vedere.

Ceea ce se întâmplă diferit și zgomotos este disperarea. Este exasperarea. Este furia.
Toate provocate de proasta guvernare, de calitatea mai proastă ca niciodată a
guvernanților, de temele minore și complet rupte de agenda cetățeanului, de lipsa
perspectivei și a speranței în zona tuturor partidelor mainstream.

Susțin în continuare că inflamația în jurul AUR și al Dianei Șoșoacă nu este extremism.

Nici măcar nu e cu adevărat ideologic. Este, în primul rând, efectul guvernării.

Accentele antieuropene sunt efectul felului în care nu numai actuala guvernare, ci în

general guvernările romanești și-au scuzat eșecurile și incompetența dând vina pe
decizii ori de-a dreptul inventate, ori incorect explicate ale Bruxelles-ului.

Accentele de nostalgie comunistă, după mercurial și statul tătuc, sunt provocate în bună
măsură și de manipulările guvernării care a șters de praf fantomele speculei și
speculantului cu care s-au aruncat într- o luptă “eroică”.

Prețurile mari nu sunt din vina guvernelor, sunt din vina speculanților care cresc
prețurile nejustificat. Ceea ce e o inepție din punctul de vedere al unei economii de piață
unde prețul este fixat de mecanismele ei.

Guvernul nu numai că nu luptă cu populismul naționalist, dar îl și validează cu măsuri

care alimentează credințele antieuropene și contrare economiei de piață speculate de
AUR și Șoșoacă.

Asta nu înseamnă că aceste două infecții politice nu sunt periculoase. Sunt foarte
periculoase, pentru că nu oferă decât idei toxice, iluzii păguboase cu care vor capta
destule voturi.

Personal, nu cred că vor rezista și după alegeri, tocmai pentru că nu au proiect și

ideologie. Dar vor deveni o masă cumpărabilă om cu om de putere, mercenari politici
dispuși la orice târg profitabil.

În loc să lupte cu cauzele reale autohtone ale unui fenomen politic, liderii puterii
lansează o nouă luptă falsă. Cu extremismul. Gheorghe Flutur, la rândul sau baron
autentic cu nimic diferit de baronetul PSD, și-a pus coiful de hârtie și a pornit asaltul.
Nu scriind cu oi pe dealuri, ca odinioară, ci cu un miting la care a mobilizat contra
extremismului activul liberal, o demonstrație de forță și utilă în partid, unde, e drept, nu
sunt mulți baroni capabili să mai strângă câteva mii de oameni într-o piață care să nu
huiduie guvernul.

Este o operațiune geamănă cu a premierului care, cu vigilență, l-a ginit pe George

Simion și a cerut Ucrainei și Moldovei să îi explice interdicțiile aplicate liderului AUR. Cu
furtuna într-un pahar cu apă stârnită de declarațiile revizioniste ale lui Claudiu Târziu,
nici măcar noi.

Lupta cu extremismul este o manipulare cu mult ținte.

Cum spuneam, maschează cauzele furiei populare, dar în egală măsură o și rușinează.
Cine e împotriva guvernului e extremist. Așa au încercat inițial și cu protestele
fermierilor și transportatorilor.

Să lupți cu extremismul este o strategie cu mult mai facilă decât să lupți cu proasta
guvernare, să încetezi numirile de incompetenți, să tratezi cu puțin respect măcar banul
luat de la oameni și să iei astfel materia primă care alimentează AUR.

Apoi, această cruciadă sfântă justifică tot felul de mișcări politice, acum că stabilitatea s-
a cam tocit.

Personal nu am nimic împotriva alianțelor electorale, a listelor comune, a candidaților

comuni la prezidențiale. Toate reprezintă până la urmă oferte electorale pe care poporul
le validează sau nu.

Dar trebuie asumate ca atare, nu sub steagul cruciadei anti-extremiste, adică al unei
manipulări care să sperie.

https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/imparatirea-romaniei-de-catre-psd-
vreme-de-10-ani-si-maciuca-dumitrescu-in-capul-liberalilor

Împărățirea României de către PSD vreme de 10 ani și măciuca Dumitrescu în capul

liberalilor

IOANA ENE DOGIOIU

02.02.2024, ora 20:18
Discuția politică despre comasarea alegerilor locale cu europarlamentarele pare
ca și decisă de ambele partide, cu binecuvântarea lui Klaus Iohannis. Discuția
rămasă este despre împărățirea României vreme de 10 ani de către PSD și
anularea jocului politic democratic.

Dacă e constituțional sau nu este o discuție, în opinia mea, doar teoretică, dar nici nu aș
vrea să cădem în ipocrizia de a uita că în 2019 nu au existat supărări că referendumul
pentru justiție a fost suprapus europarlamentarelor, deși tematica era complet diferită.

Comasarea a fost tranșată, cu tot cu penibila negare a paternității de către ambii

jucători, pentru că avantajează, chiar dacă nu în egala măsură, ambele partide ale
coaliției. Pe baza mobilizării maxime de la locale, PNL evită dezastrul total, iar PSD își
consolidează șansa de a avea un scor cu 3 în față, extrem de important pentru startul în
anul electoral.

PNL n-a știut cum să voteze mai repede colacul de salvare, PSD se lasă mai greu
pentru că vrea maximizarea beneficiului. De aceea, au și ieșit Sorin Grindeanu și Mihai
Tudose să strâmbe din nas, să pună sub semnul întrebării și presiune pe negociere.

În același timp, premierul Ciolacu se ocupă de justificarea, inclusiv externă, a măsurii,

prin folosirea furtunii naționaliste într-un pahar cu apă creată de Claudiu Târziu cu
revendicările teritoriale în raport cu Ucraina, o teză nu nouă, nu surprinzătoare, dar care
pică la timp pentru că putea să agite din toate puterile pericolul naționalist să se vadă
până la Bruxelles.

 Care e rolul AUR în complotul din sânul NATO pe care și-l dorește Putin

Ce vrea PSD în schimbul salvării PNL? Puterea totală pentru cel puțin un deceniu.

Cu liste comune și candidaturi comune, PSD vrea să își anexeze practic PNL și
procentele nucleului dur liberal, suficiente pentru o guvernare solidă alături de UDMR,
dar insuficiente pentru o viață politică pe cont propriu și pretenții prea mari ale PNL.

Este și amuzant, și cutremurător cum președintele PSD asumă ca idee bună rotativa
președinților de țară, pe modelul premierilor, aparent fără să realizeze măcar că este o
abolire a democrației. Transmiți implicit mesajul că votul popular este captiv deciziei
politice. Altceva era dacă vorbea despre rotația candidaturilor, dar de ce să se mai
ascundă după degete?

O parte din PNL înțelege foarte bine capcana. Dacă PSD ia președintele și va avea,
inevitabil, numărul cel mai mare de parlamentari, poate oricând trage preșul de sub
picioarele unui premier PNL, în caz de insubordonare totală. După care pot guverna, la
limită și doar împreună cu UDMR, dacă vor reuși să preia la bucată suveraniștii, al căror
val se va sparge imediat după alegeri.

Liberalii insistă să dea ei primii președintele, pentru a avea măcar această pârghie de
control asupra desemnării premierului.

În plus, chiar persoana candidatului comun ar fi o mare problemă. Dacă el va fi unul

dintre președinții celor două partide, simpatizanții celuilalt nu vor avea nicio miză la vot.
Totuși, voturile nu sunt saci de cartofi pe care îi cumperi de la piață.

Vor urma așadar negocieri complicate între PSD și PNL pentru fiecare poziție și fiecare
procent.

Și tocmai când trebuie tranșată împărțirea puterii, PNL încasează o lovitură teribilă prin
asaltul DNA asupra lui Iulian Dumitrescu. “A căzut ca un bolovan în capul nostru”, îmi
spunea un lider liberal joi după-amiază.

Chiar dacă nu e un personaj cu mare vizibilitate publică, dimpotrivă, este recunoscut

pentru discreție inclusiv în cadrul partidului, baronul de Prahova este una dintre cele
mai grele piese din PNL, și politic, și financiar. Este cu totul altceva decât dinozaurul
Buzatu.

Dumitrescu era prim-vicepreședinte PNL şi face parte de ani de zile din primul cerc de
decizie politică nu numai din PNL, dar și din coaliție. Are legenda unor legături strânse
cu cel puțin o aripă din servicii.

 Anchetat pentru o șpagă de peste 3 milioane de euro, Iulian Dumitrescu

demisionează din funcțiile deținute în PNL, nu și de la șefia CJ Prahova

Că Iulian Dumitrescu este extrem de sulfuros este o certitudine. Că are pentru ce să fie
anchetat, nu cred că se îndoiește prea tare cineva. Dar chiar și așa, momentul este cel
puțin interesant.

Dacă deschiderea dosarului Dumitrescu tocmai acum, în momentul negocierii intense a

proiectului politic pe 10 ani, este o coincidență sau nu, putem discuta. Dar de principiu,
orice dosar nou deschis de când în fruntea DNA este Marius Voineag, omul care a
rezolvat suspiciunea de plagiat la adresa lui Nicolae Ciucă, este, din punctul meu de
vedere, sub suspiciunea de ordin și reglaj politic.

În favoarea cui?
După ce primești o astfel de lovitură la vârf, poziția de negociere îți este slăbită, mai
ales a aripii din care Dumitrescu face parte, alături de Dan Motreanu și Rareș Bogdan.
Deja Marcel Ciolacu dă semnale că e încântat și va folosi la maximum șocul liberalilor:
“Când am avut PSD-iști în situația asta, în 10 minute i-am suspendat și în 2 ore le-am
exclus și familia de pe funcții”, ar fi spus Marcel Ciolacu.

Apoi, mesajul pe care fiecare liberal îl percepe, chiar dacă, printr-o minune, nu a fost
trimis intenționat: dacă pe Dumitrescu l-au doborât, la nivelul și conexiunile lui, din
grupul lui Iohannis, oricine este vulnerabil, deci mai bine ne vedem de treabă.

Și nu este un mesaj doar pentru liberali. Dl Stănescu și dna Firea, care pun presiune pe
Marcel Ciolacu, oare cum privesc cazul Dumitrescu? După cazul Buzatu.

Asaltul DNA asupra unui lider din zona lui este și un mesaj că președintele ori nu mai
are nicio putere, ori nu îl mai interesează nimic decât viitoarea lui funcție externă pentru
care depinde mai mult de PSD și Marcel Cioalcu, decât de tot mai firavul PNL.

Este însă posibil ca jocul să fie mai degrabă unul intern al PNL. Aripa pro-pesedistă,
Lucian Bode – Thuma Hubert (baronul de Ilfov) îl detestă pe Iulian Dumitrescu. Thuma
Hubert, ieșit ca o lebădă din scandalul azilelor, zicea demult în gura mare, spun surse
politice, că pe Dumitrescu îl va lua DNA. Și, ce să vezi, chiar l-a luat. Ca la un semnal?
Că tot se referea președintele Iohannis la semnalele pe care procurorii le primesc
înainte de a acționa.

Cu aripa Motreanu, Bogdan, Dumitrescu slăbită, Lucian Bode se mai poate apropia de
visul de a fi iarăși ce a fost.

Poate nu e cu totul și cu totul irelevant că ministrul de Interne Predoiu, funcție la care

Lucian Bode visează în fiecare noapte cu perna udă, este deputat de Prahova, de pe
moșia lui Dumitrescu. E drept, susținerea dlui Predoiu vine direct de la Cotroceni, dar
președintele este pe final de mandat, după cum dl Bode mai amintește în diverse
discuții politice.

Dacă e o simplă coincidență sau o lovitură politică țintită, este foarte greu de crezut că
situația lui Iulian Dumitresu nu va avea consecințe politice majore în anul electoral care
începe.

https://www.dw.com/ro/opinie-dou%C4%83-mandate-pas-cu-pas-de-ce-tace-
iohannis/a-68150779
Opinie: Două mandate pas cu pas - de ce tace Iohannis
George Arun

2 februarie 2024
La mai puțin de un an înaintea încheierii celui de-al doilea mandat, Klaus Iohannis
este creditat în sondaje cu cea mai mică cotă de încredere dintre toți președinții
postdecembriști.
Toleranța zero pentru plagiatori, judecarea cu celeritate a proceselor de mare corupție
și a dosarului Revoluției, programul „România Educată“ sunt câteva teme din angrenajul
sărac al președintelui Klaus Iohannis, pe care le-a vânturat în rarele ieșiri publice din
timpul celor două mandate. Lipsa de reacție față de cheltuielile bugetare nesăbuite pe
care le face în scop electoral premierul Marcel Ciolacu de la preluarea mandatului,
poziționarea leneșă față de dosarul Schengen, dezinteresul față de adevăratele nevoi
ale societății, în special ale României profunde, prezintă imaginea unui președinte care
a pornit la drum cu o cotă de încredere de 65%, pentru ca în prezent sondajele de
opinie să-l situeze la un scor de 17%. La mai puțin de un an înaintea încheierii celui de-
al doilea mandat, Iohannis este creditat cu cea mai mică încredere dintre toți președinții
postdecembriști. Cea mai apropiată provocare pentru Klaus Iohannis, la care a fost cu
totul absent, s-a desfășurat chiar în ultimele trei săptămâni.

Problemele fermierilor nu au fost pe agenda președintelui

Protestele fermierilor și transportatorilor au fost gestionate heirupist de

reprezentanții guvernului, în frunte cu Marcel Ciolacu, guvernanții promițându-le că
executivul va aloca un sprijin de 100 de euro pe hectar pentru culturile agricole noi și va
actualiza rambursarea accizei la motorină. Fermierii vor fi despăgubiți astfel pentru
pierderile cauzate de importurile de produse agricole mai ieftine din Ucraina. Nu se știe
de unde va scoate guvernul aproape jumătate de miliard de euro pentru a-și onora
promisiunile, dar Marcel Ciolacu marchează un punct important pentru alegerile din
acest an.

În cele trei săptămâni de proteste, președintele Klaus Iohannis nu a scos niciun cuvânt
despre cum ar putea fi rezolvată criza din agricultură. Vicepreședintele PNL Virgil Guran
a spus la RFI că președintele „a avut discuții bilaterale pe această temă“, dar că nu știe
dacă a avut loc „o întâlnire oficială cu președintele Senatului, cu primul-ministru, cu cei
responsabili“.

Bâlbâielile liderului liberal au încercat să-l disculpe pe Iohannis pentru neimplicarea în

rezolvarea unei probleme grave de interes național. Constituția spune limpede că,
printre alte prerogative, „președintele exercită funcția de mediere între puterile statului,
precum și între stat și societate“.

Tăcerea președintelui este cu atât mai de neînțeles, ca să nu spun suspectă, cu cât în

timpul protestelor fermierilor de anul trecut a convocat o ședință a Consiliului Suprem
de Apărare a Țării (CSAT) în care s-au discutat soluții pentru dezamorsarea conflictului.
Să fie o întâmplare că la vremea respectivă șeful guvernului era liberalul Nicolae Ciucă?

Cum s-a răstit Iohannis la dascăli în timpul grevei de anul trecut

Abia după o săptămână de la începerea grevei generale a profesorilor de anul trecut,

președintele i-a convocat la Cotroceni pe liderii coaliției pentru a găsi soluții de încetare
a grevei. Consultările s-au încheiat sub zodia lui „Rămâne cum am stabilit“, adică
promisiunile guvernului Ciucă, neconvenabile greviștilor, au rămas aceleași, 1000 de lei
la salariu pentru cadrele didactice și 400 de lei pentru personalul auxiliar.

Klaus Iohannis a prins glas și s-a răstit la profesorii aflați în grevă: „Cum îndrăznește
cineva să pună în pericol examenele naționale? (...) Au primit tot ce s-a cerut, de ce să
mai continue greva?“ Sau: „Greva a durat un pic mult și se pune întrebarea cine
negociază pentru dascăli, fiindcă liderii de sindicat tot vin și tot pleacă?“ Iohannis s-a
supărat pe dascăli pentru că au criticat pe bună dreptate programul prezidențial moșit
șapte ani la Cotroceni: „Prima dată când educația a fost pusă la nivelul la care se
cuvine a fost cu ocazia programului meu România Educată“, a declamat președintele.

Mulți i-au reproșat lui Iohannis că nu s-a implicat în rezolvarea revendicărilor cadrelor
didactice, cu atât mai mult cu cât meseria sa de bază este aceea de profesor. Greșit.
Tu, ca șef de stat, care ai toate mijloacele la îndemână pentru a cunoaște starea jalnică
a învățământului românesc, nu trebuia să fi făcut parte din sistem. Nu trebuia să fi fost
dascăl pentru a chema la Cotroceni reprezentanți ai inspectoratelor școlare, directori de
școli, profesori cu o carieră strălucită de dascăl și chiar elevi și părinți. E irelevant pentru
un președinte? Eu cred că nu.

https://www.realitatea.net/stiri/politica/cozmin-gusa-romani-haideti-la-alegeri-cu-
iohannis-dumitrescu-grindeanu-drula-hai-si-cu-buta-de-la-untold-ei-stiu-ca-
suntem-niste-prosti_65bce55973ae6e6a882f00a2

Cozmin Gușă: Români, haideți la alegeri! Cu Iohannis, Dumitrescu, Grindeanu,

Drulă, hai și cu Buta de la UNTOLD, ei știu că suntem niște proști

Iohannis ne-a explicat ieri să stăm liniștiți, că furturile lui Iulian Dumitrescu, unul
dintre principalii săi colaboratori liberali, nu ne încurcă, nici măcar nu afectează
imaginea coaliției de guvernare, acolo unde baronul liberal stătea în fruntea
mesei până ieri. Un editorial semnat Cozmin Gușă.

VINERI, 02 FEBRUARIE 2024, 14:51

Adică, măi proștilor, doar el, Măria-Sa, decide ce e grav și ce nu, iar furtul din bugetul
de stat, șantajul, mita prin care un politician își asigură o viață de super lux, nu sunt atât
de grave. Și să stăm liniștiți și în cazul comasării alegerilor, că el și-ai lui pregătesc asta
pentru ca să ne facă economie la buget, nu e vorba de încălcarea Constituției și
fraudare indirectă în folosul PNL, partid care fără comasare ar face un scor de 12-15%,
intrând astfel pe drumul ce coboară în valea cimitirului politicii. În astfel de momente îi
putem înțelege bine pe toți cei ce și-au mutat televizoarele în magazie sau pe alții mai
deciși ce-au dat cu ciocanul în ecrane, sigur au fost mai deștepți decât noi proștii, ce
urmărim sau provocăm dezbateri tv.

Baronul Dumitrescu, sub influența a multe pastile de Xanax ce l-au ajutat să arate țării
un zâmbet tâmp, ne-a explicat la finalul zilei că el demisionează din funcțiile politice, că
e responsabil față de colegii săi politici, dar rămâne președinte la Consiliul Județean, că
vrea să fie iresponsabil în continuare cu cheltuirea banilor din taxele a 750 de mii de
români, că atâția trăiesc în Prahova. Niște proști și ăștia!

Dintre politicieni a reclamat această aberație doar Drulă de la USR, ce i-a cerut demisia
lui Dumitrescu și de la CJ, și-a făcut-o de la ”înălțimea morală” de președinte USR ce
tocmai l-a așezat în fruntea listei de europarlamentare pe Vlad Voiculescu, cel ce a fost
părtaș la tunul de 1 miliard de euro cheltuit ilegal și inutil pe vaccinuri. Tot Drulă ne-a
explicat ieri cât de corupt este Dumitrescu și ce ilegalități îi cerea pentru mafia liberală
atunci când el, Drulă, era ministru la Transporturi, iar aflând că ne-a tăinuit aceste orori
timp de trei ani, procurorii ar trebui azi să-l pună sub acuzare inclusiv pe el, pentru
tăinuire. Dar nu se va întâmpla, tocmai pentru că se știe că noi suntem proști!

La finalul zilei a intrat în scenă și Grindeanu, ”cel mai performant ministru de după
1989”, în viziunea oficială a PSD, care ne-a transmis printr-un limbaj corporal
dezagregat să nu-i mai chestionăm profesionalismul și cinstea, garanție fiind faptul că el
și Ciolacu sunt cei mai buni prieteni, iar dac-o mai facem, suntem niște proști.

În fine, Bogdan Buta, patronul pedofil de la UNTOLD, a transmis tot ieri din Dubai că ne
face hatârul să nu se mai ocupe de festival la modul executiv, stă la plajă și nu vrea să
fie deranjat de procurori și polițiști, care-l ascultă întocmai și nu se duc după el. Și mai
zice Buta, fiu de securist angajat la SRI, că avocații lui se vor ocupa de copiii
abuzați/violați, respectiv de jurnaliștii ce i-au afectat imaginea, ne va chema pe toți în
fața justiției. Până și homosexualul ăsta, pedofil și drogalău, știe că suntem niște proști!

Haideți așadar la alegeri în 2024, ca să le arătăm tuturor acestor ipochimene cât de

mare poate fi forța proștilor! Deci haideți să fim proști, dar să fim și mulți!

Sursa: solidnews.ro

https://www.bursa.ro/indisciplina-in-acordarea-salariilor-bugetare-submineaza-
reducerea-inflatiei-47018152
Indisciplina în acordarea salariilor bugetare subminează reducerea inflaţiei

Theodor Stolojan

Anul 2024 a început prost în Europa prin declanşarea protestelor fermierilor şi

transportatorilor. În România, avem în plus şi ameninţările cu greve ale
angajaţilor din diferitele sectoare publice, nemulţumiţi de veniturile salariale,
ultimii la rând fiind cei din primăriile comunelor.

România s-a angajat să adopte o nouă lege a salarizării în sectorul public, care însă
întârzie să fie pusă în dezbatere, adoptare şi aplicare. În lipsa acesteia, guvernul
"rezolvă" punctual nemulţumirile acumulate în sectoarele publice, în funcţie şi de riscul
pe care grevele anunţate îl prezintă pentru societate şi economie. Percepţia generală
este de dezordine în politica salarială din sectorul public, cu consecinţe şi pentru
sectorul privat. De exemplu, majorările de venituri din sectorul public de sănătate sunt
preluate, aproape automat, în sectorul privat de sănătate, ca urmare a tensiunilor
existente pe piaţa muncii din acest domeniu.

Sămânţa acestei dezordini a fost pusă încă din anul 2017, când, ca urmare a unei
iniţiative social democrate, de inspiraţie socialistă, a fost adoptată Legea cadru privind
salarizarea personalului plătit din fonduri publice (Legea nr. 153/2017). Prin legea
respectivă, au fost prevăzute creşteri ale veniturilor salariale, fiind specificată mărimea
absolută a acestora, la care trebuia să se ajungă în anul 2022. S-a făcut abstracţie de
faptul că economia României este o economie de piaţă deschisă, supusă fluctuaţiilor
ciclurilor economice şi puternic conectată la economia Uniunii Europene. S-a făcut
confuzie între un program politic al unui partid politic, prin care se pot lua angajamente
de politici publice şi creşteri de venituri salariale şi obligaţiile juridice asumate de stat
prin legiferarea acestor angajamente. În timp ce realizarea unui program politic este
sancţionată de alegători la vot, obligaţiile juridice ale statului asumate prin lege pot fi
soluţionate prin greve şi acţiuni în justiţie. Numai în socialism era posibilă o lege care
prevedea, pe câţiva ani înainte, creşterea veniturilor salariale, în condiţiile unei economii
închise, izolată de fluctuaţia preţurilor externe, prin mecanisme de redistribuire
centralizată, cu preţuri fixe, care se modificau prin decizii administrative, la intervale
mari de timp, având drept consecinţă penuria de bunuri şi servicii.

Realitatea economică a fost mai puternică decât Legea 153/2017. Criza declanşată de
pandemia COVID, criza energetică, războiul din Ucraina au făcut imposibilă aplicarea
prevederilor din Legea 153/2017, cu privire la nivelurile veniturilor salariale care
trebuiau atinse în anul 2022. În practică, în funcţie şi de "puterea de foc" a diferitelor
sectoare publice, s-a trecut la majorarea punctuală a veniturilor salariale. În acest fel, au
apărut diferenţe nejustificate în mărimea veniturilor salariale pentru angajaţii cu calificări
similare, atât din cadrul aceluiaşi sector public, cât şi din diferitele sectoare publice. Mai
mult, sistemul de justiţie din România, care nu are nicio responsabilitate în asigurarea
echilibrelor macroeconomice, a început să facă "dreptate", stabilind prin hotărâri
judecătoreşti fel de fel de majorări de venituri şi despăgubiri, cuvenite angajaţilor din
sectorul public care s-au adresat justiţiei. Acest gen de "rezolvări" punctuale ale
protestelor de natură salarială, prin alocarea de fonduri bugetare suplimentare,
neînsoţite şi de reformele necesare, nu conduc şi la performanţe mai bune pentru
serviciile publice furnizate de către sectoarele respective.

Recent, în sprijinul revendicărilor salariale, un sindicat ne-a reamintit cifrele publicate de

către Eurostat, potrivit cărora, în Uniunea Europeană, partea din valoarea adăugată
care revine lucrătorilor este de 47 la sută, iar cea aferentă capitalului 42 la sută, în timp
ce la noi doar 35 la sută ar fi compensaţia lucrătorilor şi 56 la sută ar reveni capitalului.
Cifrele statistice sunt corecte, dar, în cazul României, nu reflectă şi realitatea
economică. Rezultatele raportate de către microîntreprinderi şi PFA sunt înregistrate
statistic în dreptul angajatorilor, în timp ce, în cele mai multe cazuri, acestea de fapt
acoperă veniturile de natură salarială, pentru consumul curent al familiilor, inclusiv
cheltuieli personale care nu ar trebui înregistrate pe microîntreprinderi şi PFA.

Am încheiat anul 2023 cu o abatere majoră de la echilibrele macroeconomice asumate,

în primul rând prin deficitul bugetar realizat de 5,68 la sută din produsul intern brut,
comparativ cu 4,4 la sută prevăzut iniţial. Din acest punct de vedere, şi anul 2024 este
extrem de încordat, deoarece deficitul de 5 la sută este fundamentat şi pe o reducere a
evaziunii fiscale şi îmbunătăţire a colectării veniturilor la bugetele publice de circa 20 de
miliarde de lei (respectiv 4 miliarde de euro).

Reducerea anticipată a inflaţiei de la sfârşitul anului 2024, de sub 5 la sută, comparativ

cu 6,61 la sută la finele anului 2023, se va realiza numai dacă se va pune capăt şi
politicilor de "rezolvare" punctuală a revendicărilor salariale din sectorul public, prin
adoptarea noii legi a veniturilor salariale din acest domeniu. Este una dintre cele mai
dificile legi care va sosi în Parlamentul României, deoarece misiunea principală a
acestei legi este de a stabili raporturile între nivelurile de venituri salariale din diferitele
sectoare publice - prin raportare la salariul minim pe economie - , de a pune ordine în
debandada sporurilor salariale şi de a realiza dezideratul, mereu promis, dar niciodată
îndeplinit, de a diferenţia veniturile în funcţie de performanţă, atât cât este posibil în
serviciile publice. În niciun caz, nu mai trebuie repetată greşeala din anul 2017, ca prin
Lege să se prevadă la ce nivel de venituri salariale vom ajunge, de exemplu, în anul
2030. Forţa gravitaţională care leagă evoluţia veniturilor salariale de aceea a
productivităţii nu poate fi ignorată mult timp, fără consecinţe dăunătoare pentru inflaţie şi
standardul de viaţă al oamenilor.

Este de semnalat că bătălia pentru reducerea inflaţiei în Europa, ca şi în România, nu

este încheiată, chiar dacă ultimele cifre raportate arată diminuarea substanţială a ratelor
de creştere a preţurilor. Principalele bănci centrale - FED-ul american, Banca Centrală
Europeană, Banca Angliei - deşi au început să semnalizeze viitoare reduceri ale ratelor
de dobânzi de politică monetară, rămân extrem de prudente. Se au în vedere multiplele
incertitudini cu privire la evoluţia economiilor. Mai mult, pornind de la aprecierile iniţiale
eronate ale exploziei de inflaţie, ca fiind "tranzitorie", aceste bănci centrale îşi revizuiesc
conceptele şi modele de previziune. În acest sens, Christine Lagarde, preşedinta Băncii
Centrale Europene, afirma că "nu ne mai putem baza numai pe cazurile din cărţile de
profil şi pe modele pure. Trebuie să gândim cu un orizont mai larg". Este semnificativă
şi iniţiativa Băncii Angliei de a solicita sprijinul reputatului economist Ben Bernanke, fost
preşedinte al FED-ului american, pentru a reevalua capacitatea acesteia de previziune
şi comunicare.

https://www.zf.ro/opinii/spune-munceste-romania-numarul-salariati-atinge-maxim-
istoric-22251614

Cine spune că nu se munceşte în România: numărul de salariaţi atinge un maxim

istoric, salariile sunt la un maxim istoric, încasările din impozitul pe venit şi pe
salarii sunt la maxime istorice, iar stabilitatea cursului valutar leu/euro a majorat
substanţial puterea de cumpărare a salariilor, în euro
Opinie Cristian Hostiuc, director editorial ZF

05.02.2024, 00:20 151

Într-o ţară – România – unde marea majoritate a oamenilor cred că lucrurile merg
din ce în ce mai prost din punct de vedere economic, politic, social, datele
statistice arată altfel.

Într-un anonimat total, Ministerul Muncii a publicat pe 18 ianuarie câteva date legate de
piaţa muncii: în 2023 s-au înregistrat două recorduri, atât în privinţa numărului mediu de
salariaţi din România, cât şi în privinţa numărului mediu de contracte de muncă, spune
Ministerul Muncii.

Numărul mediu de salariaţi înregistraţi în Revisal a ajuns la 5,747 de milioane, în

creştere cu 90.764 faţă de 2022 şi în creştere cu 629.000 faţă de acum un deceniu.

Ministerul Muncii precizează că informaţiile provin din datele Revisal, acolo unde toată
lumea trebuie să înregistreze contractele de muncă, dar acolo nu sunt înscrişi angajaţii
din apărare, ordine publică, magistratură şi funcţionarii publici. Cine ştie câţi or mai fi şi
aici.

Numărul mediu de contracte de muncă, pentru că un salariat poate avea mai multe
contracte, a ajuns la finalul anului trecut la 6,725 de milioane, în creştere cu aproape 1
milion faţă de acum un deceniu.
Aceste date înregistrate pe piaţa muncii sunt cele mai bune din ultimele două decenii.

În Statele Unite, rezultatele de pe piaţa muncii, lunare şi anuale, reprezintă cel mai
urmărit indicator economic, pentru că arată cum merge economia americană.

La noi, aceste date legate de piaţa muncii trec pe lângă Guvern ca şi cum nu ar exista,
fără să li se facă un marketing adecvat, mai ales când cifrele sunt în creştere şi se
înregistrează recorduri istorice, lăsând astfel lumea să creadă că lucrurile merg prost în
economie şi în ţară.

Această creştere a numărului de salariaţi şi a contractelor de muncă s-a văzut în

creşterea impozitului pe salarii şi pe venit, unde impozitul este de 10%: în 2023,
conform execuţiei bugetare publicate de Ministerul Finanţelor, încasările din impozitul
pe salarii şi pe venit au fost de 40,411 miliarde de lei, faţă de 33,7 miliarde de lei în
2022, adică avem o creştere de 19%.

Contribuţiile de asigurări sociale (CAS), care reprezintă 25% dintr-un salariu, au crescut
anul trecut la 158,6 miliarde de lei, faţă de 139,9 miliarde de lei în 2022, deci o creştere
de 13%.

Salariul mediu net a crescut anul trecut la 4.765 de lei (noiembrie 2023, ultimele date
disponibile), în creştere cu 15% faţă de noiembrie 2022. În euro, salariul mediu a ajuns
la 950 de euro. Inflaţia în perioada noiembrie 2022/noiembrie 2023 a fost de 7%, ceea
ce înseamnă că avem o creştere reală a salariului de aproape 8%.

Anul trecut, PIB-ul în valoare nominală - care reprezintă valoarea adăugată obţinută şi
înregistrată în economie într-un an de către companii şi stat şi din care se plătesc
salariile, impozitele, taxele, se obţine profitul şi se fac investiţiile - a înregistrat un maxim
istoric de 1.583 de miliarde de lei, conform datelor luate în considerare de Ministerul
Finanţelor la publicarea execuţiei bugetare pe 2023. PIB-ul a înregistrat înn 2023 o
creştere în valoare nominală de 10,9% faţă de anul anterior.

Dacă dăm puţin timpul înapoi, faţă de 2013, deci acum un deceniu, PIB-ul a înregistrat
o creştere de 150%, respectiv de la 637 de miliarde de lei la 1.583 de miliarde de lei.

Numărul mediu de salariaţi, conform datelor de la Ministerul Muncii, a crescut cu 12%

din 2013, respectiv de la 5,118 milioane la 5,747 milioane.

Salariul mediu a crescut de la 1.579 de lei în 2013 la 4.765 de lei în 2023, deci avem o
creştere de 300%. Dacă împărţim PIB-ul la numărul de salariaţi, avem o creştere de la
124.576 de lei în 2013 la 275.448 de lei în 2023, ceea ce înseamnă o creştere de
220%.

În 2013, salariul mediu avea o pondere de 15% în productivitatea muncii, iar în 2023 a
ajuns la 20%.
Nu ştiu cum vi se par aceste date statistice, dar pentru o ţară unde o bună parte din
lume crede că lucrurile merg prost rezultatele nu arată chiar aşa rău.

Dacă am lua şi munca la negru, atât ca număr de persoane cât şi ca modalitate de

plată, rezultatele ar arăta şi mai bine.

În condiţiile în care ocuparea forţei de muncă reprezintă doar 30% din populaţie, faţă de
50% cât este în Vest, rezultă că România mai are spaţiu de creştere.

Tot timpul am auzit că avem o productivitate redusă şi de aceea nu pot fi plătite salarii
mai mari. Când s-a pus problema creşterii salariului minim de către guvern, companiile,
în special cele româneşti, s-au împotrivit, susţinând că businessul lor nu poate acomoda
aceste creşteri făcute din pix şi că vor fi nevoite să dea oameni afară.

Nu s-a întâmplat asta în ultimul deceniu, chiar deloc, ci dimpotrivă, creşterea accelerată
a salariului minim din ultimul deceniu nu numai că nu a distrus locuri de muncă, ci a
creat mai multe locuri de muncă cu salarii în creştere, cel puţin aşa arată datele
statistice şi realitatea din piaţă.

Economia României mai are potenţial de creştere cel puţin încă un deceniu, iar dacă cei
care conduc ţara din punct de vedere politic nu vor face greşeli majore, avem foarte
multe şanse să dublăm PIB-ul încă o dată.

Fondurile europene, în joc fiind 100 de miliarde de euro până în 2030, pot asigura
stabilitatea cursului valutar leu/euro, aşa cum s-a întâmplat în ultimii zece ani, când
creşterea a fost de numai 12% iar economia a rezistat fără probleme.

Această stabilitate a cursului valutar, cu o creştere anuală aproape insesizabilă, ridică

puterea de cumpărare a salariilor, atunci când le convertim în euro. Spre exemplu, anul
trecut, când cursul a crescut cu numai 0,7% iar salariul mediu a crescut cu 15% în
valoare nominală, creşterea în euro a salariului a fost practic de 15%, ceea ce a majorat
substanţial puterea de cumpărare în euro a noastră.

Mulţi se întreabă de unde vine această rezilienţă a economiei româneşti din ultimii patru
ani, având în vedere că am traversat pandemia, războiul din Ucraina şi inflaţia:
stabilitatea cursului valutar leu/euro este unul dintre pilonii acestei rezilienţe în aceste
crize.

La o creştere economică de peste 3% în acest an, cel puţin aşa cum sunt prognozele
de acum faţă de o creştere economică de 1,5% estimată pentru anul trecut, ar trebui ca
în 2024 să înregistrăm un nou record privind numărul de salariaţi din România şi
numărul de contracte de muncă.

Măcar acum guvernul Ciolacu, că el se află la putere, să marcheze aceste date

statistice, nu de alta, dar lumea să nu creadă tot timpul că lucrurile merg chiar aşa de
prost în economie şi în ţară.
https://www.zf.ro/opinii/opinie-dragos-damian-ceo-terapia-cati-oameni-de-afaceri-
din-romania-22249179

Opinie Dragoş Damian, CEO Terapia: Câţi oameni de afaceri din România,
decreţei, au facut armata? Câţi mai ştiu să desfacă şi să pună la loc un
Kalashnikov? Câţi vor rămâne să-şi apere patria?

02.02.2024, 16:14 5058

Seful Armatei Romane, generalul Gheorghita Vlad, declara intr-un interviu ca
trebuie sa fin pregatiti pentru razboi, stricandu-ne astfel acest minunat inceput de
2024: “Da, populaţia României, la fel ca întreaga populaţie din Uniunea
Europeană, din Europa, trebuie să se îngrijoreze şi trebuie să adoptăm măsurile
corespunzătoare pentru a fi pregătiţi”. Ne spune altceva decat ne spun politicienii
care, fiind in an electoral, nu vor sa ne ingrijoreze, dimpotriva, vor sa fim fericiti si
linistiti cu salarii si pensii mai mari.

Despre decreţei, baby-boomers-ii sau generatia X a Romaniei, se stiu sigur 3 lucruri. Ca

sunt nascuti dupa decretul din 1966 care urmarea cresterea natalitatii, de aceea li se si
spune in deradere Decretei. Ca au in prezent intre 45-55 de ani si reprezinta cea mai
larga patura demografica din Romania, care va crea haos din 2030 incolo in sistemul de
pensii. Si, ca sunt in 2024 la practic toate butoanele care conduc Romania, fie ca
vorbim de public sau privat.

Desigur, foarte multi dintre decretei sunt oameni de afaceri, au construit de la zero
companii sau au cariere de succes in corporatii.

Ce se stie mai putin despre oamenii de afaceri Decretei este ca toti au facut armata,
care de altfel nu mai este obligatorie de 17 ani. Insa, pana atunci, toti baietii si fetele
absolventi de liceu, scoala profesionala, colegii, in primii ani de facultate, etc., erau
obligati sa faca armata. Scapau doar cei bolnavi sau cei cu pile, care se inbolnaveau
subit.

Nu stiu daca in cele ce urmeaza voi dezvalui secrete de stat, nu prea cred. Am facut
armata la termen redus TR, asta insemnand vreo 9 luni, in perioada 1985/86 la unitatea
militara din Zalau – care, supriza, inca mai exista, nu a fost daramata ca sa lase vreun
mall in locul ei. Traditional, cei intrati la medicina in Cluj faceau armata acolo, camarazi
de arme la TR fiind TCM-ul din Sibiu si cei admisi la Teologie – da, exact, si viitorii
preoti faceau armata obligatorie. A fost un an de pomina. Bineinteles ca armata incepea
cu adunarea recoltei, si continua in cazul nostru special din Zalau cu descarcarea de
carbuni pentru termocentrala si aducerea de apa pentru oras. Dar, cel putin in primele
4-5 luni, am mancat armata pe paine. Marsuri de zeci de kilometri pe dealurile Salajului,
trageri de zi si de noapte in poligoane cu tot armamentul din dotare, serviciu de garda la
minus zeci de grade – Decreteii isi amintesc ca iernile 1984/85 si 1985/86 au fost cele
mai geroase din vietile lor. In 1986 am prins si cea mai tare luna aprilie, cand am fost
alarmati de doua ori si pregatiti de misiune, o data sa mergem in Libia sa-l ajutam pe
Ghadafi care fusese atacat cu rachete de americani si apoi sa mergem un Ukraina, sa
ajutam la limitarea pagubelor produse de explozia de la Cernobal. Au urmat si alte
evenimente bogate in semnficatii. Aplicatie militara coordonata de seful de atunci al
armatei, generalul Vasile Milea, si garda de onoare la venirea sotilor Ceausescu, care
poposisera sa deschida o fabrica (sic!). Culminand desigur cu momentul galactic in care
Steaua (care, atentie, era echipa Armatei) castiga Cupa Campionilor.

Fiecare om de afaceri Decretel care a facut armata isi aminteste ca despre o scoala la
care a invatat lucruri bune si lucruri rele, la varsta de 17-19 ani, cand esti inca un copil.
Mai mult ca sigur insa ca amintirea comuna a oamenilor de afaceri Decretei este modul
in care desfaci si pui la loc Kalashnikov-ul, arma de asalt AK 47 cu care au facut
armata, denumita “Ucigasul mondial numarul 1” (Historia.ro).

Vorbesc despre toate astea, simplu, pentru ca de doi ani latra cainii razboiului la doi
pasi de noi si nimeni nu ne-a spus, pana ce a facut-o acum o zi generalul Gheorghita
Vlad, el insusi Decretel, ca trebuie sa ne pregatim un pic. Mai mult ca sigur ca in caz ca
lucrurile degenereaza – si ele au o tendinta de a degenera - vor fi mobilizati la arme
rezervistii, adica Decreteii, inclusiv oamenii de afaceri care au facut armata si care vor fi
inarmati cu Kalasnikov-uri. Care probabil vor fi inutile pentru ca razboiul modern este
complet diferit, asa cum exista medicina personalizata exista si moarte personalizata,
cand o drona condusa de la 3000 de km de un caporal hipster iti aseaza usurel un
proiectil pe bancheta din spate a masinii.

Asa ca omule de afaceri Decretel care ai facut armata, daca ai uitat sa desfaci si sa pui
la loc un Kalasnikov, poate ar fi util sa-ti aduci aminte, sunt si tutoriale pe retelele de
socializare care iti improspateaza memoria. Exista mai mult ca sigur si influenceri care
iti dau o mana de ajutor. Apropos, un Kalasnikov costa astazi pana in 2000 de Euro
daca il cauti pe internet. Sunt mult mai accesibile Kalasnikov-urile cu bile, pentru toti
copiii, pe toate platformele de vanzari online, la 50-100 lei.

Cine spune ca nu suntem pregatiti?

https://www.zf.ro/opinii/toata-lumea-vrea-sa-mi-dea-bani-dar-eu-nu-am-nevoie-de-
bani-am-22249186

Toată lumea vrea să-mi dea bani, dar eu nu am nevoie de bani! Am nevoie de
contracte!
Opinie Cristian Hostiuc, director editorial ZF
02.02.2024, 18:40 6426
Această afirmaţie îi aparţine unui fondator al unui start-up de tehnologie, unui IT-
ist care era asaltat de oferte de a lua ceva bani de la investitori, dar problema lui
nu era asta. El avea nevoie să-şi vândă produsul realizat/aplicaţia făcută în piaţă,
la clienţi, avea nevoie de contacte de la cei care puteau să ia decizia de a
achiziţiona sau nu produsul lui.

Când toată lumea căuta bani, el avea nevoie de un investitor sau de mai mulţi
investitori, care mai degrabă să-i aducă contracte în business decât bani. Iar aici este o
problema mai complicată decât a strânge bani. Problema este că investitorii, mai ales
cei care investesc sume mici în platforme de tip crowdfunding, sunt „anonimi” şi în afară
de a pune nişte bani – 1.000 de euro, 2.000 de euro, 10.000 de euro sau cât pun – nu
aduc nimic în businessul în care investesc.

Iar acest lucru începe să aducă frustrare mai ales celor care credeau că doar că ideea
lor se poate transforma peste noapte în contracte, în venituri, într-un nou UiPath, adică
un nou unicorn. Foarte puţină lume se uită în spate şi analizează cum a ajuns UiPath
unde a ajuns. Echipa de acolo avea produsul şi dacă nu ar fi fost un contract obţinut în
India când mai aveau exact o lună şi îşi terminau banii nu ar fi ajuns niciodată unde sunt
astăzi.

După ce a avut contractul din India, UiPath a reuşit să obţină alţi bani de la investitori ca
să-şi accelereze creşterea. Foarte mulţi fondatori, foart mulţi antreprenori din IT care au
venit cu o idee realizează după o anumită perioadă că după ce au produsul el nu se
vinde de la sine ci dimpotrivă, urmează perioada cea mai dificilă. Să reuşească să
vândă acel produs, să obţină contracte, să te valideze piaţa din punct de vedere
comercial. A fi un IT-ist bun, a avea o idee nu înseamnă automat că eşti şi un vânzător
bun. Dar mai mult decât atât, într-o piaţă extrem de aglomerată peste tot, a obţine un
contract undeva înseamnă o bătălie extrem de dură, necesită cunoştinţe, necesită
relaţii, este o altă lume.

În ‘90, după căderea comunismului, companiile americane care au venit în România şi

care aveau de vândut ceva au angajat country manageri, au angajat directorii locali mai
puţin pe baza unor competenţe într-un sector economic şi mai mult pe baza relaţiilor pe
care le aveau, pentru a putea obţine contracte. Mai toate multinaţionalele aveau pe lista
de plată directori din fosta nomenclatură comunistă, oameni care lucraseră în aparatul
de stat comunist, foşti comunişti care însă puteau să vândă produsele americanilor. Şi
toată lumea se mira cum de companiile capitaliste angajau foşti comunişti, foşti oameni
care lucraseră în comerţul exterior comunist.

Dacă vorbeşti cu antreprenorii români din diferite domenii, problema lor principală este
unde şi cum să-şi vândă produsele şi serviciile. Cum să ajungi la un director de achiziţii,
cum să ajungi la un director financiar al unei companii, cum să ajungi chiar la CEO şi
cât „costă” acest proces pentru a obţine semnătura pe un contract. Am întâlnit
consultanţi de investiţii, fonduri de investiţii care au cumpărat companii româneşti, dar
care s-au trezit apoi cu businessul în aer pentru că îşi pierduseră oamenii de vânzări,
contactele pe care le aveau vânzătorii.

Degeaba aduci un CEO cu CV, pe care îl plăteşti cu sute de mii de euro, dacă acesta
nu are propria listă de contacte şi relaţii unde poate să vândă produsele şi serviciile
companiei. După ce ai realizat un produs sau un serviciu cu echipa tehnică, cu inginerii,
cum se spune, trebuie să faci rost de chipă de vânzări pentru a reuşi să vinză produsul
respectiv.

În industria FMCG, producătorii români realizează că a avea produsul nu este sinonim

cu a-l vinde de la sine, mai ales dacă piaţa este concurenţială. În ciuda faptului că toată
lumea se plânge de politicile comerciale ale retailerilor, aproape toată lumea face orice
pentru a ajunge pe raftul supermarketurilor. Pieţele de investiţii sunt pline de bani, mai
mulţi sau mai puţini, dar de la un punct încolo contractele sunt mai puternice decât
banii.

Pare un paradox, dar a avea bani nu înseamnă că ai şi contracte. Poţi să ai bani, poţi
să obţii bani, dar dacă nu ai contracte prin care să vinzi produsul sau serviciul respectiv,
banii nu-ţi sunt de folos.

De aici vine şi frustrarea celui care a fondat un start-up de tehnologie, care a venit din
partea tehnică, adică a creat produsul/serviciul respectiv, dar care acum se confruntă cu
problema obţinerii unor contracte prin care să-şi vândă produsul, iar aici, investitorii care
voiau să-i dea bani să crească nu puteau să-l ajute deloc.

https://www.zf.ro/eveniment/adrian-sarbu-romania-trebuie-sa-aloce-8000-de-euro-
pentru-fiecare-22249239

Adrian Sârbu: România trebuie să aloce 8000 de euro pentru fiecare elev. O ţară
fără centre de knowledge e o ţară care nu va mai exista

02.02.2024, 16:35 207

Nemo: Te-am întrebat încă de vineri: eşti de acord ca bugetul pentru educaţie să
crească la 10% din PIB prin reducerea cheltuielilor cu bugetarii şi prin reforma
administrativă? A doua întrebare: eşti de acord să ţi se aloce de la buget o sumă
anuală pentru şcolarizarea copilului tău, pe care să o foloseşti fără restricţii în
învăţământul de stat sau privat, pentru profesorii pe care îi doreşti tu? Eşti de
acord ca procesul de învăţare pentru copilul tău să fie executat de profesori aflaţi
şi în ipostaze virtuale? Eşti de acord să existe o programă şcolară personalizată
pentru copilul tău care să urmărească dezvoltarea de abilităţi şi profesii de care
va avea nevoie în viaţa de adult şi nu programa şcolară prestabilită de minister?
Crezi că telefonul mobil contribuie la procesul de învăţare al copilului tău?
Rezultate, rezultate, rezultate...

Hofi: 80% sunt de acord că bugetul trebuie să crească la cel puţin 10% din PIB. Hai că
suntem puşi pe treabă de la început. Eu aş vota să nu fie mărit bugetul până la 10% şi
să facem şi un tur de orizont.

Nemo: Mă uimeşti.

Marcel Feraru: Este urgent să avem 10% din PIB pentru că noi venim de departe. Dacă
Franţa nu are 10% din PIB, este pentru că nu are nevoie să aibă 10% din PIB.

Balasz Barabas: Eu am o gândire puţin mai pragmatică. Nu ştiu dacă e suficient 10%.
Eu aş începe cu un plan de restructurare al învăţământului. Ce vrem să facem, cu cine
vrem să facem, cu câţi oameni şi unde vrem să ajungem.

Nemo: Dle Adrian Sârbu, aveţi vreo emoţie în ce priveşte răspunsurile?

Adrian Sârbu: Am o mare emoţie pentru că am de gând să mă înscriu în clasa întâi. Cel
puţin în educaţie, cred că trebuie să prevaleze interesele copiilor şi nu interesele celor
300 mii de profesori, care, culmea, aşa cum ai zis tu „they left the kids alone”, că s-au
dus vreo 2-3 săptămâni la grevă, şi i-au lăsat pe copii. Ştii ce bine s-au simţit copiii? Dar
ce bine, să facă grevă vreo 2-3 ani, măi frate, să ne lase în pace. Deci, din această
perspectivă, cred că 10% e puţin pentru că avem o rămânere în urmă tulburătoare şi
avem în faţa noastră un război, războiul cu AI. Hai să-i spunem confruntare, să nu-i mai
spunem război. Şi în această confruntare, plecăm, noi copiii ăştia de 7 ani, din clasa I,
cu multe dezavantaje, enorm de multe. Deci răspunsul e peste. 10% din bugetul
României sunt 34 miliarde euro. E un început. Balasz zicea să facem o comisie. Ce
comisie să mai facem Balasz? Fiecare părinte responsabil, sunt şi iresponsabili care îşi
vând copiii, care îşi abandonează copiii la bunici, nişte iresponsabili. Nici nu poţi să-i
numeşti animale. Animalele nu fac asta. Animalele îşi cresc copiii până la un punct şi
după aceea îi lasă în viaţa adultă. Eu cred că părinţii ăştia sunt suficient de capabili să
ştie cum să ne crească pe noi, copiii, ca să ajungem, la rândul nostru, să-i ţinem în viaţă
din momentul în care intrăm în viaţă.

Hofi: Avem nevoie şi de educaţie, avem nevoie şi de sănătate, avem nevoie şi de

apărare, avem nevoie şi de transporturi în ţara asta, care sunt praf, avem nevoie şi de
agricultură, avem nevoie şi de alimentaţie şi nu vreau să cădem în capcana în care,
atunci când vorbim despre un subiect, acel subiect să fie cel mai important.

Adrian Sârbu: Hofi, ştii de ce nu avem nevoie? Sunt 1,3 milioane de bugetari. 500.000
sunt degeaba. Aceşti 500.000 cheltuiesc banii noştrii degeaba.

Hofi: Corect.

Adrian Sârbu: În loc să participe şi ei, alături de cei 5 milioane de contributori, la

contribuţie. Şi, în loc să avem 1,3 milioane de bugetari şi 5 milioane de contributori, să
avem 5,5 milioane de contributori şi 800 mii de bugetari. Domnul bugetar, te rog frumos,
începând de mâine eşti angajat la o firmă lucrativă, adică care produce profit. De ce?
Pentru că noi, în România, avem nevoie de banii cu care te plătim pe tine, familia ta,
rudele tale, cumetrii tăi, în funcţie de unde eşti. Avem nevoie de bănuţii ăştia pentru
cine? Să ne apărăm. E urât? Să ne apărăm că vin şi ne omoară, vin şi ne ia terenul,
femeile, vin ne ia numele, identitatea, ne-o schimbă. Nu crezi că e cazul totuşi să
alocăm la apărare? Şi să ne educăm copilaşii ăştia că în ultimii 30 de ani sunt din proşti
mai proşti. Deja au început să se promoveze unii pe alţii în funcţii de conducere, cu
decizii foarte grave pentru România că nu mai sunt funcţie de conducere auto.

Hofi: Ne uităm pe celălalt tabel în care vedem cât dau statele din UE din PIB, pentru
educaţie.

Adrian Sârbu: Vasăzică, media europeană 8185 euro/elev. La Românica, cât e? 2161.
E negru rău, e negru beznă. Când media europeană e 8185, eu nu vreau să ajung
nicăieri decât la media europeană. Hai să-ţi dau un exemplu, Hofi. Sunt 3 milioane de
elevi preuniversitari? 8000 ori 3, sunt 24 miliarde de euro. 10% din bugetul României
sunt 34 de miliarde de euro. Deci, eu, preuniversitarul, alocând 8000 de euro pentru
fiecare elev, pot să ajung la media europeană. Ştii care e rezultatul Hofi? În 5 ani
România începe să fie lider în inteligenţa artificială, în microcipuri, în superagricultura
viitorului, în biotehnologie, în sănătate, în ce numim noi, în medicină celulară, în
genetică. O ţară fără centre de învăţare e o ţară care nu va mai exista. În cât? Într-o
generaţie, în două, cu siguranţă.

https://www.zf.ro/eveniment/adrian-sarbu-pentru-a-maximiza-sansele-de-cariera-
ale-copiilor-lor-22249237

Adrian Sârbu: Pentru a maximiza şansele de carieră ale copiilor lor, părinţii
trebuie să aibă dreptul de a investi alocaţia pentru educaţie în şcolile şi profesorii
cei mai buni

02.02.2024, 16:35 84
Nemo: Te-am întrebat încă de vineri: eşti de acord ca bugetul pentru educaţie să
crească la 10% din PIB prin reducerea cheltuielilor cu bugetarii şi prin reforma
administrativă? A doua întrebare: eşti de acord să ţi se aloce de la buget o sumă
anuală pentru şcolarizarea copilului tău, pe care să pe foloseşti fără restricţii în
învăţământul de stat sau privat, pentru profesorii pe care îi doreşti? Eşti de acord
ca procesul de învăţare pentru copilul tău să fie executat de profesori aflaţi în şi
ipostaze virtuale? Eşti de acord să existe o programă şcolară personalizată
pentru copilul tău care să urmărească dezvoltarea de abilităţi şi profesii de care
va avea nevoie în viaţa de adult şi nu programa şcolară prestabilită de minister?
Crezi că telefonul mobil contribuie la procesul de învăţare al copilului tău?
Rezultate, rezultate, rezultate...

Hofi: 55% doresc să li se aloce de la buget o sumă anuală, 45% nu.

Adrian Sârbu: Deci eu vreau să mi se dea aceşti 8000 de euro, minim, şi eu să-mi aleg
ce profesor vreau şi ce şcoală vreau. Şi o să spui: „stai domne, cum adică, să-i creăm o
problemă dlui Ciolacu, să nu mai aibă de lucru cei 300 mii de profesori, cu toate rudele
lor care votează PSD şi PNL, cu toate rudele rudelor lor, cumetrii, prietenii”. Eu spun
„nu, nici pomeneală, nu. Aceşti doamne şi domni trebuie să se recalifice ca să ia banii
de la mine”, că banii nu sunt ai lor, Hofi. Banii în buget sunt daţi pentru educarea mea.
Deci, aş vrea în clasa I să-mi aleg eu profesorul şi dacă nu pot eu, că poate nu crezi că
pot, aş vrea să-mi aleagă părinţii mei sau tutorele. Şi aş vrea profesorul să fie un
mentor. Adică să mă conducă în viaţă, să învâţ în fiecare zi ceva fără să mă forţeze şi
să-mi creeze din fiecare zi o bucurie a învăţării. Eu aş vrea să învăţ cinema de 50 de
ani şi sigur că aş putea să mi-l iau profesor pe Martin Scorsese.

Hofi: Dar vă ştiţi cu el, ce să mai...

Adrian Sârbu: Cetăţeanul ăsta are abilităţi... sau Coppola. Oamenii ăştia au abilităţi de
educatori, de mentori. Cu siguranţă că aş învăţa de la ei. Vreu să învăţ matematică. Mi
l-aş lua pe Moisil, că ţi-am vorbit demult de Moisil, care era un filosof al matematicii. Şi
cum măi, din clasa I să înveţi matematică? Vreau istorie? L-aş lua pe Răzvan
Teodorescu, care mi-ar povesti istoria României, da? Vrei să-ţi spun eu ce trebuie să
înveţe copiii? Trebuie să înveţe să gândească. Eu în clasa I trebuie să-mi cunosc
corpul. E cumva în programa de clasa I să ne cunoaştem corpul? „Aoleu, vrei să
vorbeşti de educaţie sexuală, că noi vrem să facem educaţie religioasă, să ştim despre
D-zeu, sfinţi, Rusalii, Sf. Maria”.

Nemo: Cunoaştem corpul profesoral în clasa I.

Adrian Sârbu: Deci eu vreau să-mi cunosc corpul în clasa I. Şi ştii ce vreau să cunosc
cel mai mult? Uite chestia asta, mâna. De ce? De la doi ani, şi acum am 7 ani, mi-a
nimerit un iphone în mână. Aş vrea să găsesc un profesor să mă înveţe să-mi învăţ
mâna. Ceea ce, într-adevăr, în şcoala tradiţională se făcea natural. De ce? Gândirea
mea se obiectiva prin mână. Scriam. Şi prin ce? Prin privire. Să mă înveţe să-mi
folosesc privirea. Cum adică? Să-mi economisesc lumina ochilor atâtea ore în ecran şi
atâtea ore într-un text scris.

Hofi: Am un contraargument şi pentru asta, că avem şi tema aia, dar haideţi să ne

întoarcem la profesorul ăsta virtual.

Adrian Sârbu: Profesorul virtual, Hofi, el există oriunde în lume. Eu spun că am tot
dreptul, în calitate de copil, la banii ăştia, că sunt 8000 că sunt 9, că sunt 7, sunt banii
mei, nu sunt banii dnei Deca în niciun caz. Dacă vreau, îi aloc şi ei din banii ăştia cât să
fie plătită să facă treabă, şi eu îmi caut profesorul oriunde în lume.

https://www.zf.ro/eveniment/adrian-sarbu-telefonul-mobil-este-o-fereastra-catre-
lumea-virtuala-22249435

Adrian Sârbu: Telefonul mobil este o fereastră către lumea virtuală. El trebuie
folosit în clasă ca mijloc de învăţare. Confiscarea telefonului în şcoală este un
abuz, o limitare a libertăţii elevului
02.02.2024, 18:48 473
Nemo: Te-am întrebat încă de vineri: eşti de acord ca bugetul pentru educaţie să
crească la 10% din PIB prin reducerea cheltuielilor cu bugetarii şi prin reforma
administrativă? A doua întrebare: eşti de acord să ţi se aloce de la buget o sumă
anuală pentru şcolarizarea copilului tău, pe care să pe foloseşti fără restricţii în
învăţământul de stat sau privat, pentru profesorii pe care îi doreşti tu? Eşti de
acord ca procesul de învăţare pentru copilul tău să fie executat de profesori aflaţi
şi în ipostaze virtuale? Eşti de acord să existe o programă şcolară personalizată
pentru copilul tău care să urmărească dezvoltarea de abilităţi şi profesii de care
va avea nevoie în viaţa de adult şi nu programa şcolară prestabilită de minister?
Crezi că telefonul mobil contribuie la procesul de învăţare al copilului tău?
Rezultate, rezultate, rezultate...

Hofi: Românii, cei 10.000 care au intrat pe site-urile noastre, pe conturile noastre de
social-media şi pe youtube au spus în felul acesta: 66% cred că telefonul mobil nu
contribuie la procesul de învăţare.

Adrian Sârbu: Copilul se naşte cu mobilul în mână. Cred că pe la doi ani prinde mobilul.
Cinci ani de zile părintele a administrat relaţia cu mobilul. Mobilul ce este? O fereastră
către lumea virtuală, evident. I-a administrat felul în care acest copil se uită pe această
fereastră. Şi dacă a ştiut să-l educe să se uite corespunzător, copilul a deprins atât
knowlegde şi s-a şi dezvoltat emoţional. Poate mie îmi trebuie mobilul să vorbesc. „Cum
să vorbeşti tu copil, în clasa mea, profesor, când tu trebuie să mă asculţi când scriu eu
pe tablă”. „Doamnă, nu vă supăraţi, nu-mi place fusta dvs, şi nici bluza, şi scrieţi şi
neinteligibil pe tablă. Nu ar fi bine să-mi transferaţi de pe tablă în mobil ce scrieţi dvs?
Că poate pot să citesc pe mobil, că eu aşa m-am învăţat, doamnă. Nu sunt eu obligat,
care am trăit cinci ani cu mobilul... şi să vă mai spun ceva dna profesoară. Eu ştiu să
scriu şi să citesc”. ”Aaa, nu ştii să scrii de mână. Nota 4”. „Dnă, ştiu să scriu. Uitaţi, apăs
aici şi scriu. Şi ştiu să şi citesc. Am citit la vârsta de 6 ani Harry Potter.” „Aa, păi eu nu l-
am citit încă”. „Mai aveţi timp, doamnă, da, în altă viaţă”. Şi, mi-a fost teamă că miniştrii
noştri o să voteze cu dna Deca. Greşit! E valul ăsta nesfârşit să nu-i lăsăm pe copii în
social-media. E formă de socializare social-media. Să nu-i lăsăm pe copii cu telefonul în
clasă. Dragi miniştri, care aţi votat. Şi acum mă adresez la singular. Dragă spectator,
dragă doamnă care ai votat şi ai spus să-i luăm copilului telefonul. Nu cred că ai făcut
bine. Deloc. Pentru că, copilul dvs sau al tău, cum vrei, e băgat într-o pârnaie în
momentul în care îi iei telefonul. Copilul dvs a fost învăţat cu acel telefon aşa cum a fost
învăţat să mănânce o anumită mâncare, să poarte anumite haine, să aibe anumite
obiceiuri, să se exprime într-un fel, că l-aţi educat sau l-ai educat. De ce accepţi să-i ia
mobilul? Că se joacă pe el? Poate că lecţia respectivă nu este suficient de interesantă,
nu este emoţional adecvată pentru copilul tău şi, din punct de vedere informaţional,
interesantă pentru curiozitatea lui. Şi el poate crede că are libertatea şi dreptul să-şi
folosească timpul aşa cum are orice om din lumea asta. Deci, tu dacă accepţi asta,
accepţi că privezi copilul tău de libertate. Dar oamenii nu au voie să fie liberi de când s-
au născut? Trebuie să fie liberi numai de la 18 ani sau de la 14 ani? Copilul tău nu vrea
să omoare pe nimeni, vrea să fie liber. Eu cred că părinţii au ca obligaţie să spună
următorul lucru: „dragă domnule profesor, copilul meu se bucură de aceleaşi drepturi,
libertăţi, dar şi obligaţii, ca orice om. Copilul meu, din păcate, nu e reprezentat de un
Partid al Copiilor.”

Hofi: Îl faceţi până la urmă?

Adrian Sârbu: Da. Şi eu părinte, acum sunt şi părinte şi copil, am să propun o

schimbare majoră a Constituţiei şi anume Parlamentul să fie făcut nu din cetăţeni care
au minim 30 de ani, cum e la Senat la noi sau nu ştiu, 28, nu, Senatul României să fie
alcătuit din cetăţeni care au maxim 18 ani. Aoleu! Şi Camera Deputaţilor? Maxim 16 ani.
Şi preşedintele? Maxim 10 ani. Hai, 12, merge! Şi prim-ministrul? Între 6 şi 8. Asta
propun eu din partea Partidului Copiilor. De ce? pentru că aceştia oameni sunt şi ei
oameni, nu sunt omuleţi, că sunt mai micuţi. La 12 ani sunt mai dezvoltaţi ca mulţi. Şi
aceşti oameni vă dau o percepţie mai reală, mai puternică, mai adâncă asupra libertăţii.
Poate au o onestitate mai mare decât cei care ne reprezintă azi în mod fraudulos, de
fapt fraudulos, şi nedrept în calitate de lideri. Şi atunci, până schimbăm Constituţia, v-aş
ruga doamna Deca, doamna Leca, lăsaţi copiii, cum spune dl. Nemo, lăsaţi copiii,
respectaţi libertatea copiiilor şi, dacă tehnologia şi dl. Steve Jobs au inventat iphone-ul,
dvs. trebuie să găsiţi soluţii pentru a folosi această fereastră către lume ca să vă
luminaţi copiii, da? De aia sunteţi dascăli şi nu sunteţi gardieni.

https://romania.europalibera.org/a/gimnastica-semantica-ue-ucraina-ajutor/
32801670.html
 Un abil joc de cuvinte a ajutat Ucraina să depășească blocajul Budapestei în
privința ajutorului financiar european

02 februarie, 2024

 Rikard Jozwiak

În cele din urmă, a mers surprinzător de repede și nici n-a durut. Liderii Uniunii
Europene au decis în unanimitate și chiar înainte de prânz, pe 1 februarie, să
ofere Ucrainei ajutorul de 50 de miliarde de euro de care are atâta nevoie, pentru
următorii patru ani. Budapesta a renunțat la veto.

Prin votul de joi, 1 februarie, Uniunea Europeană dă un semnal semnificativ după ce

Congresul SUA nu a reușit să cadă de acord asupra continuării ajutorului pentru
Ucraina, în ciuda strigătului disperat al Kievului că va rămâne fără muniție.

Premierul ungar Viktor Orban s-a opus acordului la summitul de la Bruxelles din
decembrie. Acum, în februarie, nu a mai ridicat obiecții.

Prin opoziția sistematică exprimată între timp, se pare că pur și simplu și-a pierdut
vreme. A subestimat hotărârea celorlalte 26 de state membre. Capitolul pare definitiv
încheiat. El nu va mai putea să-și exercite dreptul de veto împotriva ajutorului european
pentru Ucraina și nici nu va vedea vreun ban din fondurile înghețate de Comisia
Europeană din cauza preocupărilor legate de statul de drept din Ungaria și nici nu a
primit vreo garanție că va primi acești bani nici în viitor. Mai mult, banii UE vor începe să
ajungă în Ucraina încă din martie.

Așa să fie, oaer? La o privire mai atentă, lucrurile nu arată deloc în alb și negru, cum
par la prima vedere.

O minimă analiză a concluziilor summitului UE asupra cărora liderii blocului comunitar

au căzut de acord încă de dimineață arată că lucrurile sunt mult mai nuanțate.

Concluziile summitului nu au fost formulate dintr-un condei ci după câteva discuții

intense în timpul unei cine informale cu unii dintre liderii de la Bruxelles, care a avut loc
cu seară înainte. Discuțiile au continuat apoi în grupuri mai mici după acea cină și s-au
terminat cu consultări mai ample care au avut loc dimineață, chiar înainte de începerea
summitului.

Două sunt paragrafele care au făcut posibilă unanimitatea votului pentru sprijinirea
Ucrainei.
Iar aceste paragrafe au fost obținute în urma unor contribuții cheie: premierul italian
Giorgia Meloni, președintele francez Emmanuel Macron și ale președintele Consiliului
European, Charles Michel.

Un trio de lideri cu care Orban are o relație strânsă, potrivit unor surse familiare cu
negocierile.

Primul dintre aceste două alineate prevede că „pe baza raportului anual al Comisiei
privind punerea în aplicare a instrumentului pentru Ucraina, Consiliul European va
organiza în fiecare an o dezbatere privind punerea în aplicare a instrumentului, în
vederea furnizării de orientări. Dacă este necesar, peste doi ani, Consiliul European va
invita Comisia să prezinte o propunere de revizuire în contextul noului CFM (cadrul
financiar multianual – bugetul pe termen lung al UE)".

Aici, este clar că Ungaria nu a primit dreptul anual de veto pe care-l revendica. Un
raport anual al Comisiei nu reprezintă un veto și nici dezbaterea anuală între liderii
Consiliului European.

Ultima propoziție despre propunerea de revizuire este, de asemenea, una cât se poate
de interesantă.

Pentru a declanșa o revizuire, toate cele 27 de state membre ale UE trebuie să fie de
acord. Deci, unii dintre cei mai buni prieteni ai Ucrainei, cum ar fi statele baltice, pot pur
și simplu să împiedice o revizuire dacă consideră că nu este necesară. Și apoi există
termenul „revizuire" în sine.

Implică un veto real? Poate că Ungaria îl poate interpreta ca pe un veto, dar alții nu.

UE este expertă în gimnastica semantică pentru a ajunge la un compromis.

Lucrurile înseamnă pur și simplu lucruri diferite pentru diferite state membre.

Ca o anecdotă pentru a ilustra acest lucru – câțiva diplomați au indicat acordul pe care
UE l-a încheiat la sfârșitul anului 2022 cu privire la plafonarea prețului petrolului rusesc.

Acesta a fost stabilit la 60 de dolari americani la acea vreme și, chiar dacă unele state
membre doreau o cifră mai mică, au fost convinse cu promisiunea de a organiza
revizuiri la fiecare două luni, probabil gândindu-se că revizuirea însemna de fapt că vor
exista negocieri adecvate (cu potențiale veto-uri) pentru a reduce și mai mult plafonul.
Nu s-a întâmplat așa ceva, iar plafonul de preț a rămas la 60 de dolari până în prezent.
O revizuire în acest caz a însemnat doar actualizări regulate și nimic mai mult.

Deci, acest paragraf nu pare să ofere Ungariei mare lucru.

Dar mai există o frază din concluziile de 12 pagini, care afirmă că "Consiliul European
reamintește concluziile sale din decembrie 2020 privind aplicarea mecanismului de
condiționalitate".

Destul de criptic și deschis interpretărilor.

Mecanismul de condiționalitate reprezintă chiar schimbarea de regulă convenită pentru

bugetul UE 2020-2027 de a reține banii statelor membre dacă exista teama că banii
sunt utilizați în mod abuziv – exact ceea ce a făcut Comisia Europeană cu Ungaria.

Cum ați interpreta asta? Poate, ca un indiciu din partea statelor membre către Comisie
de a dezgheța o parte din cele 10 miliarde deținute de Ungaria. Sau ca niște condiții
stricte pe care Ungaria trebuie să le îndeplinească pentru a obține banii ceva mai ușor?
Sau ar putea însemna că mecanismul de condiționalitate ar trebui utilizat mai puțin în
viitor?

Nu uitați că o parte din bani vor începe să curgă către Ungaria în primăvară, mai ales că
Parlamentul European, unul dintre cei mai înverșunați critici ai lui Orban, va trece în
curând pe modul electoral, pentru că se apropie alegerile europarlamentare în iunie.
Atenția se va îndrepta pur și simplu în altă parte.

Și apoi mai sunt lucrurile care rămân nescrise. Nu există încă dovezi concrete care să
demonstreze că procesul de extindere a Ucrainei ar putea fi încetinit și mai mult, lucru
de care Budapesta este interesată. S-ar putea ca conferința interguvernamentală (CIG)
pentru Ucraina, care ar marca deschiderea oficială a discuțiilor de aderare, să nu aibă
loc în martie, așa cum speră Kievul, ci după alegerile parlamentare din vară sau chiar
din toamnă.

Și apoi există PR-ul pur. Ascultați pașii liderilor înainte de summit și cele mai rostite
două cuvinte: „Viktor" și „Orban".

Viktor a revendicat victoria spunând că „fondurile Ungariei nu vor ajunge în Ucraina și

avem un mecanism de control la sfârșitul primului și celui de-al doilea an".

Iar acest mesaj ar putea fi atrăgător și pentru alți europeni decât cei maghiari.
În aceeași zi cu summitul, mii de fermieri au coborât în capitala UE, mulți cu tractoare,
pentru a demonstra, printre altele, împotriva creșterii costurilor de producție. În mai
multe sensuri, este clar că alegerile cruciale pentru UE sunt chiar după colț.

https://www.dw.com/ro/ajutorul-ue-pentru-ucraina-orban-blocantul-
%C3%AEnvins/a-68156009

Ajutorul UE pentru Ucraina: Orban, blocantul învins

Keno Verseck

2 februarie 2024

Premierul ungar Viktor Orban nu a reușit să blocheze ajutorul de 50 de miliarde

de euro pentru Ucraina. E de așteptat să continue să acționeze, însă, împotriva
Ucrainei și să încerce să-i blocheze integrarea în UE.

Există ceva din ce în ce mai misterios și, mai presus de toate, nedemn în
comportamentul premierului ungar Viktor Orban față de partenerii săi din Uniunea
Europeană. Nedemn pentru el însuși, pentru subalternii săi necondiționat loiali din
partidul Fidesz și pentru alegătorii săi devotați. Orban a promis de zeci de ori în ultimii
ani că nu va accepta în niciun caz anumite proiecte ale Uniunii Europene și că va lupta
intransigent împotriva lor, doar pentru a sfârși prin a le susține, în final - de multe ori
fără alte explicații și fără să fie clar dacă a primit la schimb concesii.

S-a întâmplat așa și înaintea summitul special al Uniunii Europene de joi, 1 februarie
2024, la care a fost decisă acordarea pachetului de ajutor financiar pentru Ucraina. Un
summit extraordinar devenit necesar deoarece Orban refuzase deja la sfârșitul anului
trecut să accepte pachetul de 50 de miliarde de euro planificat pentru următorii patru
ani.

Săptămâni la rând, Orban a tot repetat că va folosi dreptul de veto pentru a bloca
planul. A făcut-o într-o tonalitate fără precedent și cu cuvinte atât de stridente încât
părea greu de imaginat că ar mai putea să bată în retragere. Premierul ungar a cerut o
”luptă împotriva birocraților de la Bruxelles” și a ”Vestului războinic” și s-a autodeclarat
singurul șef de guvern din UE care susține pacea. A numit Ucraina ”una dintre cele mai
corupte țări din lume”, căreia nu ar trebui să-i dea pur și simplu 50 de miliarde de euro -
și a vorbit, în mod paradoxal, în calitatea de șef al guvernului țării considerate una dintre
cele mai corupte din UE.
Totuși, joi dimineață, prim-ministrul Ungariei și-a retras amenințarea de veto la capătul
unei scurte întâlniri informale, în cerc restrâns, chiar înainte ca de începerea summitul
european de la Bruxelles. După întâlnirea neoficială, la care a participat și cancelarul
german Olaf Scholz, Charles Michel, președintele Consiliului European, a scris pe
rețeaua de socializare X: ”Avem o înțelegere”.

Vânt potrivnic

Văzută din exterior, aceasta a fost o surpriză uriașă după săptămâni de emoții. Nu este
clar cine sau ce l-a putut convinge pe Orban să renunțe de data aceasta la amenințarea
cu veto-ul. Era limpede doar că Orban trebuia să se aștepte la cel mai puternic vânt
potrivnic. Și nici măcar singurul său aliat rămas, șeful naționalist al guvernului
Slovaciei Robert Fico, nu a mai vrut să recurgă la dreptul de veto.

La finalul anului trecut, la summitul comunitar din 14/15 decembrie 2023, Orban a fost
de acord să înceapă negocierile de aderare la UE cu Ucraina, după o altă amenințare
similară de veto. Atunci a primit un angajament din partea Bruxellesului de deblocare a
unei părți din finanțarea suspendată a Ungariei. Mai exact, zece dintr-un total de 22 de
miliarde de euro. Plățile au fost înghețate în 2021, din cauza problemelor statului de
drept și a acuzațiilor de corupție împotriva guvernului de la Budapesta. De data aceasta
nu s-a vorbit despre o astfel de înțelegere. Orban nu a primit alte promisiuni cu privire la
plata fondurilor UE blocate, s-a spus la Bruxelles.

Orban însuși a postat un videoclip pe pagina sa de Facebook cu titlul ”Ne-am luptat!”, în

care spune că Ungaria a primit o garanție că fondurile datorate țării nu vor merge către
Ucraina. Va exista și un mecanism de control care să asigure ”utilizarea prudentă a
fondurilor”, a mai adăugat Orban, care a scris deasupra videoclipului: ”Nu vom fi
participanți la război, nu trimitem arme și continuăm să stăm pe partea păcii”.

Cea mai mare înfrângere din ultimii ani

Ca în multe alte dese rânduri, Orban susține și în această declarație ceva ce nici măcar
nu a fost dezbătut - anume, că banii planificați pentru Ungaria ar putea să meargă în
Ucraina. Prin urmare, nu se pune problema vreunei garanții. Nici mecanismul de control
propus de Orban nu va exista. Pachetul de ajutor UE va fi revizuit oficial după doi ani -
dar nu va fi discutat decât dacă toate cele 27 de state membre susțin o asemenea
măsură în unanimitate.

Pentru premierul Ungariei, rezultatul summitului este una dintre cele mai mari înfrângeri
pe care le-a suferit la Bruxelles în ultimii ani. O înfrângere și prin prisma agitației
anterioare a lui Orban, dar și având în vedere cererea sa de a vota în fiecare an în parte
bucăți din ajutorul oferit Ucrainei. Acest lucru i-ar fi oferit prim-ministrului Ungariei
posibilitatea de a se opune în viitor în fiecare an.
Înfrângerea se poate datora și ”oboselii Orban” larg răspândită în UE, după cum a
afirmat noul prim-ministru polonez Donald Tusk. În perioada premergătoare summitului
UE, mai mulți șefi de guvern și numeroși politicieni de rang înalt, precum și deputați
europeni și-au exprimat frustrarea față de șeful Guvernului ungar. La Bruxelles, Orban a
primit, de asemenea, amenințări mai mult sau mai puțin deschise legate de intențiile
sale de veto - de exemplu, cu o nouă înghețare a finanțărilor pentru Ungaria sau cu o
posibilă procedură de suspendare a dreptului de vot pentru Ungaria.

Insulte rasiste la adresa Ucrainei

Dar: în videoclipul postat pe Facebook, premierul Ungariei vinde rezultatul summitului în

fața propriului public de acasă drept un succes. În interviul său săptămânal la radioul de
stat, difuzat astăzi (vineri, 2 februarie 2024), Orban a reluat mesajul de pe Facebook din
ziua precedentă.

În același timp, a simțit nevoia să lanseze insulte rasiste la adresa Ucrainei. Era vorba
despre o remarcă a ministrului de Externe de la Kiev, Dmitro Kuleba, care a apreciat
într-o conferință de presă, săptămâna trecută că Ungaria ”nu este de partea Rusiei, ci
de partea Ungariei”. O declarație de conciliere față de Orban, care menține - ca singur
șef de guvern din UE - o relație foarte strânsă și prietenoasă cu președintele rus
Vladimir Putin. În interviul său, Orban s-a plâns de Kuleba: "Nu trebuie să îmi spună
vecinii noștri slavi despre statul nostru milenar maghiar, cine suntem, asta hotărâm noi
înșine. Nu avem nevoie de această ștampilă cușer".

În ieșirea lui Orban există mai mult decât furie temporară după o înfrângere rușinoasă la
vârf. Orban nu se va distanța de Rusia și nici nu se va comporta mai constructiv față de
Ucraina în viitor. După cum a dezvăluit recent portalul de investigații din Budapesta
Direkt36, Orban și-a exprimat, în spatele ușilor închise, îngrijorări fundamentale cu
privire la apartenența Ucrainei la Uniunea Europeană. Potrivit premierului ungar,
aceasta ar crea un ”centru de putere” controlat pe termen lung în UE de SUA, care ar
include și statele baltice și Polonia. Ceea ce nu este în interesul Ungariei.

https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/lupta-care-va-schimba-razboiul-
confruntarea-dintre-zelenski-si-generalul-zalujnii-decide-viitorul-ucrainei

Confruntarea dintre Zelenski și generalul Zalujnîi, lupta care va schimba războiul

EMILIAN ISAILĂ
04.02.2024, ora 08:32
Cel mai probabil, șeful armatei va fi îndepărtat, dar nimeni nu știe care vor fi
urmările imediate. Generalul Dan Grecu a declarat pentru Spotmedia.ro că liderul
politic va avea câștig de cauză, dar realitatea din teren o știe militarul. Expertul
susține că va fi greu pentru Zelenski să găsească un înlocuitor.

Președintele Ucrainei e presat să-l îndepărteze pe șeful armatei, dacă vrea să

supraviețuiască politic, iar Ucraina să evite intrarea într-o spirală a unei crize
politice de amploare.

Popularitatea lui Zelenski, la sfârșitul anului 2023, era de 62%, coborând de la 84%,
înregistrată cu un an în urmă, iar cea a generalului a rămas neschimbată, rămânând la
88%, conform sondajelor de opinie publicate de Institutul Internațional de Sociologie din
Kiev.

Supraviețuirea Ucrainei ca stat și victoriile militare în fața Rusiei sunt percepute de

opinia publică din această țară ca o realizare a armatei, iar populația are o mare
încredere și un mare respect pentru cei care luptă cu arma în mână pentru țară.

„Contradicția existentă între președintele Zelenski și comandantul militar poate să

producă efecte deosebit negative asupra capacității de apărare a Ucrainei. Generalul
Zalujnîi este considerat reformatorul armatei ucrainene, cel care a transformat-o dintr-
una de tip sovietic într-una apropiată de ceea ce înseamnă o armată NATO. El e
promotorul multor proiecte de modernizare care au dat rezultate în prima parte a
războiului”, a declarat în exclusivitate pentru spotmedia.ro generalul în rezervă
Dan Grecu, expert militar.

 Reuters: Zelenski l-ar fi anunțat pe Biden că îl dă afară pe șeful armatei Ucrainei,

generalul Zalujnîi

Instabilitate la Kiev

Pe de altă parte, popularitatea lui Volodimir Zelenski, obținută prin valul de susținere cu
care a fost copleșit la începutul conflictului în urma deciziei de a rămâne în țară și de a
lupta pentru independența Ucrainei, a început să se erodeze odată cu apariția cazurilor
de corupție la nivelul guvernului, cu lipsurile și greutățile economice provocate de
război, dar și o tot mai mare îngrijorare în rândul populației din cauza prelungirii
conflictului.

DECIZIE. Volodimir Zelenski va renunța la popularul general, dar schimbarea va fi

dificilă, iar relansarea operațiunilor militare nesigură -
Zelenski rămâne, de departe, cel mai popular om politic din Ucraina, dar pierderea unei
susținerii cvasi totale și creșterea influenței lui Zalujnîi pune în pericol stabilitatea
conducerii țării într-o perioadă critică a conflictului.

Luni seara, 29 ianuarie, într-o întâlnire desfășurată în biroul președintelui, Zelenski i-a
cerut generalului Zalujnîi să demisioneze, dar acesta a refuzat.

Liderul de la Kiev nu și-a asumat decizia de a-l concedia, în urma refuzului, pentru a nu
provoca o ruptură între conducerea politică a țării și cea militară, dar e de așteptat ca
acest lucru să se întâmple în viitorul apropiat.

„Dacă Zalujnîi va fi într-adevăr înlăturat, cu siguranță vor apărea o serie de analize ale
situației care a adus lucrurile în acest punct. Va fi un studiu de caz important al relațiilor
dintre civili și militari, în timp de război, care ne va ajuta să înțelegem tensiunile ce apar
la nivelul conducerii, dar și stabilirea priorităților, precum dezvoltarea și executarea
strategiei în timp de război, în condiții moderne”, a scris generalul în retragere Mick
Ryan, expert în strategii militare.

„Impactul tehnologiilor avansate a schimbat caracterul războiului. Este inevitabil ca

această schimbare să nu modifice și relațiile dintre conducerea politică a unei țări și cea
militară”, a mai adăugat ofițerul.

ERA DE AȘTEPTAT. Mick Ryan, general în rezervă și expert militar, consideră că

acest conflict la vârful Ucrainei e o ciocnire inevitabilă între conducerea civilă și cea
militară, pe timp de război -

Zalujnîi, făcut responsabil pentru ratarea contraofensivei

Reproșul principal pe care Zelenski i-l face șefului armatei este eșecul contraofensivei.

„Dorința lui Zelenski de a-și îndeplini obiectivul de eliberare a tuturor teritoriilor arată
diferența de opinie dintre politicianul entuziast, idealist și militarul realist care știe ce are
și ce poate să facă. Drept dovadă că Zalujnîi, într-o anumită fază a contraofensivei, a
spus că am ajuns la un nivel pe care nu putem să-l depășim. Lucru contrazis la acea
vreme de Zelenski”, a declarat generalul Grecu.

Zalujnîi nu și-a atins obiectivele militare, cu toată pregătirea intensă și resursele avute la
dispoziție, prelungind conflictul și amânând pe termen nedefinit eliberarea țării.
În primăvara anului 2023, forțele ucrainene asistate de strategi occidentali au pregătit o
operațiune militară de amploare care avea ca scop perforarea liniilor defensive ruse de
pe frontul de sud, regiunea Zaporojie, și crearea unui culoar către Marea Azov.

Dar ucrainenii s-au împotmolit în rețeaua de tranșee și construcții de apărare ale rușilor,
ridicate în perioada iernii.

Atât conducerea politică și militară a Ucrainei, cât și aliații occidentali își puseseră mari
speranțe în succesul acestei operațiuni care ar fi urmat să taie comunicarea și
aprovizionarea trupelor ruse de la est către sudul Ucrainei, izolându-le pe cele aflate în
regiunea Herson.

Dar dificultățile înregistrate în legătură cu transformarea modului de luptă, timpul scurt

pentru acomodarea cu tehnica și armele occidentale, lipsa sprijinului aerian, dar și
teama de a concentra întreaga capacitate de luptă într-un singur loc au dus la
înregistrarea unui mare eșec pe front.

O critică la adresa conducerii politice

„Ascendentul decizional, din păcate, îl are politicianul. Realitatea din teren o cunoaște
militarul, numai că nu ar fi Zalujnîi primul militar dat deoparte datorită nealinierii la
viziunea politică. Dar va fi foarte greu pentru președinte să-l înlocuiască pe Zalujnîi,
care se bucură de o mare popularitate nu numai în rândul militarilor, care au mare
încredere în el, dar și în rândul populației civile. Sunt voci care îl văd pe acesta viitorul
președinte, ori e clar că deja a devenit un competitor în disputa electorală amânată în
Ucraina din motive de război”, a mai declarat generalul Dan Grecu pentru spotmedia.ro.

Ratarea contraofensivei a activat tensiunile dintre Zelenski și Zalujnîi, președintele

considerându-l pe general principalul responsabil pentru înfrângere.

„În cele din urmă, suntem încetiniți de imperfecțiunile cadrului de reglementare din țara
noastră, precum și de monopolizarea parțială a industriei de apărare. Asta conduce la
blocaje de producție - în ceea ce privește muniția, de exemplu - care adâncesc și mai
mult dependența Ucrainei de aliații săi pentru aprovizionare”, a scris generalul Valeri
Zalujnîi, într-un articol de opinie, trimis televiziunii americane CNN și publicat pe site-ul
acesteia.

„Experiența noastră de luptă, în special cea din 2022, este unică - dar, în interesul
victoriei, trebuie să găsim… noi modalități și noi capacități care să ne ajute să obținem
un avantaj față de inamic”, a mai adăugat generalul ucrainean, care își face publică
poziția față de război în mijlocul tensiunilor pe care le are cu președintele Zelenski.

„Poate că prioritatea numărul unu este stăpânirea unui întreg arsenal de vehicule fără
pilot și alte mijloace tehnologice relativ ieftine, moderne și foarte eficiente”, a mai
adăugat Zalujnîi.

Întreaga expunere e o critică subtilă la adresa conducerii civile a statului, acuzat că nu a

reformat industria de apărare și nu a găsit soluțiile eficiente pentru a asigura necesarul
de muniție și armament trupelor combatante.

Zalujnîi nu a ținut cont de sugestiile Occidentului

Comandantul militar al forțelor de la Kiev are puține șanse să rămână în funcție. În mod
informal, decizia îndepărtării lui a fost luată de președintele țării, dar acesta caută o
oportunitate pentru a o formaliza.

Zelenski mai trebuie să aibă grijă și ca această schimbare să nu declanșeze o criză

politică în întreaga țară.

Pe de altă parte, și mulți lideri politici din SUA și Europa sunt nemulțumiți de modul în
care Zalujnîi a condus operațiunile militare.
 Au existat semnale că o serie de consultanți occidentali ai armatei ucrainene nu au fost
de acord cu planurile făcute pentru contraofensivă, aceștia având o altă viziune - cea a
concentrării tuturor forțelor într-un singur punct, urmat de un atac intens și, indiferent de
pierderile inițiale, crearea unei presiuni tot mai mari asupra liniilor ruse până când
acestea ar fi cedat.

Dar forțele ucrainene au renunțat rapid la o astfel de strategie, atunci când, la începutul
lunii iunie, au înregistrat pierderi mari la Orhiv, pentru ca apoi să treacă la o înaintare
pozițională și încercarea de a cuceri localitate cu localitate.

50 de miliarde de euro pentru Ucraina

Din perspectiva Rusiei, tensiunile dintre Zelenski și Zalujnîi sunt binevenite, Kremlinul
considerând orice confruntare dintr-un sistem politic democratic un semn de slăbiciune.

De multe ori, o astfel de ciocnire poate duce la o schimbare profundă și cu consecințe

neașteptate, chiar o modificare a strategiei de luptă care poate surprinde Moscova.

Decizia Consiliului European de a transfera 50 de miliarde de euro Ucrainei e, pe lângă

ajutorul material efectiv, și o decizie politică la nivelul întregului continent luată de
statele membre pentru a respinge agresiunea lui Putin.

Relansarea militară, sprijinul financiar și solidaritatea occidentală reduc

posibilitățile Rusiei de a găsi o cale de cucerire a Ucrainei.

https://romania.europalibera.org/a/rusia-cadere-internet/32802986.html

Căderi în masă ale „internetului suveran”. Cenzura rusească a mai pus o

cărămidă în Marele Zid al Kremlinului

04 februarie, 2024
 Mike Eckel

Pe 30 ianuarie, gigantul internetului rusesc Yandex, cel mai mare motor de

căutare al țării, echivalentul rusesc al Google, a căzut împreună cu câteva zeci
dintre cele mai mari și mai cunoscute site-uri ale țării.
A căzut până și site-ul dedicat urmăririi întreruperilor de internet, platforma
www.сбой.рф.

Timp de aproximativ două ore, Rusia a experimentat o întrerupere de anvergură,

despre care activiștii și experții au spus că a fost printre cele mai răspândite pe care le-
a experimentat vreodată Rusia de când are internet.

Cât de gravă este căderea internetului din Rusia, din seara zilei de 30 ianuarie?

Încă din 2018, autoritățile de reglementare încearcă să întrerupă accesul la platforma

de mesagerie Telegram și au blocat milioane de adrese web.

În 2021, „defecțiunea echipamentelor” la furnizorul de telecomunicații de stat a

declanșat întreruperi ample, inclusiv la site-ului Kremlinului.

Atunci, Rusia a suferit o întrerupere la fel de puternică ca aceasta.

„A existat o scădere momentană în trecerea Rusiei către un mediu de rețea mai izolat”,
a spus Isik Mater, director de cercetare la NetBlocks din Marea Britanie, o organizație
privată care monitorizează guvernarea internetului în întreaga lume.

De ani de zile, autoritățile ruse de reglementare au construit treptat infrastructura

juridică și tehnică cu scopul final de a putea monitoriza și controla internetul rusesc,
cunoscut în mod obișnuit sub numele de RuNet.

Cele mai multe eforturi au fost făcute pentru punerea sub control a celor mai mari
companii web din țară.

O companie remarcabilă și ale cărei acțiuni s-au tranzacționat la bursa de valori

NASDAQ, Yandex, s-a lovit de limitările impuse de guvern cu privire la modul în care îi
ghidează pe rușii care caută știri sau informații despre războiul din Ucraina.

Compania se află în pragul unei reorganizari majore care, în final, va duce la divizarea
ei.

Alte mari companii web precum VK, echivalentul Facebook în Rusia, au fost trecute sub
controlul unor oligarhi controlați de Kremlin sau de companii de stat.
Autoritățile au creat o „super aplicație”, care îi obligă pe ruși să o folosească pentru o
serie de activități online, cum ar fi chat, plata taxelor, căutarea de parteneri și plata
amenzilor luate în trafic.

În ceea ce privește hardware-ul, autoritatea de stat prin care este reglementat internetul
rusesc, Roskomnadzor, a lucrat încă din anii 1990 pentru a construi și a perfecționa o
rețea de dispozitive, servere și monitoare de trafic pe Internet, cunoscut sub numele de
System for Operative Search Activities.

Cunoscut sub acronimul rusesc SORM, sistemul implică instalarea obligatorie de

dispozitive speciale de către toți furnizorii de servicii de internet, permițând agenției
naționale de informații a țării, Serviciul Federal de Securitate, să monitorizeze orice
plutește în jurul RuNet.

La mijlocul anilor 2010, parlamentul controlat de Kremlin a adoptat o serie de legi care
cer companiilor importante de internet precum Google, Facebook și Apple să-și
găzduiască serverele pe teritoriul Rusiei, pentru ca autoritățile rusești să poată controla
și monitoriza mai ușor traficul.

Din acest motiv, multe dintre companii au ajuns să se retragă din Rusia.

Sistemul a fost extins și perfecționat în anii care au urmat, făcând mai ușor pentru statul
rus să contracareze măsurile de securitate a confidențialității sau de criptare.

Așa s-a ajuns la „inspecția profundă a pachetelor”, care permite de fapt monitorizarea
datelor tehnice și a informațiilor de rețea.

Nu întotdeauna lucrurile au ieșit așa cum a vrut Kremlinul. În 2018, Roskomnadzor a

vizat Telegram, aplicația de mesagerie utilizată pe scară largă în Rusia și regiune.

Popularitatea aplicației, dar mai ales reputația sa pentru o criptare puternică, au făcut
din aceasta o țintă a agențiilor de informații, care doresc să poată monitoriza
comunicațiile și să identifice utilizatorii.

Numai că eforturile autorităților de decriptare a aplicației au dus la blocarea a milioane

de adrese web - cunoscute din punct de vedere tehnic ca Internet Protocol - găzduite în
serviciile de cloud computing furnizate de Amazon și Google, ceea ce a perturbat
nenumărate afaceri și servicii online.

În 2019, parlamentarii au adoptat mai multe amendamente care, printre altele, au extins
capacitatea Roskomnadzor de a pune pe lista neagră și de a bloca site-uri și de a
urmări acele instrumente - numite rețele private virtuale sau VPN - care îi ajută pe
oameni să evite blocajele și să protejeze identitatea și locația unui utilizator.

Întregul pachet legislativ a fost numit legea „internetului suveran”.

Prin aceeași lege, a fost lărgită capacitatea Roskomnadzor de a „accelera” sau de

încetini datele care circulă către și de la site-uri sau aplicații, făcându-le aproape
imposibil de accesat.

De asemenea, tot prin lege, a fost înființată o entitate specializată în Roskomnadzor,

însărcinată cu căutarea amenințărilor online.

În martie 2021, autoritățile de reglementare au oprit gigantul rețelelor sociale Twitter,

acum cunoscut sub numele de X, după ce compania a refuzat să elimine postările
despre care Roskomnadzor considera că încalcă reglementările legale.

A fost „prima utilizare vreodată a limitării țintite pe scară largă în scopuri de cenzură”,
potrivit unui articol publicat de academicieni din SUA și Rusia.

Totuși, cenzura a dat înapoi atunci când utilizatorii de internet din Rusia s-au plâns că
un număr mare de site-uri, inclusiv site-ul principal al Kremlinului și alte pagini
guvernamentale, au încetat să funcționeze.

Atunci, ministerul rus la comunicațiilor a dat vina pe „defecțiunea echipamentelor”.

„Cine a șters agenda de adrese a RuNet?”

Legea suverană a internetului din 2019 prevede și instituirea unui sistem rusesc de
nume de domenii, cunoscut sub acronimul DNS.

Cunoscut pe scară largă ca „agenda telefonică” sau „agenda de adrese” a internetului,

DNS-ul funcționează atunci când o persoană introduce o adresă web într-un browser
pentru a încărca o pagină web.

Browserul traduce apoi literele din acea adresă într-un număr alfanumeric de protocol
internet care se conectează la server sau la computerele care lucrează rapid pentru a
încărca pagina.
Încă din primii ani ai internetului, DNS-ul a fost supravegheat de o organizație
neguvernamentală cu sediul în statul american California, numită Internet Corporation
for Assigned Names and Numbers sau ICANN.

Acest aspect a dat mult timp peste cap planurile autorităților rusești, care au pus imediat
în mișcare propaganda conspiraționistă.

Unul dintre cei care le-au răspândit a fost chiar președintele rus, fostul spion KGB
Vladimir Putin. El a spus că internetul este, de fapt, un proiect controlat de Agenția
Centrală de Informații a Statelor Unite (CIA).

Așa și-au motivat autoritățile de reglementare din Rusia construcția propriului sistem de
nume de domenii. Principala sa calitate? Poate fi mai ușor de monitorizat și de controlat
de guvernul rus.

Începând cu ora 18:00, ora Moscovei, pe 30 ianuarie, paginile web au început să cadă,
devenind inaccesibile atât pentru utilizatorii din țară, cât și pentru cei din afară.

Pe lângă Yandex, cei trei furnizori principali de servicii mobile ai țării - MTS, Beeline și
Megafon - au înregistrat întreruperi în funcționarea rețelei.

La fel au pățit și băncile de stat precum Sberbank și VTB, retailerii online Ozon și
Wildberries și gigantul de publicitate Avito.

Câteva ore mai târziu, Ministerul Dezvoltării Digitale a declarat că „o problemă tehnică”
a afectat domeniul .ru (sufixele de la sfârșitul majorității adreselor web rusești, cum ar fi
Kremlin.ru) și echivalentul său chirilic .рф (.rf).

În acest context, grupul pentru drepturile internetului Network Freedoms a întrebat pe

Telegram: „Cine a șters agenda RuNet?”

„Se pare că experimentele continuă cu crearea unui serviciu național de nume de

domeniu”, a avertizat grupul. „Autoritățile ruse au avertizat de mult că vor încerca să
transfere toți utilizatorii din țară pe un server DNS național. Probabil că asta se întâmplă
acum cu o mulțime de site-uri din zona .ru.”

Întreruperile au durat aproximativ două ore, potrivit ministerului și experților în internet.

„Un moment politic oportun”

 Întreruperile din această săptămână au fost precedate de o întrerupere de săptămâna
trecută, care a afectat Telegram, WhatsApp și Viber, toate fiind utilizate pe scară largă
în Rusia.

În Bașcortostan (Bașchiria), o regiune centrală a Rusiei unde au avut loc proteste la

începutul acestei luni după ce un activist bașchir a fost închis, WhatsApp și Telegram
au fost indisponibile câteva zile.

Unii activiști au legat întreruperile de îngrijorări sporite ale autorităților în perioada

premergătoare alegerilor prezidențiale din martie, în care se așteaptă ca Putin să
câștige cu lejeritate cel de-al cincilea mandat.

„Autoritățile pot aplica acest tip de blocaje în orice moment politic oportun”, a declarat
Artiom Kozliuk, șeful grupului de supraveghere Roskomsvoboda, în urma perturbărilor
din 24 ianuarie.

„Cel mai probabil, astfel de opriri (atât ale serviciilor individuale, cât și ale întregului
internet) vor fi locale: într-un anumit oraș, district, poate regiune”, a spus el . „Dar este
puțin probabil să fie pe termen lung. Închiderile prelungite, la scară largă, ar avea deja
consecințe economice și sociale.”

„Ipoteza mea este că ceea ce se întâmplă are legătură cu casa de nebuni de la

Roskomnadzor”, a spus Mihail Klimariov, care conduce o organizație nonprofit numită
Internet Protection Society.

„Încearcă să-i forțeze pe toți utilizatorii să intre în așa-numitul sistem național de nume
de domeniu. Ce este acesta mai exact? Încă nu înțeleg pe deplin de ce este nevoie.”

„Se pare că au vrut un RuNet suveran și au ajuns la un RuNet suveran. Au obținut ce

și-au dorit”, a spus el pentru Current Time.

https://romania.europalibera.org/a/interdictie-russia-today-sputnik-accesibile-in-
ue/32804782.html

Posturile rusești RT și Sputnik sunt încă accesibile în UE, la doi ani de la

interdicție

04 februarie, 2024
 RFE/RL Serviciul balcanic
Postul media RT, susținut de Kremlin, poate fi accesat cu ușurință în interiorul clădirii
Comisiei Europene, în ciuda faptului că site-urile sale au fost suspendate de Consiliul
European în primele săptămâni ale invaziei rusești în Ucraina, în februarie 2022.

BRUXELLES -- Din inima Uniunii Europene, în interiorul clădirilor impunătoare ale

„Cartierului European” din capitala belgiană, vine o dovadă evidentă a slăbiciunii
blocului comunitar.

Fără utilizarea unui VPN sau alte instrumente de ocolire, un corespondent al Serviciului
Balcanic al RFE/RL a putut accesa site-urile web și serviciile de streaming ale RT -
cunoscut anterior sub numele de Russia Today - și Sputnik din clădirile Comisiei
Europene și ale Consiliului European.

Site-urile au fost accesibile în câteva limbi de circulație internațională, în ciuda

„suspendării urgente” de către Consiliul European, în primele săptămâni ale invaziei la
scară largă a Rusiei în Ucraina, pe 24 feburarie 2022.

La aproape doi ani după ce au fost impuse sancțiuni la nivelul UE pentru a contracara
propaganda rusă care susține războiul Kremlinului împotriva Ucrainei, paginile web ale
posturilor media RT și Sputnik, susținute de Kremlin, sunt încă ușor accesibile în multe
țări din UE, inclusiv în instituțiile care au elaborat regulamentele care le vizează.

La Bruxelles, videoclipurile, textele și alte tipuri de conținut ale celor două publicații
rusești pro-război sunt disponibile în limbile engleză, franceză, germană, sârbă,
spaniolă și arabă.
Jurnaliști ai Serviciului Balcanic al RFE/RL a folosit, de asemenea, rețele private virtuale
(VPN) pentru a se da drept utilizatori în alte 19 state membre ale UE și în fiecare caz a
fost posibil să ajungă fără probleme pe site-urile RT și Sputnik.

Ușurința accesului este o lovitură clară dată eforturilor occidentale de a pedepsi Rusia
pentru invazie și de a combate dezinformarea Kremlinului, prin care încearcă să justifice
sau să gireze conflictul.

„Sancțiunile acoperă toate mijloacele, prin cablu, satelit, IPTV... site-uri web și aplicații”,
a declarat Johannes Bahrke, un purtător de cuvânt al Comisiei Europene responsabil
pentru economia digitală, cercetare și inovare, pentru RFE/RL.

„Toate licențele, autorizațiile și acordurile de distribuție relevante sunt suspendate”, a

spus acesta.

Responsabilitatea furnizorilor de internet

Bahrke și alți oficiali europeni, precum și experți externi, spun că problema provine din
obstacolele în calea punerii în aplicare de către cele 27 de state membre ale UE și de
către organismele sau agențiile lor relevante.

Pentru a pune în aplicare interdicția, spun observatorii, autoritățile din fiecare stat
membru trebuie să ceară furnizorilor locali de servicii să elimine accesul la site-urile
web gestionate de ruși.

Experții spun că cea mai sigură metodă este interzicerea domeniilor și a unor adrese
specifice de site-uri web la nivel național.

„Autoritățile naționale desemnează organismele sau agențiile guvernamentale relevante

responsabile [pentru] implementarea și aplicarea sancțiunilor UE, în funcție de sectorul
pe care îl acoperă”, a declarat Tinatin Cervadze, expertă în domeniul sancțiunilor
europene la Open Society Institute, o organizație neguvernamentală creată și finanțată
de miliardarul George Soros.

Organizația are o experiență vastă în ceea ce privește eficacitatea politicilor UE în

raport cu vecinii săi apropiați și mai îndepărtați, inclusiv Rusia.

În sfera mass-media, a sugerat Tinatin Cervadze, punerea în aplicare a sancțiunilor

este lăsată la latitudinea furnizorilor de servicii de internet.
În cazul postului RT, Johannes Bahrke a spus că Uniunea Europeană a sancționat
acest mijloc de informare în limba engleză, dar și în Germania, Franța și Spania - și, în
cele din urmă, în limba arabă, precum și RT Balkan în limba sârbă.

Cazul sârbesc reprezintă o provocare specială pentru UE și Occident. Președintele

Aleksandar Vucic a refuzat cu fermitate să determine țara sa, candidată la UE, să
participe la sancțiunile antirusești, ceea ce face ca aceasta să fie singura țară de pe
continent, în afară de Turcia și Belarus, care evită să se distanțeze, cel puțin formal, de
Rusia.

Sputnik și-a început operațiunile în această țară în 2019 și are un birou la Belgrad, iar
RT și-a lansat operațiunile în limba sârbă la sfârșitul anului 2022, la câteva luni bune de
la începerea războiului pe scară largă.

„Este la latitudinea furnizorilor relevanți să blocheze accesul la site-urile web ale

punctelor de vânzare vizate de sancțiuni, inclusiv subdomeniile sau domeniile nou
create, și la latitudinea autorităților naționale relevante să ia orice măsuri de
reglementare însoțitoare necesare”, a completat purtătorul de cuvânt al Comisiei
Europene.

Serviciul Balcanic al RFE/RL a cerut explicații de la anumiți furnizori de servicii din

Belgia, unde își au sediul instituțiile UE, și de la Ministerul belgian al Telecomunicațiilor.
Două săptămâni au trecut fără niciun răspuns.

În rest, blocul comunitar a demonstrat urgența eforturilor sale de a contracara

operațiunile de influență rusești prin intermediul mass-media.

„Propagandă de război la scară globală”

Înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate, Josep Borrell,
a înființat proiectul emblematic EUvsDisinfo în 2015. Acesta descrie RT și Sputnik ca
fiind "„nu organizații media, ci arme de înșelăciune [ale] Kremlinului”.

Pe site-ul EUvsDisinfo se precizează că principalul obiectiv al proiectului este de a

crește gradul de conștientizare și de înțelegere a publicului cu privire la operațiunile de
influență și dezinformare ale Rusiei și de a-i ajuta pe cetățenii din Europa, și nu numai,
să dezvolte rezistență la informațiile digitale și la manipularea mediatică.

„Rusia își însoțește războiul ilegal împotriva poporului ucrainean cu un război

informațional și cu o propagandă agresivă de război la scară globală”, a declarat Peter
Stano, purtătorul de cuvânt al lui Borrell, în timp ce prezenta raportul privind
interferențele străine și dezinformarea pe 23 ianuarie.
„Regimul de la Kremlin a transformat mass-media controlate de stat în instrumente de
manipulare a informațiilor și de război informațional. Acesta este motivul pentru care
Uniunea Europeană a interzis [un număr] dintre ele, inclusiv Russia Today și Sputnik,
din spațiul mediatic al UE”, a adăugat el.

Evhen Fedchenko, coproprietar și editor al site-ului StopFake, cu sediul la Kiev, care a

fost înființat în mod expres pentru combaterea propagandei rusești, în perioada ocupării
și anexării Crimeei de către Rusia din Ucraina în 2014, a declarat pentru Serviciul
Balcanic al RFE/RL că restricțiile impuse de UE în 2022 „sunt acum aproape
inexistente”.

„Rusia își reface rapid capacitățile, înțelegând că nu există eforturi serioase pentru a o
împiedica să ocupe spațiul informațional european folosind toate instrumentele
disponibile: reînarmarea presei tradiționale precum RT sau Sputnik; influencerii din
fiecare parte a lumii; deținerea de companii media locale; și folosirea [influenței] tot mai
mari a [serviciului de mesagerie]... Telegram și [a] platformei de socializare TikTok
[controlată de China]”, a declarat Fedchenko.

Înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate, Josep Borrell,

a avertizat recent cu privire la consecințele unui astfel de eșec, în condițiile în care
pachetele masive de ajutor din partea SUA și UE rămân blocate pe fondul discuțiilor
despre un impas în război și așa-numita oboseală a Ucrainei în Occident.

„Suntem mult mai vulnerabili la această amenințare, deoarece informațiile circulă cu

viteza luminii”, a declarat Borrell în ianuarie, când a anunțat noi măsuri pentru a
combate interferențele străine și dezinformarea.

„Amenințare majoră la adresa democrațiilor liberale”

Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) este serviciul diplomatic al UE, care
pune în aplicare politica externă și de securitate a celor 27 de țări membre.

Un raport publicat pe 23 ianuarie de SEAE a sugerat că aliații occidentali ai Kievului nu

se pot aștepta să fie cruțați de o nouă manipulare și interferență a informațiilor străine,
în special de către Rusia și China.

„Țintele atacurilor sunt cu adevărat globale. (...) Țara cel mai des vizată a fost Ucraina,
cu 160 de cazuri înregistrate” din totalul de 480 de cazuri studiate, se precizează
în raport.

Josep Borrell a adăugat în prefața raportului că manipularea și interferența informațiilor

străine „reprezintă o amenințare majoră pentru democrațiile liberale, care se bazează
pe informații libere și deschise”.
Este „o problemă pe care trebuie să o abordăm, în interiorul UE și împreună cu
partenerii noștri”, a adăugat oficialul european.

Mai mulți experți externi spun că, în absența unor acțiuni mai energice, sistemul de
sancțiuni este depășit de regimurile autoritare, inclusiv când vine vorba de mass-media.

„Un astfel de sistem va oferi un răspuns proporțional și strict reglementat la activitățile

de propagandă răuvoitoare și de dezinformare din partea țărilor terțe care batjocoresc
în mod sistematic libertatea de exprimare”, a declarat Julie Mazercak de la Reporteri
fără frontiere, organizația de supraveghere a mass-media cu sediul la Paris, pentru
RFE/RL.

Platformele de radiodifuziune terestră, prin cablu și prin satelit sunt, în general, mai
simplu de supravegheat și controlat decât internetul, care poate fi accesat printr-o gamă
largă de dispozitive care utilizează sisteme de operare diferite.

Difuzarea RT în limbile naționale a fost interzisă în Regatul Unit, Germania, Polonia,

Estonia, Letonia și Lituania înainte de sancțiunile UE care au urmat invaziei la scară
largă a Ucrainei în 2022.

https://www.dw.com/ro/alegerile-din-rusia-nadejdin-mizeaz%C4%83-pe-
%C3%AEncetarea-erei-putin/a-68148112

Candidatul la preşedinţia Rusiei Boris Nadejdin

Jennifer Pahlke

2 februarie 2024
Mii de oameni au stat pentru el ore în şir în frig: Boris Nadejdin vrea să candideze
la alegerile din 17 martie împotriva preşedintelui Vladimir Putin. Dar cine sunt
simpatizanţii săi? Are vreo şansă?
A reuşit să depăşească primul obstacol: Boris Nadejdin are permisiunea să încerce să
strângă 100.000 de semnături de adeziune. De care are nevoie pentru a putea concura
la alegerile prezidenţiale împotriva liderului de la Kremlin, Vladimir Putin. Potrivit
propriilor declaraţii el a reuşit chiar să strângă 200.000, mai mult decât suficiente,
pentru a le depune la Comisia Electorală Centrală a Federaţiei Ruse, chiar dacă
aceasta nu ar recunoaşte unele din ele. Abia după verificarea lor de către Comisia
Electorală Nadejdin va putea fi înregistrat în calitate de candidat la preşedinţie. În trecut
mai mulţi candidaţi au fost respinşi din pricina unor pretinse "vicii de formă" - de
exemplu fiindcă membri ai echipei lor de campanie nu ar fi înregistrat corect unele din
semnături.

Dar echipa de campanie a lui Nadejdin se consideră bine pregătită. "Strângem

semnături din 200 de oraşe, 65 de regiuni ale Rusiei şi de la cetăţeni ruşi cu drept de
vot din alte 30 de ţări, între care Germania", a declarat Boris Nadejdin într-un interviu
oferit DW. În cazul în care Biroul Electoral Central va refuza să-i aprobe candidatura el
intenţionează să solicite dreptul de a organiza mitinguri de proporţii în 150 de oraşe ale
ţării. Anunţul a fost făcut de Nadejdin în cadrul unei întâlniri cu susţinătorii săi care a
avut loc la Moscova. Dar cine este acest om care îndrăzneşte să-l înfrunte pe Vladimir
Putin?

Cine este Boris Nadejdin?

Din punct de vedere politic, Nadejdin, în vârstă de 60 de ani, nu este un necunoscut.

Cariera sa politică a început în anii 1990, în calitate de consilier al vicepremierului de
atunci Boris Nemţov şi asistent al premierului Serghei Kirienko. El a fost de asemenea
în contact apropiat cu Vladimir Putin în anul 2000, când acesta fusese pentru prima
dată ales preşedinte. Dar acest contact s-a întrerupt brusc în anul 2003, după arestarea
oligarhului Mihail Hodorkovski. Deja de pe atunci Putin a început să-şi consolideze
puterea, combătându-şi adversarii fără menajamente.

Astăzi Nadejdin este primul candidat anti-război, care ar putea obţine permisiunea să
intre în cursa prezidenţială. "Putin a făcut o greşeală fatală când a demarat operaţiunea
militară specială. Niciunul din obiectivele sale declarate nu a fost atins. Şi este puţin
probabil ca acestea să fie atinse fără prejudicierea masivă a economiei şi fără a aplica
demografiei din Rusia o lovitură ireparabilă", a scris Nadejdin pe pagina sa internet.
Pentru el Rusia viitorului este o ţară în care oameni liberi şi educaţi vor să se întoarcă şi
care pune capăt războiului din Ucraina. Prin asta, Nadejdin se deosebeşte total de
Vladimir Putin.

Mai ales tinerii îl sprijină pe Nadejdin

În faţa biroului de campanie al lui Nadejdin s-au format deja în repetate rânduri cozi
mari. Mii de oameni, cu precădere tineri, au rezistat ore în şir în frig pentru a-i da
semnătura lor de adeziune. "Majoritatea susţinătorilor mei sunt destul de tineri, cu
vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani. Dar am şi susţinători mai în vârstă. Cea mai
vârstnică persoană care mi-a dat semnătura este o doamnă din Oriol, născută în 1936",
a povestit Nadejdin pentru DW.

Mai ales tinerilor li se pare important să ia atitudine, să demonstreze pentru a nu trebui

să plece la război. Ei sunt potenţialii alegători ai lui Nadejdin.

Politologul Dimitri Oreşkin îşi poate închipui că Nadejdin i-ar putea mobiliza pe cei
foarte tineri. "20 până la 25 la sută din populaţie nu-l sprijină pe Putin. Dar problema e
că acei oameni nu merg să voteze". Ei nu-l simpatizează pe Putin şi nici sistemul politic
în general şi dispreţuiesc procesul electoral. De aici rezultă cea mai importantă resursă
pentru victoria lui Putin, a explicat Oreşkin. "Şi dacă Nadejdin nu va fi incomodat, dar va
fi cu siguranţă, atunci nu există dubii că el ar putea obţine 10-15 la sută din voturi".

Sprijin din partea opoziţiei

Ekaterina Dunţova a fost prima care a sprijinit nominalizarea lui Boris Nadejdin, după
ce candidatura ei la preşedinţie a fost respinsă de Comisia Electorală Centrală din
pricina unor "numeroase greşeli". Ea subliniază că Nadejdin este singurul candidat care
se opune războiului. Chiar şi ceilalţi candidaţi de opoziţie, care foarte rar sunt de
aceeaşi părere, s-au declarat dispuşi să-l sprijine pe Nadejdin: Maxim Katz, Mihail
Hodorkovski, echipa lui Alexei Navalnîi, aflat în închisoare, precum şi soţia acestuia,
Iulia Navalnaia

"Eu nu am comunicat nici cu Hodorkovski nici cu altcineva. Nu i-am rugat nici să-mi dea
fonduri nici să mă sprijine. Dar sunt recunoscător oricărui cetăţean rus care mă sprijină
în mod legal", a declarat Nadejdin pentru DW.

Boris Nadejdin este mai degrabă un politician slab, dar care se află la locul potrivit la
momentul potrivit, a afirmat Nikolai Petrov, colaborator al Fundaţiei Ştiinţă şi Politică
(Stiftung Wissenschaft und Politik) din Berlin. În trecut era considerat mai degrabă un
pragmatic, care a colaborat şi cu Kremlinul dacă i s-a părut că este profitabil. Faptul că
opoziţia divizată s-a decis să-l sprijine are următoarea explicaţie, potrivit lui Petrov:
"Sigur că Nadejdin nu poate fi considerat un factor de coagulare a opoziţiei. Dar el este
pur şi simplu singurul candidat care a luat poziţie cumva împotriva războiului".

Cât de realistă este o victorie a lui Nadejdin?

Este foarte probabil ca Vladimir Putin să fie ales pe 17 martie pentru a cincea oară
preşedinte al Federaţiei Ruse. Cât de infime sunt percepute şansele lui Nadejdin să
câştige scrutinul se poate vedea dintr-un răspuns al purtătorului de cuvânt al
Kremlinului, Dimitri Peskov, care a declarat ziariştilor următoarele: "Noi nu îl privim ca
pe un concurent".

Şi Oreşkin consideră că Nadejdin nu este o ameninţare serioasă pentru Putin.

Dimpotrivă, el ar putea fi util Kremlinului, pentru a da măcar impresia că alegerile au
fost libere şi legitime. "Pentru sistem este desigur avantajos să aibă pe lista candidaţilor
concurenţi comozi sau acceptabili. Cred că Boris Nadejdin intră în categoria candidaţilor
acceptabili. Dar asta doar atâta timp cât nu va întruni mai mult de cinci la sută din voturi.
În cazul ideal Putin ar trebui să obţină 80 la sută din voturi, iar pe locul doi ar trebui să
se claseze Leonid Sluţki", a declarat Oreşkin pentru DW. Sluţki este preşedintele
formaţiunii de extremă dreaptă LDPR, dar nu este politician de opoziţie şi susţine
războiul din Ucraina.
 În cazul în care Nadejdin ar obţine mai mult de cinci la sută din voturi, reuşind chiar să
se claseze pe locul al doilea, aceasta ar fi o victorie, dacă nu una politică, măcar una de
factură ideologică. Fiindcă imaginea coeziunii poporului rus în faţa Ucrainei şi a vestului,
pe care Kremlinul cu plăcere o cultivă, ar căpăta fisuri vizibile.

https://romania.europalibera.org/a/patriarhul-kiril-15-ani/32804094.html

Sfințitorul de tancuri. 15 ani de când Patriarhul Kiril este în fruntea Bisericii

Ortodoxe Ruse

03 februarie, 2024
 Current Time

În urmă cu 15 ani, pe 1 februarie 2009, Biserica Ortodoxă Rusă avea un nou

conducător. Kiril (pe numele de mirean Vladimir Gundeaev) l-a succedat pe
Aleksei al II-lea ca patriarh al Moscovei și al Întregii Rusii. Timp de 15 ani, Kiril a
întărit legăturile bisericii cu Kremlinul și cu Putin personal, a sprijinit războiul
Rusiei împotriva Ucrainei și a ajuns sub sancțiunile UE, SUA și ale Marii Britanii.
Ce se știe despre capul Bisericii Ortodoxe Ruse? Current Time Real evocă traseul
carierei sale până la vârful Bisericii Ortodoxe Ruse.

Bunicul lui Vladimir, Vasili Gundeaev, a fost arestat de trei ori în perioada sovietică de
către NKVD - poliția secretă sovietică - pentru activități și propagandă antisovietică,
inclusiv în 1945, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În total, a petrecut aproape 30 de ani în închisori și lagăre. Fiul lui Vasili Gundeaev,
Mihail, parohul bisericii Sfântul Nicolae de pe Bolșaia Ohta (un raion istoric din orașul
Leningrad), a fost condamnat la Gulag de troica NKVD, în 1934, pentru că a manifestat
sentimente ostile față de puterea sovietică și ar fi pregătit un atac terorist împotriva
tovarășului Stalin.

12 ani mai târziu, în familia lui Mihail și a soției sale Raisa s-a născut un băiat, pe care l-
au numit Vladimir.

Spre deosebire de tatăl și bunicul său, viitorul patriarh avea relații foarte bune cu
serviciile de securitate sovietice. Iar acest lucru s-a întâmplat cu mult înainte de a
deveni șeful Bisericii Ortodoxe Ruse.

Cu BMW-ul alb în Elveția

Jurnalistul Bernard Odenal a povestit că, împreună cu colegii săi, a găsit o arhivă la
Geneva care păstrează confirmările serviciilor de informații elvețiene conform cărora
Gundeaev a lucrat pentru KGB încă din anii '70, când locuia la Geneva.

În total, jurnaliștii au găsit 37 de însemnări despre Vladimir Gundeaev în arhiva

declasificată a serviciilor de informații elvețiene. La Geneva, acesta a avut numele de
cod „Mihailov”.

A fost trimis de Biserică în Elveția, în 1971, pentru a reprezenta oficial Patriarhia

Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor. A găsit foarte repede limbă comună cu
diaspora sovietică din exil.

„Dosarele la care am avut acces nu conțineau detalii despre misiunile pe care le

îndeplinea, dar am vorbit cu persoane din comunitatea rusă care au avut multe contacte
cu el aici și am ajuns la concluzia că acesta aduna informații despre ei”, spune Bernard
Odenal.

Autobiografia consulului de atunci al ambasadei sovietice în Elveția, Vadim Melnikov,

ofițer KGB, conține numeroase amintiri despre Gundeaev.

Potrivit martorilor, preotului îi plăcea viața frumoasă: coniacul și șampania, munții,

schiurile și mașinile scumpe.

„A vizitat Elveția de cel puțin 43 de ori în acea perioadă. De ce a plecat în '74? Nu știm
cu exactitate, dar există o poveste spusă de Melnikov. Deja, atunci, Kiril iubea luxul.
Conducea mașini scumpe, inclusiv un BMW alb, care în acele vremuri era un lux imens
chiar și pentru Elveția, spune Bernard Odenal. A mers cu acea mașină în munți și a
accidentat-o acolo”, a povestit Melnikov.

Fostul ambasador a mai spus că incidentul a provocat un scandal care a ajuns în presă,
motiv pentru care, probabil, KGB-ul i-a retras pe ambii din țară.

Mai tare decât KGB?

Probabil că toți candidații la funcția de Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii au avut
sprijinul KGB-ului și apoi al FSB-ului în rândul Bisericii Ortodoxe Ruse. Dar Kiril a fost
ales. Nu se știe dacă a avut un grad și epoleți și dacă îi are și acum.

„Nu este nivelul său. El nu se înjosește la nivelul ăsta. El are acces la președinte. De ce
are nevoie de un oarecare FSB? Totul s-a schimbat. El este cel care îi folosește pe
securiști, nu invers. Dacă a fost agent sau nu, ce mai contează?”, crede fostul
protodiacon al Bisericii Ortodoxe Ruse, Andrei Kuraev.
Într-un fel sau altul, poziția bisericii nu a fost niciodată diferită de politica statului.

La 25 februarie 2010, Patriarhul Kiril l-a binecuvântat pe Viktor Ianukovici, președintele

Ucrainei, care a ales pentru țara sa calea apropierii de Rusia și nu de UE. Nu trecuse
nici măcar un an și Ianukovici a primit Ordinul Prințului Vladimir de gradul I.

Dar nici Kremlinul, nici FSB-ul, nici Biserica Ortodoxă Rusă nu au reușit să mențină
Ucraina sub patronajul Moscovei.

Patriarhul nu a comentat războiul din Donbas o perioadă destul de îndelungată. Dar a

îndemnat la rugăciune pentru pace și unitatea poporului rus, din care el consideră că
ucrainenii fac parte „pentru că noi toți am ieșit din cristelnița de la Kiev”.

„Să ne ferească Dumnezeu ca între Rusia și Ucraina să fie trasă o linie teribilă, pătată
cu sângele fraților”, declara el pe 27 februarie 2022.

Războiul la scară largă dura deja de trei zile, aveau loc lupte pentru Kiev, iar forțele
rusești ocupaseră Berdeansk și au intrat în Herson. Erau sute, sau mai degrabă, mii de
morți în Ucraina.

Dar patriarhul nu a cerut ca vărsarea de sânge să înceteze și nici măcar nu a

recunoscut-o. În același timp, el consideră Ucraina ca fiind „pământ rusesc”.

„Dumnezeu să binecuvânteze pământul rusesc. Când spun rusesc, folosesc o expresie

din Cronica vremurilor trecute: «De unde a pornit pământul rusesc, care acum include
Rusia, Ucraina și Belarus?»”, a spus patriarhul.

Dar, destul de repede după ce a început conflictul la scară largă, patriarhul a acceptat
regulile jocului și a intrat public în războiul informațional.

Cuplarea totală la Kremlin

„Timp de opt ani au existat încercări de a distruge ceea ce există în Donbas. Iar în
Donbas există o respingere principială a valorilor care sunt oferite astăzi de cei care
pretind la dominație mondială”, a declarat el la scurt timp după aceea.

„Vorbim despre un patriarh care își imaginează că este părintele spiritual al ambelor
părți ale conflictului. Totodată, una din părți o consideră pe cealaltă ca fiind frații săi. Nu
doar propaganda, ci și conștiința de masă consideră că ucrainenii și rușii sunt un singur
popor”, a comentat spusele lui Kiril fostul protodiacon al Bisericii Ortodoxe Ruse Andrei
Kuraev.
„În acest sens, este un război fratricid. Un conflict între oameni aparținând aceluiași
popor și aceleiași biserici - patriarhul a luat fără echivoc o singură parte”, a mai spus
Kuraev.

În acele prime zile ale invaziei, patriarhul le-a spus militarilor, îndemnându-i să nu se
teamă să moară pentru țara lor, făcând trimitere la Sfintele Scripturi:

„Însă noi am fost crescuți astfel încât ne iubim patria și suntem gata să o apărăm, așa
cum numai rușii își pot apăra țara. Trebuie să fim credincioși, mă refer la militari,
credincioși jurământului nostru și pregătiți să ne dăm viața pentru frații noștri, așa cum
mărturisește cuvântul lui Dumnezeu.”

În același timp, el nu a cerut încetarea războiului.

„Ne-am putea aștepta la o asemenea luare de poziție din partea patriarhului, care se
crede deopotrivă al Moscovei și al Kievului, dar nu a făcut acest lucru”, a mai spus
Andrei Kurayev.

„Posibil, pentru că și-a dat seama că nu va putea să-și păstreze influența în Ucraina
prin mijloace pașnice. Iar acolo unde sunt tancuri, acolo va fi teritoriul său canonic.
Tancuri rusești”, a compeltat el.

https://www.g4media.ro/analiza-pierde-rusia-batalia-pentru-marea-neagra.html

ANALIZĂ Pierde Rusia bătălia pentru Marea Neagră?

ANALIZE • 5 FEBRUARIE 2024 • ADRIAN NOVAC • 3.881 VIZUALIZĂRI • 0

COMENTARII
Flota rusă de la Marea Neagră a suferit zilele trecute o nouă pierdere după ce forțele
speciale ucrainiene au reușit să distrugă încă o navă de război a Moscovei.
Scufundarea navei Ivanovets în portul lacului Donuzlav, lângă Crimeea anexată, a
marcat cea de-a 26-a operațiune reușită a Ucrainei împotriva unei nave rusești de la
începutul războiului. Incidentul a reconfirmat opiniile unor experți potrivit cărora Rusia
pare să piardă bătălia pentru Marea Neagră, în condițiile în care Ucraina vrea să
mențină fluxul comercial în regiune și să distrugă flota rusă.

O operațiune reușită
Forțele ucrainene au anunțat joi că au distrus cu drone marine o navă rusească
înarmată cu rachete, ce făcea parte din Flota Mării Negre, într-o operațiune specială
desfășurată în largul Crimeei ocupate de ruși.

Ivanovets – o navă de război de dimensiuni mici – a primit “lovituri directe în carenă”

peste noapte, după care s-a scufundat, au afirmat serviciile militare de la Kiev. Oficialii
ucraineni au prezentat imagini video care par să arate momentul impactului, urmat de o
explozie puternică.

Ukraine’s GUR says it sunk the Russian Ivanovets Project 12411 Molniya-class corvette
/ missile boat with naval drones last night. A prominent Russian voenkor also said it
sank. https://t.co/cJxkEGdqdohttps://t.co/SUFzORKDmw pic.twitter.com/dyycwdB9NP

— Rob Lee (@RALee85) February 1, 2024

“Epava zilei!” a scris Ministerul Apărării al Ucrainei, în timp ce Direcția Principală de
Informații de la Kiev a precizat că nava a fost distrusă de soldații unității sale speciale
“Grupul 13” în lacul Donuzlav, un golf cu apă sărată din partea de vest a Peninsulei
Crimeea, care găzduiește o bază navală. Grupul a fost ajutat de Ministerul
Transformării Digitale al Ucrainei și de platforma United24, a precizat Direcția.

“Ca urmare a unei serii de loviri directe împotriva carenei, nava rusă a suferit avarii
incompatibile cu deplasările ulterioare – Ivanovets s-a înclinat la pupa și s-a scufundat,”
a precizat canalul de Telegram al Direcției Principale de Informații.

O operațiune rusă de căutare și salvare în zonă a eșuat, a adăugat acesta. Nu este clar
dacă au existat victime.

Potrivit oficialilor ucraineni, corveta rusă înarmată cu rachete supersonice valora în jur
de 60-70 de milioane de dolari. “Bună treabă, războinicilor!” a scris Ministerul Apărării.

Un oficial din cadrul Ministerului de Externe de la Kiev, Olexander Scherba, a descris

atacul drept “impresionant,” el adăugând: “La 03:45 a avut loc prima lovitură și la
04:00 întregul echipaj a fost deja evacuat. Deci nu exista nicio șansă ca această navă
să fie salvată”.

Autoritățile ruse nu au comentat pe marginea incidentului. Bloggerul militar rus Voenkor

Kotenok a scris însă pe Telegram că nava s-a scufundat după ce a fost lovită de trei ori
de dronele navale ucrainene.

La rândul său, canalul de Telegram Rybar a scris că Ucraina a desfășurat cel puțin
nouă drone navale care au părăsit regiunea de vest Odesa spre Crimeea, iar patru
dintre ele au fost distruse de forțele ruse. Una a explodat lângă nava de
război Ivanovets, “deteriorând-o.
Un observator al mass-media ruse, Ian Garner, a scris pe X că “știrile despre cea mai
recentă navă rusă scufundată au fost întâmpinate cu o neputință frustrantă pe canalul
rus al Telegram: ‘Nu este nimic de spus despre asta în acest moment.’”

“Observați reacțiile cu emoji: nu lacrimi, ci furie”, a scris el, referindu-se la emoji-urile pe

care utilizatorii Telegram le-au folosit pentru a reacționa la informația despre nava
atacată.

BBC a scris că mai multe caracteristici vizibile pe nava de luptă, așa cum apar ele în
înregistrarea video difuzată de ucraineni, se potrivesc cu cele ale
ambarcațiunilor Tarantul, sau Proiectul 12411, o clasă de nave cu rachete operate de
Marina Rusă și de alte flote militare străine, căreia îi aparținea și Ivanovets.

Acestea includ aspectul catargului și a senzorilor deasupra suprastructurii principale,

precum și o cupolă radar mare în partea de sus a punții.

Flota atacată

Experții militari au notat că atacul de miercurea trecută împotriva navei de

război Ivanovets, ce aparținea Flotei Rusiei de la Marea Neagră, marchează a 26-a
operațiune de succes a Ucrainei asupra unei nave rusești de la începutul războiului.

De exemplu, organizația independent de știri rusă The Insider a raportat că, de când
președintele Vladimir Putin a lansat invazia împotriva Ucrainei pe 24 februarie 2022, cel
puțin 26 de nave rusești au fost atacate de forțele Kievului. Flota Mării Negre a fost
vizată de Ucraina, deoarece guvernul de la Kiev încearcă să inverseze anexarea
Peninsulei Crimeea de către Putin în 2014. Regiunea servește drept centru logistic
central al Rusiei pentru forțele sale din sudul Ucrainei.

Flota Rusiei de la Marea Neagră a suferit pierderi mari pe tot parcursul războiului. Nava
sa amiral, crucișătorul Moskva, a fost atacată în aprilie 2022.

Crucișătorul cu rachete, care avea un echipaj de 510 de marinari, a fost un simbol al

puterii militare a Rusiei, conducând atacul său naval împotriva Ucrainei la începutul
războiului.

Kievul a spus că rachetele sale au lovit nava de război rusă. Statele Unite au confirmat,
de asemenea, că vaporul a fost lovit de rachete ucrainene.

Moscova nu a raportat inițial niciun atac și a susținut că nava s-a scufundat după un
incendiu, care a provocat explozia muniției aflată la bord, au anunțat oficialii de la
Moscova, adăugând că întregul echipaj a fost evacuat ulterior către navele rusești din
apropiere. Ulterior, Ministerul Apărării din Rusia a anunțat că Moskva a fost pierdută.
Nava de 12.490 de tone este cea mai mare navă de război rusească scufundată în
acțiune după cel de-al Doilea Război Mondial.

În septembrie 2023, Ucraina a lansat un atac cu rachete asupra sediului Flotei Mării
Negre din Sevastopol, ucigând, se pare, un număr de ofițeri de rang înalt și distrugând
un submarin rus.

Cel puțin 37 de marinari ruși au fost uciși când Ucraina a distrus nava de
debarcare Novocherkassk în decembrie, după ce ambarcațiunea de război a fost lovită
cu rachete de precizie lansate de avioane de luptă. Atacul aerian a avut loc la Feodosia,
în Crimeea ocupată de ruși.

O persoană a fost ucisă în atac, potrivit șefului Crimeei, instalat de Rusia, Serghei
Aksyonov. Alte câteva au fost rănite. Șase clădiri au fost avariate și un număr mic de
oameni au trebuit să fie duși în centre de cazare temporară, a adăugat Aksyonov.

De asemenea, la mijlocul lunii ianuarie 2024, un grup de partizani ucraineni a afirmat că

dronele ucrainene au scufundat o corvetă rusă din clasa Tarantul lângă Sevastopol, în
Crimeea anexată, la sfârșitul lunii decembrie.

Grupul de partizani ucraineni Atesh, care are sediul în Crimeea, a afirmat într-o
postare pe Telegram că membrii săi au descoperit o corvetă scufundată din clasa
Tarantul în Golful Hrafska, în Sevastopol, care probabil a fost “lovită în timpul unui atac
cu dronele maritime” cu câteva săptămâni în urmă.

Canalul Telegram Crimean Wind a raportat și el joi că un incendiu avea loc în largul
coastei Crimeei. Nu este clar care ar fi putut fi cauza focului, dar s-a remarcat că în
zona afectată “sunt multe nave de marfă și petroliere” cu sistemul de identificare oprit.

“Încearcă dronele marine ale Ucrainei să atingă trifecta?” a întrebat observatorul mass-
media ruse Jay in Kyiv într-o postare pe X. “O altă navă arde la 80 km sud de Crimeea,
conform canalului Telegram Crimean Wind”.

“Rușii călătoresc cu transponderele oprite, așa că nu putem confirma încă despre ce

navă este”, a adăugat el. “Petrolier, navă de război rusească, transportator de cereale
ucrainene furate?”

După atacul cu rachete asupra sediului flotei Mării Negre din Sevastopol în septembrie
anul trecut, imaginile din satelit au arătat că Marina Rusă a mutat o mare parte din flota
sa de la Marea Neagră din Crimeea în portul rusesc Novorossiysk, aflat mai departe în
estul Mării Negre, în Krasnodar Krai, și portul naval din Feodosia.
Secretarul apărării britanic, Grant Shapps, a declarat pe 26 decembrie, la scurt timp
după un atac asupra portului Feodosia, că Rusia a pierdut 20% din flota sa de la Marea
Neagră în ultimele patru luni: cel puțin 26 de nave scufundate și alte 13c avariate.

Ce urmărește Ucraina

Experții apropiați ai Ministerului Apărării al Ucrainei au declarat anterior pentru

Newsweek că guvernul de la Kiev este angajat într-o strategie de “demilitarizare” a
Flotei Mării Negre, ca parte a pașilor către eliberarea în cele din urmă a peninsulei.

Atacurile ucrainienilor împotriva navelor Rusiei nu au doar un efect material, ci și unul

psihologic extrem de puternic, afirmă comentatorii. Ucrainenii le dovedesc rușilor că pot
desfășura eficient drone și alte sisteme de luptă care pot lovi vasele de război ale
Moscovei.

Pe măsură ce atacurile ucrainene continuă, navele rușilor sunt nevoite să se

îndepărteze tot mai mult de coastele Ucrainei, unde nu mai sunt în siguranță.

Navele din flota Rusiei de la Marea Neagră sunt acum mai vulnerabile la atacurile
aeriene și la cele cu drone – deși nu este clar că forțele Ucrainei, epuizate și în pană de
echipamente și sisteme militare, au resursele pentru a profita de acest lucru.

Într-o declarație făcută după scufundarea navei Moskva, amiralul Lord West, fost șef al
Statului Major Naval britanic, a rezumat impactul atacurilor ucrainene asupra navelor
rusești, afirmând : “Putin iubește marina. Când a ajuns la putere, prima parte a
vechilor forțe sovietice în care a depus eforturi a fost Marina. Întotdeauna a avut o
slăbiciune pentru asta”.

Marea Neagră a devenit așadar un loc periculos pentru navele de război rusești. În
ciuda superiorității navale covârșitoare, navele de război ale Moscovei nu au reușit să
pacifice zona. Mai mult, pe fondul intensificării războiului maritim asimetric ucrainean,
faimoasa flotă a Mării Negre a Rusiei a fost forțată să plece.

“Ucraina se angajează într-o strategie metodică de demilitarizare a Flotei Mării Negre”,

au declarat experți ucraineni apropiați Ministerului Apărării, citați de Newsweek în
toamna trecută, erodând astfel în mod constant infrastructura de sprijin necesară pentru
a menține navele Moscovei pe linia de plutire și lovind mijloace navale valoroase acolo
unde este posibil. Pe măsură ce Kievul încearcă să izoleze – și în cele din urmă să
elibereze – Crimeea, spațiile sigure ale Flotei Mării Negre par să se diminueze.

“Scopul lor este practic să ne sufoce din punct de vedere economic”, a declarat
Andriy Zagorodnyuk, fostul ministru al Apărării al Ucrainei și acum consilier al
Ministerului Apărării. “Singura modalitate de a ieși din această situație este
distrugerea Flotei Mării Negre, distrugerea capacității acestora de a continua
ocuparea Mării Negre și de a restabili libertatea de navigație”.

“Singurul lucru pe care îl putem face este să distrugem Flota Mării Negre și să
spunem că orice navă nouă din zonă le va urma pe cele anterioare”, a adăugat
Zagorodnyuk. “Nu există altă opțiune. Și ar trebui să urmăm această opțiune până
când este realizată”.

Fiecare pierdere reprezintă o nouă provocare pe termen lung pentru sectorul rusesc al
construcțiilor navale, limitat de tensiuni economice, sancțiuni internaționale și aflat în
umbra predecesorului său sovietic, care se baza în mare măsură pe șantierele navale
ucrainene.

“Toate au echipamente vechi”, a spus Zagorodnyuk despre navele Rusiei care au

supraviețuit la Marea Neagră. “Toate au fost construite cu mult timp în urmă. Au unele
probleme semnificative cu armele, echipamentele și așa mai departe”.

Înlocuirea navelor distruse sau grav avariate va dura ani, nu luni, a declarat
Zagorodnyuk.

Astfel de operațiuni reușite împotriva navelor rusești au loc în contextul unor atacuri
aproape zilnice cu drone, rachete și raiduri de comando asupra țintelor din Crimeea.
Raidurile ucrainene au distrus sisteme radar, baterii de apărare aeriană și site-uri de
rachete, printre altele.

“Ucraina identifică și dezvoltă aceste lacune de securitate în apărarea rusă în Crimeea”,

a declarat Andriy Ryzhenko, un fost căpitan de navă ucrainean și expert strategic la
compania de consultanță în apărare și logistică Sonata. Distrugerea instalațiilor de
apărare aeriană în special, a spus Ryzhenko, “va crește intensitatea angajării”.

Atacurile ucrainene par, de asemenea, să fi distrus – sau cel puțin grav avariat –
instalații vitale de doc uscat, folosite pentru întreținerea și repararea navelor rusești ale
Flotei Mării Negre. Nu există alte facilități la Marea Neagră suficient de mari și de
sofisticate pentru a servi acestui scop.

Atacurile, a spus Ryzhenko, ar trebui să servească drept “un avertisment foarte mare
pentru ruși cu privire la vulnerabilitatea acestor instalații de reparații și va limita
susținerea. Pur și simplu nu își vor putea repara navele și multe dintre ele sunt foarte
vechi”.

Zonă de tensiune
Newsweek a scris că Marea Neagră, deja un teatru fierbinte al războiului Rusiei
împotriva Ucrainei, devine, de asemenea, un loc periculos de tensiuni între NATO și
Rusia și un punct de sufocare pentru aprovizionarea globală cu alimente. Plină cu mine
navale și patrulată de nave și avioane rusești, marea inospitalieră – așa cum a fost
cunoscută pentru prima dată de grecii antici – va rămâne tensionată în viitorul apropiat.

Moscova nu dă niciun indiciu că va ușura blocarea intermitentă a transportului maritim

ucrainean și nici nu va opri lansarea de rachete de croazieră în orașele ucrainene de pe
vasele aflate în Marea Neagră. Regiunea rămâne una dintre cele mai presante
probleme strategice ale Kievului.

“Nimeni nu poate schimba poziția Rusiei”, a spus Zagorodnyuk. “Ei fac asta pentru că
nimeni nu-i poate opri… Practic, așa se comportă ei în general, peste tot.”

“Suntem singurii oameni care vor curăța mizeria asta”, a spus fostul ministru ucrainean
al apărării. “Vom ataca navele rusești până când vor urma toate soarta
navei Moskva sau vor fugi în partea de est a Mării Negre și vor rămâne acolo”.

“Rusia urmărește și superioritatea aeriană în Marea Neagră”, a spus Zagorodnyuk.

Aparatele F-16 care ar opera în zonă “ne-ar permite să ținem navelae (rusești) în afara”
apelor ucrainene și departe de porturile ucrainene vitale.

Pe termen lung, însă, Ucraina are nevoie de mai mult decât avioane de luptă, rachete
antinavă și drone navale pentru a securiza Marea Neagră. “Mai târziu, trebuie să
stabilim controlul asupra mării noastre teritoriale și asupra zonei economice exclusive
maritime”, a spus Ryzhenko. “Pentru asta avem nevoie de o flotă de suprafață”.

Kievul lucrează de mult timp cu SUA pentru a achiziționa bărci de patrulare Mark VI și
cu Marea Britanie pentru a achiziționa ambarcațiuni de atac P50-U în astfel de scopuri.
Ryzhenko a afirmat că Ucraina are nevoie de o “flotă de țânțari” – un termen folosit în
general pentru a se referi la o flotă mare formată din ambarcațiuni relativ mici -, capabilă
să opereze la aproximativ 100 de kilometri de coastă timp de câteva zile odată. “Trebuie
să susținem, nu doar să eliberăm,” a declarat Ryzhenko.

The Economist a vorbit recent de faptul că “Rusia pierde bătălia pentru Marea
Neagră”, în contextul în care “Ucraina vrea să mențină fluxul comercial și să distrugă
flota Rusiei”.

Publicația a reamintit că Ucraina a trebuit să muncească din greu pentru a-și stabili
propriul coridor de transport al cerealelor, “răsturnând dominația Rusiei asupra Mării
Negre, fără o singură navă de război funcțională.”
Potrivit lui Dmytro Pletenchuk, un purtător de cuvânt al Marinei Ucrainei, succesul puțin
probabil a venit în trei etape: împiedicarea unei debarcări a navelor amfibii ale Rusiei în
primele săptămâni ale războiului, când ucrainenii au oprit încercuirea Odesei, la 100 km
distanță, la Voznesensk, în martie 2022; impunerea unei zone tampon de 100 de mile
marine în partea de nord-vest a Marea Neagră după distrugerea navei Moskva și
recâștigarea controlului asupra Insulei Șerpilor; împingerea navelor de război rusești în
întregime din părțile de nord-vest, central și chiar sud-vest ale Mării Negre.

Succesele Ucrainei împotriva navelor Rusiei în Marea Neagră au fost remarcate și de

cei de la grupul de reflecție Atlantic Council, care au scris:

“În ciuda faptului că nu avea nave de război proprii, Ucraina a reușit să forțeze
flota lui Putin să se retragă din Crimeea și a reușit să spargă blocada navală
rusească a porturilor Ucrainei la Marea Neagră. Acest progres remarcabil
ucrainean poate oferi acum un plan pentru o victorie mai generală asupra Rusiei.

Ucraina a reușit să transforme echilibrul de putere în Marea Neagră datorită priceperii,

îndrăznei și ingeniozității armatei țării, împreună cu proviziile ample de arme occidentale
și capacitatea de a le folosi fără a fi împiedicată de restricții bazate pe temeri greșite
vizând o posibilă escaladare. Dacă se aplică efortului de război mai larg al Ucrainei,
această combinație câștigătoare ar putea deschide calea pentru eventuala înfrângere a
Rusiei…

În 2024, partenerii Ucrainei trebuie să tragă concluziile logice din evoluțiile din Marea
Neagră și să le aplice pentru a crea o strategie de câștig a războiului. Aceasta
înseamnă să renunțe la propriile linii roșii autoimpuse și, în cele din urmă, să ofere
Ucrainei instrumentele necesare pentru a termina treaba. Teama occidentală de
escaladare din partea Rusiei este arma secretă a lui Putin. Este timpul ca el să fie
dezarmat”.

Surse: Newseeek, BBC, The Economist, Atlantic Council, X

https://universul.net/george-friedman-ce-se-va-intampla-in-2024-cu-sua-razboiul-
ruso-ucrainean-si-china/

George Friedman | Ce se va intampla, în 2024, cu SUA, războiul ruso-ucrainean și

China

Aceasta nu este o prognoză detaliată a destinului fiecărei țări pentru anul 2024.
Mai degrabă, este o încercare de a identifica principalele tendințe care vor afecta
direcția viitoare a sistemului internațional, scrie George Friedman,
pentru Geopolitical Futures.

Statele Unite

 Notă: Prognoza noastră mai detaliată și formală pentru Statele Unite a fost
publicată anterior.

Statele Unite rămân un factor inevitabil în afacerile globale. Statutul lor de cea mai mare
economie a lumii și cea mai puternică putere militară le implică inevitabil în aproape
orice problemă globală sau chiar regională semnificativă. Financiar, SUA sunt adesea
implicate nu din cauza acțiunilor guvernului, ci pentru că crizele afectează în mod
obișnuit prețurile, atrăgând astfel capital privat din SUA. Atunci când se implică militar,
SUA caută în mod tipic să prevină sau să controleze instabilitatea care ar putea
amenința direct sau indirect un interes vital al SUA. În esență, SUA sunt atrase repetat
în conflicte, fie prin alegere, fie prin acțiunile actorilor străini.

Prognoză: Statele Unite vor cunoaște probleme economice mai intense, precum și
tulburări sociale și politice, până la alegerile din noiembrie. Acestea sunt detaliate în
prognoza completă pentru SUA.

Războiul din Ucraina

Războiul în curs din Ucraina rămâne cea mai persistentă problemă militară, durând de
doi ani, fără un învingător decisiv. Ucraina, împiedicată de limitările logistice, nu a
reușit să înainteze semnificativ spre Rusia. Sponsorii săi americani și europeni se
concentrează tot mai mult pe menținerea unui stat ucrainean suveran fără a escalada
sau extinde dramatic războiul. Inițial, Rusia s-a bazat pe desfășurarea de tancuri
masive, dar insuficient susținute, dar de mult timp s-a orientat spre războiul de uzură,
având ca scop câștigarea de teren și spargerea liniei ucrainene. În ciuda unor succese,
Rusia nu s-a apropiat nici de paralizarea armatei ucrainene, nici de spargerea și
înconjurarea unor zone chiar și relativ mici.

Principalul impediment pentru Rusia este demografia. O strategie axată pe infanterie

împotriva unui adversar pregătit necesită un număr semnificativ de trupe. Rusii discută
acum despre încorporarea unui număr mare de civili și recrutarea străinilor. Cu toate
acestea, este nevoie de mai multe luni pentru a pregăti un soldat competent, iar
trimiterea de începători slab pregătiți pe front este ineficientă și probabil o să eșueze.

Un armistițiu în 2024 devine din ce în ce mai puțin probabil. În condiții favorabile pentru
un acord anul trecut, discuțiile exploratorii nu au dus nicăieri. Cu toate că un câmp de
luptă mai static ar favoriza în mod normal un acord, rușii nu au oferit unul. Având în
vedere că au inițiat războiul și au suferit pierderi masive, nu doresc să se întoarcă
acasă fără a obține nimic.
Fie că există un armistițiu sau nu, Rusia va continua să caute aliați. Cele mai
semnificative ar fi parteneriatele cu țările învecinate care pot servi drept zonă tampon
față de NATO. Ungaria pare deschisă către un astfel de rol, în timp ce Balcanii sunt la
fel de imprevizibili cum au fost de ceva vreme. Între timp, extinderea NATO pentru a
include Finlanda și Suedia va întări o parte a liniei de contenție.

Prognoză: Indiferent de rezultatul războiului, Rusia va intensifica eforturile de a crea

zone de influență menite să blocheze intruziunile străine, în special americane. Balcanii
vor fi un punct focal important, la fel și Iranul, Arabia Saudită și alții din Orientul Mijlociu.
Așa cum se întâmplă adesea în manevrele rusești, această strategie va părea ofensivă,
dar este de fapt defensivă. Statele Unite vor răspunde cu contramăsuri economice și
militare scurte de la război.

Războiul Israel-Hamas

O analiză a conflictului din Gaza trebuie să înceapă cu două realități. În primul rând,
nicio putere arabă nu a contribuit semnificativ la apărarea Hamas. Lumea arabă este
profund divizată și se teme să nu perturbe echilibrul regional al puterii. În al doilea rând,
cel mai grav eșec de informații al Israelului de la 1973 a precedat atacul Hamas. Cu
cincizeci de ani în urmă, israelienii știau că Egiptul și Siria își adunau trupele, dar au
subestimat probabilitatea unui atac iminent și au fost nepregătiți când acesta a avut loc.
În 2023, serviciile de informații israeliene nu au reușit să recunoască ce făcea Hamas în
apropierea teritoriului israelian. Din perspectiva Israelului, firul comun dintre eșecurile
de informații a fost o tendință de a subestima semnificația amenințării chiar și după
detectarea acesteia.

Prognoză: Rezultatul războiului și eșecul de a sprijini Hamas vor inflama lumea

musulmană. Strădania grupurilor islamice de a-și recâștiga credibilitatea va duce la mai
multe atacuri asupra Israelului, dar nimic semnificativ. Mai importante sunt diviziunile
profunde evidente în interiorul lumii musulmane. Între atentatul sinucigaș al Statului
Islamic în Iran și schimbul de rachete și drone dintre guvernele iranian și pakistanez,
semnele problemelor sunt clare.

În Israel, eșecul de informații și performanța militară vor fi supuse analizei, dar accentul
cel mai intens va cădea asupra politicienilor care au condus războiul. În lunile dinaintea
atacului surpriză al Hamas, reformele judiciare controversate au generat proteste
ample, inclusiv în cadrul armatei, ceea ce probabil a contribuit la lipsa de atenție
acordată regiunii Gaza. Israelienii vor trebui, de asemenea, să-și reevalueze relația cu
Statele Unite, cu privire la acorduri mai extinse în domeniul securității. Înainte de război,
Israelul presupusese că are forță suficientă pentru a se proteja fără ajutorul SUA.
Presupunerea sa era corectă, dar nu cu marja pe care o credea.

China
În cea mai recentă perioadă, China ar fi fost aproape în vârful oricărei prognoze globale.
Cu toate acestea, în ultimii doi ani și ceva, miracolul economic chinez s-a încheiat.
Ascensiunea spectaculoasă a Chinei se bazase pe exporturi și investiții, iar partenerul
său economic cel mai important erau Statele Unite. Dar fisurile deja evidente –
consumul intern slab, investiții excesive și un model de creștere epuizat – au fost
accentuate în mod semnificativ de izbucnirea pandemiei. Creșterea s-a stabilizat în
2023, dar la un nivel prea scăzut pentru a restabili încrederea publică, forțând regimul
să reconsidere fundamentul cererii sale de legitimitate. În ciuda unui summit între
președintele chinez Xi Jinping și președintele american Joe Biden, investițiile din SUA și
cererea pentru bunuri chineze nu au revenit, și probabil nu pot reveni, la nivelurile pre-
pandemice. Evident, acest lucru a tulburat regimul chinez, așa cum arată dispariția din
ce în ce mai frecventă a oficialilor de rang înalt din armată și a ministerului de Externe.

Militar, deși China continuă să-și concentreze retorica asupra Taiwanului, o parte din
atenția sa s-a îndreptat către Filipine. Beijing și Manila erau angrenate în discuții
promițătoare când Washington a convins Filipine să-și extindă alianța lor de apărare
pentru a include încă patru baze americane. SUA au încheiat apoi un acord de
cooperare în domeniul apărării cu Papua Noua Guinee. Împreună, aceste evoluții au
consolidat linia de baze a SUA, întinzându-se de la Aleutine până în Australia,
îndreptată împotriva Chinei și menținând dominația SUA asupra Mării Chinei de Sud.
Astfel, aspirația Chinei de a controla accesul său către Pacific și dincolo de acesta
rămâne blocată, iar SUA ar putea încerca să controleze orice încercare a Beijingului de
a izbucni violent.

Prognoză: Problemele economice ale Chinei sunt mai vizibile pentru chinezi și pentru
ceilalți decât problemele sale militare, dar regimul este dureros de conștient de ambele
vulnerabilități și se va concentra asupra remedierii lor. Afacerile și lucrătorii chinezi vor fi
supuși unei presiuni intense pentru a crește producția, cu o atenție deosebită la sporirea
exporturilor. Investițiile străine semnificative nu se vor întoarce până când situația
economică de bază a Chinei se va îmbunătăți. Prin urmare, ne așteptăm ca Beijingul să
se concentreze pe stabilizarea regimului și societății sale în timp ce crește producția. A
durat mai mulți ani pentru ca China să ajungă în această situație, și va dura cel puțin tot
atât timp pentru a se redresa.

Concluzie

Considerăm aceste națiuni și conflicte ca fiind cele mai semnificative pentru restul lumii.
Multe altele nu au fost menționate în acest rezumat, nu pentru că nu ar conta, ci pentru
că nu ne așteptăm ca ele să se schimbe semnificativ în modul în care să afecteze
sistemul geopolitic. În Statele Unite, anticipăm mai multă instabilitate socială,
economică și politică, dar vedem aceasta ca parte a unui ciclu istoric care probabil se
va încheia printr-un schimb fundamental, nu odată cu aceste alegeri, ci în 2028.
Războiul dintre Israel și Hamas va continua, dar într-un ritm mai lent. Rușii vor fi cei mai
activi, încercând să-și securizeze țara și să-și recapete statutul de putere semnificativă.
Au un drum lung de parcurs pentru a realiza acest lucru. În cele din urmă, China se află
în mijlocul unei stări de rău și în opinia noastră, va rămâne acolo pentru o perioadă
îndelungată. >>

https://www.g4media.ro/de-ce-ruperea-armeniei-de-rusia-este-un-semnal-mai-
important-decat-pare-de-la-dependenta-totala-de-moscova-la-arestarea-lui-putin-
daca-va-calca-in-fosta-curte-a-rusilor.html

De ce ruperea Armeniei de Rusia este un semnal mai important decât pare: De la

dependența totală de Moscova la arestarea lui Putin dacă va călca în fosta ”curte”
a rușilor

ANALIZE • 3 FEBRUARIE 2024 • ANDREEA PAVEL • 9.089 VIZUALIZĂRI • 4

COMENTARII
Armenia s-a alăturat, joi, Curții Penale Internaționale (CPI) de la Haga, stârnind furia
Moscovei, care a catalogat decizia Erevanului drept ”greșită” și ”un pas neprietenos”.
Așadar, Vladimir Putin nu mai poate călca astăzi în Armenia, considerată până acum
”curtea din spate a Rusiei”, pentru că ar însemna să fie arestat. Dictatorul de la Kremlin
a fost inculpat la CPI pentru crime de război și deportarea ilegală a copiilor în timpul
războiului din Ucraina.

Armenia este un mic stat din Caucazul de Sud, între Marea Neagră și Marea Caspică,
dar fără ieșire la vreuna din ele, fără resurse naturale, cu jumătate din vecini ostili
(Turcia, Iran, Azerbaidjan și Georgia). Are nici trei milioane de locuitori și o suprafață de
aproape 10 ori mai mică decât a României.

De ce este importantă, deci, ruperea ei de Moscova?

Întreaga istorie a Armeniei de peste un secol gravitează în jurul rușilor, de când poporul
său a ieșit din componența și sfera de influență a Imperiului Otoman, apoi a Imperiului
rus.

Prima republică armeană apare în mai 1918, atunci când, după Primul Război Mondial
și ca urmare a regulilor postbelice, apar statele naționale care invocă principiul
autodeterminării. Armenia, la fel ca România, este unul dintre ele, doar că primul stat
armean se bucură de libertate doar doi ani. La 1920 intră în componența URSS, ca
republică socialistă sovietică (a doua republică armeană).

Armenia își proclamă independența față de URSS la 21 septembrie 1991 și apare astfel
a treia republică de la Erevan (până în prezent), iar primul stat care îi recunoaște
existența este România. Doar că Armenia, deși ruptă de jure de Kremlin, a rămas
dependentă de facto de Rusia în toți acești ani, peste trei decenii, pe toate palierele.
Primele alegeri și dependența de ruși

La 16 octombrie 1991, în Armenia au loc primele alegeri prezidențiale pe care Levon

Ter-Petrosian le câștigă cu 83%, învingându-l categoric pe contracandidatul său pro-
american Paruir Hairikian, care era adeptul ruperii definitive de sistemul rusesc.

Armenii nu au fost, deci, pregătiți de o ruptură completă și bruscă de Rusia și au ales

candidatul al cărui discurs era moderat în privința relațiilor Erevanului cu Washington și
Kremlin.

Ce a urmat însă a demonstrat că Armenia nu era pregătită deloc să se autosusțină. Era

un stat izolat, prins între Turcia și Azerbaidjan, cei doi vecini ostili, fără resurse naturale,
fără apă și lumină curente, cu un popor înfometat, care era nevoit să taie copacii de pe
marginea străzilor ca să supraviețuiască unei ierni cumplite. Armenia a traversat o
perioadă sumbră în primii săi ani de democrație, după ieșirea de sub tutela sovietică.

La doar un an de la proclamarea independenței, tensiunile interne escaladează,

președintele Petrosian pierde sprijinul politic în Parlament, iar țara este măcinată rapid
de crize, pornind de la patru probleme fierbinți asupra cărora societatea și clasa politică
erau scindate:

În primul rând, țara nu avea Constituție, nici armată națională (într-o zonă de conflict),
tensiunile în Karabah escaladau, iar chestiunea armeană nu era rezolvată între Erevan
și Ankara, în timp ce relația cu Turcia nu exista (din cauza nerecunoașterii de către
Turcia a genocidului armean comis în 1915 în Imperiul Otoman, tragedie în urma căreia
urmașii armenilor deportați vor despăgubiri materiale, iar Armenia are revendicări
teritoriale). Detalii, aici.

Armenia adoptă o Constituție abia în iulie 1995 și urmează o lungă luptă între cele două
tabere politice, care culminează cu demisia lui Petrosian în 1998 și preluarea
președinției armene de către Robert Kocharian.

Noul președinte dezvoltă rapid relații apropiate cu Vladimir Putin, care preia puterea în
Rusia un an mai târziu, în 1999. Armenia cunoaște dependența aproape totală în timpul
mandatelor lui Kocharian și, apoi, ale președintelui Serj Sargsyan, pe care Kocharian l-a
susținut după ce n-a mai putut candida pentru al treilea mandat.

În 2020, oficiosul rus TASS anunța că Putin l-a sunat pe Kocharian de ziua lui pentru ”a-
și felicita prietenul”, dar nu l-a sunat, spre exemplu, în 2018, pe cel avea să devină noul
premier armean, Nikol Pașinian, pentru a-l felicita pentru victoria zdrobitoare împotriva
formațiunilor politice orientate spre Rusia..
 Înlăturat de la putere după un deceniu în care a cultivat relații de dependență cu Rusia,
Sargsyan a declarat în 2023 că nu este anti-european, dar Armenia nu are un aliat sau
o alternativă mai bună decât Rusia:

 ”Va veni NATO să construiască bază aici? Va avea vreo țară europeană un contingent
în Karabah? (…) Apelul meu actual nu se îndreaptă către NATO sau Uniunea
Europeană, ci către aventurierii care încearcă să facă mizerie aici din motive
necunoscute mie”.
”Mizeria” la care face referire Sargsyan este schimbarea radicală de paradigmă propusă
de Pașinian, cel care l-a înlăturat de la putere în urmă cu 6 ani și care s-a așezat în
direcția Occidentului.

Jurnalistul de opoziție, ales ca erou anti-oligarhi

Pașinian a fost în închisoare între 2009 și 2011, fiind acuzat că a încercat să preia
puterea și a provocat revolte în timpul violențelor postelectorale din 2008, când s-a făcut
transferul de putere între cei doi președinți pro-ruși, Kocharian și Sargsyan.

Pașinian a fost ales în Parlamentul Armeniei după ce a fost eliberat, din postura de erou
care promite eradicarea corupției, înlăturarea oligarhilor, consolidarea democrației și
reformarea statului.

În timpul lui, Armenia a criticat dur Organizația Tratatului de Securitate Colectivă

(CSTO, alianță militară condusă de Rusia) și a refuzat să programeze în 2023 exerciții
militare comune cu Rusia și statele CSTO.

Tot în 2023, Armenia nu l-a trimis la Moscova pe secretarul Consiliului de Securitate

Armen Grigoryan, la întâlnirea Comunității Statelor Independente (CSI, din care fac
parte republici din fostul URSS). Armenia mai face parte și din Uniunea Economică
Eurasiatică (condusă de Rusia).

Pe de altă parte, Armenia este (sau era) singurul aliat veritabil al Rusiei în Caucazul
crucial din punct de vedere strategic. Altfel spus, o apropiere a Armeniei de Occidentul
care ar putea media/estompa conflictul din Nagorno-Karabah și ar stabiliza relația
Erevanului cu Ankara ar lăsa Rusia fără obiect și cu o influență redusă dramatic în
Caucaz.

Nu în ultimul rând, dacă Rusia pierde Armenia, unde are inclusiv bază militară, atunci
principalul jucător în Caucaz devine Turcia, membru NATO și rival istoric al rușilor, cu
care a disputat timp de secole controlul asupra regiunii și mării.
 Altfel spus, securitatea Rusiei depinde și de Armenia, acest mic stat caucazian sărac și
aparent irelevant. La fel cum securitatea Armeniei depindea exclusiv de Rusia, care o
apăra de ”Turcia genocidară” sau de Azerbaidjanul revanșard.

De menționat este și că de la invazia Rusiei în Ucraina și mobilizarea militară a sute de

mii de oameni, zeci de mii de ruși și-au găsit refugiul în Armenia.

Și dacă în 1991 armenii nu erau pregătiți să se rupă de ruși, iată că trei decenii mai
târziu, ”încrederea (societății, n.red.) în Rusia este la cel mai scăzut nivel istoric”, a
declarat analistul politic Vigen Hakobyan pentru AFP.

 ”Dezamăgirea față de ruși este atât de profundă încât ar putea alimenta sentimentul
antirusesc în timp”, mai spune acesta.
Un alt analist, Hakob Badalyan, a adăugat pentru AFP: ”Majoritatea covârșitoare a
elitelor armene sunt antirusești”.

Ieșirea bruscă de pe orbita Rusiei

Acesta este contextul în care Armenia iese brusc de pe orbita Rusiei, aderă la Curtea
Penală Internațională și, dacă Putin va călca în această fostă ”curte din spate” a
Moscovei, va fi arestat.

Inițial, premierul Armeniei a asigurat Rusia că aderarea la CPI vizează exclusiv

Azerbaidjanul, rivalul tradițional cu care își dispută regiunea Nagorno-Karabah.

Însă vineri, la o zi după ce a aderat oficial la CPI, Pașinian a declarat că țara sa ”nu mai
poate conta pe Moscova” și că populația trebuie să înțeleagă ”cu cine poate într-adevăr
să păstreze relaţii tehnico-militare şi de apărare”.

Nikol Pașinian (premier din 2018) recunoaște dependența tehnico-militară aproape

integrală de Moscova, dar subliniază că acum există motive ”obiective și subiective”
pentru care aceasta nu mai poate continua și vorbește despre strângerea legăturilor de
securitate cu SUA, India, Georgia sau Franța.

 „Înainte, această problemă era simplă deoarece nu exista o astfel de îndoială şi nu era
nicio dificultate în crearea unui concept. Înainte, 95-97% din relaţiile noastre de apărare
erau cu Federaţia Rusă. Acum nu mai poate fi aşa din motive atât obiective, cât şi
subiective”, a spus prim-ministrul.
Dar ce reproșează Pașinian Rusiei?
În primul rând, Pașinian îi reproșează lui Putin că nu a sprijinit militar Armenia în 2020,
când a fost atacată de Azerbaidjan, care a preluat controlul în Nagorno-Karabah și a
produs un exod armean din regiune.

Dincolo de acest lucru, un alt motiv de distanțare de Rusia poate fi chiar războiul
declanșat în Ucraina și oprobriul actorilor internaționali la adresa lui Putin, un dictator cu
obsesii imperialiste, izolat și exclus pe plan extern (cu excepția altor dictaturi sau
autocrații).

De ce ai mai rămâne satelitul unui astfel de lider și dependentă de Rusia astăzi, într-un
Caucaz și o lume ostilă acestora?

Așa se face că Nikol Pașinian, fost jurnalist critic vehement al fostelor guvernări din
Armenia, a apelat tot mai mult în ultimii ani la țările occidentale pentru susținere politică.

Spre exemplu, RFI arată că în 2020, când Azerbaidjan a preluat controlul în regiunea
separatistă Nagorno-Karabah, Pașinian a sunat la secretarul de stat american Antony
Blinken și la președintele francez Emmanuel Macron și nicidecum la Kremlin.

El spunea atunci că trupele militare ruse din Nagorno-Karabah erau ”incapabile sau nu
doreau” să își îndeplinească mandatul, așa că au urmat exerciții de menținere a păcii în
Armenia cu forțele americane, ceea ce a înfuriat Rusia.

Pașinian și mișcarea lui politică au câștigat alegerile din 2018 tocmai cu un discurs de
protest împotriva oligarhilor armeni postsovietici, împotriva corupției, cu retorică pro-
democrație și promisiuni de reforme.

Pașinian s-a confruntat cu o serie de critici puternice în societate după episodul din
2020, din Nagorno Karabah, și a provocat alegeri parlamentare anticipate în 2021,
pentru a rezolva rapid criza politică din țară. El și partidul său au fost reconfirmați
politic cu peste jumătate din voturile exprimate de armeni.

Totuși, specialiștii în relații internaționale au păreri împărțite cu privire la repoziționarea

Armeniei și ieșirea bruscă a acesteia de pe orbita rusă. Sunt mulți cei care consideră că
micul stat caucazian s-a detonat în fața Rusiei prea devreme, ”fără să primească în
schimb garanții din partea Occidentului”, după cum a arătat pentru AFP analistul politic
armean Vigen Hakobyan.

O opinie similară are și Taras Kuzio, profesor de Științe Politice la Universitatea din
Kiev, în Geopolitical Monitor, care susține că ”Armenia nu poate merge spre Vest până
când Rusia nu pierde războiul împotriva Ucrainei”.
 Sau, așa cum spune pentru AFP analistul politic rus Konstantin Kalachev (care a lucrat
pentru partidul lui Putin și are legături cu administrația prezidențială): ”Armenia nu are
unde să se ducă”.

Însă chiar dacă pare prematur de înaintat un verdict despre direcția Armeniei pe plan
extern, cert este că pentru Vladimir Putin reprezintă un afront fără precedent decizia
Erevanului de a se încolona în spatele ”statelor neprietenoase” în care liderul de la
Kremlin este inculpat și pe teritoriul cărora poate fi arestat.

Georgia este de asemenea membră a CPI (țară aspirantă la NATO, invadată de Rusia
în 2008) așa că, în Caucaz, lui Putin i-a mai rămas să se plimbe doar în Azerbaidjanul
susținut de Turcia (membră NATO, care momentan încearcă să joace rolul de mediator
în războiul din Ucraina).

 Notă: Armenia a început procesul de aderare la Curtea Penală Internațională în urmă

cu mai bine de 20 de ani, dar în 2004 Curtea Constituțională de la Erevan a decis că
Statutul de la Roma contrazicea Constituția țării de la acea vreme, punând astfel
procesul pe pauză. De atunci, constituția a fost modificată de două ori. În luna martie
2023, când Putin a fost inculpat la Haga și a fost emis mandat de arestare, Curtea
Constituțională a Armeniei a decis că obligațiile semnatarilor prevăzute de Statutul de la
Roma sunt în conformitate cu Constituția țării.

https://romania.europalibera.org/a/32799968.html

În abis, sub stânci

Cum au revendicat SUA un nou vast teritoriu arctic - într-un mod neobișnuit.

DE MIKE ECKEL, WOJTEK GROJEC ȘI IVAN GUTTERMAN

Pe măsură ce se intensifică bătălia pentru resurse în Oceanul Arctic, națiunile își

revendică dreptul de exploatare asupra unor zone de teritoriu submarin unde ar
putea fi găsite și extrase, la un moment dat, petrol, gaze și alte minerale. Statele
Unite tocmai au anunțat revendicările pe care le au, într-un mod care ridică multe
întrebări.
Acum 17 ani, două minisubmarine rusești, al căror echipaj includea un renumit
explorator polar, au coborât la aproximativ 4.300 de metri în adâncurile Oceanului
Arctic. Folosind un braț mecanic, echipajul a plasat pe fundul mării un steag rusesc din
titan și a revendicat astfel sute de mii de kilometri de teritoriu submarin bogat în
minerale. „Sondarea noastră, acțiunea noastră, a fost un eveniment geografic, nu
politic; era ca și cum ai pune un steag pe Everest sau pe Lună”, a afirmat exploratorul
Artur Chilingarov, după câțiva ani.

8 august 2007: Steagul rusesc plantat de minisubmarinul Mir-1 pe fundul oceanului

Arctic sub Polul Nord (AP)

Alții nu au văzut acțiunea în același fel. Deși a avut o semnificație științifică

mică, acțiunea a înfuriat alte națiuni arctice și a declanșat o grabă internațională de a
cartografia de urgență teritoriile ce pot fi revendicate pe fundul mării. În decembrie
2023, Statele Unite au proiectat propriul steag pe o bucată uriașă de teritoriu submarin
arctic, pe o întindere a fundului mării de două ori mai mare decât California. Noua
revendicare a SUA acoperă aproximativ 1 milion de kilometri pătrați în Marea Beaufort,
o suprafață care se întinde la sute de kilometri nord de coasta Alaskăi. Zona vizată de
Statele Unite este ceea ce se numește „platou continental extins” - ceea ce ar fi, în
esență, cea mai îndepărtată parte a teritoriului SUA sub mări. Ar putea conține resurse
uriașe de petrol și minerale: e posibil să existe acolo circa 90 de miliarde de barili de
petrol, potrivit unui raport din 2008 al U.S. Geological Survey.

APE TERITORIALE
0-12 MM
ZONĂ ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ
DE LA 12 MM LA 200 MM
PLATOU CONTINENTAL EXTINS
DE LA 200 MM
Platoul continental extins (PCE) se termină la 350 de mile marine (MM) de la linia de
bază sau la 100 MM de la linia imaginară de 2.500 de metri, oricare dintre acestea este
mai mare.
PLATOU CONTINENTAL
Drepturile asupra resurselor in
regiunile PCE sunt limitate
la fundul mării.
LINIA DE BAZĂ
0 MM
200 MM
300 MM
400 MM
Sursa: Departamentul de Stat al SUA
Alte țări au făcut același lucru pentru propriul lor „platou continental extins”. Rusia, de
exemplu, a depus mai multe revendicări printr-un proces suspicios, în baza unui tratat
ONU din 1994 cu numele Convenția privind dreptul mării.
Tratatul - cunoscut pe scară largă prin acronimul UNCLOS - a creat printre altele o
modalitate prin care țările pot colecta dovezi pentru a-și exprima revendicarea teritorială
care să poată fi revizuită de către experți științifici.

Dar, în timp ce Rusia este membră a UNCLOS, Statele Unite nu sunt. Anunțul făcut
luna trecută de Departamentul de Stat al SUA se rezumă în esență astfel: dacă am fi
vreodată parte din tratat, ceea ce se poate întâmpla sau nu în viitor, atunci așa ar arăta
revendicarea noastră.

„A fost o mișcare foarte neconvențională și surprinzătoare”, a declarat Rebecca Pincus,

directorul Institutului Polar de la Centrul Wilson din Washington, D.C. „Așa cum ar
spune copiii, este o alegere, pentru că da, SUA au revendicat un milion de kilometri
pătrați de teritoriu, ceea ce este grozav, dar am făcut acest lucru într-un mod care ridică
câteva întrebări despre dreptul internațional”, a afirmat ea într-un interviu.

Perspectiva SUA este aceasta: „Nu înaintăm o revendicare, doar ne înregistrăm,

declarăm limitele a ceea ce este al nostru prin natura geologiei, mai degrabă, decât
printr-un fel de plantare de steaguri politice”, a declarat Philip Steinberg, expert în
geografie politică și șeful Centrului de Cercetare a Frontierelor de la Universitatea
Durham din Marea Britanie.

Rusia își înfige steagul

În 2007, două minisubmarine rusești au plantat un steag din titan la Polul Nord, la
o adâncime de 4.300 de metri sub suprafața Oceanului Arctic, declanșând o
goană pentru a revendica fundul mării.

SUA revendică Arctica

În decembrie 2023, SUA au revendicat aproximativ 1 milion de kilometri pătrați în

Marea Beaufort. În aceeași zonă, și Canada are revendicări similare.

SUA au revendicări și în Marea Bering

Statele Unite au revendicat, de asemenea, 176.300 de kilometri pătrați în Marea

Bering, dar această revendicare nu traversează granița maritimă dintre SUA și
Rusia stabilită de un tratat din 1990.

Cea mai recentă revendicare a Rusiei

Pretenția Rusiei asupra fundului mării arctice a evoluat și s-a extins de-a lungul
anilor, față de prima prezentare către Comisia pentru limitele platoului
continental, în 2001. În urma ultimei sale revizuiri, din februarie 2023,
revendicarea rusă acoperă o suprafață de aproximativ 2,1 milioane de kilometri
pătrați.platoului continental, în 2001. În urma ultimei

Canada, Norvegia și Danemarca

Celelalte trei națiuni arctice au și ele pretenții. Revendicările canadiene, ruse și

daneze se suprapun pe o zonă care acoperă o mare parte a Oceanului Arctic.

Oceanul Arctic

Dintr-o suprafață de aproximativ 2,8 milioane de kilometri pătrați situată în afara

zonelor economice exclusive ale națiunilor arctice, doar aproximativ 18.000 de
kilometri pătrați - adică mai puțin de 1% - rămân nerevendicați.
kilometri pătra
La rândul lor, Statele Unite au petrecut aproape două decenii cartografiind și explorând,
înainte de a anunța public revendicarea pe 19 decembrie: „A fost cel mai mare efort de
cartografiere în largul mării realizat vreodată de Statele Unite.”

Suprafața revendicată se extinde spre nord, spre Polul Nord, departe de „zona
economică exclusivă”. Este situată în întregime în Marea Beaufort și include
formațiunile submarine cunoscute sub numele de Platoul Beaufort și Pârtia Beaufort.
Include, de asemenea, o parte dintr-o formațiune numită Platoul Chukchi și Zona de
frontieră Chukchi. Nu include nicio pretenție asupra unui teritoriu la vest de granița
maritimă, asupra căreia Statele Unite și Uniunea Sovietică au convenit în 1990.

În Rusia, mișcarea SUA a fost întâmpinată cu scepticism, dacă nu chiar cu ostilitate.

„Extinderea unilaterală a granițelor în Arctica este inacceptabilă și nu poate duce decât
la creșterea tensiunilor”, a declarat Nicolai Haritonov, un parlamentar care conduce
comisia pentru Arctica a parlamentului rus, pentru RIA Novosti. „Înainte de orice, este
necesar să se dovedească afilierea geologică a acestor teritorii, așa cum a făcut Rusia
la vremea ei.”

Nici Danemarca, nici Norvegia nu au răspuns solicitărilor de a furniza un punct de

vedere.

În schimb, o purtătoare de cuvânt a Ministerului de Externe al Canadei a declarat într-

un email: „Guvernul Canadei va continua eforturile sale pentru a obține recunoașterea
internațională a limitelor exterioare ale platformei continentale extinse a Canadei.
Canada și SUA sunt în contact permanent cu privire la platforma continentală din
Arctica și și-au exprimat angajamentul împreună cu alte state arctice pentru
soluționarea ordonată a revendicărilor care se suprapun.”

Departamentul de Stat al SUA arată că Washingtonul „a sprijinit puternic” tratatul și că

„a fost politica Statelor Unite de a acționa într-o manieră compatibilă cu prevederile sale
cu privire la utilizările tradiționale ale oceanului.”
Contactat pentru un comentariu despre criticile aduse poziției Statelor Unite, un purtător
de cuvânt al Departamentului de Stat a spus că UNCLOS reflectă „dreptul internațional
cutumiar” - un concept juridic care stabilește că, dacă o practică sau o normă generală
este acceptată pe scară largă de națiuni și este consecvent recunoscută în timp, atunci
ea echivalează în esență cu o lege.

„La fel ca administrațiile anterioare, atât republicane, cât și democrate, această

administrație sprijină aderarea Statelor Unite la Convenția privind dreptul mării”, a spus
purtătorul de cuvânt într-un email. „Statele Unite s-au consultat pe scară largă cu părțile
UNCLOS în această chestiune și vor continua să facă acest lucru. Abordarea noastră
este incluzivă și transparentă.”

Elizabeth Buchanan, expertă în geopolitică polară la Institutul de Război Modern de la

Academia Militară a SUA cu sediul în New York, a numit afirmația SUA „oarecum
schizofrenă”. > „Acest lucru erodează credibilitatea unui sistem internațional la care
Occidentul a lucrat neobosit pentru a-l realiza, promova și proteja.”

„Pare a fi un semnal politic fără o direcție sau intenție clară în afară de clarificarea că
există o linie subțire între dreptul cutumiar și excepționalismul american”, a spus ea
pentru RFE/RL.

„Acest lucru erodează credibilitatea unui sistem internațional la care Occidentul a lucrat
neobosit pentru a-l realiza, promova și proteja.”

Rebecca Pincus, directorul Institutului Polar de la Centrul Wilson, a subliniat că

revendicarea americană este în concordanță cu tratatul. „Dar, în același timp, te uiți la
ce spun competitorii noștri. Te uiți la relatările rusești despre acest subiect și vezi încă o
dată că «Statele Unite nu respectă regulile pe care ar vrea să le respecte toată
lumea»”, a spus ea.

„Cu siguranță există această interpretare acolo.”

De asemenea, printre experții și cartografii din Arctic a mai apărut un semn de

întrebare: faptul că Washingtonul a justificat anunțul invocând o clauză a tratatului –
articolul 76 – despre care a spus că permitea Statelor Unite să înainteze cererea
comisiei UNCLOS, chiar dacă nu face parte din UNCLOS .

De exemplu, atunci când țările trimit date tehnice comisiei, a spus Philip Steinberg, se
înțelege că aceasta le va revizui – un proces de verificare, în esență. „Înțeleg de ce
Rusia a putea să spună «De unde știm» că afirmațiile SUA sunt valide?” a spus el.

„Aceasta fiind spuse, nu aș spune că este neapărat un act beligerant.” Afirmația, a

completat Rebecca Pincus, evidențiază „modul în care paralizia politică din Congres
afectează capacitatea SUA de a fi eficientă sau de a conduce în Arctica”.
„În timp ce Rusia investește miliarde de dolari în construirea infrastructurii arctice și
construiește în continuare mai multe spărgătoare de gheață pe care să le adauge flotei
sale, care este deja cea mai mare din lume, Statele Unite nu pot confirma ambasadori
pentru afacerile arctice, nici nu pot vota cu privire la UNCLOS și nici măcar să aloce
bani pentru a actualiza [stația] radar capabilă să vadă peste orizont”, a spus ea.

„Din perspectiva Departamentului de Stat, asta e ceea ce pot face, să publice anunț, și
îi înțeleg”, a adăugat ea. „Poți înțelege de ce ar vrea să spună: «Ei bine, poate ar fi bine
să anunțăm asta public, pentru că pare foarte puțin probabil să obținem ratificarea
UNCLOS în curând.»”

CREDITS

Scris de Mike Eckel. Documentare de Mike Eckel, Wojtek Grojec, Ivan Gutterman.
Design de Wojtek Grojec, Ivan Gutterman. Editat de Steve Gutterman. Video:
Shutterstock, datele privind revendicările platoului continental au fost extrase din
hărți realizate de IBRU, Durham University, U.K.

https://universul.net/razboiul-purtat-in-spatiu-nu-mai-este-de-domeniul-sf/

Războiul purtat în spațiu nu mai este de domeniul SF

Cum arată lupta celestă a Americii împotriva Chinei și Rusiei, notează The
Economist.

<< Se spune adeseaz că primul foc al viitorului război dintre marile puteri ale lumii va fi
tras în spațiu. Pe măsură ce conflictele se extind pe Pământ, semne nefaste apar pe
firmament. În timp ce țările se grăbesc să dezvolte noi capacități în spațiu, unele
construiesc și forțele, și armele pentru a lupta dincolo de atmosferă. La 28 ianuarie,
Iranul a anunțat lansarea a trei sateliți; țările occidentale se tem că aceștia ar putea fi
utilizați în programul său de rachete balistice. Invazia Rusiei din Ucraina a deschis un
nou capitol în războiul cosmic. Dar cea mai mare temere a Americii este China, care își
propune să egaleze, dacă nu să depășească, primatul Americii în ceruri. Amiralul
Christopher Grady, vicepreședintele statului major reunit al Americii, explică fără
menajamente: „Spațiul a devenit domeniul nostru de luptă cel mai esențial”.

Generalii americani examinează cosmosul de la sediul Space Command din Colorado

Springs. „Gardienii”, așa cum se autodenumește noua generație de războinici spațiali
americani, monitorizează aproximativ 15 lansări zilnice de rachete, din Ucraina până în
Irak și Coreea de Nord, la Centrul de Operații Comune (JOC). Ei urmăresc și
desfășurarea rapidă a sateliților, grămezile de gunoaie orbitale și reintrarea obiectelor în
atmosferă. Mai presus de toate, caută pericolele.

Printre obiectele cel mai atent observate se numără două avioane spațiale robotice
lansate recent, versiuni mai mici ale navetei spațiale. X37-B al Americii a fost lansat de
la Cape Canaveral la 28 decembrie. Shenlong al Chinei, sau Dragonul Divin, fusese
lansat cu două săptămâni înainte. Ambele misiuni sunt în mare parte secrete.
Capacitatea avioanelor spațiale de a efectua misiuni lungi, de a livra și captura
încărcături, de a schimba orbita și de a se întoarce pe Pământ pentru a se
reaproviziona fac din ele arme potențial importante. În octombrie, Rusia a lansat pe
orbită Cosmos 2570, ultima „matioșcă”: a eliberat un al doilea satelit, care apoi a lansat
un al treilea. Pentru comandanții americani, astfel de lucruri par a fi un test al unui
„vehicul de distrugere”, adică un proiectil pentru distrugerea sateliților.

Un preludiu al ostilităților spațiale a avut loc în seara zilei de 14 noiembrie 2021, după
fusul orar din Colorado Springs, când două clopote electronice au avertizat JOC cu
privire la o rachetă lansată de la cosmodromul Plesețk, din Rusia. Sateliții de avertizare
timpurie au detectat bolidul, radarele de la sol au urmărit racheta și computerele au
proiectat curând traiectoria sa neobișnuită: nu era lansare de rachetă balistică, nici o
lansare de satelit, ci o armă anti-satelit, Nudol, îndreptată spre un satelit-spion sovietic
inactiv.

În cadrul JOC, unii credeau că Rusia va ținti aproape de țintă. Alții au estimat, corect, că
va distruge pasărea. Acesta ar fi putut fi foarte bine un avertisment trimis de Rusia
Americii: stă departe de iminentul război din Ucraina sau riscă un conflict care se va
extinde în spațiu. Fără a mai pune la socoteală și cele 1.800 de bucăți de resturi care i-
au determinat pe astronauți de la Stația Spațială Internațională (inclusiv doi ruși) să se
adăpostească în capsula lor de evacuare.

Pune-ți casca

Al doilea atac al Rusiei a fost neechivoc: puțin înainte ca tancurile sale să atace
Ucraina, la 24 februarie 2022, malware-ul s-a răspândit într-o parte a rețelei KA-SAT
deținută de Viasat, o firmă americană, și operată de un partener. A dezactivat
modemurile de internet prin satelit ale aproximativ 50.000 de utilizatori europeni, printre
care și multe unități militare ucrainene. În câteva săptămâni, totuși, forțele ucrainene
erau din nou online datorită vastei constelații de sateliți mai mici de bandă largă
Starlink, lansați de SpaceX, o altă companie privată. Eforturile ruse de a pirata și a
bloca semnalele de satelit persistă, iar țara a avertizat că sistemele comerciale „pot
deveni un obiectiv legitim pentru represalii”.

Toate acestea arată că spațiul nu este doar un loc pentru explorare pașnică, ci și o
arenă pentru viitoarele conflicte. Controlul spațiului a devenit la fel de important precum
dominația pe uscat, în apă și în aer. Tehnologia spațială face mai puternice forțele
militare în toate celelalte domenii. Pierzți supremația în spațiu și riști să pierzi războaie
pe Pământ. Într-un conflict viitor între America și China, de exemplu, sateliții ar fi
esențiali pentru găsirea și distrugerea țintelor pe distanțele mari ale Oceanului Pacific.
Multe aspecte ale războiului în spațiu rămân ascunse, iar marea majoritate a ceea ce se
știe provine din America. Ceea ce este clar, totuși, este că America intensifică eforturile
pentru a-și menține avantajul în spațiu.

Generalul John Shaw, fostul adjunct al Space Command, susține că lumea a intrat în „a
treia eră spațială”. Prima, în Războiul Rece, a fost dominată de superputeri cu sateliți de
securitate națională mari. Colectarea de informații, avertizarea timpurie și navele
spațiale de comunicații erau legate de descurajarea nucleară. În a doua etapă, firmele
private au devenit mai importante, oferind servicii de comunicații, televiziune și altele din
spațiu. Sateliții precum Sistemul Global de Poziționare (GPS) au revoluționat războiul
convențional, începând cu războiul din Irak din 1991. Mai târziu, în special în Irak și
Afganistan, au făcut posibile bombardamentele de precizie și operațiunile cu drone la
distanțe mari. Spațiul în sine, totuși, era considerat un sanctuar.

Nu la fel este în cea de-a treia eră. Serviciile spațiale sunt tot mai strâns împletite în
viața civilă – GPS permite totul, de la tranzacțiile financiare până la aplicațiile de
cartografiere. Companii comerciale precum SpaceX au redus costul lansărilor și al
sateliților. Mai presus de toate, această eră aduce amenințări și conflict potențial în
spațiu, spune generalul Shaw.

Țările își întăresc ramurile militare spațiale. Forța Spațială a Americii, cel mai tânăr
serviciu militar, părea a fi un capriciu al fostului președinte, Donald Trump, când a fost
lansată în 2019. De fapt, ideea exista cel puțin din 2001, când o comisie bipartizană a
avertizat cu privire la un potențial „space Pearl Harbour”. Separată de forța aeriană și
legată administrativ de aceasta, Forța Spațială este de departe cel mai mic serviciu
militar american, dar crește rapid. Are doar 8.600 de angajați activi, în comparație cu cei
322.000 ai forței aeriene, dar este probabil să se extindă cu 9% în acest an. Bugetul
său de 26 de miliarde de dolari anul trecut, comparativ cu 180 de miliarde pentru forța
aeriană, se preconizează că va crește cu 15%. Unii sunt îngrijorați de o duplicare
inutilă. Alții pun la îndoială cât de mult a reușit să depășească o moștenire de achiziții
lente și costisitoare.

La fel ca forța aeriană, marina și alte ramuri, Forța Spațială plasează unități specializate
în cadrul comandamentelor combatante ale Americii, sediile responsabile de operațiuni
militare în Indo-Pacific, Europa și alte regiuni. În apropierea tuturor acestora se află și
Space Command, de asemenea relativ nou, care supraveghează domeniul „astrografic”
de la 100 km deasupra nivelului mării până, în teorie, la infinit. Printre altele, apără
împotriva rachetelor cu rază lungă și administrează serviciile de satelit pentru alte
comandamente.
Dar uitați de Star Wars, nave spațiale care călătoresc în hiperspațiu și arme cu raze
laser. Războiul în spațiu face parte din lupta terestră. Totodată, se află în faza sa
incipientă. La fel ca baloanele cu aer cald și dirijabilele din primele zile ale aviației,
sateliții sunt platforme inestimabile pentru observații, dar sunt de obicei ușor de
observat, dificil de manevrat și în mare parte fără apărare.

În spațiu, ofensiva are avantajul față de apărare, argumentează șeful Forței Spațiale,
generalul Chance Saltzman; partea care dă prima lovitură poate câștiga rapid avantajul.
„În spațiu, nu există nimic în spatele căruia să te ascunzi”, explică el. Sateliții se mișcă
pe orbite previzibile, iar liniile de comunicare cu ei sunt expuse.

America, China și India au testat, toate, rachete anti-satelit (ASAT) cu baza la sol,
precum Nudol-ul Rusiei. Alte amenințări includ armele cu baza la sol cu „energie
direcționată”: laser, microunde de înaltă putere și perturbatoare de radiofrecvență.
Toate acestea pot fi făcute și pe orbită, motiv pentru care sateliții de „operațiuni de
rendez-vous și proximitate”, care se apropie de alți sateliți, provoacă o agitație
deosebită. O altă preocupare o constituie o explozie nucleară în spațiu. America susține
că sateliții săi sunt în mod regulat orbitați, blocați și verificați de la distanță.

Agențiile de informații ale Americii afirmă că China a implementat lasere terestre și

rachete anti-satelit (ASAT) „destinate să perturbe, să deterioreze și să distrugă sateliții
țintă”. De asemenea, se dezvoltă arme orbitale. Documentele chineze vorbesc despre
utilizarea „loviturilor surpriză, rapide, de scară limitată, copleșitoare” în spațiu – nu ca
parte a unui război, ci pentru a împiedica unul sau a forța capitularea prematură. China
are al doilea cel mai mare număr de sateliți, iar în ultimii ani țara și-a intensificat ritmul
lansărilor.

Outer Space Treaty din 1967 interzice revendicările teritoriale asupra corpurilor cerești
și amplasarea armelor nucleare în spațiu, dar tace în ceea ce privește armele
convenționale. Nu a împiedicat ecourile Războiului Rece și ale cuceririlor teritoriale
imperiale mai vechi, pe măsură ce America și China încearcă să stabilească baze
lunare. Unii au comparat corpurile cerești cu insulele disputate din Pacific.

Spațiul „devine tot mai aglomerat, disputat și competitiv”, conform recentei doctrine
militare spațiale a statului major reunit american; America ar trebui să-și păstreze
„superioritatea în spațiu”, nu în ultimul rând prin „operațiuni spațiale ofensive și
defensive”. Doar câțiva gardieni au experiență directă în domeniul lor. Unii se compară
cu echipajele de submarin, care trebuie să se bazeze pe senzori pentru a lupta
împotriva inamicilor din umbră, aflați la pândă. Există multe aspecte ale spațiului care
par a fi contraintuitive.

Pe Pământ, obiectele au nevoie de propulsie pentru a se deplasa. În spațiu, ele se

deplasează continuu, deoarece frecarea este neglijabilă, orbitele lor fiind determinate
de gravitație. Un avion distrus cade la sol; o navă scufundată merge pe fundul mării.
Rămășițele unui satelit lovit de o rachetă rămân în orbită timp de ani sau decenii,
punând în pericol tot ceea ce le iese în cale. Cu suficient gunoi spațial, o coliziune ar
putea declanșa o reacție în lanț de impacturi, cunoscută sub denumirea de „sindromul
Kessler”, făcând unele orbite aproape inutilizabile.

Circuitul tău este mort

În loc de râuri și noduri de comunicații, în spațiu „terenul cheie” constă în regiuni

orbitale. Orbita joasă a Pământului (LEO), până la o altitudine de 2.000 km, este locul
unde operează majoritatea sateliților funcționali. Aceștia trec deasupra doar pentru
scurte perioade, astfel că sunt necesare constelații mari pentru a asigura o acoperire
continuă. Starlink are peste 5.000 în LEO, cu planuri de extindere, eventual, la
aproximativ 12.000. Între timp, China creează mega-constelații rivale.

Orbita geostaționară (GEO), situată la aproximativ 36.000 km distanță, este o bandă

vitală, dar din ce în ce mai aglomerată. Sateliții orbitează ecuatorul o dată pe zi,
apărând astfel ficși în cer, ceea ce favorizează transmisiile radio, avertizarea împotriva
rachetelor și altele. Între acestea, orbita terestră medie (MEO) este folosită pentru
sistemul GPS. Polii sunt cel mai bine deserviți de orbite înalt eliptice (HEO), care se
întind până la aproximativ 40.000 km. Mai departe, în spațiul „cis-lunar”, se află
punctele Lagrange, unde interacțiunea gravitațională a Pământului și Lunii permite
sateliților să mențină poziții stabile cu puțin combustibil.

Chiar și la viteze orbitale – 7,8 km pe secundă în LEO – acțiunile în spațiu pot părea
încă destul de lente. O rachetă ASAT are nevoie de aproximativ zece minute să
lovească în LEO și de ore ca să ajungă în GEO. Armelor co-orbitale le poate lua câteva
zile pentru a se apropia de țintele lor. Prieteni și dușmani, utilizatori civili și militari, sunt
amestecați.

Misiunea Space Command este să se asigure că „niciodată nu există o zi fără spațiu”.

Aceasta necesită trei lucruri: detectarea amenințărilor, descurajarea atacurilor și
înfrângerea dușmanilor. Începând cu detectarea. Înțelegerea a ceea ce se întâmplă
dincolo de atmosferă – conștientizarea domeniului spațial – este solicitantă, lentă și
imperfectă. Space Command urmărește și publică mișcarea a aproximativ 45.000 de
obiecte cu diametrul de zece centimetri și mai mari, dintre care doar 9.400 sunt sateliți
activi. Radarele nu monitorizează în mod continuu toate obiectele din LEO;
telescoapele care monitorizează GEO adesea nu pot vedea în timpul zilei sau atunci
când obiectele trec în umbra Pământului, și există puține telescoape în spațiu. Astfel de
lacune în observație oferă dușmanilor o șansă de acțiune nevăzută.

Stelele arată foarte diferit astăzi

Supravegherea implică prezicerea orbitei fiecărui obiect și confirmarea acesteia atunci

când trece pe lângă un senzor. Dacă un obiect lipsește, trebuie găsit, și „custodia”
trebuie restabilită. Cu cât sunt mai mulți ochi, cu atât mai bine. Principalele sisteme de
monitorizare spațială ale Americii au fost concentrate mult timp în emisfera nordică, o
moștenire a Războiului Rece. Dar Space Command adună date de la orice radar poate,
de exemplu, cele de pe nave de război. Se plasează mai mulți senzori în Australia
pentru a acoperi jumătatea sudică a globului și lucrează cu aliații pentru a împărtăși
datele. În plus, America operează cinci sateliți numiți GSSAP care se deplasează în
GEO pentru a monitoriza obiecte. Gardienii au angajat și firme comerciale de
monitorizare spațială. Ceea ce le lipsește sub aspectul senzorilor de înaltă performanță,
recuperează prin număr, distribuție globală și automatizare.

O companie, LeoLabs, cu șase locații de radar pentru a monitoriza LEO, a dat notificare
în decembrie cu privire la ultimul test al Rusiei cu „matrioșca”. Alta, ExoAnalytic
Solutions, specializată în monitorizarea GEO cu sute de telescoape, a relatat o
manevră remarcabilă de înlăturare a unui satelit chinez în 2022. Satelitul SJ-21, aparent
echipat cu un braț de prindere și o plasă, a capturat un satelit în rotație în GEO și l-a
remorcat către o orbită geostaționară înainte de a se întoarce. Manevra a fost atât de
abruptă încât a fost pierdută pentru câteva ore. „Cu iscusința unui magician”, potrivit
cuvintelor unui expert. Un alt truc sunt obiectele „zombie”: motoare de rachete și sateliți
presupus morți care revin neașteptat la viață.

Toate acestea provoacă neliniște cu privire la ceea ce se ascunde în imensitate. O

tehnică de curățare în timp de pace ar putea deveni rapid un atac paralizant. „Spațiul
profund”, dincolo de GEO, unde este mai greu să vezi lucrurile, reprezintă o preocupare
deosebită. În cele din urmă, orice obiect capabil să manevreze poate fi îndreptat în
calea altuia, pentru a-l distruge.

Toate acestea evidențiază importanța descurajării. Un pas vital este de a reduce

beneficiile unui atac prin sporirea rezilienței. De multă vreme, o prioritate a fost mutarea
sarcinilor îndeplinite de câțiva sateliți „mari, grași, suculenți”, în GEO, la o mulțime de
sateliți mai mici, în LEO, asemănători cu Starlink. Pierderea sau blocarea unuia singur
nu face o mare diferență, iar sateliții pot fi înlocuiți mai repede decât rachetele ASAT.

Ce se întâmplă dacă un set de orbite devine inutil? Răspunsul este să ai sateliți pe

orbite diferite. Noii senzori ai Americii pentru detectarea și urmărirea rachetelor, inclusiv
a celor hipersonice, se vor baza pe constelații în LEO, MEO și HEO, completând
sistemele mai vechi din GEO.

Ajută dacă pierderile la nivel de capacități pot fi înlocuite rapid. Din acest punct de
vedere, America se bucură de un avantaj. SpaceX singur a efectuat mai multe lansări în
ultimul an decât toți ceilalți operatori – privați și de stat – la un loc. Dar o astfel de
dominație ridică și preocupări cu privire la dependența Americii de un singur furnizor, în
special unul condus de un CEO imprevizibil, Elon Musk.
Între timp, un exercițiu numit Victus Nox, organizat în septembrie, a arătat că Forța
Spațială ar putea monta și lansa un nou satelit în aproximativ o zi, față de ce 6-12 luni,
cât era tipic. Gardienii spun că încearcă să dezvolte o mentalitate „tactic receptivă” care
implică a se descurca și a improviza cu ceea ce este disponibil și a implementa rapid
noi sisteme prin accesarea tehnologiei comerciale. În timpuri de nevoie, se vor uita și la
firme private și la aliați pentru a oferi capacități de rezervă.

Războinicii spațiali sunt cei mai reticenți în ceea ce privește aspectul de „înfrângere” al
misiunii lor (o nouă politică a Pentagonului privind declasificarea sistemelor spațiale și a
altor sisteme este în sine clasificată). Proiectilele sunt mijloacele cele mai vizibile de a
distruge nave spațiale. Dar acest lucru poate fi autodistructiv dacă resturile fac
inutilizabile anumite părți ale spațiului. „Este aproape ca și cum ai spune, cum câștigi un
război nuclear?”, argumentează generalul Saltzman. „Nu există cu adevărat un
câștigător atunci când te implici într-un conflict distructiv în orbită”.

Misiunea constă în dezvoltarea unor apărări mai agile și lovituri chirurgicale.

„Operațiunile spațiale dinamice” – abilitatea de a manevra – vor necesita ca navele
spațiale să transporte mai mult combustibil sau să aibă capacitatea de a fi reparate și
realimentate în orbită. „Armele cu energie direcționată vor fi cel mai probabil arma
principală în spațiu, în viitor”, consideră generalul Shaw. Astfel de arme acționează la
viteza luminii. Dacă sunt amplasate în spațiu, ele nu sunt împiedicate de obstacolele
terestre sau de atmosferă. Sateliții vor avea nevoie și de o protecție mai bună. Unii
vorbesc despre sateliți „bodyguard” pentru a detecta și contracara dușmanii. În timp,
adaugă generalul Shaw, sateliții vor avea inteligență artificială pentru a acționa de unii
singuri.

Sateliții reprezintă doar o parte a unui sistem spațial și pot fi cea mai dificilă parte de
atacat, remarcă Craig Miller de la Viasat. Atacarea stațiilor terestre sau a legăturilor de
comunicații poate fi mai eficientă. De fapt, comandanții vorbesc despre o triadă de
tactici militare care implică arme spațiale, forțe speciale și, în special, atacuri
cibernetice.

Fără experiența războiului real, gardienii trebuie să învețe din exerciții și simulări.
Jocurile de război ale Pentagonului sunt clasificate. Unul recent a explorat cerințele
pentru operațiuni spațiale dinamice. Henry Sokolski de la Nonproliferation Policy
Education Centre, un think-tank din Washington, DC, observă mai multe lecții pentru
America din jocurile neclasificate pe care le-a desfășurat. Unul a vizualizat Coreea de
Nord detonând o bombă nucleară în spațiu, subliniind necesitatea consolidării sateliților
comerciali împotriva pulsurilor electromagnetice. Un alt scenariu a imaginat teroriști
pakistanezi folosind imagini și comunicații satelitare comerciale pentru a lovi India cu
drone, arătând că reglementările neclare pot juca un rol în atragerea accidentală a
Americii și Chinei într-un conflict în spațiu. „Linia de front a descurajării strategice se
deplasează de la suprafața Pământului către spațiu”, spune Sokolski.
Dacă izbucnește războiul între America și China, lumea va trebui să se îngrijoreze de
mult mai mult decât de soarta sateliților. Poate cel mai mare pericol imediat este
greșeala de calcul. Competiția în spațiu este nouă și ambiguă. Nimeni nu este sigur ce
arme spațiale există, cu atât mai puțin pentru că multe tehnologii civile au utilizări
militare. Regulile de circulație sunt slab definite sau inexistente, cu puține perspective
pentru controlul armelor. Prin urmare, atacul în „zona gri”, sub război, ar putea fi tentant.
La fel ca atacurile cibernetice, dezactivarea sateliților nu ucide de obicei oameni direct.
Dar dacă un satelit american de avertizare timpurie de deasupra Pacificului ar fi atacat,
avertizează Brian Weeden de la Secure World Foundation, un grup american care
compilează informații publice despre armele spațiale, ar putea urma o escaladare
periculoasă. „Washingtonul s-ar panica și s-ar putea gândi că face parte dintr-un atac
nuclear. Înțelegerea pe care o aveam cu sovieticii în timpul Războiului Rece este că
interferența cu sateliții de avertizare ar fi interpretată ca un semn al unui atac nuclear
iminent”. >>

https://www.dw.com/ro/raidurile-antiamericane-din-orientul-mijlociu-unde-se-afl
%C4%83-bazele-sua/a-68163913

Orientul Mijlociu: unde se află bazele SUA

Cathrin Schaer

3 februarie 2024
Milițiile proiraniene atacă de luni de zile baze americane din Orientul Mijlociu. Trei
militari au fost uciși recent într-un atac cu dronă asupra trupelor din Iordania.
SUA au ripostat, țările din regiune reacționează.

Statele Unite au anunțat că vor riposta, au așteptat câteva zile dar vineri seara (2
februarie 2024) armata americană a lovit din aer, timp de 30 de minute, peste 85 de
ținte aflate în șapte locații din Irak și Siria. Raidurile survin după ce, duminica trecută,
trei soldați americani au fost uciși și mulți alții au fost răniți într-o lovitură cu drone în
Iordania. Statele Unite au dat vina pe gherila irakiană șiită Brigăzile Hezbollah ("Kata'ib
Hezbollah"), o grupare paramilitară care operează în și în afara Irakului.

Obiectivele vizate de represaliile americane de noaptea trecută au fost centre de

comandă, rezidențe ale serviciilor de informații și depozite de arme ale Gărzii
Revoluționare Iraniene și ale milițiilor afiliate acestora. Comandamentul de operațiuni
din Irak a raportat 16 decese și 25 de răniți.
La comanda Teheranului

Guvernul irakian a avertizat că riposta americană ar putea atrage posibile ”consecințe

dezastruoase” pentru regiune. Deși este conștient că țintele au fost elemente de
influență iraniană, Bagdadul a numit atacurile aeriene ale SUA, prin vocea consilierului
militar al premierului al-Sudani, drept o ”încălcare a suveranității irakiene”.

Atacurile aeriene reprezintă o nouă escaladare în Orientul Mijlociu – chiar dacă

americanii s-au abținut să atace ținte din Iran. Președintele american Joe Biden
avertizează, însă, că raidurile acestea ar fi doar începutul.

Nu este clar în ce măsură miliții precum Brigăzile Hezbollah execută ordinele

operaționale ale Teheranului sau decid independent asupra acțiunilor militare. Nu
încape însă îndoială că sunt susținute de Iran și că au în vizor Statele Unite. Potrivit
Pentagonului, diversele grupări afiliate regimului islamic iranian au efectuat în ultimele
patru luni peste 150 de atacuri asupra bazelor americane din Irak și Siria.

Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, a avertizat deja cu privire la o extindere a

războiului din Gaza în întreaga regiune. În același timp, conflictul din Gaza și
sentimentul anti-occidental crescut în diferite țări ale regiunii duc la revizuirea
parteneriatelor de securitate dintre statele arabe și SUA.

Interese concurente în Siria

Atacul de duminica trecută a avut loc în apropierea bazei Al-Tanf din Siria, nu departe
de granițele cu Irak și Iordania. ”Din 2016, Al-Tanf a servit drept bază pentru
operațiunile de combatere a Statului Islamic, precum și pentru antrenarea grupurilor de
opoziție siriene care luptă împotriva grupării jihadiste”, se arată într-un raport al
renumitului think tank International Crisis Group.

Aproximativ 900 de soldați americani se află în prezent în Siria. Fac oficial parte din
coaliția internațională care luptă împotriva grupării teroriste Statul Islamic (ISIS). În
2014, organizația jihadistă a preluat controlul asupra unor mari părți din Irak și Siria. În
2019 a fost în mare măsură învinsă dar, în vreme ce aproape că nu mai există
operațiuni împotriva ISIS, alte provocări fac situația în regiune explozivă. Astfel, zona de
frontieră din nordul Siriei este un puzzle de interese naționale și internaționale
concurente. Sunt implicate, printre altele, Turcia, Rusia, Iran, SUA, diverși actori sirieni
și populația kurdă.

SUA mai au aproximativ 900 de militari staţionaţi în SiriaImagine: John Moore/Getty

Images
Acesta este motivul pentru care trupele americane continuă să rămână acolo. Baza Al-
Tanf este, de asemenea, folosită pentru a ”perturba activitățile împuterniciților iranieni în
Siria”, au explicat recent analiști de la Institutul pentru Politica Orientului Apropiat din
Washington. ”Servește și ca mijloc de presiune în negocierile îndelungate despre
viitorul Siriei”.

În plus, soldații americani susțin și așa-numitele ”organizații partenere” din regiune,

inclusiv Forțele Democratice Siriene. Acest grup kurd controlează mari părți din nord-
estul Siriei.

Echilibru dificil în Iordania

Atacul cu drone de duminica trecută a lovit așa-numitul Turn 22, o bază logistică din
Iordania, la aproximativ 20 de kilometri de baza al-Tanf. Acolo sunt staționați
aproximativ 350 de soldați americani, a căror sarcină oficială este lupta împotriva ISIS.

Guvernul de la Amman încearcă în prezent să distragă cât mai mult atenția publică de
la prezența în Iordania a trupelor americane. Familia regală hașemită a criticat recent
modul în care Israelul poartă ofensiva militară în Fâșia Gaza. Iar mulți cetățeni
iordanieni sunt oricum foarte critici față de politicile Israelului. Guvernul și regele
Abdullah al II-lea încearcă să împace acest fapt cu interesul pentru o cooperare pe
termen lung cu Israelul și SUA.

În prezent, în Iordania sunt staționați aproximativ 3000 de soldați americani, la invitația

guvernului local. Armata Statelor Unite a contribuit semnificativ financiar și logistic la
securizarea frontierei Iordaniei. În schimb, a primit dreptul de a folosi în mod regulat
baze aeriene iordaniene. Ammanul neagă că pe aici sunt transportate în Israel arme
americane.

Plecare iminentă din Irak?

În timpul și după invazia de către SUA a Irakului, care a răsturnat regimul lui Saddam
Hussein, numărul de militari americani staționați acolo a atins un vârf de aproximativ
150.000. Această prezență s-a redus substanțial în timp, ajungând la doar circa 2500
de soldați, parte a coaliției de combatere a grupării teroriste Stat Islamic.

Misiunea anti-ISIS nu mai este în centrul dezbaterii americane, a declarat Sajad Jiyad
de la think tank-ul Century Foundation, într-un interviu pentru DW. ”Irakienii au,
probabil, acum suficiente capacități proprii pentru a împiedica o nouă revoltă majoră
ISIS”.02:42

Prezența americană continuă să aducă, însă, avantaje Bagdadului, consideră Jiyad.

Trupele americane au contribuit la misiunile de instruire, de recunoaștere și sprijin
aerian, la fel cum importante sunt informațiile oferite de Statele Unite. În mod evident,
SUA sunt percepute în Irak ca o contrapondere a influenței șiite iraniene în creștere în
țară.
Tocmai din acest motiv au loc de ani de zile atacuri asupra trupelor americane din Irak.
Intensitatea acestora a crescut semnificativ de la declanșarea războiului din Gaza. Din
ianuarie 2021, americanii au suferit în jur de 60 de lovituri asupra trupelor lor din Irak.
De la mijlocul lui octombrie 2023, numărul acestora a crescut la aproape 160. Forțe
susținute de la Teheran, cum sunt Brigăzile Hezbollah, se opun categoric prezenței
americane și le atacă în mod repetat bazele.

În prezent, în Irak au loc discuții pentru a stabili dacă soldaților americani rămași ar
trebui să li se ceară să părăsească țara definitiv. Guvernul însuși pune la îndoială public
prezența acestora și chiar a înființat o comisie care să analizeze oportunitatea plecării
lor. Cel mai probabil, însă, nu se va întreprinde nimic în acest sens.

Parteneri mici, baze mari

De departe, cele mai mari baze militare americane se află în statele mai mici din Golf. În
total, trei aliați importanți non-NATO ai Statelor Unite - Qatar, Kuweit și Bahrain -
găzduiesc împreună peste 30.000 de militari americani.

Parteneriatul militar dezvoltat după sfârșitul anilor 1980 a făcut ca în Kuweit să se afle
în prezent cea de-a patra cea mai mare prezență a trupelor americane din lume. Țară
mică, din perspectiva suprafeței, Kuweitul are o importanță strategică datorită așezării
sale geografice în colțul de nord-est al Peninsulei Arabe și pe coridorul aerian dintre
Europa și Asia, analizează Institutul pentru Orientul Mijlociu din Washington într-un
raport publicat în 2022.

Kuweitul însuși rămâne adesea neutru în disputele regionale și se bazează pe prezența

SUA pentru propria apărare. Spre deosebire de mulți alți aliați regionali ai
Washingtonului, kuweitienii nici nu le percep taxe americanilor pentru utilizarea bazelor
locale.

Aproximativ 10.000 de americani sunt prezenți la baza aeriană Al-Udeid din Qatar.
Aceasta a servit drept cartier general pentru operațiunile SUA în Afganistan și apoi
pentru retragerea de acolo, începând cu 2021. Qatarul și Statele Unite au avut legături
militare de la începutul anilor 1990. La începutul lunii ianuarie 2024, cele două țări și-au
reînnoit acordul asupra bazei aeriene pentru încă zece ani. Observatorii suspectează că
înțelegerea a fost anunțată destul de precaut din cauza tensiunilor acumulate în regiune
în jurul conflictului din Gaza.02:11

Cea mai mare bază navală americană din Orientul Mijlociu se află în Bahrain. Aici este
staționată a cincea flotă americană, cu peste 9.000 de militari. Bahrain a fost prima țară
din Orientul Mijlociu care a găzduit o bază militară importantă a Statelor Unite. ”Din
punct de vedere strategic, Bahrain este epicentrul prezenței navale internaționale, util
pentru securizarea celor mai importante zone critice din lume”, susțin analiștii Consiliului
Atlantic, într-o analiză de la sfârșitul anului 2023. La acel moment, Bahrain tocmai
semna un nou acord de cooperare strategică cu SUA.
https://www.bursa.ro/este-israelul-vinovat-de-genocid-62118158
Este Israelul vinovat de genocid?

Cristian Pîrvulescu

Săptămâna trecută, miercuri, un tribunal federal din Oakland, California, a emis o

hotărâre conform căreia campania militară israeliană din Gaza începută după
pogromul din 7 octombrie poate fi echivalată "în mod plauzibil" cu un genocid.
Dar, în final, curtea din Oakland, mai precis judecătorul Jeffrey White, a respins
acest caz introdus de grupuri de activişti palestinieni pentru drepturile omului
împotriva preşedintelui Joe Biden, a secretarului de stat Antony Blinken şi
secretarului de stat de la apărare, Lloyd Austin, care urmărea obţinerea unei
decizii menite să oprească sprijinul militar al SUA pentru Israel ca fiind în afara
jurisdicţiei instanţei.

Ori, această decizie a instanţei federale californiene citează din măsurile provizorii pe
care Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) de la Haga le-a emis pe 26 ianuarie 2024 în
urma acuzaţiilor de genocid lansate de Africa de Sud, prin care se cere Israelului să ia
toate măsurile pentru a împiedica un genocid şi a constat că există un "risc plauzibil" ca
dreptul palestinienilor de a fi protejaţi de un astfel de deznodământ poate fi ameninţat
de acţiunile militare ale Israelului.

Dacă decizia Curţii Internaţionale de Justiţie de a emite măsuri provizorii în cazul

introdus de Africa de Sud împotriva Israelului pe baza convenţiei de genocid nu a fost
atât de surprinzătoare pe cât lasă să se înţeleagă comentariile, fiind în linia altor decizii
şi a procedurilor sale, ea a fost speculată politic de toate părţile. Chiar dacă majoritatea
dovezilor prezentate de Africa de Sud în sprijinul afirmaţiilor sale conform cărora Israelul
încalcă convenţia au fost de natură circumstanţială (numărul mare de morţi în Gaza
raportat de Hamas sau situaţia umanitară), majoritatea judecătorilor (15 din 17) a stabilit
că în această etapă incipientă a procedurii nu trebuie exclusă posibilitatea ca acuzaţia
să fie plauzibilă. În orice caz, CIJ nu a dat curs celor mai importante măsuri provizorii
solicitate de Africa de Sud - încetarea imediată a acţiunilor militare, abrogarea unor
măsuri specifice (cum ar fi cele care obligă rezidenţii din nordul Gazei să se evacueze
spre sud) şi asigurarea accesului la faţa locului pentru a culege fapte, ci doar a cerut
Israelului să ia toate măsurile pentru ca un genocid să nu fie comis. Însă, hotărârea CIJ
a inflamat anti-israelienii, a determinat şi mai multe acţiuni antisemite şi a accentuat
apelurile internaţionale pentru sancţiuni comerciale şi boicotarea sprijinului în favoarea
Israelului
Există deci două perspective, nu neapărat contradictorii, asupra măsurilor provizorii
emise de CIJ pe 26 ianuarie: prima, care sugerează prin chiar limbajul folosit că înalta
instanţă a ONU nu lasă să se înţeleagă că Israelul comite în prezent un genocid activ
care ar viza palestinienii, în vreme ce a doua consideră că acuzaţia Pretoriei, care
afirmă că palestinienii au nevoie de protecţie în faţa unui posibil genocid, este
"plauzibilă".

Ori, această a doua perspectivă are consecinţe grave asupra statutului moral şi
diplomatic al Israelului şi a reputaţiei sale internaţionale. Şi asta pentru că, după cum a
stabilit clar preşedintele CIJ, americanca Joan Donoghue, tribunalul nu a respins
complet acuzaţia de "genocid" aşa cu solicitaseră reprezentaţii statului israelian.

Cum în acest proces preliminar, întrebarea nu a fost dacă Israelul comite un "genocid"
în Gaza, ci doar dacă afirmaţia Africii de Sud că palestinienii au nevoie de protecţie este
"plauzibilă", hotărârea CIJ a dezvăluit incapacitatea de a determina cu exactitate gradul
de plauzibilitate care, dacă ar fi fost scăzut, ar fi justificat respingerea cauzei. Iar
afirmaţiile făcute de unii oficiali israelieni, şi nu doar de cei de extremă dreapta, ci şi
cele al ministrului apărării, Yoav Gallant, care la începutul războiului vorbea despre
impunerea unui asediu total, fără livrarea de alimente, combustibil şi electricitate, au
avut un rol în luarea acestei decizii. Dar Curtea a refuzat să ordone Israelului să
oprească luptele, alegând în schimb să-i reamintească că are obligaţiile care îi revin în
temeiul Convenţiei privind genocidul şi că nu poate perturba asistenţa umanitară.

Doar că această perspectivă este sistematic eludată de cei care se simt acum
îndreptăţiţi să califice acţiunea militară a Israelului în Gaza drept genocid. Astfel, efectul
pervers al deciziei prudente a CIJ alimentează antisemitismul şi discursul anti-israelian,
cu consecinţe politice, diplomatice şi economice evidente, dar şi justifică acţiuni
"punitive" împotriva Israelului şi aliaţilor săi de tipul celor pe care rebelii houthi sau
miliţiile pro-iraniene din Siria şi Irak le întreprind. Şi care pot oricând duce la acţiuni
teroriste împotriva tuturor celor care sprijină Israelul. Ori, asta a fost unul din obiectivele
implicite ale pogromului organizat de Hamas pe 7 octombrie.

https://www.dw.com/ro/alian%C8%9Bele-spontane-%C3%AEmpotriva-
extremismului-de-dreapta-%C8%99i-a-afd/a-68163194

Alianțe spontane împotriva extremismului de dreapta și a AfD

Hans Pfeifer
În Germania are loc un val fără precedent de proteste față de rasism și
populismul extremist. Alianțe inedite împotriva AfD se formează și în zonele
dominate de dreapta radicală
Protestele din Germania nu contenesc. În fiecare zi, de la jumătatea lunii ianuarie 2024,
se mai adaugă unul nou, inclusiv în multe orașe și comunități mici, nu doar în metropole
precum Hamburg, Köln și Berlin. Milioane de persoane iau parte la aceste acțiuni.

În ultimii ani, partidul de dreapta radicală Alternativa pentru Germania (AfD) a părut
că se află într-o ascensiune de neoprit. Și, asta, în ciuda evidentelor provocări rasiste
constante și a legăturilor cu cercurile extremiste de dreapta sau chiar neonaziste. În
scurta sa istorie, partidul s-a profilat într-o forță politică radicală a cărei ideologie
fundamentală îmbină mesajele împotriva islamului, imigrației și azilului cu negarea
schimbărilor climatice provocate de om. În plus, în stilul lui Donald Trump, AfD își
atacă adversarii politici cu insulte și teorii ale conspirației.

Planuri de deportare

Între ideile vehiculate de AfD se numără ipotetica expulzare sau deportare a cetățenilor
care provin din familii de imigranți. De fapt, declanșator al actualelor proteste fără
precedent au fost dezvăluirile redacției de investigații Correctiv, care a publicat, pe 10
ianuarie 2024, transcrierea dezbaterii din AfD despre acest subiect. Potrivit relatării,
politicieni AfD, extremiști de dreapta din alte grupări și oameni de afaceri s-au întâlnit
pentru a discuta scenarii ale unor posibile deportări în masă. Indignarea față de astfel
de simulări rasiste i-a scos pe mulți germani în stradă.

”Este un semn pozitiv din partea centrului democratic al societății”, este de părere David
Begrich, de la asociația Miteinander din Magdeburg. Într-un interviu pentru DW, acesta
remarcă ”nevoia de curaj în orașele mici și mijlocii pentru a te manifesta public
împotriva AfD și a extremismului de dreapta”. Asociația Miteinander este specializată
tocmai în abordarea extremismul de dreapta și consiliază victimele și instituțiile sociale.

Cum ripostează centrul societății

În orașe mari precum Berlin, Hamburg și Köln, protestele sunt o ilustrare amplă dar și
relaxată a încrederii de sine a majorității populației, care refuză să stea cu mâinile în
sân și să urmărească indiferentă ascensiunea extremismului de dreapta. În orașele mici
și în zonele rurale, însă, protestul arată foarte diferit.

Saalfeld în Turingia, de exemplu. Micul oraș din estul Republicii Federale este un
bastion al extremei drepte. Neo-naziștii, cluburile de arte marțiale ale simpatizanților
extremei drepte și așa-zișii ”cetățeni ai Reichului” care visează la vechile regate
germane sunt foarte activi aici. Observatorii numesc orașe precum Saalfeld
”Hinterland”, un fel de teritorii relativ îndepărtate de marile zone urbane și în care
autoritatea statului este relativ șubredă. Ca dovadă, scena de dreapta a reușit să se
organizeze aici în structuri solide care au rămas oarecum neobservate ani de zile. Și
AfD are mulți susținători în Saalfeld. Ca în întregul land Turingia, de altfel.

”Când vorbesc cu tinerii, uneori mai apare și salutul hitlerist”, povestește Katharina Fritz,
originară din orașul învecinat Rudolstadt și activă în organizația de tineret a partidului
post-comunist Die Linke. Acum, împreună cu alte asociații de tineret, participă la
organizarea protestului local împotriva extremismului de dreapta și a AfD. ”După toate
demonstrațiile care au avut loc în toată țara, ne-am gândit că trebuie să ne ridicăm și la
Saalfeld, și în Rudolstadt, trebuie neapărat să luăm atitudine împotriva AfD și față de
ascensiunea dreptei”.

Structurile neonaziste au o tradiție îndelungată în zona Saalfeld. La mijlocul anilor 1990,

neonaziștii s-au întâlnit aici pentru a-l glorifica pe Hitler și pentru a promova idei rasiste
și ură. Au format așa-numita ”Protecția Patriotică Turingiană”, o organizație care va
reuși după o vreme să apară pe prima pagină a ziarelor în întreaga lume: din această
structură s-a născut ”Subterana Național Socialistă” (NSU), gruparea teroristă care a
ucis, bombardat și jefuit în toată Germania din 1999 până în 2007. Zece oameni au fost
omorâți din motive rasiste de membrii NSU. Infracțiunile au fost comise de doi bărbați și
o femeie dar rețeaua susținătorilor și simpatizanților era semnificativ mai mare. Și a
rămas până astăzi, inclusiv la Saalfeld.

În localitățile mici e nevoie de curaj să te opui extremei drepte

În ianuarie 2024, 1500 de oameni s-au adunat în frumoasa piață centrală din Saalfeld la
acțiunea de protest față de pericolului extremist de dreapta, în ciuda ploii torenţiale şi a
frigului. Participanții sunt chiar uimiți de răspunsul uriaș al concetățenilor. În Saalfeld
este nevoie de curaj să te manifești împotriva extremismului de dreapta.

Lista amenințărilor împotriva politicienilor, jurnaliștilor și a contestatarilor este lungă în

Turingia. La fel și atacurile și insultele rasiste împotriva refugiaților și a oamenilor de
culoare, dar și a cetățenilor germani cu istoric migraționist - fie descendenți ai unor
etnici germani din alte țări, fie născuți în Germania din familii de imigranți non-germani.

Tinerii conservatori din Saalfeld sunt și ei îngrijorați de aceste evoluții. ”Încet-încet,

oamenii de aici își dau seama că problema extremismului de dreapta nu va dispărea de
la sine și înțeleg că majoritatea tăcută din centrul societății, care nu iese în mod normal
la demonstrații, trebuie să înceapă să-și arate fața”, spune Eirik Otto, președintele filialei
Saalfeld a organizației tineretului creștin-democrat. Este motivul pentru care Otto și
colegii săi tineri din CDU s-au implicat în derularea acțiunii civice alături de membrii
Antifa (Acțiunea Antifascistă), vechi oponenți politici pe care unii îi consideră o rețea
importantă în lupta împotriva extremismului de dreapta iar alții îi clasifică drept
extremiști de stânga.

”Desigur, au existat dezbateri lungi pe acest subiect”, recunoaște Otto într-o discuție cu
reporterul Deutsche Welle. ”Și trebuie să fim complet sinceri: mâine nu vom mai avea
opțiuni identice”. Dar când vine vorba despre ”fundamentele democrației și ale
decenței”, stânga și conservatorii trebuie să arate împreună unde stau limitele și să
indice clar cine se află în afara lor: AfD.02:31

David Begrich nu este convins că angajamentul împotriva rasismului și a ostilității față

de democrație va fi durabil și de succes în aceste comunități mici. "Acest demers
trebuie tradus acum într-o implicare în cultura democratică la nivel local. În asocieri
civice, în inițiative, în spațiul pre-politic", explică el într-un interviu acordat Deutsche
Welle.

Ploaia se oprește la Saalfeld imediat după ce demonstrația a luat sfârșit. E frig dar un
dans bun, spaniol, estival, ajută la încălzire. Macarena prinde la toată lumea - tineri
conservatori, susținători Antifa, familii, membri ai unor congregații religioase, oameni de
cultură sau localnici obișnuiți din Saalfeld.

https://www.bursa.ro/america-si-a-uitat-promisiunile-securitatea-energetica-
europeana-sufera-41118157

America şi-a uitat promisiunile; securitatea energetică europeană suferă

Călin Rechea

Oficialii americani au avertizat de multe ori, cel puţin de la victoria lui Donald
Trump în alegerile prezidenţiale din 2016, că dependenţa de importurile de gaze
ieftine din Rusia reprezintă un mare risc de securitate.

Fără prea multe alternative după sabotarea magistralelor Nord Stream, Europa a
început să importe masiv gaze naturale lichefiate din Statele Unite, la preţuri mult mai
mari şi cu efecte negative puternice asupra mediului, nu doar din perspectiva
transportului peste ocean, dar şi în ceea ce priveşte extragerea prin fracturare
hidraulică.

Autorităţile europene au justificat decizia în faţa alegătorilor prin necesitatea luptei

împotriva agresiunii Moscovei şi a combaterii schimbărilor climatice.

Printr-o ironie amară, combaterea schimbărilor climatice este şi motivul invocat zilele
trecute de Casa Albă pentru amânarea noilor licenţe de construire a capacităţilor
suplimentare de lichefiere şi export.

"Administraţia mea anunţă astăzi o pauză temporară în ceea ce priveşte deciziile în

curs privind exporturile de gaze naturale lichefiate - cu excepţia situaţiilor de urgenţă
neprevăzute şi imediate de securitate naţională. În această perioadă, vom analiza cu
atenţie impactul exporturilor de GNL asupra costurilor energiei, a securităţii energetice a
Americii şi a mediului nostru. Această pauză în ceea ce priveşte noile aprobări de GNL
consideră criza climatică drept ceea ce este: ameninţarea existenţială a timpului
nostru", se arată într-un comunicat de presă de la Casa Albă din 26 ianuarie 2024, unde
se mai subliniază că "vom ţine cont de apelurile tinerilor şi ale comunităţilor din prima
linie care îşi folosesc vocile pentru a cere acţiune din partea celor care au puterea de a
acţiona".

Având în vedere natura şi orizontul investiţiilor în capacităţile de producţie, lichefiere şi

terminale portuare, o astfel de decizie poate submina grav securitatea energetică a
Europei, mai ales că va fi nevoie de tot mai multe capacităţi pentru asigurarea
capacităţii de bază de producere a energiei electrice, pe fondul extinderii capacităţilor
solare şi eoliene intermitente.

Conform datelor de la Bloomberg, aproape jumătate din importurile de GNL ale Europei
au venit din SUA în 2023 (vezi graficul 1).

Europa a importat circa 50 de milioane de tone de GNL din SUA, în creştere de la 44,7
milioane tone în anul precedent, respectiv 47,9% din total. Importurile din Qatar au
scăzut cu 26,5% în 2023 faţă de 2022, până la 13,1 milioane de tone, în timp ce
importurile din Rusia au scăzut cu 8,1%, până la 12,9 milioane de tone.
Decizia Casei Albe a fost salutată cu entuziasm de grupurile ecologiste. Analize mai
realiste de la Bloomberg arată că "Europa dependentă de gazele naturale a schimbat
un risc al furnizării cu altul".

"Deşi SUA este un aliat major al G-7, cu o influenţă economică de neegalat şi o relativă
stabilitate politică, o dependenţă supradimensionată chiar şi de o naţiune prietenoasă
aduce riscuri", aminteşte agenţia de ştiri americană, în condiţiile în care "securitatea
energetică rămâne dependentă de factori care se află mult în afara controlului Europei",
cum ar fi "sezonul uraganelor din Atlantic sau jocurile politice de la Casa Albă".

Şi Javier Blas, analist al pieţei energiei la Bloomberg, încearcă să arate că entuziasmul

ecologiştilor este prematur. "Ideea că amânarea proiectelor americane de GNL este o
victorie uriaşă pentru activiştii de mediu arată o miopie foarte mare. De fapt, este o
victorie pentru producătorii de cărbune şi pentru Qatar", subliniază Blas pe contul său
de Twitter.

La câteva zile după decizia de la Casa Albă, organizaţii de afaceri din SUA, Europa şi
Japonia au cerut preşedintelui Biden să-şi reconsidere poziţia, după cum scrie
Bloomberg, pe fondul numeroaselor prognoze care arată creşterea masivă a cererii de
gaze naturale în următoarea decadă.

Estimările par să fie confirmate de o ştire recentă de la Energy Monitor, unde se arată
că numeroase centrale pe gaz, cu o capacitatea instalată de ordinul sutelor de GW, se
află în construcţie sau sunt planificate şi finanţate la nivel global.

Conform datelor de la GlobalData preluate de Energy Monitor, se află în construcţie

capacităţi cumulate în centrale pe gaz de circa 134 GW. Capacităţile construite la nivel
global în ultimii 5 ani au fost de 153 GW (vezi graficul 2).
Capacitatea totală a proiectelor aprobate şi care dispun de finanţare este de circa 416
GW la nivel global, în condiţiile în care centralele pe gaz care vor fi construite în
regiunea Asia-Pacific vor avea o putere instalată de 211 GW.

Surprinzătoare este evoluţia din Europa, unde proiectele planificate cu finanţare

asigurată au o capacitate cumulată de 65,5 GW, de 5,4 ori mai mare decât capacitatea
construită în ultimii 5 ani şi de 3,7 ori mai mare decât capacitatea aflată în construcţie.

Cu alte cuvinte, doar pentru generarea de electricitate, Europa va avea mare nevoie de
gaze în următorii ani, iar deciziile politice din ultima perioadă nu au făcut decât să ducă
la "înlocuirea unui handicap cu altul, prin schimbarea furnizorilor de gaze naturale", în
condiţiile în care "sistemul său energetic rămâne vulnerabil şi expus".

Ira Joseph, cercetător în cadrul Center on Global Energy Policy de la Columbia

University a declarat pentru Bloomberg că "riscul este reprezentat de schimbarea
majoră a politicii SUA în viitor".

Un astfel de risc este considerat irelevant la nivelul Comisiei Europene. "Comisia

Europeană nu este îngrijorată de o dependenţă tot mai mare de GNL din SUA,
deoarece nu există acelaşi nivel de riscuri politice ca în cazul Rusiei", conform
declaraţiilor unui înalt oficial UE pentru Bloomberg.
"Din punct de vedere al securităţii energetice, centralele electrice pe gaz nu prea au
sens în ţări precum cele din Europa sau China, care vor depinde de importul de gaz", a
declarat Olivier Bois von Kursk, de la Institutul Internaţional pentru Dezvoltare Durabilă,
pentru Energy Monitor.

În opinia sa, "este mai ieftin şi mai rapid să se implementeze capacităţi eoliene şi solare
în majoritatea zonelor geografice, iar aceste surse de energie furnizează, de asemenea,
energie locală şi fiabilă şi sunt izolate de volatilitatea largă a pieţelor de gaze".

Dar ce se întâmplă când lipsesc razele solare şi nu bate vântul? Nu sunt necesare
surse de energie electrică care pot fi pornite rapid, aşa cum sunt centralele pe gaz?

Analizele de la Bloomberg includ mai multe argumente împotriva dependenţei excesive

a Europei de GNL importate din Statele Unite.

În primul rând este evidenţiată "influenţa geopolitică deosebită oferită SUA", ceea ce
înseamnă că "dependenţa majoră de Statele Unite nu îi mai permite Europei să
respingă dezacordurile".

Apoi este subliniat factorul major al preţurilor ridicate pentru gazele naturale, în
condiţiile în care "cumpărătorii din Europa sunt mai expuşi fluctuaţiilor ofertelor globale
decât cumpărătorii asiatici, care se aprovizionează în principal în baza unor contracte
pe termen lung legate de preţul petrolului". Europa a renunţat la astfel de contracte cu
mai multe luni înainte de începerea "operaţiunii militare speciale" din Ucraina, iar de
atunci a început creşterea masivă a preţurilor.

Pe lângă faptul că "evenimentele de la o distanţă de mii de km vor avea un impact

asupra aprovizionării cu energie a UE", Bloomberg mai arată că "întreruperile de
aprovizionare vor deveni mai frecvente, în condiţiile în care schimbările climatice
agravează intensitatea furtunilor de-a lungul coastei americane".

Mai mult, impactul asupra climei va fi mai mare, pe fondul scurgerilor de gaza metan
de-a lungul lanţurilor de aprovizionare, iar "importurile de GNL din SUA riscă să întârzie
implementarea unor soluţii energetice mai ecologice".

Pe de altă parte, gazele naturale nu sunt utilizate doar pentru producerea energiei
electrice. Ogan Kose, director în cadrul companiei de consultanţă Accenture, a declarat
pentru Bloomberg că "ceea ce plăteşte industria chimică europeană pentru gaz este de
aproape 3 - 4 ori mai mult decât ceea ce plăteşte cumpărătorul intern din SUA".

Concluzia este elementară, dar pare să treacă dincolo de capacitatea de înţelegere a

autorităţilor europene. "Când gazul rusesc ieftin ajungea în Europa, era logic să păstrezi
o uzină chimică aproape de sursa cererii, deoarece era profitabilă, dar acum, cu un
GNL importat mult mai scump, mutarea acestor fabrici către surse de gaze naturale
ieftine are mai mult sens", conform declaraţiilor lui Kose.
Mutarea fabricilor din industria chimică către sursele de gaze naturale ieftine, aşa cum
arată relocarea majoră a operaţiunilor BASF în China, pentru a beneficia de accesul la
gazele din Rusia, reprezintă un pas semnificativ pe calea dezindustrializării Europei şi,
implicit, pe calea subminării grave a resurselor de asigurare a securităţii în general, nu
doar a securităţii energetice.

https://www.zf.ro/business-international/2023-ajutorul-gazului-rusesc-austria-
reusit-exporte-multa-energie-22251161

În 2023, cu ajutorul gazului rusesc, Austria a reuşit să exporte mai multă energie
decât a importat pentru prima dată în ultimii 20 de ani. În schimb, Polonia a
devenit independentă de gazele şi petrolul Rusiei. Azerbaidjan a devenit furnizor
de gaze al Bulgariei, iar Grecia a câştigat teren pe piaţa europeană

Orlen, compania naţională de petrol şi gaze a Poloniei, are în plan formarea unei
flote proprii de 8 nave-cisternă de GNL.

04.02.2024, 19:20 179

Austria, o ţară fără ieşire la mare, cu o producţie proprie de gaze echivalentă cu
0,01% din producţia globală şi cu una nesemnificativă de petrol, a reuşit în 2023
ca pentru prima dată în ultimii 20 de ani să exporte mai multă energie decât
importă. Iar performanţa se datorează, pe de o parte, reducerii consumului intern,
economia fiind în recesiune, iar pe de alta colaborării neîntrerupte un un vechi
furnizor de energie, monopolul rusesc al exporturilor de gaze Gazprom.

Dacă anul trecut guvernul austriac asigura că vrea să pună capăt dependenţei ţării sale
de gazele naturale ruseşti, deşi datele despre importuri spuneau altceva, zilele trecute
CEO-ul colosului de energie austriac OMV asigura că Gazprom a livrat Austriei în 2023
toată catitatea de gaze stipulată în contract. Aceasta spre deosebire de Germania, unde
gazele ruseşti nu mai ajung din 2022. OMV aderă la sancţiunile Vestului contra Rusiei,
dar acest lucru nu afectează livrările de gaze ruseşti, a explicat Alfred Stern, CEO-ul
grupului austriac.

Austria este însă doar una din ceea ce putea fi considerată o anomalie pe piaţa energiei
în vremurile de dinainte ca Rusia să atace Ucraina. Ungaria, care ca şi Austria continuă
să importe gaze de la Gazprom, având chiar şi un contract nou pe termen lung dar la
preţuri mult peste cele ale pieţei europene, a pornit într-o goană după gaze şi petrol în
propria ogradă. Apoi, MOL, echivalentul ungar al OMV, caută oportunităţi şi cât mai
departe de casă.
Recent, compania a anunţat că se va implica în dezvoltarea unui câmp de gaze
naturale din Kazahstan, alături de compania locală KazMunayGas şi de colosul chinez
Sinopec. Ministrul maghiar de externe Péter Szijjártó a făcut clar atunci că statul kazah
ar putea deveni o sursă crucială pentru securitatea energetică a Ungariei prin exporturi
record. Guvernul de la Budapesta vede la fel şi gazele importate din Azerbaidjan.

Mai mult, MOL produce petrol în Azerbaidjan, pe care a început să-l transporte cu tan-
cul petrolier de la un terminal din Turcia la unul din Croaţia pentru a-l aduce la rafinăria
Slovnaft pe care o are în Slovacia. Astfel, compania maghiară reuşeşte să se
îndepărteze de problematicul petrol rusesc. Luna trecută, aflat la Doha, ministrul
maghiar Szijjártó a anunţat că Ungaria a obţinut un acord politic de la Qatar pentru
importul de gaze naturale lichefiate. Dar acest lucru se va face din 2026 încolo, iar
Ungaria va putea accesa GNL qatareze prin intermediul unor terminale străine, din
Turcia, Grecia sau Polonia. Polonia are la Swinoujscie un un terminal de GNL funcţional
din 2015 şi în curs de extindere. În 2023, prin această facilitate cea mai mare economie
est-europeană a importat cu 6% mai multe gaze decât în anul anterior.

Este o creştere mică, dacă este comparată cu cea de 60% din 2022, dar este totuşi o
creştere care stabileşte un nou record. Anul trecut, la Swinoujscie au ajuns 62 de
transporturi. Dintre acestea, 41 au venit din SUA, faţă de 36 în 2022. 19 transporturi au
fost din Qatar. SUA devine astfel cel mai mare exportator de gaze către Polonia, un loc
ocupat timp de decenii de Rusia. Orlen, compania naţională de petrol şi gaze a
Poloniei, a anunţat într-o analiză a activităţii din ultimii ani că 2023 marchează începutul
independenţei ţării de gazele naturale şi petrolul Rusiei. Cu alte cuvinte, anul trecut
importurile de petrol şi gaze ruseşti s-au redus la zero. La acest lucru a contribuit şi
faptul că Orlen produce gaze în mările Norvegiei şi le transportă acasă printr-un
gazoduc construit în colaborare cu ţările nordice. Orlen a precizat că într-un final va
avea propria flotă de 8 nave-cisternă de GNL.

Bulgaria, exceptată de la embargoul UE contra importurilor de petrol rusesc pe mare

până la finalul acestui an, a decis ca din martie să înceteze să mai cumpere marfă
rusească. Petrolul rus este înlocuit cu importuri din Kazahstan, Irak şi Tunisia, arată
tranzacţiile din ianuarie.

Bulgaria este obligată să facă acest lucru deoarece nu are voie să exporte carburanţi
produşi în ţară din ţiţei rusesc. Excepţia de la embargo a primit-o pentru a avea timp să
adapteze instalaţiile uriaşei rafinării Lukoil Neftochim Burgas pentru a putea procesa alt
tip de petrol în locul celui rusesc.

Pe deasupra, importurile ruse erau problematice deoarece, potivit Politico, puteau

profita de lacunele din sancţiunile impuse de UE şi de Occident Rusiei, ajungând în
porturile bulgăreşti la un preţ superior plafonului de 60 de dolari pe baril adoptat de aliaţi
pentru a priva Moscova de venituri cu care să-şi finanţeze războiul din Ucraina.

Astfel de transporturi ar fi adus anul trecut Rusiei 640 milioane euro. Însă, potrivit
Reuters, în ianuarie rafinăria bulgară nu a mai importat ţiţei rusesc, iar de cumpărarea
ei este interesat Azerbaidjanul. Azerbaidjan a devenit unul din principalii furnizori de
gaze ai Bulgariei, triplându-şi anul trecut exporturile.

Un alt jucător important pe piaţa europeană a energiei a devenit Grecia. Anul trecut,
aceasta şi-a majorat de patru ori exporturile de gaze către vecinii din nord. Grecia nu
produce, dar este o poartă de intrare a GNL în Europa. Are un terminal pe insula
Revithoussa şi un altul aproape gata la Alexandroupolis.

https://www.zf.ro/eveniment/banii-drogurile-il-leaga-elon-musk-unii-directori-
tesla-au-obtinut-22250805

Banii şi drogurile care îl leagă pe Elon Musk de unii directori Tesla. Cum au
obţinut membrii consiliului de administraţie sute de milioane de euro din acţiuni
şi investiţii separate ca prieteni de petreceri al lui Musk

04.02.2024, 09:51 1416

Membrii consiliului de administraţie de la Tesla, producătorul de maşini electrice
al lui Elon Musk, s-au confruntat cu o dilemă.

Unul dintre directorii de lungă durată, Steve Jurvetson, un capitalist de risc,

părăsise firma sa după ce o anchetă internă a descoperit că se culcase cu mai
multe femei din industria tehnologică şi consumase droguri ilegale, relateaza
WSJ.

Unele dintre detalii fuseseră relatate în presă în 2017, iar directorii Tesla au discutat în
mod informal despre cum ar trebui să gestioneze situaţia, potrivit unor persoane
familiare cu situaţia. Unii l-au îndemnat să demisioneze.

Din fericire, Jurvetson, deşi compania l-a desemnat director independent, avea un bun
prieten cu care avea legături financiare profunde şi cu care a participat la petreceri,
consumând ecstasy şi LSD: Musk.

Musk i-a împins pe directori, în conversaţii private, să îi permită lui Jurvetson să îşi ia un
concediu neobişnuit din consiliul de administraţie al companiei publice, iar apoi să se
retragă de bunăvoie în 2020, au declarat persoanele respective. Jurvetson rămâne
director la compania privată de rachete a lui Musk, SpaceX.

"Răspunsul a fost să nu facem nimic şi să vedem ce se întâmplă", a declarat un alt fost

director independent al Tesla şi bun prieten al lui Musk, Antonio Gracias, într-o
depoziţie în instanţă din 2021, când a fost întrebat cum a gestionat consiliul de
administraţie situaţia Jurvetson. Gracias şi firma sa de capital de risc deţineau investiţii
evaluate recent la aproximativ 1,5 miliarde de dolari în companiile lui Musk.

Mai mulţi alţi directori ai companiilor lui Musk au legături personale şi financiare
profunde cu antreprenorul miliardar şi au profitat enorm de pe urma acestei relaţii.
Legăturile reprezintă o confuzie extremă între prietenie şi avere şi ridică semne de
întrebare în rândul unor acţionari cu privire la independenţa membrilor consiliului de
administraţie însărcinaţi cu supravegherea directorului general. Astfel de conflicte ar
putea încălca normele vagi care reglementează ceea ce înseamnă independenţă în
cadrul companiilor cotate la bursă.

Mai mulţi actuali sau foşti directori de la Tesla şi SpaceX participă la petreceri împreună
cu el, merg în vacanţe exotice şi se întâlnesc la Burning Man, festivalul de artă şi
muzică din Nevada.

Musk şi aceşti directori, printre care se numără capitaliştii de risc Gracias şi Ira
Ehrenpreis, magnatul din domeniul tehnologiei Larry Ellison, fostul director media
James Murdoch, precum şi fratele lui Musk, Kimbal Musk, au investit zeci de milioane
de dolari în companiile fiecăruia dintre ei - Ellison deţinea miliarde de dolari în acţiuni
Tesla, cu o participaţie de aproximativ 1,5% în 2022. Unii au primit, de asemenea,
sprijin şi ajutor în carieră din partea lui Elon Musk.

Majoritatea membrilor actualului consiliu de administraţie format din opt persoane de la

Tesla au acumulat acţiuni în valoare de sute de milioane de dolari de pe urma
scaunelor lor de-a lungul anilor, semnificativ mai mult decât ceea ce câştigă membrii
consiliilor de administraţie de la alte companii pentru serviciile lor.

Tesla îşi plăteşte directorii în principal cu opţiuni pe acţiuni, iar actualul consiliu, fără a-l
include pe Musk însuşi, a câştigat împreună peste 650 de milioane de dolari din
vânzarea de acţiuni din aceste opţiuni. Aceştia deţin opţiuni suplimentare evaluate la
aproape 1 miliard de dolari. Unii directori au fost de acord să returneze Tesla o parte din
aceste compensaţii pentru a rezolva un proces intentat de acţionari cu privire la
compensaţiile lor, negând în acelaşi timp orice abatere. Un judecător trebuie încă să
aprobe înţelegerea.

Unii actuali şi foşti directori ai Tesla şi SpaceX au cunoştinţă de consumul ilegal de

droguri al lui Musk, dar nu au luat măsuri publice, potrivit unor persoane care au fost
martori la consumul de droguri sau au fost informate despre acesta.

Wall Street Journal a raportat în ianuarie că Musk a consumat droguri, inclusiv cocaină,
ecstasy, LSD şi ciuperci magice, şi că liderii de la Tesla şi SpaceX erau îngrijoraţi de
acest lucru, în special de consumul său recreaţional de ketamină, pentru care Musk a
declarat că are o reţetă. Drogurile ilegale încalcă politicile antidrog stricte ale
companiilor lui Musk şi ar putea pune în pericol contractele federale ale SpaceX şi
autorizaţia de securitate a lui Musk.
La hotelul de lux Austin Proper, Musk a participat în ultimii ani la întâlniri sociale cu Joe
Gebbia, membru al consiliului de administraţie al Tesla, cofondator al Airbnb şi prieten
al acestuia, unde Musk a luat ketamină în scop recreativ printr-o sticlă de spray nazal
de mai multe ori, potrivit unor persoane familiare cu consumul de droguri şi cu
petrecerile.

Alţi directori, Gracias, Jurvetson şi Kimbal Musk, au consumat droguri împreună cu el,
potrivit unor persoane care au fost martore la consumul de droguri şi altor persoane
care au cunoştinţă despre acest lucru.

Musk şi unele persoane apropiate lui, inclusiv Kimbal Musk, participă la petreceri la
Hotel El Ganzo, un hotel de tip boutique din San José del Cabo, Mexic, cunoscut pentru
scena sa artistică şi muzicală, precum şi pentru evenimentele alimentate de droguri,
potrivit unor persoane familiare cu petrecerile.