CAPITOUL IV.

PROGRAME DE RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ

4.1. NOȚIUNI GENERALE

4.2. RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ ÎN ECOSISTEMELE MARINE
4.3. RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ A ZONELOR UMEDE
4.4. RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ A ECOSISTEMELOR LACUSTRE
4.5. RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ A UNOR ECOSISTEME TERESTRE
4.5.1. Pădurile
4.5.2. Pajiștile
4.5.3. Ecosistemele din care s-au exploatat diverse resurse naturale
4.6. ECOSISTEMELE URBANE

4.1. NOȚIUNI GENERALE

Fundamentarea şi implementarea unui program de reconstrucţie sau reabilitare

ecologică a unui ecosistem reprezintă, prin succesul sau eşecul final, cea mai bună cale
de evaluare a nivelului de înţelegere pe care l-am atins în ceea ce priveşte cunoaşterea
mecanismelor care guvernează structura şi buna funcţionare, de fapt, chiar existenţa
ecosistemului respectiv.

Ce presupune refacerea unui ecosistem?

1. A reface un ecosistem înseamnă să cunoşti toate părţile sale componente (ignorarea

unei singure componente duce la eşec), să le aduci împreună şi să ştii să le asamblezi
pentru a funcţiona împreună;

2. A reface un ecosistem înseamnă cunoştinţe despre relaţiile intraspecifice şi inter-

specifice, despre rolul unor boli în evoluţia populaţiilor, despre influenţa variaţiilor
genetice asupra structurii şi stabilităţii comunităţilor vegetale şi animale.

3. Reconstrucţia sau reabilitarea ecologică a unui ecosistem degradat prin intervenţia

umană trebuie să asigure suportul pentru regenerarea ecosistemului iniţial, cu
toate componentele sale abiotice şi comunităţile biologice.

Deosebit de importantă este crearea condiţiilor de viaţă pentru primele verigi ale lanţurilor trofice
care reprezintă suportul verigilor superioare şi baza piramidelor trofice din ecosistem.
1
Ce determină succesul unui program de reconstrucție sau reabilitare ecologică?

Succesul unui program de reconstrucţie sau reabilitare ecologică poate fi evaluat pe baza a
cinci criterii:
a. durabilitatea ecosistemului rezultat, exprimată prin capacitatea de auto-susţinere şi
perpetuare a comunităţilor componente, în timp, fără intervenţia omului;

b. rezistenţa în faţa speciilor invazive – comunităţile biologice naturale sunt mai stabile în
faţa speciilor invazive decât cele degradate şi din care unele specii-cheie sau grupuri de
specii-cheie au dispărut; sensibilitatea ecosistemului la pătrunderea speciilor invazive este o
dovadă a fragilităţii comunităţilor biologice;

c. productivitatea reprezintă criteriul de evaluare a capacităţii comunităţilor vegetale şi

animale din ecosistem de a utiliza resursele disponibile prin funcţiile de fotosinteză,
chemosinteză, respiraţie, metabolism, etc.; un ecosistem reabilitat trebuie să realizeze aceeaşi
productivitate ca şi ecosistemul iniţial, înaintea degradării sale.

d. reţinerea nutrienţilor este o particularitate a oricărui ecosistem aflat într-un flux continuu
al materiei şi energiei; buna funcţionare şi durabilitatea unui ecosistem reconstruit sunt
corelate cu pierderi de nutrienţi similare ecosistemului iniţial; în cazul unor pierderi mai
mari, pe termen lung, ecosistemul se va dovedi deosebit de fragil la invazia unor specii ce pot
valorifica nutrienţii pierduţi, afectând productivitatea şi durabilitatea ecosistemul creat prin
reconstrucţie ecologică;

e. restabilirea relaţiilor interspecifice constituie cheia integrităţii funcţionale a

ecosistemului reabilitat; de regulă, refacerea comunităţilor vegetale antrenează instalarea
comunităţilor animale, mult mai mobile, dar existenţa ecosistemului este condiţionată de
prezenţa unor specii-cheie (polenizatori, bacterii fixatoare de azot sau alţi nutrienţi, etc.) cu
poziţie esenţială în lanţurile trofice.

4.2. RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ ÎN ECOSISTEMELE MARINE

Îmbunătăţirea calităţii mediului marin şi conservarea biodiversităţii oceanului planetar se

pot realiza doar printr-un management durabil, mai ales, în zonele costiere, dezvoltând
sisteme de control, reducere şi monitorizare a deversărilor de substanţe chimice, dezvoltând
tehnologii nepoluante pentru exploatarea unor resurse petroliere şi de gaze naturale,
2
coordonând activităţile de pescuit industrial şi exploatare comercială a altor resurse marine
(fructe de mare, perle, corali, etc.), asigurând o dezvoltare durabilă a sectorului turistic şi un
echilibru între conservarea unor sectoare sălbatice de litoral şi expansiunea activităţilor
economice costiere.

Dată fiind vastitatea mediului marin, reconstrucția

ecologică a unui ecosistem marin, în termeni reali,
este, practic, imposibilă.

Astfel, programele de reabilitare ecologică în mediul marin sunt fragmentare, urmărind

refacerea unor habitate. Cele mai multe programe de reconstrucţie ecologică în mediul marin
au fost şi sunt implementate în perimetrul recifelor coraliere, mangrovelor şi în zonele
costiere.

Strategiile de reconstrucţie ecologică vizează beneficiile ecologice şi economice pe care

conservarea recifelor coraliere şi a mangrovelor le asigură comunităţii locale (protecţia zonelor
costiere de riscurile generate de eroziune, creşterea nivelului mării ca urmare a încălzirii
globale sau ale impactului unor tsunami, dezvoltarea activităţilor de pescuit şi valorificare a
fructelor de mare, dar şi a turismului ecologic, etc.).

1. Recifele coraliere reprezintă cele mai sensibile ecosisteme marine la presiunea

diverselor activităţi umane (mijloacele distructive de pescuit, respectiv, supra-
exploatarea peştelui şi a fructelor de mare, modificarea calităţii chimice, dar şi a
temperaturii apei, creşterea nivelului sedimentelor de origine costieră, invazia unor
specii exotice, cabluri subacvatice, turism, etc.).

Deşi, în mod natural, recifele coraliere se pot regenera pe seama fragmentelor rămase
intacte, în prezent, aceste ecosisteme marine se află sub o presiune constantă a unor
factori perturbatori generaţi de activităţile umane, astfel încât procesul de degradare
este mult mai rapid decât capacitatea naturală de refacere a recifelor coraliere.

Degradarea recifelor coraliere este agravată şi de efectul cumulat generat de o serie de factori
naturali care acţionează asupra recifelor coraliere din unele zone ale oceanului planetar

3
(uragane, tsunami, naufragiul unor nave maritime), în faţa cărora, un recif bine structurat ar
reacţiona printr-o redresare rapidă, regenerându-se, în câteva zile sau săptămâni, pe seama
părţilor componente intacte – în condiţii normale, acţiunea acestor factori perturbatori este
locală, fiind limitată la o suprafaţă care, rareori, depăşeşte câteva mile în jurul recifului
coralier.

Tehnici de reconstrucție a recifelor coraliere:

În cazul recifelor coraliere din Florida, care sunt supuse unor frecvente uragane, apare
fenomenul de degradare a structurii recifului prin desprinderea unor fragmente ca urmare a
valurilor puternice, iar bucăţile rezultate pot fi proiectate de valuri în recif,
transformându-se în adevărate proiectile subacvatice. Pentru a reduce acest risc,
fragmentele rupte sunt îndepărtate şi au fost proiectate tehnologii ce vizează protejarea
recifului prin ridicarea unui recif artificial, sub formă circulară, în jurul recifelor degradate ca
urmare a catastrofelor naturale, dar şi întărirea artificială a structurii naturale a recifului, în
punctele cu risc accentuat de fragmentare în cazul unor intemperii.

În mările Japoniei, în regiunea Okinawa, în perimetrul recifelor coraliere degradate ca

urmare a pescuitului intensiv, cu mijloace distructive şi a „spălării” recifului, a fost iniţiată o
tehnică specială de reabilitare a structurii recifului prin colectarea larvelor de corali
(planule) în tuburi ceramice, care asigură o rată de supravieţuire crescută în stadiul larvar,
urmată de transplantarea lor în zonele degradate, rezultate remarcabile obţinându-se în cazul
substratului solid.

Şi în golful Manar din sud-estul Indiei, recifele coraliere sunt afectate de supra-pescuit şi

4
folosirea unor mijloace distructive de pescuit (aparate electrice, mini-bombe subacvatice, etc.),
recoltarea fructelor de mare prin traulare, dar şi a unor fragmente de corali în scopuri
comerciale, depozitarea deşeurilor şi dezvoltarea industrială din regiunea de coastă. Ca
urmare a informării publicului asupra rolului protector jucat de recifele coraliere bine
structurate în cazul unor tsunami, după tragedia provocată de tsunami în urma seismului din
decembrie 2004, comunitatea locală s-a implicat în dezvoltarea unor activităţi economice
durabile (creşterea crabilor şi a altor specii de crustacee, respectarea unor restricţii în activitatea
de pescuit, turismul ecologic) şi au fost iniţiate programe de reabilitare ecologică a
recifelor coraliere prin valorificarea colectării/transplantului de planule şi fragmente mici
de recif coralier, rezultatele fiind mai bune în cazul folosirii unor asocieri de specii de corali.

În laborator, rezultate remarcabile s-au obţinut utilizând tehnologia Biorock (Hilbertz &
Goreau, 1996), care foloseşte curentul electric cu intensităţi reduse ce provoacă electroliza
apei marine, cu efect de stimulare a creşterii scheletului polipilor coralieri şi a moluştelor.

În condiţii naturale, folosirea acestei tehnologii a permis supravieţuirea şi dezvoltarea recifelor

coraliere în ape puternic poluate şi cu temperaturi ridicate, ramificarea polipilor fiind mai mare
decât în condiţii normale, ceea ce favorizează fixarea unui număr mai mare de alge simbionte.
Spre exemplu, în apele jamaicane, coralii au avut o rată de creştere de 3 - 5 ori mai mare decât
cea naturală, în teritorii unde recifele native au fost sufocate de „înflorirea” algelor, iar în apele
din jurul insulelor Maldive, s-a înregistrat o rată de supravieţuire şi dezvoltare a polipilor
coralieri cuprinsă între 50 – 80 %, faţă de 1 - 5 % în zonele adiacente, folosite ca martor.

Tehnologia Biorock poate reprezenta nu numai o soluţie pentru salvarea de la dispariţie a

numeroase specii de animale marine aflate în pericol de extincţie ci şi un suport fundamental
pentru managementul durabil al regiunilor costiere din zona tropicală şi subtropicală, ce
reprezintă cele mai importante centre turistice din lume.

2. Mangrovele prezintă o diversitate specifică invers proporțională cu latitudinea – cu cât

latitudinea este mai mică, biodiversitatea ecosistemului de mangrove este mai mare.

Din punct de vedere ecologic, mangrovele adăpostesc o diversitate faunistică deosebită,

servind ca habitat favorabil hrănirii şi reproducerii unui mare număr de specii de peşti.
Totodată, reprezintă un factor de atenuare a impactului furtunilor de tip uragan sau taifun
asupra zonelor costiere, iar în zonele de estuar, joacă şi o importantă funcţie de epurare

5
naturală a apei, asigurând reţinerea unor nutrienţi din apă prin procesul de fotosinteză.

În cele mai multe zone ale lumii, mangrovele au fost degradate sau chiar au dispărut
ca urmare exploatării masei lemnoase, a blocării sau modificării derulării naturale a
mareelor prin ridicarea unor diguri, sedimentare, etc., ecosistemul intrând în succesiune
ecologică secundară.

Spre exemplu, Insulele din sudul şi sud-estul Asiei ocupă primele poziţii în ceea ce priveşte
pierderea unor suprafeţe acoperite de mangrove – se estimează că în Filipine, mangrovele au
dispărut de pe circa 60 % din suprafaţa iniţială, iar în Thailanda, pierderile în rândul pădurilor
de mangrove sunt evaluate la aproximativ 55 %.

Programele de reconstrucţie ecologică a mangrovelor au scopuri dintre cele mai diverse:

 crearea unor păduri cu creştere rapidă în scopul exploatării masei lemnoase;

 refacerea unor habitate favorabile dezvoltării ihtiofaunei în scopul exploatării sale de

către comunitatea locală;

 consolidarea zonelor costiere supuse fenomenelor de eroziune, etc.

Ca şi recifele coraliere, mangrovele se pot regenera în mod natural (într-un interval de 15

– 30 de ani), dacă regimul hidrologic flux-reflux se desfăşoară în condiţii normale, iar în
teritoriile învecinate s-au conservat seminţe sau alte forme de rezistenţă ale speciilor ce
formează mangrovele, existând posibilitatea expansiunii lor naturale spre zona supusă
mareelor.

De aceea, reconstrucţia ecologică a mangrovelor este iniţiată prin crearea sau

recrearea condiţiilor normale de derulare a mareelor, asigurându-se adîncimea, frecvenţa şi
6
durata perioadei de acoperire cu ape necesare dezvoltării vegetaţiei tipice.

De precizat că numeroase programe de reconstrucţie ecologică a acestui tip de ecosistem au

eşuat datorită ignorării importanţei regimului hidrologic în dezvoltarea mangrovelor – spre
exemplu, în India, au fost plantate mangrove pe o suprafaţă de peste 9000 de ha (1989 -
1995), dar pădurea s-a dezvoltat numai pe 1,52 % din această suprafaţă.

După restabilirea regimului flux-reflux, dacă vegetaţia nu se instalează în mod natural, pe

seama resurselor native ale teritoriului, pot fi însămânţate sau plantate speciile vegetale
caracteristice mangrovelor din regiunea respectivă. Acolo unde regimul valurilor poate
constitui un factor limitativ pentru supravieţuirea puieţilor, se recomandă utilizarea plantelor ce
favorizează, în cursul succesiunii ecologice naturale, dezvoltarea mangrovelor. De regulă, un
astfel de proiect permite refacerea vegetaţiei, a funcţiilor şi a diversităţii/densităţii piscicole
caracteristice mangrovelor într-un interval de aproximativ 5 ani.

Alternative:

Refacerea şi conservarea durabilă a biodiversităţii apelor marine

poate fi realizată şi prin reducerea presiunii exercitate prin pescuit,
dar implementarea utilizării pe scară largă a unor mijloace de pescuit
durabil este dificilă, dacă nu chiar imposibilă.

Pescuitul industrial se bazează pe tehnici şi mijloace de pescuit care asigură o eficienţă maximă
exprimată prin cantitatea de peşte/unitatea de suprafaţă/unitatea de timp şi care se asociază cu
un pescuit neselectiv atât în ceea ce priveşte speciile, cât şi clasele de vârstă ale indivizilor
recoltaţi.

Spre exemplu, în insulele Maldive, se înregistrează cel mai ridicat consum al cărnii de peşte,
iar locuitorii folosesc, de mii de ani, mijloace de pescuit manual, ceea ce a asigurat
exploatarea durabilă a tonului.

În arhipelagul caraibean, în apele insulelor Turks şi Caicos, recoltarea homarilor şi a melcilor

marini se realizează exclusiv manual sau cu unelte ce permit capturarea unui singur
exemplar, astfel încât populaţiile acestor nevertebrate cu valoare economică ridicată au o
evoluţie stabilă, chiar uşor pozitivă; mai mult decât atât, exploatarea resurselor marine este
permisă, anual, numai în anumite regiuni din jurul insulelor.
7
În plus, comunitatea locală sprijină această metodă tradiţională de pescuit, veche de peste 300
de ani şi respectă regimul activităţilor de pescuit, protejând astfel o resursă care le poate
furniza mijloace de subzistenţă chiar şi în condiţiile în care activitatea turistică şi financiară a
regiunii ar putea intra în colaps.

4.3. RECONSTRUCŢIA ECOLOGICĂ A ZONELOR UMEDE

Reconstrucţia ecologică a zonelor umede

Zonele umede – mlaştini, lunci inundabile, bălţi şi gârle cu regim temporar,

delte şi estuare – sunt legate de bazinele hidrografice şi ocupă suprafeţe
restrânse pe glob, iar distrugerea lor antrenează dispariţia irevocabilă a
unui adevărat tezaur floristic şi faunistic, format din specii de plante şi
animale care nu pot trăi în afara acestui tip de ecosistem

Dincolo de valoarea lor patrimonială deosebită conferită de biodiversitatea uriaşă pe care o

adăpostesc, aceste ecosisteme au şi roluri ecologice deosebite, funcţionând ca filtre
naturale de epurare a apelor prin capacitatea naturală de retenţie şi reintroducere în circuitul
geo-chimic a unor compuşi chimici şi a sedimentelor.

În ciuda importanței majore a acestor ecosisteme, explozia demografică şi extinderea spaţiilor

locuite de om au afectat, în foarte multe regiuni ale lumii, întinse suprafeţe ocupate de zonele
umede care, de cele mai multe ori, au fost îndiguite, desecate şi asanate fiind transformate
în terenuri agricole sau, modificând regimul hidrologic prin amenajarea unor reţele de canale,
diguri şi folosirea unor stații de pompare a apei, în incinte cu destinație piscicolă.

Spre exemplu, pe parcursul ultimei jumătăți de secol, în România au fost îndiguite, desecate şi
asanate circa 450000 ha de zone umede, cel mai puternic modificată fiind lunca Dunării,
unde numeroase ostroave, gârle şi bălţi riverane au dispărut, iar în perimetrul Deltei Dunării,
intervenţiile umane în această direcţie au provocat perturbări majore ale circuitului apei,
modificând calitatea apei şi evoluția biodiversităţii în numeroase sectoare deltaice.

Deşi aceste intervenţii umane asupra zonelor umede au fost proiectate urmărind
valorificarea economică a teritoriilor, evoluţia ulterioară a majorităţii amenajărilor de acest tip
nu a asigurat eficienţa economică estimată în momentul proiectării.

8
Studiu de caz: Coridorul verde al Dunării de Jos

În secolul 19, între Porţile de Fier şi punctul de formare a deltei, Dunărea forma cea mai
întinsă zonă umedă din Europa (553400 ha), ostroavele şi bălţile riverane cu regim de
inundare temporară întinzându-se şi pe lăţimi mai mari de 5 km. Încă de la sfârşitul secolului
19, amenajările hidrotehnice ale luncii Dunării au făcut obiectul unor dispute aprinse între
specialişti. Inginerul Anghel Saligny a susţinut ideea îndiguirii complete a luncii Dunării, în
timp ce hidrobiologul Grigore Antipa a pledat pentru o combinare judicioasă a lucrărilor de
îndiguire cu menţinerea unor suprafeţe de zone umede care să asigure nu numai menţinerea
biodiversităţii deosebite a luncii dunărene ci să servească şi ca „supape de siguranţă ale
fluviului contra inundaţiilor”. La vremea respectivă, dar şi în deceniile care au urmat, la nivel
european, exista o adevărată politică a îndiguirilor şi desecărilor ca posibilităţi de apărare
eficientă faţă de riscul de inundaţii şi de extindere a suprafeţelor destinate agriculturii (care se
practica în sistem extensiv, productivitatea culturilor agricole fiind foarte scăzută în raport cu
recoltele care se obţin în prezent). De aceea, propunerile inginerului A. Saligny au avut
câştig de cauză şi o suprafaţă totală de 447700 ha a făcut obiectul unor ample lucrări de
îndiguire, desecare şi asanare, realizate pe parcursul a aproape 100 de ani.

Evoluţia acestor ecosisteme, dar şi inundaţiile înregistrate în ultima vreme, par să dea dreptate
opiniilor formulate de către hidrobiologul G. Antipa.

9
În anul 2000, în cadrul unei cooperări internaţionale ce au antrenat toate statele riverane
sectorului inferior al bazinului Dunării – România, Bulgaria, R. Moldova şi Ucraina, a fost
iniţiat programul Coridorul verde al Dunării de Jos, care a urmărit restaurarea ecologică a
aproape 900000 ha de zone umede, în vederea prevenirii inundaţiilor catastrofale,
ameliorarea calităţii apei fluviului şi refacerea biodiversităţii bazinului inferior al Dunării.

În cadrul acestui program, în sectorul românesc al Dunării, s-a preconizat realizarea mai
multor programe de reconstrucţie şi reabilitare ecologică:

pe o lungime de 600 km, Dunărea formează o graniţă naturală cu Bulgaria, în sudul

României; în acest sector, se preconiza reabilitarea ecologică a unei suprafeţe totale de peste
70000 ha (bălţile Potelu – 18000 ha, Suhaia – 15000 ha şi Greaca – 40000 ha). Terenurile
obţinute au fost utilizate pentru agricultură, dar regimul hidric negativ şi costurile ridicate
ale construirii şi utilizării unui sistem de irigaţii au dus la falimentul fermelor agricole şi
abandonarea terenurilor. Studiile preliminare elaborării proiectului de reabilitare ecologică
au permis identificarea unor posibilităţi foarte bune de reconectare a acestor suprafeţe la
circuitul natural al fluviului şi estimarea unor beneficii economice pentru comunităţile
locale, mult mai mari decât cele actuale.

Balta Călăraşi – Răul, cu o suprafaţă de circa 10000 ha, este înconjurată de braţe ale
Dunării şi, înainte de îndiguirile realizate în anii ’60 în vederea exploatării agricole, avea
aspectul unei întinse zone umede, cu nivel oscilant, în funcţie de debitul şi nivelul apelor
fluviului. În urma realizării lucrărilor de îndiguire, teritoriul a căpătat aspectul unei insule, cu
întinse suprafeţe cultivate şi câteva construcţii ale companiei Agromixt Roseti. În vecinătatea
acestui perimetru, se află mai multe insule mici care adăpostesc o mare biodiversitate,
fiind încă sub regimul inundaţiilor fluviale periodice, ceea ce ar asigura un transfer
natural rapid de specii spre ecosistemele reabilitate ecologic. Proiectul inițial urmărea
crearea unui mozaic de ecosisteme tipice pentru zonele umede: păduri de luncă
inundabile, pajişti umede şi fîneţe destinate păşunatului, zone pentru reproducerea naturală a
peştelui, ceea ce ar permite, în egală măsură, refacerea biodiversităţii şi asigurarea unei
valorificări economice a regiunii.

Bălţile Cotu Pisicii – Crapina – Jijila formau o întinsă zonă umedă (aproximativ, 15000
ha) în zona pre-deltaică, între Galaţi şi Isaccea, fiind izolate de fluviu prin ridicarea unui dig în
lungul Dunării. În partea sud-estică a acestui teritoriu, se află bălţile dintre localităţile
Rahelu şi Isaccea, unde sunt amenajate ferme piscicole, astfel încât implementarea unor
măsuri care să asigure reabilitarea ecologică a bălţilor ar fi favorizată din punct de vedere al
potenţialului refacerii biodiversităţii. Proiectul prevede deschiderea unor breşe în digul din
lungul fluviului şi amenajarea unor diguri de protecţie a aşezărilor rurale din vecinătate. 10
 dintre cele mai mari provocări în faţa specialiştilor, a fost reprezentată de proiectarea
unui program de reabilitare ecologică a polderului Pardina (27052 ha); situat în partea nord-
estică, iniţială a Deltei Dunării, între localităţile Pardina şi Chilia Veche, a fost transformat
în totalitate, începând din anul 1970. Iniţial, această întinsă zonă umedă se prezenta ca un
mozaic de stufărişuri compacte şi plauri, lacuri cu valori foarte ridicate ale biodiversităţii şi
numeroase gârle de dimensiuni variabile, cu debite influenţate de regimul hidrologic al
fluviului, adăpostind numeroase specii de peşti care foloseau acest perimetru pentru
reproducere, dar şi populaţii însemnate de păsări care cuibăreau aici sau foloseau acest
teritoriu ca loc de hrănire .

Din 1970, a fost demarat un program care urmărea exploatarea intensivă a stufului, dar
rezultatele obţinute nu au fost pe măsura prognozelor, astfel încât s-a trecut la amenajarea
întregului perimetru în vederea valorificării agricole.

Până în 1989, suprafaţa a fost complet scoasă din circuitul natural al apelor fluviului prin
construirea unei reţele de canale de drenare a apelor şi de irigaţii, diguri şi staţii de pompare,
nivelarea reliefului şi amenajarea unor drumuri interioare. Toate habitatele iniţiale au
dispărut, antrenând dispariţia faunei care popula acest teritoriu. Totodată, dispariţia acestei
întinse zone umede a determinat modificarea micro-climatului, stepizarea şi sărăturarea unor
suprafeţe întinse, favorizând instalarea unor specii de plante halofile şi invazia unor specii
ruderale.

Lunca inferioară a Prutului, între Cahul (R. Moldova) şi Giurgiuleşti (România),

adăposteşte o biodiversitate deosebită în interiorul celor 6114 ha de zone umede care nu au
fost incluse în programele de îndiguire, desecare şi asanare, reprezentând o importantă zonă
de migraţie, reproducere şi iernat pentru numeroase păsări acvatice şi semi-acvatice. În
acest sector al bazinului Prut, se află şi cele mai întinse lacuri naturale din întreg bazinul
hidrografic Prut: Manta – 1100 ha şi Beleu – 1700 ha, ultimul având şi statut de zonă
protejată („Prutul de Jos”), fiind, în acelaşi timp, sit Ramsar şi Rezervaţie a Biosferei în R.
Moldova. În lunca inferioară a Prutului, au fost realizate ample lucrări hidrotehnice în
vederea extinderii culturilor agricole şi amenajării unui sistem de irigaţii (din care, doar
40% este funcţional în prezent). Suprafeţele destinate păşunatului s-au degradat treptat
prin salinizare şi ruderalizare, ca urmare a izolării pajiştilor şi fîneţelor umede prin
ridicarea digului de apărare în lungul rîului, care a blocat circulaţia apei spre vechile bălţi şi
pruteţe, în timpul debitelor mari.

11