Social media și viața online

Facebook, Youtube, Twitter, Instagram, WhatsApp, Snapchat, reddit, TikTok și câte

vor mai apărea, an de an. Social media, adică mediile sociale de informare și comunicare, sunt
una dintre mărcile epocii și existenței noastre cotidiene, nu doar o modă, ci un mod al vieții. În
mai puțin de zece ani au reușit să restructureze felul în care oamenii se conectează, se
informează, conversează și se distrează, ca să numim doar o mică parte din ce facem mediat
online. Ceea ce până la apariția platformelor sociale online se putea realiza prin canale de
comunicare dedicate sau prin acțiuni umane nemediate, acum se poate face sincron, uneori de
pe aceeași platformă, punând într-un mediu comun și totalizant cea mai mare parte din existența
noastră socială. De pe telefon putem plăti facturi, verifica ce face aspiratorul autonom sau ce
temperatură este în casă, ce ritm are inima sau ce note am luat la examene. Acest fapt are
implicații din ce în ce mai evidente pentru rolurile și sferele noastre sociale: limitele, granițele
(destul de clare, până acum) dintre ele încep să se estompeze.
Fiecare dintre noi este acum (în) centrul lumii. Chiar dacă pare exagerată, această
judecată este adevărată și în universalitatea ei1. Telefonul inteligent a inversat două raporturi
fundamentale ale noastre: cel cu sinele și cel cu lumea, în ansamblul ei, de la cercurile sociale
apropiate și relațiile esențiale la felul în care înțelegem existența noastră aici. Trăim o vreme
fără constrângeri spațiale asupra mișcării, pentru că de data aceasta lumea se deschide în
ecranul fiecăruia. Informația despre lume – reprezentările, în imagini, cuvinte și emoticoane –
e aici, sub ochii noștri, „la un click distanță”, cum se zicea în reclamele primilor ani de acces
la internet (și cum vom mai spune și noi, mai jos). Nu mai trebuie să mergem într-un loc pentru
a vedea ceva. Putem călători pe Google Maps sau alte hărți digitale tridimensionale și mult mai
precise decât orice hartă tipărită. Mall-ul s-a mutat online și poartă nume de fluviu
(Amazon.com) sau de hoț mehenghi arab, chinez fiind (Alibaba.com). S-a mutat cu tot cu
cinematograf și alte conținuturi video, acum pe Netflix sau Youtube. Ce se întâmplă cu
dematerializarea spațiului se petrece și cu relațiile și prezența celorlalți. Și, desigur, cu fiecare
dintre noi în parte, individual. Pentru că, observa Albert Borgmann, un venerabil filosof
american, internetul este ce mai impresionantă ilustrare a suveranității și centralității persoanei

1
Merită să subliniem faptul că la momentul scrierii acestui manual, doar o parte a populației planetei e online
folosind social media, dar, de curând, această parte a devenit majoritară. Este încă o dovadă că tehnologiile digitale
au atins un stadiu de putere asupra structurii și implicit lumii sociale, indiferent de diferențele culturale.
în spațiu, timp și societate2. Efectul internetului este unul radical și total, transformând
percepția spațiului, a timpului și a persoanelor. Dar „partea întunecată” a internetului nu o
reprezintă doar comportamentele antisociale sau imorale sau ceea ce numim „darknet”, ci mai
ales, consideră Borgmann, felul în care devenim strămutați în spațiu, distrași în timp și
fragmentați ca persoane. Identitatea noastră se desfășoară sau am putem spune că se
(dez)articulează în direcții diverse, iar aceasta, în principiu, nu ar fi decât împlinirea unei
aspirații moderne, adică eliberarea individului din ideea unui destin rigid, imuabil. Dar, ca să
urmăm recomandarea filosofului american, „nu putem lăsa diversitatea să se descompună într-
o nesfârșită diversiune”.

Fenomene sociale și probleme morale online

Istoric, social media au contribuit decisiv la nașterea unor mișcări politice de protest,
în primul rând Primăvara Arabă sau, local, valul de proteste din România, început în 2012 cu
„Salvați Roșia Montană!”. Când, în 2010, au avut loc proteste anti-guvernamentale masive în
Tunisia, răspândindu-se și în alte țări din Orientul Mijlociu, cum ar fi Libia, Egipt sau Siria,
oamenii au început să înțeleagă forța deosebită a noilor medii. Protestatarii s-au împotrivit
opresiunii regimurilor autoritare și au denunțat condițiile tot mai precare de viață. Rețelele de
socializare au devenit factorul catalizator al răspândirii mișcărilor revoluționare. După 2010,
au apărut încontinuu noi proteste, fiind motivate de poveștile de succes care au fost distribuite
la scară națională și internațională, desigur, tot prin social media. În unele țări, aceste guverne
autoritare au cenzurat și închis rețele(le) de socializare pentru că prin ele se răspândeau rapid
ideile democratice. Dar mai ales pentru faptul că aceste rețele sociale online permit o rapidă
coordonare în spațiu și timp a protestatarilor. Ele duc mai departe ceea ce se numește informație
socială și politică, valoroasă tocmai prin capacitatea ei de circulație și multiplicare, și, mai ales,
puterea sa cauzală asupra indivizilor: oamenii au intenții și acționează în baza procesării acestor
informații (după scheme de inferență valide sau nu). Părea a fi visul democrației, dar curând
lucrurile au arătat și celălalt versant al unei lumi bogate informațional, în care toți trăim sub
impresia că avem ceva de spus și de făcut. Este mai degrabă un „trebuie”, o normă socială:
dacă nu-ți joci prezența online, nu exiști, în sensul invizibilității comunicaționale și al lipsei de
integrare în noua structurare socială. Desigur, un „drept de exit” există – poți refuza să-ți petreci
timpul pe astfel de platforme online, să ai propriile mecanisme de informare și prezență civică,
să faci cumpărături în continuare la mall etc. –, dar costul economic și social e foarte mare.

2
Borgmann, Albert, 2013, „So who am I really? Personal identity in the age of the Internet”, în AI and Society,
vol. 28(1), pp. 18-19.
Deconectarea online este, de fapt, deconectarea de la fluxurile de informare și cunoaștere, mai
ales practică, de care ai nevoie pentru a fi membru, parte a unui grup sau a unei comunități, așa
cum este și cea universitară.

Scandalul Cambridge Analytica a arătat, cu prisosință, o parte întunecată și indezirabilă

a rețelelor de socializare. În 2018, au apărut informații conform cărora firma Cambridge
Analytica a extras, prin intermediul și cu cunoștința Facebook, datele personale a milioane de
americani, cu un alt scop decât cel declarat inițial (adică construcția, calibrarea și aplicarea unui
test de personalitate). Datele au fost folosite pentru a crea instrumente algoritmice de
manipulare a votanților în timpul campaniei pentru alegerile prezidențiale din 2016, care au
adus în fruntea SUA pe Donald Trump, de altfel primul președinte care comunică mai degrabă
pe Twitter, sub nume propriu3, decât oficial, prin mecanismele guvernului. Cambridge
Analytica a putut prezice cu destul de multă acuratețe personalitățile oamenilor și alte detalii
personale din activitatea utilizatorilor care fac posibilă orientarea lor politică. Din acțiunile
utilizatorilor, de la like-urile și comentarii la rețele lor sociale, și din tot felul de date personale
se construiau profiluri psihologice care erau folosite apoi pentru a personaliza reclamele
electorale, atingând precis acele resorturi emoționale, ale fiecăruia, care susțin voința politică
și angajamentul față de o cauză sau un om. Pe scurt, matematica, informatica și psihologia au
fost puse la treabă, odată ce datele existau, în slujba puterii, sub forma ei de discurs persuasiv.
Milioane de americani au ajuns astfel victimele încălcării sferei private (privacy), pierzând
auto-determinarea informațională, capacitatea de a lua decizii fără interferențe. În urma acestui
scandal, însuși Mark Zuckerberg, directorul executiv al Facebook și prim acționar al
companiei, a fost audiat în fața Congresului SUA (în aprilie 2018), dar fără urmări notabile de
ordin legal, economic sau politic.

Social media și mitul neutralității

Așa cum vedem, social media aduc avantaje, dar produc și neajunsuri pentru utilizatori.
Ca în întreaga istorie a vieții morale și sociale, idealul este să ajungem în poziția de a controla
această tehnologie, și nu ea pe noi, adică să fim autonomi în determinarea gândurilor și
acțiunilor noastre. Orice nou mediu major de comunicare care apare în istorie vine la pachet cu
o tulburare disruptivă, o ruptură a structurilor cunoscute până atunci, generând confuzie,
ambiguitate și „zone gri” morale și legale. Chiar dacă se crede adesea că orice nou mediu este

3
Merită observat faptul că până și președintele SUA trebuie să se asigure într-un mediu complex astfel haotic
informațional, în deficit permanent de încredere, în care autenticitatea e întotdeauna chestionabilă, la fel și
autoritatea: contul său se numește @realDonaldTrump (s.n.).
un remediu pentru problemele celor vechi (social media aduc interactivitatea pe care
televiziunea sau presa scrisă nu o au, de exemplu), în fapt, orice nou mediu are propriile
capcane și riscuri, până atunci necunoscute și neexperimentate. Pe acestea trebuie să le
cunoaștem pentru a fi în continuare capabili de a ne controla sau guverna comportamentele
(desigur, presupoziția ascunsă e că suntem în stare în genere să fim proprii stăpâni). Social
media nu sunt neutre, asemenea unui simplu instrument, cum ar fi un cuțit. Un cuțit poate
produce consecințe bune sau rele în funcție de felul cum este folosit. Este doar un instrument,
o unealtă, care poate fi utilizat cu intenția de ucide sau de a vindeca pe cineva. Prezența unui
cuțit nu te face criminal sau chirurg. În schimb, platformele digitale sociale pot.

Social media sunt medii computaționale pe care nu le întrebuințăm așa cum am face cu
instrumentele de bucătărie sau bisturiul din sala de operație, ci suntem, în mai multe dimensiuni
ale existenței, influențați sau orientați de către acestea. Ne influențează comportamentul
independent de modul în care le folosim, astfel încât devenim, într-o măsură notabilă,
condiționați de mediul tehnologic în care acționăm și gândim. Social media nu sunt neutre și
într-un al doilea sens: ca orice tehnologie (sau set de tehnologii, mai bine zis), ele sunt
purtătoare de valori, încastrează crezămintele, inclusiv convingerile, prejudecățile și părtinirile
programatorilor și mai ales pe cele ale proprietarilor și, nu în ultimul rând, creează avantaje și
constrângeri, extinzând sau limitând posibilitățile de acțiune. Pe scurt, ele ne cadrează
existența, ne potrivesc întocmai într-o anumită configurație de practici și semnificații, iar
această punere în ramă, la rândul ei, e orientată valoric. Fiecare platformă promovează anumite
comportamente, limitându-le sau interzicându-le pe altele.

Social media mijlocesc viețile noastre. Această relație de mijlocire se prezintă în cel
puțin patru dimensiuni4. În primul rând, tehnologiile devin extensii aproape întrupate ale
simțurilor, mediind percepția umană. Ochelarilor sau microscopului astăzi li se adaugă
telefonul mobil sau ochelarii de Realitate Augmentată. Mișcarea în spațiu este percepută altfel
cu harta digitală continuu deschisă, iar timpul se fragmentează într-un mod nou prin notificările
din platformele sociale online. În al doilea rând, chiar și cele mai vechi tehnologii cer de la noi
să fim interpretativi, adică să fim capabili să înțelegem ce ne transmit. Așa cum medicul are de
interpretat o radiografie, utilizatorul online ar trebui să interpreteze rezultatele platformei, adică
ce îi oferă în căutările sale. Aici apare diferența: dacă medicul este antrenat să citească
radiografii, utilizatorii nici măcar nu au habar despre și acces la algoritmii care guvernează

4
Ihde, Don, 1990, Technology and the Lifeworld: From Garden to Earth, Indiana University Press, pp. 72-108.
rețeaua. A treia modalitate a mijlocirii este cea a alterității: telefoanele și social media sunt în
rolul Celuilalt cu care interacționezi direct. Întrebăm, căutăm, cerem, oferim, transferăm, de la
documente la bani, folosind telefoanele noastre și aceste platforme. Suntem înăuntru, parte a
mecanismului, cu datele noastre, dar și delegăm sau tratăm ca pe un companion sau tovarăș
exterior, așa cum au devenit deja Siri (asistentul vocal al iPhone) sau Alexa (al Amazon),
telefonul inteligent și aplicațiile sale. Totuși, cea mai puternică rămâne relația de mijlocire de
fundal: social media sunt astăzi fundalul, contextul în care se petrec experiența și acțiunea
umană. Indivizii sunt prezenți în lume, își duc existența pe fundalul, deja din ce în ce mai puțin
sesizabil, topit în viața de zi cu zi, impus de Facebook, Instagram, WhatsApp sau Twitter.
Serviciile acestor companii au devenit condiții de posibilitate ale interacțiunilor sociale și
dezvoltării noastre intelectuale și morale.

Box: Întrebări și exerciții

Care e diferența între relația de mediere a cărții, a televiziunii și cea a platformelor online?
Diferența e una de natură sau de grad?
Când ați descoperit că internetul este un mediator? În ce fel contează calitatea morală a
celorlalți utilizatori?
Care e diferența între rolul de mediator pe care îl luăm într-un conflict și cel de mediator al
experienței?
Ce alți mediatori ai vieții voastre recunoașteți? Cum i-ați evalua(t) moral?
Este profesorul un mediator al cunoașterii? Îl vedeți ca pe o bibliotecă digitală, ca pe Wikipedia
sau e mai mult decât atât?
Este limbajul primul mediator al realității noastre? Putem considera social media tehnologii ale
limbajului?
Ce știți despre algoritmii care guvernează platformele? În afara cazului în care sunteți profesori
sau studenți ai Facultății de Matematică și Informatică, știți cum puteți evalua un algoritm chiar
dacă vi se oferă structura sau schema lui logică?
De ce la fiecare câteva cohorte (sau generații) se schimbă opțiunea în social media? De
exemplu, Facebook nu mai este un mediu căutat de adolescenți (în 2019).

Din toate cele de mai sus, s-ar putea desprinde ideea că presupunem un determinism
inexorabil al platformelor sociale online sau chiar o urzeală conspirativă. Când susținem că
mediază viețile noastre nu presupunem că social media ar fi desprinse sau separate de procesele
sociale și culturale largi în care toți suntem prinși. Și practicile online, cu platformele lor, sunt
rezultatul altor factori și influențe care nu au o natură tehnologică. Particularitatea sau chiar
singularitatea sunt posibile online, variația, dar și masificarea sau „clonarea”
comportamentelor. Mitul neutralității nu trebuie înlocuit cu cel al social media ca forțe
descătușate și rupte de realitatea socială, eroi ai eliberării sau maeștrii ai dominației. Până aici,
am avut în vedere atenția sporită pe care trebuie să o acordăm mijlocirii. Dar ce mai este atenția
astăzi? Una dintre virtuțile etice și dianoetice (intelectuale) de care avem cea mai mare nevoie
și care, în mod așteptat, e rar întâlnită.

Economia, ecologia și exploatarea atenției

Orice profesor și probabil orice student află, cu cât mai repede, cu atât mai bine, că
atenția este resursa fundamentală în educație și că toată lupta se duce, în primul rând, pentru
atenție, după cum afirmam și în capitolul V, în contextul discuției despre echitate în accesul la
resurse. Niciodată lipsa proiectoarelor, a reactivilor sau slaba conexiune Wi-Fi oferită de
facultate nu vor concura cu lipsa atenției (ba chiar e posibil ca lipsa internetului să contribuie
la redobândirea ei). Există școli și sisteme școlare, inclusiv universitare, unde telefoanele au
început a fi interzise. Același instrument cu care poți aduce lumea în fața ochilor tăi este și cea
mai mare provocare pentru exercițiul, disciplina sau, în termeni contemporani, managementul
atenției.
Era informațională pe care o traversăm schimbă esențial modalitatea în care ne orientăm
în lume – ceva incomparabil în istoria umană, nici măcar cu impactul tiparului sau al
televiziunii. Doar la „un click distanță” ni se deschide accesul la orice informație. Nu mai e
nevoie să căutăm în labirintul bibliotecilor clasice pentru a afla detalii despre viața lui Herodot
sau a Mariei Skłodowska Curie, de exemplu. Cu toate acestea, accesul instantaneu și abundența
informațiilor nu sunt o salvare în sine, dimpotrivă, ele pun presiune pe o resursă sau facultate
fundamentală a minții umane. Informația consumă atenția, care, știm deja pe propria piele, este
o resursă limitată. E important de subliniat faptul că nu noi consumăm informația, ci informarea
de orice tip provoacă un efort și un consum mental al fiecăruia. Cei consumați, distrați sau
obosiți rămânem noi. Social media sunt printre cele mai recente aplicații ale lumii digitale care
nu numai că au intrat în competiție pentru a obține atenția noastră, dar adesea o și câștigă.
Desigur, viitorul e deschis și altor medii, cu tehnologiile lor, cum ar fi deja existentele
instrumente și aplicații de Realitate Virtuală sau Realitate Augmentată.
Pentru a câștiga această competiție, tehnologiile digitale, în special cele care fac
posibile platformele sociale, integrează în designul lor mecanisme de captare a atenției.
Mecanismele de captare au forma unor recompense sociale, cum ar fi like-uri, comentarii,
share-uri și așteptarea că la fiecare accesare se vor găsi informații noi. Sarcinile zilnice sunt,
astfel, întrerupte constant pentru a verifica cine ne-a mai dat un like la postări și poze, ce mai
zic ceilalți sau ce s-a mai întâmplat între timp. De aici apare riscul unui comportament
compulsiv, din categoria dependențelor, în social media. Consecința negativă este că ni se
distrage atenția de la altceva pentru a sta cât mai mult conectați online. Atunci când primim
recompense și pare mai facil să socializăm online, de fapt ajungem să ne creăm o imagine
distorsionată despre interacțiunea socială.
Platformele sociale online nu trebuie să devină singură modalitate și singurele medii de
informare, socializare și de (re)cunoaștere a oamenilor. Ele au avantajul de a conecta rapid
indivizii, dar, dacă devin forma dominantă de interacțiune, atunci se pierde cu siguranță ceva
din contactul uman și din practicile noastre culturale de dialog și confruntare, cooperare și
polemică etc., unele care au o istorie evolutivă foarte lungă. Deși facilitează și sporesc
comunicarea cu cei apropiați sau cu persoane din lumea largă, utilizarea excesivă a social
media poate duce, în mod paradoxal, la o izolare. Izolarea constă în faptul că nu mai suntem
așa de atenți și dispuși să ne angajăm în formele clasice de socializare, pe stradă, la cumpărături,
în mijloacele de transport în comun și, mai ales, acolo unde totul presupune prezență,
participare, cu alte cuvinte, socializare continuă, adică universitatea, liceul și chiar grădinița.
În contactul direct, fără să fie mediat de tehnologiile digitale, oamenii nu sunt, vedem în viața
de zi cu zi, exact așa cum se manifestă pe social media. O diferență evidentă este între modul
în care ducem o discuție în sala de seminar sau laborator și cum o facem în mediul online, unde
oamenii pot fi mai agresivi, mai ales sub anonimat, pentru că există puține mecanisme care să
inhibe acest comportament.
De ce se întâmplă acest lucru? Una dintre cauze este tocmai imposibilitatea de a fi atenți
și a înțelege ce ne transmit ceilalți, atunci când vedem doar o replică scrisă, un tweet, o imagine,
un emoticon etc. Nu avem acces la multe dintre semnalele și indiciile care se transmit
comportamental, atitudinal, în mod normal, la o discuție față în față, în același loc fizic –
comunicarea online se petrece, surprinzător, într-un limbaj cultural cu context limitat, sărac. O
altă cauză ține de un efect de dezinhibare și de de-normare observat de la primele interacțiuni
online, încă din anii 1990, când orice acțiune părea lipsită de repercusiuni „în viața reală” – e
ceva specific utilizării internetului și computerelor, chiar dacă e profund greșit să credem că nu
ar exista efecte asupra vieților noastre, în integralitatea lor. A treia cauză ține și de guvernarea
platformei prin algoritmi, algoritmi care selectează conținuturile cu șansă de a ne ține captivați
și divizați, deci atenți și implicați, aici și acum, în prezentul combativ care generează cel mai
mult trafic și date. Desigur, astfel se selectează și conținuturile care întrunesc emoții pozitive,
de unde și continua avalanșă de pisici și alte animale, dar acestea ascund o altă problemă: invită
mai degrabă la captivarea atenției pentru suspendarea judecății critice și proiecția utopică a
unei lumi drăguțe, exact cum lumile sociale în care ne ducem viața personală sau profesională
nu reușesc să fie.
 James Williams, doctor al Universității din Oxford, în cartea sa Stand Out of Our Light:
Freedom and Resistance in the Attention Economy, apărută în 2018, susține că designul
actualelor platforme online ne îndepărtează de la scopurile și interesele noastre genuine,
construind un labirint care ne conduce atenția spre lucruri irelevante. Libertatea, astăzi,
presupune rezistență, adică o reziliență față de fluxul năucitor informațional. Nu o ieșire
definitivă, căci ea nu este dezirabilă social, ci o redobândire a autonomiei printr-o formă de
auto-control, dar și de control instituțional, adică reglementare și monitorizare colectivă, asupra
designului aplicațiilor și platformelor online. Nu ar trebui să mai fim „produsele” care se
tranzacționează online, adică datele și atenția noastră. Cum să redobândim libertatea? Cum să
schimbăm modelul de afaceri al acestor platforme? Cum să-i responsabilizăm pe designeri?
Servitutea atenției poate fi contrabalansată, dar nu doar individual, ci printr-o mișcare colectivă
împotriva tehnologiilor persuasive care constrâng și dirijează comportamentele și crezămintele
umane, susține Williams.
Cele două resurse fundamentale, imateriale, ale vieții noastre – informația și atenția –
trebuie explorate împreună. Lupta se duce astăzi pe ambele planuri: chiar dacă informația este
din abundență, ea trebuie bine filtrată și sistematizată în cunoaștere (ceea ce se dovedește din
ce în ce mai greu), și tocmai pentru că ea abundă, atenția noastră, atât de „atacată” din toate
părțile, a devenit o resursă rară.

Box: Întrebări și provocări

Ai observat vreodată un comportament în mod evident diferit online față de cel din sala de curs,
al aceleiași persoane?
Cum îți antrenezi atenția și îți păstrezi concentrarea? Ai mecanisme de selecție a informației
adaptate capacității tale de a fi atent(ă)?
Ce îți stârnește atenția în sala de curs sau seminar? Dar online? Există diferențe? De ce?
Gândește-te la un scop important pentru tine în ultimul an. Social media te-au ajutat să-ți
canalizezi atenția pentru a-l atinge? Dacă da, cum? Dacă nu, de ce?
Diverse studii au încercat să măsoare de cât timp avem nevoie să ne putem concentra din nou
asupra activității noastre după o întrerupere online (notificare), iar rezultatele sunt dezarmante:
între câteva minute și chiar jumătate de oră. Ai măsurat vreodată de cât timp ai tu nevoie?
Cei din generațiile nativilor digitali declară că se pot concentra la mai multe activități în același
timp, adică sunt multitasking. Tu cum te vezi? Este o atenție de suprafață, superficială, sau una
care dă rezultate?
Care ar fi relația dintre atenție, memorie și percepție?
În munca de echipă, cum se distribuie atenția? Care e rolul platformelor online pe care le
folosim pentru colaborare? Designul acestora are vreun rol sau totul ține de disciplina asumată,
interiorizată a fiecărui participant la proiect?
Un cercetător danez, Thomas Pettitt, consideră că, odată cu digitizarea și „dataficarea” vieților
noastre, redevenim țărani medievali, care vor fi mai puțin atenți la adevăr și categorii,
acceptând și crezând aproape orice. E justificată poziția sa? Este una echilibrată sau radicală?
Fake you very much!
În 2013, contul de Twitter al Associated Press (AP), una dintre cele mai mari agenții de
știri din lume, a postat informația că o explozie la Casa Albă l-a rănit pe președintele SUA de
atunci, Barack Obama. Într-un timp foarte scurt, postarea a fost distribuită de peste 4.000 de
utilizatori. Deși piețele bursiere și-au revenit imediat după ce s-a confirmat că știrea era falsă,
pierderile au fost de peste 130 de miliarde de dolari.
O echipă de cercetători de la MIT a publicat în 2018 cel mai amplu studiu despre
fenomenul știrilor false (fake news), analizând conținutul postărilor de impact, în engleză, de
pe platforma Twitter pentru o perioadă de 12 ani și urmărind trei milioane de utilizatori5.
Rezultatele studiului sunt profund îngrijorătoare. Informațiile și știrile false se răspândesc mai
repede și ajung la o audiență mai mare decât cele adevărate, în toate categoriile de informații,
efectele fiind mai pronunțate pentru știrile politice false. Pentru a ajunge la o audiență de 1.500
de utilizatori, informația adevărată a avut nevoie de șase ori mai mult timp decât informația
falsă, iar știrile false erau cu 70 % mai mult probabil să fie distribuite de utilizatori. Încercând
să explice de ce falsitatea se răspândește mai repede și mai amplu decât adevărul, cercetătorii
de la MIT au descoperit că știrile false pretind să ofere informații cu grad mare de noutate și
care trec drept inedite în raport cu știrile adevărate. Aceasta indică faptul că oamenii sunt mai
dispuși să distribuie informații care au un pronunțat aer de noutate, indiferent de valoarea de
adevăr a propozițiilor care compun știrea.
Trebuie să fim atenți la fake news, pentru că informațiile false care prind la public nu
sunt vădit false, ci au întotdeauna un „parfum de adevăr”. Manipularea cognitivă este mai
subtilă, promițând accesul instant la noutăți și aspecte inedite, până atunci necunoscute sau
ținute secrete, ale unor evenimente. Recomandarea morală și epistemică este să păstrăm o doză
sănătoasă de scepticism față de știrile și alte conținuturi foarte circulate pe social media,
inclusiv fragmente video, care pot fi astăzi generate cu ajutorul algoritmilor, create de la zero
ca și cum ar fi depoziții reale (de aceea se numesc deep fake), memele sau vizualizările de date
care dau imaginea unui eveniment sau situații, și să așteptăm întotdeauna un timp până se
confirmă sau se infirmă adevărul informațiilor. Acest lucru este, desigur, dificil de făcut, pentru
că mecanismele persuasive, de captivare, ale social media te incită să expui ce tocmai ai aflat.
Într-un sens, utilizatorii încep să se comporte ca televiziunile de știri care vând „breaking
news”.

5
Vosoughi, Soroush, Roy, Deb, Ara, Sinan, 2018, „The spread of true and false news online”, în Science, vol.
359(6380), pp. 1146-1151.
 Răspândirea știrilor și conținuturilor false informațional are ca efect nu doar
dezinformarea și ambiguitatea, ci și tribalizarea prin radicalizare. La urma urmei, fake news
seamănă mai mult cu hainele false decât cu minciunile. Ce te deranjează când crezi că ți-ai
cumpărat un walkman, să zicem, Panasonic și îți dai seama că marca e Pananasonic? Nu te va
deranja neapărat că e de proveniență îndoielnică, căci s-ar putea să fie la fel sau mai bun ca
originalul, dar ești dezamăgit în așteptarea ta. Le fel și falsele conținuturi: nu încearcă sub nicio
formă să impună „realități alternative”, ci să te dezamăgească în raport cu realitatea pe care o
trăiești, astfel încât să capeți o atitudine de suspiciune și cinism. Să fii suspicios până la cinism,
până la a spune că nu există nicio șansă pentru adevăr, bine sau frumos, nicio șansă ca dreptatea
să învingă etc. Acesta e scopul lor: să te împingă spre a nu mai crede nimic, astfel să fii
indiferent sau refractar la problemele sociale și politice.

Box: Întrebări și provocări

Ți s-a întâmplat să răspândești știri false? Cum ai reacționat când ți-ai dat seama?
Este cel care răspândește o știre falsă responsabil să-și recunoască eroarea atunci când i se
semnalează acest fapt?
Care sunt criteriile după care stabilești să împărtășești ceva online, „să dai share”?
În cazul informării politice online, cum îți alegi sursele? Ai mai multă încredere în anumite
persoane sau în agențiile și site-urile de știri?
Care e diferența dintre a păcăli pe cineva pentru a ridiculiza o situație și a-i face pe ceilalți să
creadă o minciună?
Care e diferența dintre a pica în capcana unei știri false online și a unei emisiuni la o televiziune
angajată politic? „Gura târgului” și zvonurile pot fi puse în aceeași categorie cu știrile false?
Care e diferența dintre dezinformare și informație aproximativă, parțială, greșită? E o diferență
de natură sau de grad? Cât de mult contează intenția în evaluarea morală a efectelor
dezinformării?
Imaginează o știre falsă despre un curs sau despre Universitate. Gândește-te la faptul că orice
știre falsă trebuie să conțină și informație adevărată. Cum ai construi-o și răspândi-o?

Medii noi de expresie și limitele online ale libertății academice

Social media învestesc persoanele cu noi posibilități, dându-le o voce publică,
vizibilitate sau chiar contribuie la răspândirea virală a ideilor lor. Ceea ce tiparul a fost pentru
puțini, radioul și televiziunea pentru mai mulți, internetul este, aparent, pentru toți. Dar nu toate
ideile se dovedesc egale în această cursă a informării și nici toate persoanele aflate online
pleacă cu șanse egale în „societatea spectacolului” digital. Mai mult, nu toți avem aceleași
datorii sau îndatoriri, responsabilități sau riscuri ale expresiilor noastre în social media. Ce ne
diferențiază sunt rolurile pe care le jucăm, pozițiile din care vorbim, dar și registrele în care ne
exprimăm, tipurile de conținut și stilul lor, pe scurt, cunoașterea a ceea ce funcționează sau nu
pe platformă. Unii sunt experți, alții novici, unora jocul social online li se pare într-adevăr un
joc, dezinteresat, dezinhibat și dezangajat, iar pentru alții e tocmai producția capitalului social,
necesar în viața cotidiană etc. Pentru cei mai mulți, mitul neutralității social media și iluzia
exprimării directe și fără opreliști (incluzând aici mai degrabă limitele puse rațional, de fiecare
în parte, propriilor expresii) produc un comportament online cel puțin naiv. Pentru alții,
înțelegând (chiar intuitiv, mai puțin metodic sau științific) modul de funcționare al platformei,
în speță felul în care se poate amplifica algoritmic sau eficientiza un mesaj, mitul privind
puterea social media pare un far călăuzitor. În acest larg interval, între naivitate și influență,
ne regăsim cu toții, într-o economie a platformelor digitale sociale, guvernate algoritmic.
Important este să nu fii Geoffrey Miller. Sau, cel puțin, să nu folosești Twitter în același
fel. La începutul lunii iunie 2013, Miller, conferențiar la University of New Mexico publică
următorul tweet: „Dear obese PhD applicants: if you didn’t have the willpower to stop eating
carbs, you won’t have the willpower to do a dissertation #truth” („Dragi candidați obezi pentru
admiterea la doctorat: dacă nu aveți destulă voință să nu mai înfulecați carbohidrați, nu aveți
destulă nici să faceți un doctorat #adevăr”)6. În scandalul care a urmat, Miller, chiar dacă a
șters destul de repede postarea, a fost acuzat de batjocorirea și încercarea de a supune
disprețului public o categorie de persoane și așa vulnerabile, încadrabilă și medical. Acesta a
încercat să ofere o replică strategică, motivând că postarea defăimătoare era parte a unei
cercetări pe care o realiza online. Comisia de etică a universității a lansat o investigație și nu a
fost convinsă de acest (pseudo)argument, afirmând că tweet-ul a avut mai degrabă o natură
promoțională, în care Miller a fost interesat în a stârni reacții, nu de a produce cunoaștere
științifică (de altfel, lipseau ipotezele, metoda de colectare a datelor etc.). Chiar dacă acesta și-
a cerut scuze, cariera sa academică a fost afectată și el marginalizat, fără a fi totuși exclus din
comunitate.
A fost Geoffrey Miller naiv sau a vrut să manipuleze rețeaua pentru a exprima un
adevăr, după cum chiar el însuși și-a marcat tweet-ul? Unde a greșit? Toți avem convingeri mai
mult sau mai puțin acceptabile de către ceilalți. Cei mai mulți le mai și exprimăm. Fără îndoială,
postarea nu este validă și logic solidă (a nu te abține de la o practică dăunătoare nu implică cu
necesitate lipsa de voință în a studia și cerceta ceva), dar nu doar acest lucru a fost problematic,
ci faptul că mesajul a țintit o categorie, a discriminat o serie de persoane pe alte criterii decât
cele academice. Cazul Miller este despre responsabilitatea profesorilor în spațiul public, acum

6
Mai multe despre caz se pot citi aici: http://www.insidehighered.com/news/2013/06/04/outrage-over-professors-
twitter-post-obese-students (ultima accesare 01.11.2019).
extins și către platformele sociale online. Este despre a face diferența între crezăminte private
și uzul lor public. Conferențiarul american a publicat o idee pe contul personal, dar din
perspectiva reputației sale de psiholog evoluționist și profesor al unei universități. Această
suprapunere de roluri și afirmațiile fără fundament au stârnit reacția publică. Iar motivarea
formulată de Miller a fost respinsă de comitetele de etică, pentru că invocarea libertății
academice în astfel de cazuri nu are sens dacă nu asiguri condițiile desfășurării unei cercetări
științifice corecte metodologic și acceptabile moral.

Box: Întrebări.
Mai putem face distincția între expresii private și afirmații publice pe social media?
Descrie un comportament de tipul celui de mai sus întâlnit online. Ce găsești problematic?
Care ar fi diferențele între cazul în care un student ar posta ceva defăimător sau mincinos despre
colegi și cazul în care un profesor ar spune același lucru pe contul său privat dintr-o rețea
socială online?
Ar fi trebuit Geoffrey Miller pedepsit cu eliminarea din universitate?
Dacă ar exista dovezi clare în favoarea celor afirmate de Miller privind lipsa de voință, ar mai
fi trebuit acesta pedepsit? De ce?

Fragmentarea online a profesorilor

O anchetă sociologică online, realizată în aprilie-mai 2018, la care au răspuns 198 de
cadre didactice, a scos la iveală felul în care identitatea profesorilor se divide sau, mai bine zis,
se fragmentează în funcție de platforma online pe care activează. Dacă pe Instagram sau
Facebook îi găsim mai degrabă jucăuși, departe de rolul lor universitar, pe Academia.edu și
ResearchGate aceștia își exersează prezența publică pe piața cercetării. Twitter e undeva la
mijloc, între spectrul privat-familial și cel public-profesional. Pe Instagram sau Facebook
profesorii își pun și ei uneori, ca toți oamenii, imagini ciudate la fotografia de profil,
împărtășesc data nașterii și opțiunile politice, folosesc uneori un limbaj vernacular, cvasi-
licențios etc. Blogurile și Twitter sunt folosite pentru a comunica cu actori sociali din
comunitate, studenții sau colegii, sau cu cei din categorii sociale apropiate, cum ar fi jurnaliștii
sau activiștii. Fotografia adevărată de profil se regăsește pe ResearchGate sau LinkedIn sau pe
alte platforme profesionale, unde contează să fii recunoscut și, mai ales, serios. Acolo fiecare
dintre profesori și cercetători e în primul rând afiliat unei instituții, iar ceea ce prezintă online
poate fi judecat după normele academice. În cazul unei meme postate pe o platformă socială
de divertisment, e nerezonabil să avem aceleași așteptări. Totuși, cum ar trebui tratată prezența
din zona „gri”, în genul Twitter, unde personalul și profesionalul se pot amesteca? În egală
măsură, cine poate stabili că anumite afirmații realizate (cvasi)public, pe o rețea sau alta, au
sens, sunt interpretabile doar raportat la contextul și convenția utilizării de pe acea platformă?
Conținuturile circulă, se multiplică în social media, între platforme, iar o postare de Facebook,
intenționată doar pentru un cerc restrâns, poate ajunge și în fața studenților sau altor membri ai
comunității profesionale pe Twitter (și invers, desigur). Nu mai poți pune granițe informației
și fluxurilor sale. Totalismul, despre care scriam la început, este tocmai această imposibilitate
de a mai împrejmui și delimita, în zone distincte, mesajele noastre. Iar retractarea lor e, adesea,
tardivă.

Box: Cum sunt și cum mă fac online

Care e diferența dintre persona mea (în sensul de identitate asumată public, social)
afișată pe Instagram și cea de pe grupul de discuții? E o întrebare pe care nu numai profesorii
ar trebui să și-o pună, ci și studenții. Ambele exemple date anterior sunt medii în care ne ducem
existența și ambele cer, chiar dacă angajamente diferite, o anumită autenticitate. Mai mult,
coerența acestor instanțe sau personae e necesară, pentru a nu avea o conștiință scindată, un
sine divizat și contradictoriu.
Autenticitatea și angajamentul apar a fi, online, la fel de rare precum atenția și
concentrarea utilizatorilor. Dar, cu toate aceste impedimente naturale, o mai bună
conștientizare a registrelor în care ne exprimăm online, a cadrelor sau structurilor în care
acționăm (comunicațional), ajută să înțelegem și să armonizăm diferențele apărute din
utilizările diferite ale social media.
Exercițiul propus presupune utilizarea unei coli albe, pe lățime. Pune în centru numele
tău, denumit mai departe Ego. Apoi, de jur împrejur, în cercuri concentrice, aranjează
platformele și aplicațiile cele mai utilizate de tine, în viața privată și la școală. Plasează-le în
funcție de timpii de utilizare, mai aproape sau mai departe de Ego. Pentru fiecare aplicație sau
platformă pune categoriile către care comunici (ex. familie, prieteni, colegi, profesori etc.),
numărul persoanelor (aproximativ), tipul de limbaj (scris oficial, adresare informală, emoticon,
meme, gif-uri etc.) și beneficiile sau satisfacțiile pe care crezi că ți le aduce, alături de ce nu-ți
place la acea aplicație.
Acum încearcă să conectezi aplicațiile în funcție de ce consideri că au în comun. Odată
grupate pe clustere, grupuri, gândește-te care ar fi valorile care definesc clusterele. Sunt aceste
valori în acord cu scopurile tale de viață? Dar cu valorile asumate de universitate?
Gândește-te la ce nu cuprinde valoric rețeaua desenată pe foaia de hârtie (de exemplu,
idei, relații sau resurse) și care pentru tine ar fi important(e).
Box: Pot fi studenții și profesorii prieteni online?
În ultimii ani se poate observa o organizare, din ce în ce mai mare, a membrilor
comunităților academice în jurul grupurilor de Facebook sau WhatsApp. Ca absolut
pretutindeni și pentru orice vârstă, ele scad costurile comunicării și facilitează colaborarea.
Beneficiile unui grup virtual sau ale unei clase virtuale sunt evidente: un spațiu comun de
interacțiune și dialog, de stocare a informațiilor și documentelor, un mediu de informare
accesibil oricând. Dar relațiile sociale online, care nu reprezintă niciodată completa
configurație de relații a unei persoane, au tendința de a se extinde și de a trece din spațiul
lucrativ spre cel al unei mai mari apropieri, chiar familiarități și intimități mediate digital. Acest
lucru s-a întâmplat din anii 1980, respectiv 1990 în România, când apar primele liste și grupuri
de discuție între universitari, studenți și profesori deopotrivă. Astfel de lungi fire de discuție,
una uneori extrem de încinsă, au constituit un liant suplimentar în viața academică. Din acele
discuții s-au născut prietenii (sau antipatii), care continuau în viața de zi cu zi. Astăzi, liantul
există în continuare, chiar dacă relația este mult mai formalizată și a devenit, în mod oficial (și
necesar, dacă ne gândim la numărul mare de studenți), parte a procesului de predare-învățare.
A fi prieten pe o platformă socială nu înseamnă a fi prieten în sensul moral al
termenului, ci a avea o conexiune, o legătură mai slabă sau mai tare cu cineva. Prietenia
autentică este un proces de lungă durată și ar presupune, cum a observat Aristotel, o poziție de
egalitate în relație. Un studiu recent arată că studenții sunt cei care vor iniția cererile de
prietenie în cele mai multe dintre cazuri, din motive care țin de o normă subiectivă (de exemplu,
„trebuie să-mi cunosc mai bine profesorii!”), iar profesorii acceptă mai rar și mai greu, ferindu-
se de a iniția o astfel de relație7. Nu sunt doar considerente legate de viața privată și neamestecul
sferei personale cu cea profesională, ci mai ales, de riscul de a nu fi percepută drept hărțuire.
Totuși, studenții resimt o presiune atunci când se expun profesorilor în social media, problemă
pe care cei din urmă nu o au. Un alt studiu, citat în primul, observă că relația pe Facebook
durează, de cele mai multe ori, doar pe perioada unui curs, adică un singur semestru. Codul
etic al Asociației profesorilor universitari din SUA prescrie, din 2006, ca profesorii să nu aibă
relații „duale” cu studenții, pentru a nu a crea confuzii de rol, conflict al responsabilităților și
așteptări nerealiste. Un alt argument, în favoarea prieteniei online, are ca premisă tocmai
libertatea academică – în numele ei comunicăm între noi. Aici și Curtea Supremă a SUA a fost
de acord. Totuși, nu pare a fi doar o problemă de legalitate, câtă vreme alte studii sugerează că

7
Sheldon, Pavica, 2016, „Facebook Friend Request: Applying the Theory of Reasoned Action to Student-
Teacher Relationships on Facebook”, Journal of Broadcasting & Electronic Media, vol. 60(2), pp. 269-285.
profilul online al unui profesor, în funcție de orientarea sa politică, atitudinea jovială sau rece
online etc., poate influența percepțiile studenților asupra atmosferei din clasă și a capacității
sau talentului de care dă dovadă sau nu profesorul. Ne formăm judecățile despre persoane din
ce în ce mai mult după cum înțelegem atitudinile lor online.
Așadar, pot fi studenții și profesorii prieteni „virtuali” folosind aceleași platforme
pentru a împărtăși cunoaștere personal-privată asupra vieții lor? Ar avea acest fapt consecințe
dezirabile moral, nu doar intelectual, pentru studenți? Dar pentru capacitatea profesorului de a
analiza obiectiv meritele studenților? O relație apropiată student – profesor este cea mai bună
opțiune? Dar dacă se dezvoltă după absolvirea studiilor?

Câteva „păcate capitale” ale social media

Nu sunt, desigur, singurele și nu sunt păcate chiar în sensul religios, originar, al
termenului. Dar fac parte, mai mult decât ne-am dori, din viețile noastre mediate digital. Sunt
acele practici care necesită interogare nu doar în planul motivației psihologice („De ce fac
aceste lucruri?”, „De ce îmi plac sau mă incită aceste lucruri?”, ci și în cel al responsabilității
morale („Ce implicații au faptele mele?”). Păstrând metafora religioasă, aceste păcate au două
efecte: primul e unul individual – captivitate într-un cerc vicios, în ceva care te ține înnodat,
prins, fără scăpare; singura salvare este recunoașterea greșelii și speranța unei salvări, unei
eliberări de sub „demonul” pasiunii online –, al doilea e colectiv – ca multe dintre păcatele
lumii, și acestea presupun participarea și coruperea mai multor persoane.

Online shaming
A face de rușine, a face de râs, a arăta cu degetul și a apostrofa, a supune oprobiului
public, a umili public etc. – toate acestea pot fi echivalențe adecvate, în română, ale sintagmei
englezești. Prima observație ar fi că un asemenea comportament nu a fost inventat de internauți,
ci doar „importat” din viața cotidiană pre-digitală. O a doua privește natura sa duală: pe de o
parte, a pune reflectorul pe și a arăta către ceva problematic sunt o manifestare a simțului critic,
pe de alta, felul în care o facem este unul care mai degrabă condamnă, dă sentințe și aplică o
pedeapsă simbolică. Nu e doar o judecată de valoare dezinteresată, ci un mod de a acuza, de a
trage la răspundere. Și situațiile diferă dramatic: una este să țintim cu o critică acidă
(contra)performanțele unui ministru sau ale unei organizații și altceva este să mutăm ținta spre
persoane oarecare, fără vreo putere de decizie reală sau fără a avea o miză dincolo de faptul
divers, iar acele persoane să devină stigmatizate. Problema morală a stigmatizării se naște din
efectele sau rezultatul unui oprobriu exercitat colectiv, fără ca, de cele mai multe ori, să putem