POLITICA TIKTOK

La câteva zile distanță, trei evenimente punctează actualitatea: faptul că Donald Trump a
trecut în fruntea preferințelor americanilor pentru Casa Albă, că Javier Milei (poreclit ”El Loco”,
Nebunul) a câștigat alegerile prezidențiale din Argentina și acela că ”Partidul pentru libertate” al
lui Geert Wilders a obținut cele mai multe voturi la alegerile parlamentare din Olanda. Deși
plasați în lumi diferite, cei trei politicieni au multe în comun. Faptul de-a-i califica, paușal, drept
populiști nu (mai) spune mare lucru. Să remarcăm, mai înainte de toate, că fiecare dintre ei e un
om de media: Trump și-a avut propriile emisiuni de televiziune, Milei s-a produs pe scenă într-o
trupă rock iar Wilders are în spate o biografie politică ce l-a ținut mereu pe ecrane. Fiecare dintre
ei știe să folosească media și, mai ales s-o folosească pentru publicul zilei de azi.

E vorba de generațiile care au între 18 și 32 de ani, aflate pentru prima, a doua sau a treia
oară la vot și care au crescut în lumea internetului generalizat (mai întâi pe calculator, apoi pe
telefonul mobil) și a știrilor instantanee. Întâmplător sau nu, e vorba de aceleași generații care au
prins ”schimbarea paradigmelor școlare”, ceea ce are ca efect faptul că nu mai au orizontul
cultural și nici capacitatea de atenție a predecesorilor lor. Tinerii de azi nu mai prizează
discursurile lungi, argumentele și șirurile de date care dădeau consistență discursului politic de
altădată. Ei vor ceva funny și ”cu impact emoțional”. Or lucrul care atrage cel mai tare atenția și,
în același timp, e cel mai distractiv este scandalul. Noua generație, deși e mereu cu telefonul în
mână, nu pierde timpul cu parcurgerea știrilor, compararea punctelor de vedere și judecarea lor
pentru a-și face o imagine adecvată asupra problemelor prezentului și a ofertei de rezolvare a lor
pe care o propun diverșii politicieni. Principala carateristică a acestor generații e faptul – pe cât
de paradoxal (ținând cont de posibilitățile de care dispun), pe atât de real – că poartă în ele
încărcătura unor frustrări uriașe. Generațiile precedente aveau idealuri melioriste (voiau să le fie
ceva mai bine decât părinților lor) și, în general, fezabile (casă, mașină, un job bun etc). Cele de
azi cresc cu aceste lucruri – pe care le consideră absolut firești – și, ca atare, nu mai doresc ceva
anume, ci totul și, dacă se poate, dintr-o dată. Îngrijiți și ocrotiți din cea mai timpurie copilărie, ei
transferă paternalismul familial asupra statului; acesta din urmă le e dator cu orice-și doresc și
fiecare dorință nerealizată a lor e un eșec al administrației și al oamenilor politici care o
reprezintă.

Ca atare, pe lângă scandal, le plac și promisiunile maximale: schimbare totală, regenerare

a statului, drepturi sociale extianse, la pachet cu recentrarea în jurul unui sens tare. Populiștii din
specia Trump, Milei și Wilders au înțeles ”orizontul de așteptare” ale alegătorilor și le oferă exact
ceea ce aceștia vor să audă. Mai înainte de toate, o radicalizare extremă: politica nu mai e
domeniul fezabilului, ci al dezirabilului. Și, cum bine se știe, pe terenul dorințelor, adeziunile sun
pasionale și personale. Apoi, ideea e aceea de a fixa de fiecare dată – într-o schemă maniheică –
răul care împiedică realizarea acestor dorințe și instaurarea mileniului fericirii (în care fiecare se
poate deda consumului, călătoriilor și jocurilor în varii rețele – întotdeauna câștigătoare). De vină
că lucrurile nu stau așa sunt, întotdeauna, ceilalți: politicienii de la putere, ”statul paralel”,
”elitele” ce complotează împotriva poporului de rând (adică a majorității alegătorilor), străinii
(cei clasici – cu care-au existat războaie, plus evreii, islamicii, chinezii, ”Sudul Global” în
ansamblu, homosexualii, transgenderii ș.a.m.d.). Odată schițat acest tablou din el reies două
lucruri: că cel ce-l enunță (cât curaj pentru asta!) e apărătorul cetății pe care valurile de migranți
și de cozi de topoare dinlăuntru amenință s-o ducă la ruină. Apărătorul celor lipsiți de apărare e –
pe model roman – ”tribunul” lor. Lupta politică actuală se vrea o reeditare a războiului civil
dintre populares și optimates, de la finele Republicii Romane. În pieptul fiecărui tribun pulsează
inima unui cezar imperator.

Al doilea lucru, care ne permite să înțelegem de ce un asemenea pattern are succes la

niște generații care nu mai cultură istorică, ține de faptul că identificarea dușmanului le permite
celor mulți să strângă rândurile și să-și descopere solidaritatea. Narativul victimar e un unificator
eficient. Persoane care n-au nici o altă preocupare în afară de distracție, descoperă – cu o anumită
uimire – că nu sunt singuri; că o mulțime de alții, la fel ca și ei, împărtășesc aceleași convingeri
legate de ”malversațiunile” lui Soros, ale Comisiei Europene, ale Casei Albe, a serviciilor secrete
etc. Lucruri pe care – pe valul frustrării pe care-l potențează diferențele de statut economic și
social – le bănuiau, dar pe care vocea (imperativă) a ”tribunului” le cristalizează. Identificarea
dușmanului, numirea lui – grosieră – și promisiunea de a-i ”expropria pe expropriatori” dau un
țel unor generații care se plîng de absența unui rost în viață. Reel-ul de 30 de secunde prin care
”liderul așteptat” li se adresează nu are rostul de-a spune ceva, ci pe acela de a-i mobiliza. De a-i
face să urască, să strige, să fie ”gata de acțiune”. Iar acțiunea aceasta ar semăna cu carnavalul: o
enormă dezlănțuire a pulsiunilor populare, în care ”cei aleși” se vor regăsi unii pre alții și vor
impune (cu forța, că altminteri nu se poate) ”dreptatea”, așa cum o simt ei. Această solidaritate a
nemulțumiților e liantul care-i adună pe votanții politicienilor antisistem.

Căci nimic nu e mai de succes decât antisistemul. La tinerii de 18 – 32 de ani e de înțeles;

ei se află la vârsta pasiunilor romantice și a idealurilor revoluționare. Ceea ce straniu cu adevărat
este felul în care oameni la care nu te-ai aștepta – precum Donald Trump – asumă un program
(prezentat ca fiind ”de dreapta”) dar, care, în fapt, e cel al unei revoluții radicale. Ideea e aceea că
nu mai putem ajusta mecanismul economic, politic și social existent pentru că – se spune –
acesta a fost integral pervertit de ”elitele de stânga”. Ca atare, schimbarea trebuie să fie totală și
modelul propus variază de la cel al creștinismului orginar la cel al unei utopii consensuale
(bineînțeles, după eradicarea structurilor de profunzime ale ”statului paralel). La 34 de ani de la
căderea comunismului, dreapta și sânga se întâlnesc la vârfului spectrului politic: singura șansă
de realizare a conservatorismului e printr-o revoluție totală! Nu mai rămâne decât să-l auzim pe
Xi Jimping susținând că acesta e ”modelul chinezesc”!

Totuși, e oarecum simplificator să punem toată responsabilitatea acestui mod de-a vota
doar pe seama tinerilor care gustă stilul de show man-i și invectivele noilor (sau mai vechilor)
politicieni populiști. E și o problemă, cât se poate de reală, care face ca vremurile pe care le trăim
să capete nuanțe ”revoluționare”. Cine se uită la alegerile americane vede în competiție doi
oameni de o vârstă venerabilă: Joe Biden are 81 de ani și Donald Trump 77. Până de curând,
opoziția Congresului față de ultimul (pe vremea când era președinte) o reprezenta doamna Nancy
Pelosy, care și-a încheiatul mandatul în acest an, la respectabila etate de 82 de ani. Media de
vârstă a membrilor Curții Supreme tinde către 75 de ani. Iar Secretarul de Stat al Apărării, Lloyd
Austin e ceva mai tânăr: are 70 de ani. Cum a ajuns America să fie condusă de o gerontocrație?
Asta în condițiile în care media de vârstă a vedetelor Silicon Valley-ului e de 40 – 40 și ceva de
ani! E limpede că generația tânără nu se simte reprezentată de personaje care, pentru cei ce
surfează pe valul noilor aplicații și rețele sociale, par a veni de-a dreptului din preistorie. Cel mai
prizabil personaj dintre toți este pentru ei Donald Trump, pentru că e singurul care vorbește pe
limba lor: tare, colorat și distractiv.

Nici în Argentina nu stăm mai bine; de 77 de ani țara e condusă în logica unui populism
militar (ce poartă numele de peronism – de la Juan Peron; mai nou cunoscut ca soț al faimoasei
sale neveste, Evita Peron), care amestecă statul social și represiunea, pe fondul unei societăți cu
decalaje economice strigătoare la cer. Contracandidatul lui Milei, Sergio Massa era el însuși un
politician de cursă lungă – apropiat de fosta președintă, Cristina Kirchner – și, în plus, ministru
de finanțe într-un moment în care finanțele Argentinei sunt în vrie. Votul pentru Milei a fost, în
bună măsură, un refuz al unei politici vechi de decenii și al ideii că un om din sistem poate
schimba sistemul. În fine, Geerd Wilders vine pe val după 13 ani de primministeriat al lui Mark
Rutte. Oricât de echilibrat și de eficient s-a arătat a fi premierul Olandei, lungimea mandatului a
avut ca efect o anumită oboseală a electoratului care a vrut altceva și altcevaul l-ndemână a fost
populistul Wilders care se agită de vreo două decenii. Faptul că politica democratică nu mai e
capabilă să selecteze și să impună constant figuri reprezentative pe scena publică e mană
cerească pentru populiștii care-și așteaptă ceasul.

Sigur, lumea își spune (mereu) că nici Trump, nici Milei, nici Wilders (acesta din urmă
dacă va ajunge să facă guvernul) nu vor reuși să-și realizeaze promisiunile electorale. Probabil că
asta nu e pentru ei o problemă, căci – la viitoarea scandență – vor poza, încă odată, în victime.
Tot ceea ce n-au făcut nu se datorează incapacității lor, ci opoziției ”statului paralel”, care le
încurcă planurile. Așa că – foarte previzibil – vor cere și mai multă putere. Asta dacă între timp
nu vor apare alți scandalagii, și mai spectaculoși, care vor promite – ca ultim carnaval – de-a
dreptului Apocalipsa.