SEMINAR 1

Sistem de management integrat de mediu privind măsuri de combatere a

poluării (importanța producției primare din mediul acvatic)-Partea –I
Amendamentele STCW - Manila (ianuarie 2011 - Post 2010 (STW 42)

Amendamentele STCW - Manila urmăresc să realizeze o convenție mult mai

adecvată/apropiată industriei actuale: e-navigare, ingineria sistemelor, electro-tehnologie,
conducere și munca în echipă.
Cele mai importante modificări privesc procesul de comparare a standardelor de competență
pentru determinarea și stabilirea cursurilor necesare actualizării și reînnoirii cunoștințelor pentru
conformarea cu prevederile stabilite în cadrul Conferinței Diplomatice de la Manila 2010.
Punctual acestea vizează:

• formare în tehnologii moderne, cum ar fi ECDIS

• formare în privința conștientizării gradului de menținere naturală a mediul marin /
poluare
• instruire în leadership și lucrul în echipă
• pregătire pentru ofițeri și marinari în domeniul electrotehnic
• actualizare în formarea de competențe cu privire la petroliere
• formarea profesională în materie de securitate inclusiv în materie de practici de
combatere a pirateriei
• introducerea de metodologii moderne de instruire
• formare pentru navele care operează în apele polare
• instruire pentru sisteme de poziționare dinamică de operare
• cerințele de certificare pentru personalul navigant calificat
• măsuri mai ferme de prevenire a practicilor frauduloase privind certificatele și
îmbunătățirea monitorizării
• revizuirea orelor de muncă și de odihnă
• prevenirea abuzului de droguri și alcool
Rezoluții ale Conferinței

- verificarea certificatelor și atestatelor

- echipajul minim este în responsabilitatea administrațiilor și a armatorilor
- promovarea de cunoștințe tehnice, abilități și profesionalism a navigatorilor

1
- invitația IMO pentru a actualiza modelele de curs
- competență în apele polare
- asigurarea corespunzătoare de acomodare a stagiarilor la bord
- promovarea participării femeilor
- modificările STCW sunt revizuite o dată la 10 ani
- ziua navigatorului să fie pe data de 25 iunie a fiecărui an
Calendarul de implementare a amendamentelor de la Manila

Noțiuni generale de Ecologie Marină

Ecologia a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare la începutul anilor 1900, însă rădăcinile ei
se află departe în istoria naturii, fiind tot aşa de veche ca şi existenţa omului. Omul a intrat pe
drumul civilizaţiei când a folosit focul şi alte mijloace care i-au permis să modifice mediul.
Totuşi, teoria lui Darwin „Originea speciilor” 1859 a reprezentat şi reprezintă un triumf al
evoluţionismului şi ecologiei. Începând cu această lucrare Ecologia s-a conturat ca ştiinţă a
relaţiilor reciproce dintre organisme şi dintre ele cu mediul de viaţă. Darwin a sesizat conexiunea

2
dintre organisme şi rolul fiecărui organism în asociaţie şi a înlocuit „armonia naturii” cu „selecţia
naturală şi lupta pentru existenţă”.
Karl Mobus defineşte termenul de BIOCENOZĂ ca fiind totalitatea organismelor care
populează un anumit biotop şi se adaptează caracteristicilor lui. Biocenoza este alcătuită din 2
componente majore: fitocenoza (partea vegetală) şi zoocenoza (partea animală).
Noţiunea de BIOTOP- locul de existenţă al organismelor vegetale sau animale (sau:
biotopul este alcătuit din elemente ale litosferei, hidrosferei, atmosferei şi energia solară,
existente într-o configuraţie specifică). Acumularea acestor date a facilitat introducerea
termenului de ECOSISTEM – unitatea funcţională între biocenoză şi biotop.
În anii 1900 ecologia devine o ştiinţă bine conturată al cărui domeniu de studiu este alcătuit
din problematica populaţiilor şi biocenozelor.
Ecologul Bleckman arată că nu există numai un prag limită minim pentru un anumit factor,
ci există şi unul maxim între aceste praguri, între care există un optim, bazându-se pe modul de
acţiune a factorilor abiotici (factori geologici, geografici,fizici, chimici, mecanici climatici;
factori biotici: interrelaţiile organismelor; factori antropici: acţiunea omului asupra
organismelor).
Astfel se descrie următoarea diagramă: zona de optim, zona pejus și zona pessimum care
sunt delimitate de zone de toleranță.

Numeroasele cercetări autecologice (ramură a ecologiei care studiază interacţiunea

organismului vegetal sau animal cu mediul), formulează principii care completează legea
toleranţei (Odum 1971):
1. organismele pot avea limite tolerante largi pentru un factor şi înguste faţă de alt factor;

3
 2. organismele cu diapazon (interval dintre valori maxime şi minime ale dimensiunilor unor
piese standardizate) de toleranţă crescut faţă de majoritatea factorilor, au o arie largă de
răspândire;
3. când condiţiile unui factor ecologic nu sunt optime pentru o populaţie, atunci se poate
reduce şi diapazonul de toleranţă faţă de alţi factori ecologici.
4. limitele de toleranţă pentru seminţe, ouă, muguri, larve, în general pentru stadiile tinere,
sunt mai înguste decât pentru plantele şi animalele mature.
Sub acţiunea aceloraşi factori, speciile se comportă diferit, unele pot suporta variaţii mari,
altele pot vieţui în limite restrânse. Capacitatea speciilor care au valenţe diferite pentru factorul
mediului fizic se numeşte valenţă ecologică.
Comportamentul diferit al speciilor, constă în diversitatea adaptărilor lor. Pentru a exprima
un grad relativ de toleranţă, există termeni cu prefixe „steno”- limitat, restrâns; şi „euri”- larg.
Din punct de vedere al valenţei ecologice, distingem două categorii de specii: STENOICE-
care suportă doar variaţii foarte limitate; şi EURIOICE- care suportă variaţii mari ale factorilor
ecologici.
În funcţie de tipurile la care se raportează speciile steno şi euri, există:
- funcţie de adâncime: stenobate (la adâncime mică), euribate (adâncime mare);
- funcţie de lumină: stenofote, eurifote; - funcţie de T- stenoterme/euriterme;
- salinitate - stenohaline/eurihaline; - funcţie de O2- stenooxibionte/ eurioxibionte
- funcţie de hrană- stenofage/eurifage.
La speciile stenoice minimul-optimul-maximul pentru un factor dat sunt apropiate, astfel
încât variaţiile mici ale factorilor sunt adesea critice pentru speciile stenoice.
Exemplu: icrele grindelului se dezvoltă la T= 0-12oC cu optim la 4oC. Iar broasca leopard
Rana pipiens se dezvoltă la T= 0-30oC cu optim la 22oC. Astfel că icrele grindelului sunt
stenoterme, iar broasca leopard este euritermă.
Speciile stenoice au o distribuţie geografică limitată, în schimb speciile eurioice au zone
mari de răspândire.
Creşterea economică, enorm accelerată, se bazează în majoritate nu pe surse regenerabile
de energie, ci pe energia cheltuită prin folosirea combustibililor fosili, neregenerabili: cărbuni,
țiței, gaze naturale.
Alvin Toffler observa cu sarcasm: "Pentru prima data o civilizaţie consumă din capitalul
naturii, în loc să trăiască din dobânzile pe care le dădea acest capital!".
Problema reziduurilor activităților umane a luat proporţii îngrijorătoare, prin acumularea
lor provocând alterarea calităţii factorilor de mediu (în natură există un circuit biogeochimic

4
continuu, bazat pe activitatea microorganismelor). Aceste alterări sunt cauza unor dezechilibre în
fauna, flora, sănătatea și bunul mers al colectivităţii umane din zonele supraaglomerate.
Orice activitate umană și implicit existența individului, este de neconceput în afara
mediului.
Ansamblul de relaţii și raporturi de schimburi ce se stabilesc între om și natură, precum și
interdependența lor, influenţează echilibrul ecologic, determină condițiile de viață și implicit
condițiile de muncă pentru om, precum și perspectivele dezvoltării societăţii în ansamblu. Aceste
raporturi vizează atât conţinutul activităţii cât și crearea condiţiilor de existență umană.
În concluzie, se poate afirma că mediul trebuie adaptat și organizat pentru a răspunde
nevoilor indivizilor, ceea ce presupune preluarea din natură a unor resurse și prelucrarea lor
pentru a deservi populaţia (pentru a satisface doleanţele acestora). Această dependență cunoaşte
un mare grad de reciprocitate, datorită faptului că nevoile umane se adaptează într-o măsură mai
mare sau mai mică mediului.
Asigurarea unei calităţi corespunzătoare a mediului, protejarea lui - ca necesitate a
supravieţuirii și progresului - reprezintă o problemă de interes major. În acest sens, se impune
păstrarea calităţii mediului, diminuarea efectelor negative ale activităţii umane cu implicaţii
asupra acestuia.
Protecţia mediului este o problemă majoră a ultimului deceniu dezbătută la nivel
mondial, fapt ce a dat naștere numeroaselor dispute între țările dezvoltate și cele în curs de
dezvoltare. Acest lucru a impus înființarea unor organizații internaționale ce au ca principale
obiective adoptarea unor soluţii de diminuare a poluării și creşterea nivelului calităţii mediului în
ansamblu.
Cercetările amănunţite legate de calitatea mediului, de diminuarea surselor de poluare s-
au concretizat prin intermediul unui ansamblu de acţiuni şi măsuri care prevăd:
" cunoaşterea temeinică a mediului, a interacţiunii dintre sistemul economic şi sistemele
naturale; consecinţele acestor interacţiuni; resursele naturale trebuiesc utilizate raţional şi cu
maxim de economicitate;
" prevenirea şi combaterea degradării mediului provocată de om, dar şi datorate unor
cauze naturale;
" armonizarea intereselor imediate şi de perspectivă ale societăţii în ansamblu sau a
agenţilor economici privind utilizarea factorilor de mediu.
Pentru protejarea mediului, în primul rând trebuie identificate zonele afectate, trebuie
evaluat gradul de deteriorare și stabilite cauzele care au produs dezechilibrele respective.
În ceea ce privește modalităţile de protejare, trebuie soluţionate trei categorii de probleme:
" crearea unui sistem legislativ și instituţional adecvat și eficient care să garanteze
respectarea legilor în vigoare.

5
 " evaluarea costurilor acțiunilor de protejare a mediului și identificarea surselor de
suportare a acestora.
" elaborarea unor programe pe termen lung corelate pe plan naţional și internaţional
referitor la protejarea mediului.
Pentru elaborarea unor programe pentru protejarea mediului, trebuie identificați toți
factorii de mediu și zonele în care pot apărea probleme de poluare a acestora. Un astfel de
program presupune identificarea zonelor, evaluarea costurilor necesare și stabilirea
responsabilităților pentru derularea proiectelor.
Prin dezvoltarea activităţii umane sunt afectate toate componentele mediului în proporţii
diferite. Dintre aceste elemente cele mai importante sunt: solul, apa, peisajele, flora, fauna,
monumentele, parcurile și rezervațiile, precum și biosfera.
Legat de mediul acvatic, oamenii de știință susțin că schimbările climatice s-ar putea
agrava rapid dacă o cantitate mare de căldură absorbită de Oceanul Planetar ar fi eliberată înapoi
în atmosferă. Potrivit cercetătorilor oceanele au ajutat la atenuarea efectelor încălzirii globale din
2000 încoace, întrebarea este pentru cât timp o vor face?
„Gazele care cauzează încălzirea globală sunt emise în atmosferă mai rapid decât
oricând şi cei mai fierbinţi zece ani din istoria înregistrată a omenirii au fost, toţi, în intervalul
de timp de după 1998. Totuşi, rata de încălzire a suprafeţei planetei a încetinit, cumva, din anul
2000 încoace, lucru care i-a pus pe gânduri pe oamenii de ştiinţă. Experţi din Franţa şi Spania,
care au analizat fenomenul, spun că explicaţia stă în faptul că oceanele planetei au absorbit mai
multă căldură din aer începând din anul 2000. Însă fenomenul poate fi unul de scurtă durată,
ceea ce înseamnă doar o încetinire temporară a încălzirii suprafeţei planetei, atenţionează
oamenii de ştiinţă în studiul publicat în revista Nature.
„Căldură ascunsă în ape se poate întoarce în atmosferă în următoarea decadă, ceea ce
va duce la accelerarea încălzirii. Dacă vorbim de o variaţie naturală, atunci este logic să
spunem că ritmul încălzirii globale se va accelera în curând”, a declarat Virginie Guemas,
autorul principal al studiului. Şi alţi experţi care nu au fost implicaţi în studiu susţin aceeaşi
idee, că toată căldura absorbită de oceane va reveni în atmosferă, dacă este vorba de un ciclu
oceanic. Ritmul schimbărilor climatice are implicaţii economice majore. Faţă de perioada pre-
industrială a omenirii, temperatura suprafeţei planetei a crescut cu 0,80C. O creştere cu 20C este
considerată limita superioară, punctul din care urmează o serie de probleme grave, de la
agravarea secetelor, a alunecărilor de teren, la apariţia mai multor inundaţii şi creşterea
nivelului apelor mărilor şi oceanelor”.
Pentru a înțelege noțiunile de ecologie marină am să precizez câteva elemente de bază
referitoare la tipurile de asociații întâlnite în mediul acvatic.

6
 În mediul acvatic, hidrobionţii (organismele animale şi vegetale) formează asociaţii
ecologice caracteristice, distribuite într-un anumit mod, atât pe adâncime în coloana de apă, cât şi
pe suprafaţa oceanului.
Aceste asociaţii sunt:
- PLANCTONUL – reprezintă organismele vegetale şi animale care plutesc în masa apei,
fără a se putea opune curenţilor marini.
In funcţie de regn, se distribuie un fitoplancton (alge unicelulare) şi un zooplancton (animale
microscopice).
- Tot în masa apei există NECTONUL constituit din animale, respectiv nevertebrate mari
(sepii, calmari, caracatiţe) precum şi vertebrate (broaşte țestoase marine, peşti, mamifere acvatice
- delfini şi balene). Acestea înoată activ în masa apei putându-se opune curenţilor acvatici.
Atât planctonul cât şi nectonul constituie DOMENIUL PELAGIAL (al apei libere).
- BENTOSUL este constituit din organisme animale şi vegetale care îşi petrec viaţa în strânsă
legătură cu fundul apei, fie pe stratul dur (rocă), fie pe strat mobil (sedimente). Acesta constituie
DOMENIUL BENTAL.
NEUSTON - reprezintă biocenoza organismelor plutitoare din pelicula superficială a apelor;
este reprezentat de organisme microscopice, vegetale şi animale, care colorează suprafaţa apelor.
Se împarte în epineuston şi hiponeuston.
ZONA NERITICĂ – reprezintă zona pelagică deasupra platformei continentale,
caracterizată prin adâncimi ale apei de până la 200 de metri.; caracterizată prin depuneri de nisip,
pietriş, scoici şi printr-o faună şi floră foarte bogată.
ZONA OCEANICĂ (de larg)- de la 300m până în marile abisuri.
Uscatul se prelungeşte sub apă cu o zonă mai întinsă, numită şelf sau platou continental.
Şelful este limitat de o zonă de prăbuşire, zona taluzului, care duce spre zona abisală (câmpia
abisală). Pe şelf există un adevărat relief submarin care este extrem de important pentru
organismele bentale, pentru modul în care pătrunde lumina. Platforma continentală poate fi
foarte lată ca de exemplu, Norvegia 200 km, Nordul Franţei 300 km în larg, în Marea Neagră
șelful are o largă dezvoltare în partea de nord-vest atingând 180 de km). Deasupra platoului
continental există provincia neritică, iar dincolo de platoul continental provincia oceanică. În
zona neritică variaţiile factorilor de mediu sunt foarte mari, astfel organismele care populează
fundul zonei neritice sunt organisme eurioice. Organismele care trăiesc pe fundul zonei oceanice,
zonă care este lipsită de lumină, variaţiile factorilor abiotici sunt mai mici, trăind organisme
stenoice.
În zona neritică hrana este autohtonă îmbogăţită cu elemente terigene (ce provin de pe
uscat), iar în zona oceanică hrana este alohtonă (ceea ce cade din zonele de suprafață).

7
 Etajarea bentală a fost definitivată în 1957 cu ocazia colocviului de la Genova. Perez şi
Picard sunt consideraţi a fi cei care au definit etajele bentale luând în considerare factorii
biologici şi ecologici. Ei au definit noţiunea de etaj bental- spaţiul vertical aparţinând
domeniului bental unde condiţiile ecologice sunt constante sau variază în limite constante.

Figura. Împărţirea zonelor bentale din mediul oceanic

Factorii ecologici luaţi în discuţie au fost: gradul de umectare al substratului, iluminarea,
presiunea, necesităţile fiziologice ale hidrobionţilor (animali şi vegetali).
1. Supralitoralul- este etajul bental umectat de apă în momentul mareelor cu amplitudine
mare (zona de plajă). Este populat cu animale care suportă perioade lungi de emersie, iar în cazul
mărilor închise / semiînchise (Marea Neagră) este definit în funcţie de furtunile de mare
amplitudine.
2. Mediolitoralul- este zona inundată de flux şi reflux. În timpul fluxului etajul este
acoperit cu apă, iar în reflux nu. Se mai numeşte şi intertidal (engl. Tide -maree). În cazul
mărilor închise este zona de spargere a valurilor. Organismele de aici suportă perioade mici de
emersie.
3. Infralitoralul- este etajul populat cu organisme care nu suportă emersiuni. Limita
superioară este mediolitoralul, iar inferior este delimitat de zona de răspândire a algelor verzi
pluricelulare, fanerogame (plante cu flori care se înmulţesc prin seminţe).
4. Circalitoralul- este limitat superior de fanerogame şi inferior de adâncimea la care
ochiul uman percepe lumina (>50 m). Cantitatea de lumină din circalitoral este suficientă pentru
algele roşii pentru a realiza fotosinteza.
Aceste prime patru etaje formează sistemul fital, în care se dezvoltă vegetaţia.
Următoarele trei zone bentale formează sistemul afital în care lumina lipsește cu desăvârșire.

8
 5. Batialul- corespunde taluzului continental. Reprezintă etajul în care populaţiile
circalitorale pot migra, reprezentând zonă de refugiu pentru aceste organisme.
6. Etajul abisal- corespunde câmpiei abisale, cuprins între 3-6 mii metri (după criterii
fizice). Există animale care trăiesc numai aici, întrerupând orice comunicare cu etajele
superioare.
7. Etajul hadal (ultraabisal)- limitat superior de câmpia abisală, iar inferior de fundul
jgheaburilor oceanice. Se află sub 6000 metri adâncime. Din punct de vedere fizic, etajul hadal
prezintă particularităţi deosebite ale substratului: marginea câmpiei abisale, pereţii jgheaburilor
care pot avea denivelări, sunt câteva din zonele care pot limita extinderea populaţiilor hadale.
Dacă jgheaburile corespund zonelor de mişcare a plăcilor submarine, pot exista emisii de H2S, de
ape calde, determinând selectarea unei microfaune chemosintetizante, ce reprezintă sursă de
hrană (venturi oceanice).
În ecosistemele terestre producătorii primari sunt plantele verzi, iar în cele acvatice sunt
algele unicelulare care formează fitoplanctonul, algele pluricelulare care trăiesc totdeauna pe
fundul apei formează fitobentosul, la care se adaugă plantele superioare (cu rădăcină, tulpină,
flori). De cele mai multe ori, fitoplanctonul este prea mic pentru a putea fi văzut cu ochiul liber,
însă, atunci când se adună un număr suficient de mare de fitoplancton, acesta poate fi văzut în
apă ca o suprafaţă de culoare verde datorită clorofilei din celulele sale. Fitoplanctonul obţine
energie prin procesul de fotosinteză, drept urmare trebuie să trăiască în stratul bine luminat al
oceanului, mării sau lacului. Datorită fotosintezei, fitoplanctonul este responsabil pentru 90% din
oxigenul atmosferei terestre.
De altfel, fitoplanctonul este dependent de nutrienţi pentru a creşte. În general se hrănește
cu macronutrienţi cum sunt nitraţii şi fosfații.
În orizonturile profunde, obscure ale apelor marine, lumina este produsă şi de unele
organisme care populează aceste zone (bioluminescenţa). Lumina provine în principal de la
Soare şi în foarte mică măsură de la organismele bioluminescente. Bioluminescenţa este produsă
în urma unei reacţii de oxidare a luciferinei, reacţie în care intervine o moleculă de oxigen şi
luciferaza (enzimă), producând oxiluciferină şi lumină.
Fenomenul de bioluminescenţă este mai bine reprezentat în apele marine cu adâncimi mai
mari de 300 m, decât în apele dulci, interioare. În bazinul pontic, există organisme
bioluminescente: Ceratium şi Noctiluca (dinoflagelate) în proporţie redusă comparativ cu mările
tropicale, unde astfel de specii sunt mai numeroase: meduze, crustacee, peşti etc.
În mediul acvatic mai există o sursă de hrană „hrana nevie” sau substanţă organică
particulată. Aceasta provine ca urmare a activităţii bacteriilor care formează grupul
descompunătorilor. Bacteriile descompun resturile organice nevii (cadavrele) plantelor şi
animalelor din ecosistem, dar şi fecalele animalelor. Prin activitatea bacteriilor, bucăţile mari
sunt mărunţite la fragmente proteice din ce în ce mai mici. Aceste fragmente proteice au la
suprafaţa lor un înveliş realizat din bacteriile care descompun şi prelucrează fragmentul organic.

9
Prin urmare este vorba de agregate organo-bacteriene cunoscute şi sub numele de substanţă
organică particulată (SOP) (în limbaj internaţional „POM”- particulate organic matter). Astfel, la
dispariţia organismelor din apă, există ca sursă de hrană SOP.
Bacteriile care descompun materia, nu se opresc la mici fragmente SOP, ci continuă
activitatea de descompunere la proteine solubile (peptone) şi aminoacizi. Se obţine prin urmare
în apă, substanţă organică solvită (dizolvată)- SOS sau „DOM” în limbajul internaţional
(dissolved organic matter).
Spre deosebire de mediul terestru în care consumatorii primari se identifică cu erbivorele,
în mediul acvatic prin consumatori primari se înţeleg toate organismele care consumă fie
organisme vegetale (erbivore) şi cele care consumă SOP numită şi detritus (d= 3-150 µm) când
se află pe fundul apei. Deci detritivorele sunt organismele bentale care consumă detritus (SOP).
În mediu acvatic sunt de asemenea, organisme uni-pluricelulare care pot prelua pe întreaga
suprafaţă a corpului lor SOS prin osmoză.
In lumea vie (terestra si acvatica) exista un principiu cunoscut sub numele de legea celor
zece- pentru ca un organism animal să câştige o unitate de greutate de biomasă,trebuie să
consume de zece ori mai mult. In virtutea acestui principiu, în mediul terestru biomasa
producătorilor primari este mai mare decât biomasa consumatorilor primari (se pierde energie pe
parcurs, la fiecare nivel trofic).
La rândul său, biomasa ierbivorelor este mai mare decât biomasa carnivorelor situate pe
nivelul al II-lea de consumatori. Există şi consumatori de ordinul al IV-lea a căror biomasă
descreşte proporţional.
Prin urmare în mediul acvatic piramida eltoniană este răsturnată datorită suplimentului de
hrană reprezentat de SOP.
Consumatorii primari devin astfel o piesa extrem de importanta în lanțul trofic pentru ca
aceștia aduna particulele SOP, le transformă în biomasă, punându-le astfel la dispoziţia
consumatorilor de ordin superior.

10
 Seminar 2
Sistem de management integrat de mediu privind măsuri de combatere a poluării
(diferențe între zona de coastă/largul oceanului)-Partea II
1. Importanța oceanului
Apa Oceanului Planetar poate produce o mare cantitate de energie: de origine dinamică,
de origine termică sau chimică. Energia dinamică este produsă de forţa valurilor, acţiunea
mareelor sau a curenţilor oceanici. Se produce şi datorită diferenţei de temperatură sau de
densitate dintre două straturi de apă. Ideea folosirii valurilor s-a născut înainte de cel al doilea
Război Mondial şi a fost preluată de ţări ca Rusia, S.U.A., Japonia, Germania, Marea Britanie,
Franţa. În prezent funcţionează centrale mareo-motrice în Franţa (La Rance, prima din lume),
Marea Britanie, Canada, S.U.A. etc. Curenţii marini au un potenţial energetic deosebit. Un
curent cu o lăţime de 100 m, o adâncime de 10 m şi o viteză de 1 m/s oferă o cantitate de
energie cinetică de 2.000 kWh. Prin folosirea în totalitate a energiei valurilor, mareelor,
curenţilor şi a diferenţei de temperatură dintre două straturi de apă, s-ar produce o cantitate de
energie de 100.000 de ori mai mare decât cea furnizată astăzi de către toate hidrocentralele.
Energia apelor mărilor şi oceanelor are mari perspective de a fi valorificată în viitor.
Este evident că entuziasmul creativ, arta şi ingeniozitatea savanţilor vor îmbunătăți instalaţiile
existente şi se vor crea altele mai eficiente pentru utilizarea industrială a resurselor energetice ale
Oceanului Planetar. Să sperăm, că în condiţiile actuale ale progresului tehnico-ştiinţific, vor avea
loc în deceniile apropiate, schimbări esenţiale în energetica oceanică.
Un exemplu elocvent este o tehnologie modernă, bazată pe exploatarea diferenței de
temperatură în apele oceanelor, care ar putea permite în viitor construirea unor centrale pentru
generarea energiei electrice fără efecte negative asupra mediului înconjurător. În SUA există un
proiect ambițios care are drept scop construirea unei astfel de centrale, care să genereze zeci de
MW de energie electrică. În fiecare zi apele mărilor și oceanelor tropicale absorb o cantitate de
energie solară echivalentă cu cea produsă de circa 250 miliarde de barili de petrol. Cum poate fi
folosit acest gen de energie termică pentru a produce energie electrică? O idee ar fi utilizarea
diferenței de temperatură a apei între diverse adâncimi. Temperatura apei oceanelor poate să
varieze între 30oC la suprafață și 6oC în profunzime, variație ce poate fi utilizată pentru
producerea energiei electrice. Metoda are la bază: conversia energiei termice în energie electrică
care se face cu ajutorul unui circuit în care circulă un fluid ce schimbă căldura cu apa oceanelor
aflată la diverse temperaturi. Fluidul pe care inginerii vor să îl utilizeze, este unul cu un punct de
fierbere scăzut (cum ar fi amoniacul), care, la contactul cu apa cu temperatură mai ridicată, s-ar
transforma în vapori care la rândul lor ar pune în mișcare o turbină cuplată la un generator de
electricitate. Ceea ce tehnicienii vor trebui să facă nu este deloc banal: apa rece din profunzimea
oceanului va trebui să o aducă sus, astfel încât împreună cu apa caldă de la suprafață să genereze
un schimb de căldură cu fluidul folosit. Pentru aceasta este nevoie de un tub cu diametrul de
aproximativ 10 m și lungimea de 1 km, evident montat la fața locului (materialul din care va fi
construit tubul va fi unul special, extrem de rezistent, dintr-un amestec de rășini și fibre de
sticlă).

11
 Un alt exemplu reprezentativ pentru România este ideea de a produce combustibili
ecologici din hidrogenul sulfurat prezent în Marea Neagră (ideea a apărut în 2004). Pe plan
mondial se fac cercetări pentru dezvoltarea de tehnologii de exploatare curat a hidrogenului
sulfurat ca sursă de energie complementară. În urma procedeului propus de specialiștii români ar
rezulta energie electrică, sulf și o cantitate mare de apă grea, folosită în centralele nucleare.
Avantajul unei astfel de investiții este extrem de mare: independența energetică pentru cel puțin
50 de ani, energia rezultată este nepoluantă, și mai mult decât atât, ar salva viețuitoarele din
Marea Neagră. Studiul savanților români se bazează pe cercetarea, experimentarea și dezvoltarea
unor tehnologii pentru un nou tip de celulă de combustie care să permită oxidarea H2S in situ –
dizolvat în apă salină, la temperaturi sub 10oC și la presiuni de peste 2 MPascali), folosind
metode curate și excluzând tehnologii consumatoare de energie exterioară (extragere, transport,
stocare, curățare și formare a combustibilului).
Un caz particular și dramatic îl reprezintă depozitul de H2S din Marea Neagra (figura),
depozit a căror toxicitate amenință întreaga faună și floră marină, concentrația crescând încet
împingând tot mai aproape de suprafață zona de separație a stratului oxic - cca. 150 m de cel
anoxic -(150...2000) m.
Zona propice vieții marine de cca 200 m sub suprafață (cu variații de la un loc la altul) se
îngustează treptat cu trecerea anilor, cele mai sumbre evaluări prezicând dispariția vieții în mai
puțin de 50 ani.

Figura. Locația limitei superioare a hidrogenului sulfurat: Nuanțele de la alb la violet marchează
adâncimea de la care H2S începe să fie măsurabil; Bleu - adâncimi marine mici, lipsite de H2S.

Proiectul abordează unitar aceste probleme în vederea găsirii unei soluții viabile, eficiente și
durabile din punct de vedere tehnologic, economic și ecologic prin cercetarea, experimentarea și
dezvoltarea unor tehnologii curate care să permită exploatarea acestui deșeu toxic în stare
lichidă, in-situ. O soluție a problemelor menționate este aceea de procesare a hidrogenului
sulfurat dizolvat în apa de mare direct în depozitul său natural prin oxidare electrochimică
utilizând un tip nou de celulă de combustie dedicat acestui proces.
Pila de combustie cu hidrogen sulfurat (denumita în continuare PC-HS) este un dispozitiv
electrochimic care are ca funcție de bază producerea de energie electrică prin reacția dintre
hidrogenul sulfurat din apa de mare și oxigenul din aer. Combustibilul este constituit din
hidrogenul sulfurat dizolvat în soluție (apa de mare); oxidantul este oxigenul din aer. Pentru o

12
eficiență mai mare a acestui proces fizico-chimic este bine ca atât soluția cât si aerul să circule
prin pila de combustie. Funcționarea acestei pile de combustie trebuie să țină seama de condițiile
naturale din zonele submerse ale Mării Negre acolo unde se găsesc pungile de hidrogen sulfurat.
Această metodă prezintă următoarele avantaje:
1) combustibilul este ars galvanic in situ, fără să necesite extracție, transport, procesare,
depozitare, curățare;
2 ) combustibilul exploatat este hidrogenul sulfurat existent în apa mării, un reziduu care va
transforma Marea Neagră în a doua Mare Moartă a lumii în următorii 30 - 50 de ani, după cum se
preconizează de către specialiștii în acest domeniu;
3) are ca produs secundar sulful coloidal (floare de sulf) care, nefiind solubil, se poate
recupera pentru uz industrial, farmaceutic, etc.
4) arderea hidrogenului sulfurat la adâncime elimină riscul emisiei de anhidridă sulfuroasă
sub formă gazoasă în atmosferă pentru că :
- la presiune SO2 se lichefiază; și
- produs al arderii H2S, anhidrida sulfuroasă este redusă puternic de același hidrogen sulfurat:
H2S + 3/2 O2 →H2O + SO2
2 H2S + SO2→2H2O + 3S
Premize obiectiv impuse - domeniul de aplicare:

Temperatura de lucru a întregului echipament va fi temperatura mediului marin de

adâncime adică în jur de 9oC (variațiile sunt mici sub 200 m). S-a ales soluția unui echipament
imersat la puțin sub 200 m, respectiv 20 barr presiune de lucru, zonă în care prezența
hidrogenului sulfurat se face deja simțită, viața marină nu mai există, iar impactul eventualelor
deversări accidentale de apă cu H2S nu afectează fauna.
Apa cu concentrație mai mare de H2S va trebui pompată în acest caz dinspre zona adâncă,
cu un consum de energie care va fi luat în considerare la calculul bilanțului energetic global al
instalației.
O instalație capabilă să producă energie consumând un deșeu amenințător pentru viața
marină ar contribui, dacă nu la curățarea Mării Negre, cel puțin la menținerea actualului nivel de
toxicitate și, implicit, la conservarea ecosistemului așa cum este în acest moment.
Producerea de energie prin consumul unui deșeu natural toxic elimină din start prețul
combustibilului din calculul economic, costurile implicate fiind cele de întreținere și amortizare
ale instalației. Proiectul a deschis o nouă secțiune de studiu în direcția oxidării electrochimice a
combustibililor slab concentrați în varii soluții cu posibilități de curățare a diferitelor medii țintă,
cu impact pozitiv asupra mediului (ex. ape sulfuroase, gaze acre de sondă). Celula de combustie
cu H2S dizolvat în electrolit și-a dovedit performanțele în conversia și reutilizarea H2S,
considerat toxic, și poate deveni o perspectivă în epurarea apelor sulfuroase.

13
 Hidrogenul reprezintă cel mai curat combustibil din gazele naturale, neproducând decât aer
cald și vaporti. Din păcate metodele populare de extragere a hidrogenului implică încă alți
combustibili fosili, alternativa de electroliză nefiind foarte fiabilă.
O altă posibilitate de folosire a energeticii oceanice este dovedită prin creşterea pe
plute în ocean a algelor brune gigantice kelp (din ordinul Laminariales ce conține 30 de genuri
diferite), care pot fi folosite pentru a produce biogaz. Un grup de specialişti în domeniul
oceanografiei, ingineri marini şi scafandri au creat în SUA prima fermă energetică marină la
adâncimea de 12 metri în Oceanul Pacific, lângă oraşul San-Clement. Ferma se socotea doar un
experiment, unde se creşteau alge californiene brune, gigantice. Însă ulterior s-a observat aportul
energetic al acestor alge ,,până la 50% din energia acestor alge va fi transformată în
combustibili". Fermele oceanice din viitor, care vor creşte alge brune pe o suprafaţă de 40.000
ha, vor putea da o asemenea energie, încât va fi de ajuns pentru a satisface necesităţile energetice
ale unui oraş cu o populaţie de 50.000 de locuitori.
Experţii în energie cred că algele reprezintă o sursă promiţătoare de biocombustibil, ca
alternativă la cărbune şi petrol (prin conversia în energie a zaharurilor din alge). O echipă de
cercetători au modificat bacteria E. coli, permiţând acesteia să transforme zaharurile
din alge brune în etanol. Spre deosebire de microorganismele concepute până acum, acesta poate
folosi principala grupă de zaharuri din algele brune, și anume alginatul.
Algele constituie o sursă de biocombustibil extrem de promiţătoare în comparaţie cu
porumbul şi trestia de zahăr. Spre deosebire de aceste surse tradiţionale de etanol, algele nu
necesită folosirea terenurilor arabile în detrimentul culturilor plantate în scop alimentar. Oamenii
de ştiinţă estimează că mai puţin de 3% din apele de coastă ale planetei pot furniza
suficiente alge pentru a înlocui 227 de miliarde de litri de combustibil de origine fosilă. În
condiţii optime, algele pot produce anual 19.000 de litri de etanol pe hectar, productivitatea pe
hectar fiind dublă în comparaţie cu cea a sfeclei de zahăr şi de 5 ori mai mare decât cea a
porumbului.
Oceanul Planetar conţine în apele sale o mare cantitate de resurse minerale de mare
interes economic: petrol, gaze naturale, clorură de sodiu, sulf, brom, magneziu, minereu de fier
etc. Cele mai multe zăcăminte de petrol sunt situate la adâncimi de până la 200 m, în platformele
continentale. Importante zăcăminte marine de petrol se află în Golful Persic (locul I în lume),
Golful Mexic, Marea Nordului, Lacul Caspic, Laguna Maracaibo. Alte resurse minerale: clorură
de sodiu (peste tot în mări şi oceane); săruri de potasiu (Marea Baltică - Polonia, Golful Mexic -
S.U.A.); sulf (Golful Mexic - Caminada Pas, S.U.A.); brom (anual se exploatează peste 110
milioane tone, cel mai mult în S.U.A.); magneziu (S.U.A., Japonia, Franţa, C.S.I., China,
Japonia, cu o producţie globală de 115 milioane tone); minereu de fier (Golful Finic,
Newfoundland - Canada); cărbuni (în apropierea Japoniei, Marii Britanii şi Noii Zeelande);
noduli polimetalici (în total 1500 mld. tone, în 100 de câmpuri); staniu, aur, uraniu, fosfaţi, litiu,
zirconiu, wolfram, crom, aluminiu, cupru, platină etc. Numai în Oceanul Pacific se estimează că
ar exista1.500 mld. tone rezerve minerale. Se apreciază că exploatarea nodulilor polimetalici ar

14
asigura omenirea cu cupru timp de 6.000 ani, aluminiu – 20.000 ani, molibden -30.000 ani,
nichel -150.000 ani şi mangan – 400.000 ani.
Dintre toate resursele biotice marine, cele mai importante sunt resursele piscicole. Cele
mai mari zone piscicole din lume sunt: Newfoundland (Terra Nova), Islanda, Marea Norvegiei şi
nordul Oceanului Pacific. Din Pacific se recoltează anual 50-53% din totalul cantităţii de peşte
din lume, iar din Oceanul Atlantic 40-45%. Ţările care recoltează cea mai mare cantitate de peşte
sunt China, Japonia, Peru, Chile, S.U.A. şi Rusia. Resursele vegetale sunt reprezentate prin
fitoplancton (500 miliarde tone), alge roşii, brune, verzi şi iarbă de mare. În ultimii ani s-a
dezvoltat spectaculos maricultura - creşterea organismelor vii de origine marină (moluşte, alge,
peşti ş.a.). Cantitatea de peşte obţinută din maricultura este de 6 milioane tone, crescând
vertiginos producţia de alge, moluşte şi crustacee. În prezent se exploatează doar 15-20% din
potenţialul existent. Apa mărilor şi oceanelor favorizează dezvoltarea transporturilor maritime,
contribuie la dezvoltarea oraşelor porturi (60% din oraşele cu peste un milion de locuitori sunt
oraşe porturi), favorizează dezvoltarea staţiunilor balneo-climaterice.
Biocombustibilul algal și alternative la problema combustibilului fosil
Problema combustibililor fosili apare din impactul negativ asupra mediului și dependența
față de aceștia (exemplu, cărbuni folosiți pentru energie, petrolul pentru transport, gazele
naturale pentru încălzire, etc), ceea ce duce la o posibilă criză energetică. Un bun indicator al
acestor efecte este unul recent ”Bugetul de carbon” care reprezintă cantitatea de CO2 pe care o
mai putem emite în atmosferă până când temperatura medie globală va fi cu 2 oC mai mare
comparativ cu cea înregistrată acum 150 de ani (o dată cu explozia revoluției industriale).
Rapoartele bugetului de carbon au concluzionat că omenirea mai are doar 400 de miliarde
de tone CO2 până când limita va fi atinsă (cca 20 de ani), însă datorită acordurilor stabilite la
congresele Națiunilor Unite durata ar putea crește.

Sursa- www.wri.org

15
 În acest context cea mai importantă măsură este înlocuirea combustibililor fosili cu
combustibili alternativi, sustenabili și regenerabili.
Datorită multelor avantaje pe care le prezintă, combustibilul produs din alge devine cel
mai folosit mod de a produce combustibil și o soluție viabilă la problemele de mediu. Ideea de
alge ca sursă pentru producerea de combustibil sau mâncare, datorită conținutului de lipide, a
fost propuse încă din 1942. Interesul pentru producerea de biocombustibili este în creștere
exponențială. În zilele noastre algele sunt considerate varianta cea mai sigură și rapidă în viteza
de creștere printre organismele care ar putea produce biocombustibil. De asemenea, au abilitatea
de a crește fără prea mulți nutrienți necesari și pot înlătura eficient componentele toxice din apă,
făcând astfel un argument bun pentru creșterea lor în masă mare.
Atât algele micro, cât și macro pot fi cultivate la scară mare într-un timp scurt. Un lucru
necesar este cunoașterea unității de cultivare, cum ar fi alegerea unui sistem închis sau deschis.
Deobicei procesul depinde de condițiile de mediu, cum ar fi valoarea de pH, temperatura, specia
de algă și cantitatea de biomasă algală. Cele mai preferate tehnici de recoltare sunt bazate pe
folosirea unui iaz de aplanare sau a unui tanc cu sedimente. Alte cerințe ar fi legate de folosirea
unor solvenți (etanolul) necesari pentru un proces activ, sau a unor metode de extragere cu
ajutorul microundelor sau a ultrasunetelor.

Fig. Procesul general de producție de biodiesel din alge la scară mică și în scop
experimental. Săgeata punctată indică adăugarea la pași specifici care au fost evidențiați cu litere
boldate.

16
 Avantaje și impactul asupra mediului
1. Creșterea rapidă: algele ca materie primă comparativ cu culturile tradiționale, pot fi
cultivate mai ușor. De ex., s-a dovedit că apele uzate care ar împiedica în mod normal creșterea
plantelor, sunt foarte eficiente în cultivarea algelor, permițând ca procesul să fie unul pasiv.
2. Impactul asupra alimentelor: materii prime tradiționale precum, porumbul și palmierul,
sunt de asemnea utilizate ca furaje pentru animale și totodată reprezintă o sursă valoroasă pentru
hrana oamenilor. Din acest considerent, utilizarea lor ca biocombustibil reduce cantitatea de
alimente disponibile pentru ambele categorii.
3. Minimizarea deșeurilor: culturile algale au numeroase beneficii pentru mediu și s-au
prezentat ca o alternativă mult mai ecologică la biocombustibilii actuali. Pe de o parte sunt
capabile să utilizeze apa contaminată cu îngrășăminte și alți nutrienți care sunt un produs
secundar al agriculturii, pe de alta parte amoniacul, nitrații și fosfații care ar face în mod normal
apa nesigură consumului, servesc de fapt ca substanțe nutritive excelente pentru alge. Multe
specii algale sunt excelenți biofixatori, ceea ce înseamnă că sunt capabili să întepărteze CO2 din
atmosferă pentru a-l folosi ca formă de energie pentru ei înșiși.
4. Beneficiile biocombustibililor microalgali
Speciile de alge cresc într-o gamă largă de medii acvatice, de la apa dulce până la soluții saline
saturate. Algele utilizează eficient CO2 și sunt responsabile pentru mai mult de 40% din fixarea
globală a carbonului. Algele pot produce biomasă foarte rapid, unele specii dublându-se în doar
6 ore, iar multe prezintă două dubluri pe zi. Toate algele au capacitatea de a produce uleiuri
bogate în energie și s-a constatat că o serie de specii de microalge acumulează în mod natural
niveluri ridicate de ulei în biomasa uscată totală. Speciile de microalge care sunt cercetate ca
potențiale pentru culturi de biocombustibili provin din grupele ale căror relații ancestrale sunt
semnificativ mai largi decât cele mai diverse plante terestre, oferind o bogăție de diversitate
genetică. Grupurile cel mai adesea luate în considerare atunci când se discută despre microalge
ca tulpini potențiale de producție de combustibil sunt diatomee, alge verzi, alge brune,
eustigmatofite și cianobacterii. Trebuie menționat că cianobacteriile nu sunt alge, ci o clasă de
bacterii fotosintetice.
Dezavantaje și viabilitatea economică
1. Viabilitatea comercială: biocombustibilul din alge reprezintă totuși o tehnologie destul de
nouă, și este pusă în așteptare din cauza lipsei de finanțare și al unui cost relativ mic al
petrolului. Deși tehnologia există pentru a recolta și transforma algele într-o sursă utilizabilă de
biocombustibil, ea nu a fost încă pusă în aplicare pe o scară suficient de mare pentru a susșine
nevoile curente de energie. Cercetările suplimentare vor fi necesare pentru a eficientiza producția
de biocombustibili de alge.
2. Stabilitate: biocombustibilul produs din prelucrarea algelor diferă de alte forme de
biocombustibil în conținutul de grăsimi nesaturate. Acestea sunt cunoscute pentru capacitatea lor
de a reține fluiditatea la temperaturi mai mici. În timp ce acest lucru poate părea un avantaj în

17
producție în timpul temperaturilor mai reci ale iernii, grăsimile duc la o stabilitate mai scăzută în
timpul temperaturilor obișnuite sezoniere.

3. Importanța producției primare în mediul acvatic

În ecosistemele terestre producătorii primari sunt plantele verzi, iar în cele acvatice sunt:
algele unicelulare care formează fitoplanctonul, algele pluricelulare care trăiesc totdeauna pe
fundul apei formând fitobentosul, la care se adaugă plantele superioare (fanerogame). De cele
mai multe ori, fitoplanctonul este prea mic pentru a putea fi văzut cu ochiul liber, însă, atunci
când se adună un număr suficient de mare de fitoplancton, acesta poate fi văzut în apă ca o
suprafaţă de culoare verde datorită clorofilei din celulele sale. Fitoplanctonul obţine energie prin
procesul de fotosinteză, drept urmare trebuie să trăiască în stratul bine luminat al oceanului,
mării sau lacului. Datorită fotosintezei, fitoplanctonul este responsabil pentru 90% din oxigenul
atmosferei terestre. De altfel, fitoplanctonul este dependent de nutrienţi pentru a creşte. În
general se hrănește cu macronutrienţi cum sunt nitraţii şi fosfații.
În orizonturile profunde, obscure ale apelor marine, lumina este produsă şi de unele
organisme care populează aceste zone (procesul de bioluminescenţă). Lumina provine în
principal de la Soare şi în foarte mică măsură de la organismele bioluminescente.
Bioluminescenţa este produsă în urma unei reacţii de oxidare a luciferinei, reacţie în care
intervine o moleculă de oxigen şi luciferaza (enzimă), producând oxiluciferină şi lumină.
Fenomenul de bioluminescenţă este mai bine reprezentat în apele marine cu adâncimi mai
mari de 300 m, decât în apele dulci, interioare. În bazinul pontic, există organisme
bioluminescente: Ceratium şi Noctiluca (dinoflagelate) în proporţie redusă comparativ cu mările
tropicale, unde astfel de specii sunt mai numeroase: meduze, crustacee, peşti etc.
În mediul acvatic mai există o sursă de hrană „hrana nevie” sau substanţă organică
particulată. Aceasta provine ca urmare a activităţii bacteriilor care formează grupul
descompunătorilor. Bacteriile descompun resturile organice nevii (cadavrele) plantelor şi
animalelor din ecosistem. Prin activitatea bacteriilor, bucăţile mari sunt mărunţite la fragmente
proteice din ce în ce mai mici. Aceste fragmente proteice au la suprafaţa lor un înveliş realizat
din bacteriile care descompun şi prelucrează fragmentul organic. Prin urmare este vorba de
agregate organo-bacteriene cunoscute şi sub numele de substanţă organică particulată (SOP) (în
limbaj internaţional „POM”- particulate organic matter). Astfel, la dispariţia organismelor din
apă, există ca sursă suplimentară de hrană SOP.
Bacteriile care descompun materia, nu se opresc la mici fragmente SOP, ci continuă
activitatea de descompunere la proteine solubile (peptone) şi aminoacizi. Se obţine prin urmare
în apă, substanţă organică solvită (dizolvată)- SOS sau „DOM” în limbajul internaţional
(dissolved organic matter).
Spre deosebire de mediul terestru în care consumatorii primari se identifică cu erbivorele,
în mediul acvatic prin consumatori primari se înţeleg toate organismele care consumă fie

18
organisme vegetale (erbivore) şi cele care consumă SOP numită şi detritus (d= 3-150 µm) când
se află pe fundul apei. Deci detritivorele sunt organismele bentale care consumă detritus (SOP).
În mediu acvatic sunt de asemenea, organisme uni-pluricelulare care pot prelua pe întreaga
suprafaţă a corpului lor SOS prin osmoză.
În lumea vie (terestră și acvatică) există un principiu cunoscut sub numele de legea celor
zece - pentru ca un organism animal să câştige o unitate de greutate de biomasă, trebuie să
consume de zece ori mai mult. În virtutea acestui principiu, în mediul terestru biomasa
producătorilor primari este mai mare decât biomasa consumatorilor primari (se pierde energie pe
parcurs, la fiecare nivel trofic). La rândul său, biomasa ierbivorilor este mai mare decât biomasa
carnivorelor situate pe nivelul al II-lea de consumatori.
Biomasa
consumatorilor
secundari
Biomasa
consumatorilor
primari

Biomasa producătorilor primari

Figura. Piramida trofică eltoniană în mediul terestru

Prin urmare în mediul acvatic piramida eltoniană este răsturnată datorită suplimentului de
hrană reprezentat de SOP.
Consumatorii primari devin astfel o piesa extrem de importantă în lanțul trofic, pentru că
aceștia aduna particulele SOP, le transformă în biomasă, punându-le astfel la dispoziţia
consumatorilor de ordin superior.

Figura. Piramida trofică în mediul acvatic

Piramida nivelelor trofice:
 Piramida numerelor indică dependenţa numărului de indivizi de pe un nivel trofic.
 Piramida biomaselor exprimă greutatea indivizilor de pe diferite nivele trofice.
 Piramida energetică ia în calcul şi activitatea microorganismelor care nu pot fi
reprezentate în piramidele anterioare.
Energia este cantitatea totală caracteristică de deplasare a materiei. Legile fundamentale de
modificarea energiei o cercetează termodinamica, dar transformarea energiei în sistemele
ecologice – bioenergetica. În natură, organismele vii preiau în mod permanent din sol, din apă şi

19
din atmosferă, cantităţi mari de elemente pe care le folosesc pentru sinteza constituenţilor lor
celulari şi pentru obţinerea energiei necesare manifestărilor lor biologice.
Funcţia de circulaţie a materiei permite reluarea ciclurilor productive. Ea depinde de
structura ecosistemului şi în special de populaţiile biocenozei. Între acestea se stabilesc relaţii
trofice ş i ca rezultat al acestora, elementele nutritive de bază circulă de la producători la
consumatorii de diferite grade, spre populaţii detritofage şi în final la descompunători. Dacă
procesul de descompunere nu ar mai avea loc sau s-ar desfăşura într-un ritm necorespunzător,
întregul sistem s-ar bloca ş i nu s-ar mai realiza producţia primară. Cu cât acest proces este mai
rapid, cu atât ecosistemul este mai productiv. Pe lângă ciclurile locale ecosistemice, în biosferă
se întâlnesc și cicluri globale denumite cicluri biogeochimice. Ciclurile biogeochimice
globale reprezintă rezultatul activităţii tuturor ecosistemelor de pe glob, deci a întregii ecosfere.
Ele reprezintă mecanismele esenţiale de funcţionare ale ecosferei. Datorită capacităţii de a
converti energia luminoasă în energie chimică, organismele fototrofe (plante verzi, alge, bacterii
fotosintetizante) pot sintetiza substanţe organice pornind numai de la CO2 atmosferic, apă şi
substanţe minerale. Dintre elementele substanţelor minerale, unele au un rol biologic primordial
(C, N, O, H, S, P, Na, K, Fe), iar altele sunt indispensabile numai în cantităţi foarte mici (Mn,
Mg, Zn, Cu, Co, Mo, etc).
Ciclurile biogeochimie însumează căile de circulaţie ale elementelor biogene în natură, prin
care trec de la forma anorganică la forma organică, pentru ca în final să revină la forma
anorganică din compartimentul abiotic al habitatelor.
În evoluţia acestor căi, în care sunt implicate atmosfera, hidrosfera şi litosfera, sunt
necesare numeroase etape intermediare de transformare a unor reacţii fizice (solubilizări,
precipitaţii, volatilizări) şi chimice (oxidări, reduceri, hidrolize), ca şi activităţi biologice
(degradări şi mineralizări, conversie organică prin biosinteze), precum şi prin translocări spaţiale
repetate:
Atmosferă  Apă; Atmosferă  Sol; Sol  Apă; Apă  Sedimente
Diferitele forme chimice (organic, anorganic, solubil, insolubil) ale unui element formează
rezervoare, a căror mărime poate fi aproximată atât la scară locală (la nivel de habitat), cât şi la
nivel de biosferă.
În unele cazuri, mărimea rezervorului este constantă în timp, datorită unei stări de
echilibru, rezultată din faptul că pierderea este echilibrată de un influx aproximativ egal. Spre
exemplu, pierderea de azot din ocean, rezultată prin depozitare în sedimente sau prin alte procese
similare, este compensată prin fixarea de azot atmosferic, aportul de compuşi ai azotului aduşi de
ploi, proveniţi din sol, etc.

20
 Rezervoare naturale
(atmosferă,
hidrosferă, litosferă)

Substanţe organice Substanţe anorganice

(organisme vii)

Stocare pe termen mediu

(humus) sau lung (combustibili
fosili, sedimente)

Figura. Model general simplificat privind circuitul biogeochimic în natură

Influenţa omului este foarte evidentă pe scară locală, unde poate perturba capacitatea
proprie de echilibrare a unui ciclu, inducând uneori modificări severe şi greu reversibile ale
mediului. Această influenţă se manifestă negativ şi la scară globală, aşa cum se întâmplă cu
creşterea concentraţiei CO2 în atmosferă, ca o consecinţă a industrializării şi a arderii
combustibililor fosili. Poluarea sub diferitele ei forme, cu un aport excesiv de materie şi energie,
frecvent asociat cu substanţe neobişnuite, poate modifica viteza de transfer a elementelor între
diferitele rezervoare, mărimea rezervoarelor, proporţia formelor chimice utile, producând
schimbări majore în particularităţile biochimice ale habitatelor şi asupra comunităţilor de
organisme care le populează.
Energetica unui sistem (biologic, nebiologic) se desfăşoară conform principiilor
termodinamicii. Principiul conservării energiei arată că energia nu este nici creată şi nici
distrusă, ci doar se poate transforma dintr-o formă în alta. Pentru ca ecosistemul să poată exista
este absolut nevoie de pătrunderea continuă a energiei solare, care este captată de plantele verzi
și unele microorganisme fotosintetizatoare, fiind utilizată în sinteza propriilor substanţe organice
(producători primari). Cu ajutorul consumatorilor energia înglobată în biomasa vegetală
consumată prin hrană, este transferată în continuare la tot lanţul de consumatori printr-un flux
continuu. Pentru a funcţiona un sistem, este nevoie de un număr minim de specii, în special de
producători primari.
Fluxul de energie prin ecosistem este unidirecţional. Intrările de energie se realizează la
nivelul producătorilor primari. Reţeaua trofică reprezintă sistemul de transport al energiei prin
ecosistem.
În cadrul fluxului de energie şi a circuitului materiei prin ecosistem se delimitează două
categorii distincte: producţia primară şi secundară într-un ecosistem. Producţia primară se
referă la canalele prin care intră energia în ecosistem, respectiv fotosinteză sau chemosinteză.
Producţia primară se împarte în producţie netă şi brută.

21
 Producţia primară brută (PPB) reprezintă întreaga energie asimilată de producătorii primari
în procesul fotosintezei sau al chemosintezei care este folosită în respiraţie şi stocată sub formă
de substanţă organică.
Producţia primară netă (PPN) reprezintă diferenţa dintre PPB şi energia consumată prin
procesele de respiraţie.
În ceea ce priveşte producţia primară brută pe Glob, Odum evidenţiază 4 regiuni distincte
din punct de vedere al indicilor productivităţii:
1. largul mărilor şi deşerturile, au o productivitate redusă, < 0,5g/m2/zi;
2. zone cu vegetaţie semiaridă: zone cu agricultură sporadică, lacuri adânci, zona litorală a
mărilor, unde productivitatea medie este de 1g/m2/zi;
3. păduri umede, lacuri puţin adânci, zone cu agricultură permanentă, unde productivitate
medie este de 3-10g/m2/zi;
4. estuare, culturi intensive, câmpii aluvionare, recifi coralieri, unde productivitatea medie
este de peste 10g/m2/zi.
Creşterea volumului productivităţii primare s-ar realiza pe 3 căi majore:
- irigarea şi punerea în cultură a deşertului
- creşterea productivităţii mărilor şi oceanelor prin ridicarea elementelor nutritive spre
suprafaţă
- creşterea randamentului culturilor agricole.
Producţia secundară se referă la preluarea, transformarea, stocarea şi transferarea
energiei stocate de producătorii primari.
Estimarea bugetului energetic al unui nivel trofic al consumatorilor permite aprecierea
rolului acelui nivel trofic în producţia secundară de biomasă şi în transportul de energie în cadrul
biocenozei din care face parte. Energia asimilată reprezintă energia utilizabilă care include
energia consumată în procesele metabolice (respiraţie) şi energia stocată pentru creştere,
dezvoltare şi reproducere. Altfel spus, producţia secundară este dată de valoarea indicelui
asimilaţie/absorbţie. Eficienţa transferului de energie de la producători la consumatori diferă de
la un nivel trofic la altul. La fitofagi eficienţa asimilării energiei din hrană este mai mică decât la
zoofagi, deoarece biomasa vegetală are un conţinut energetic mult mai redus, fiind mult mai
bogată în celuloză care se digeră cu cheltuială energetică mult mai mare.
La carnivore rata de utilizare a energiei din hrana consumată este mult mai eficientă pentru
că valoarea nutritivă a hranei din carne este mult mai mare, iar digestia se realizează cu o
cantitate mai redusă de energie.
Caracterizarea fluxului de energie
Se disting 4 etape ale fluxului de energie:

22
 1. Importul de energie radiantă solară şi transformarea acesteia în energie chimică de către
producătorii primari în cadrul procesului de fotosinteză.
2. Distribuirea energiei chimice în ecosistem prin intermediul reţelei trofice. Aceasta este
preluată de la producătorii primari de către consumatorii primari, sau este direcţionată direct
către descompunători.
3. Stocarea energiei în vederea realizării unei balanţe energetice pozitive.
4. Exportul de energie din ecosistem prin pierderile de căldură, organismele care emigrează
şi prin conexiunile trofice dintre biocenoze învecinate.
Funcţia de autoreglare a ecosistemului asigură autocontrolul şi stabilitatea ecosistemului în
timp şi spaţiu. Stabilitatea este cel mai dificil de definit. Stabilitatea ecosistemelor reprezintă un
proces dinamic, prin care populaţiile componente ale biocenozei reuşesc să se adapteze reciproc
unele faţă de altele, precum şi faţă de factorii naturali, respectiv faţă de factorii de biotop.
Autocontrolul în cadrul ecosistemelor este obligatoriu, datorită faptului că atât cantitatea de
nutrienţi, cât şi cantitatea de energie, pe care o primesc sau o pot reţine producătorii primari,
sunt finite (situaţie valabilă pentru ecosistemele naturale; situaţia fiind alta la ecosistemele
artificiale: agrosisteme, ecosisteme poluate). Mecanismul principal de efectuare a autocontrolului
este asigurat prin intermediul lanţurilor trofice.
Prin funcţia sa de autocontrol, ecosistemul păstrează o stare de echilibru între populaţiile
componente, menţinând variaţiile numerice ale acestor populaţii între anumite limite. Depăşirea
acestor limite duce la perturbarea echilibrului prin modificarea structurii şi funcţionării întregului
ecosistem. De exemplu, înmulţirea excesivă a algelor este înfrânată de scăderea cantităţii unor
nutrienţi (azot, fosfor, etc.), iar pe de altă parte prin creşterea consumului de către zooplancton.
Hrana abundentă favorizează înmulţirea zooplanctonului. Pe măsură ce consumul de alge creşte,
hrana devine neîndestulătoare şi zooplanctonul se împuţinează. Prin descompunerea resturilor
organice ale zooplanctonului de către microorganisme, sursele minerale necesare în creşterea
algelor se refac determinând creşterea şi înmulţirea în continuare a algelor. În acest fel, atâta
timp cât din afara sistemului nu intervine nici o perturbare, starea întregului sistem se menţine în
echilibru permanent şi oscilează în jurul unor anumite valori.
Diferența între zona de coastă și zona de larg a oceanului
A) TEMPERATURA: Apa ca substanţă, prezintă particularităţi deosebite legate de
temperatură. ( are densitatea maximă la 4 oC, scăzând în ambele sensuri; apa are o conductivitate
termică scăzută (cedează foarte greu căldura); apa se solidifică la OoC; capacitatea calorică apei
este 1. Pentru a se încălzi cu 1 grad apa are nevoie de 1 kcalorie, etc.).
Temperatura apei în ocean este influenţată de apropierea maselor de gheaţă de la poli. La
polul sud deschiderea ambelor oceane (Atlantic şi Pacific) este mai largă, astfel încât temperatura
apelor spre sud este mai scăzută faţă de polul nord.

23
 Temperatura apei în ocean scade proporţional faţă de suprafaţă. Această scădere se
realizează în mod treptat în primii 50-60 m (în mări tropicale, subtropicale şi temperate). În apele
polare există la suprafaţă o scădere a temperaturii şi apoi brusc o creştere a temperaturii apei la
200m , datorită protecţiei calotelor polare.
Se poate face o comparare între termica apelor marine şi cea a aerului, în funcţie de
altitudine. Învelişul de aer al Pământului, este format din troposferă unde temperatura variază cu
altitudinea şi ca urmare există curenţi de convecţie pe verticală (aer cald ce se ridică la suprafaţă,
aer rece ce coboară). Troposfera se află la câţiva mii de metrii de suprafaţa pământului, astfel
scăderea temperaturii se face cu 5-6oC la fiecare o mie de metrii.
Deasupra troposferei este stratosfera unde temperatura este ± constantă şi scăzută.
Prin comparaţie cu mediul oceanic, există o zonă de mică adâncime, comparabilă cu
troposfera , denumită troposferă marină sau termosferă, situată până la adâncimea de 500 m.
În această termosferă, temperatura apei scade treptat cu adâncimea, existând curenţi de convecţie
pe verticală şi curenţi pe orizontală determinaţi de vânt. Teoretic, temperatura aici scade cu 5oC
la fiecare 25m adâncime.
Astfel că se înregistrează variaţii de temperatură, zona fiind populată cu organisme
euriterme.
La adâncimi mai mari de 500m, există stratosfera marină sau psicrosfera, unde
temperatura apei este ± constantă, scade greu spre adâncime, curenţii de convecţie sunt slabi, iar
curenţii pe orizontală sunt determinaţi de înclinări ale pantei deci de acceleraţia gravitaţională.
În bazinele de apă dulce sau zonele marine de mică adâncime, apare fenomenul de
stratificare termică, foarte important pentru răspândirea organismelor. Dacă în primii metri,
temperatura apei scade cu maxim 1oC la fiecare metru, există o zonă în care temperatura scade
cu 4oC la fiecare metru. Această zonă se numeşte termoclină sau zona saltului termic.
În bazinele de apă dulce există o zonă cu temperatură mare- epilimnion (unde există o
bogăţie de organisme, cele care fac fotosinteza, reprezentând zona trofogenă), şi o zonă de
adâncime cu temperatura constantă dar scăzută – hipolimnion (zonă cu puţine organisme ce
realizează descompunerea materiei, reprezentând zona trofolitică). Cele două zone fiind separate
prin zona saltului termic (termoclina) sau metalimnion.
Într-un bazin de apă dulce, iarna, la suprafaţa apei se formează gheaţă (OoC), iar în
straturile subiacente temperatura este de 1-2oC, iar pe fundul bazinului de 4oC (densitatea
maximă a apei). Rezultă astfel o stagnare de iarnă cu o stratificare inversă (apă rece la suprafaţă
şi mai caldă în profunzime).
O dată cu creşterea temperaturii, primăvara, gheaţa se topeşte şi cu ajutorul vântului se
realizează o omogenizare apei, cu consecinţa homeotermia de primăvară, fenomen foarte
important pentru:
-primenirea (amestecul) apei dulci

24
 -pentru ridicarea nutrienţilor de la fundul bazinului
-pentru oxigenarea apei
-crearea unei semnal termic pentru hidrobionţi pentru începerea perioadei active.
O dată cu creşterea temperaturii aerului apele de suprafaţă se încălzesc, devin mai uşoare
(încălzirea făcându-se lent). Se instalează şi zona saltului termic ce împarte epi şi hipolimnion.,
fenomen deosebit de important:
- nu lasă organismele stenoterme să coboare în adânc, depopulându-se astfel zona fundului
bazinului acvatic.
- nu se realizează o oxigenare a apelor din adânc.
Şi ca revers, o dată cu scăderea temperaturii, apele încep să se răcească la suprafaţă, dar în
zona de mijloc temperatura rămâne crescută, realizându-se uniformizarea termică de toamnă,
deci homeotermia de toamnă, ca semnal pentru formarea ouălor de rezistenţă, scăderea
metabolismului.
Un bazin acvatic în care se produce o singură dată amestecul de ape, se numeşte bazin
monomictic (lacuri din zona rece); iar bazinele în care amestecul se realizează de mai multe ori
pe an, se numesc bazine polimictice.
Dacă amestecul apelor se face pe întreaga coloană de apă, bazinul este holomictic. (se
amestecă întreaga cantitate de apă).
Dacă amestecul apelor nu se realizează decât parţial, bazinul se numeşte meromictic.
B) Pătrunderea luminii în apă: lumina este factorul abiotic care condiţionează existenţa
producătorilor primari de substanţă organică din masa apei şi de pe substrat. Sursa principală de
lumină şi căldură în apă o constituie radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa ei. În orizonturile
profunde, obscure ale apelor marine, lumina este produsă şi de unele organisme care populează
aceste zone (bioluminescenţa).
Trecând prin atmosferă o parte din energie este absorbită de vaporii de apă (nori, ceaţă)
astfel încât la suprafaţa solului ajunge o cantitate mai mică. O cantitate importantă de energie
solară este reflectată de suprafaţa apei funcţie de unghiul de înclinaţie al razelor. De exemplu un
unghi de 5 grade reflectă o cantitate de lumină de 40%; un unghi de 90 grade reflectă doar 3%
lumina. Cantitatea de lumină reflectată depinde şi de agitaţia apei: cu cât este mai agitată cu atât
este reflectată mai multă lumină (sau dacă există particule de suspensie în apă). Astfel parte din
energia luminoasă ajunsă în apă este reflectată de particulele în suspensie. Fenomenul care
determină pierderi în intensitatea luminoasă, se numeşte fenomen de polarizaţie.
În Marea Mediterană culoarea apei este albastră rezultat al faptului că marea este limpede,
fără suspensii şi lumina pătrunde la adâncime mare. În Marea Neagră există o cantitate mare de
suspensii şi cu un fito-zooplancton bogat. Chiar şi în zonele reci, apa Mării Negre este întunecată

25
la culoare, deoarece lumina este absorbită de aceste particule. Transparența este măsurată cu
discul Secchi.
În funcţie de pătrunderea luminii în apă, există 3 zone (în ocean):
1. zona eufotică- în care fotosinteza se face la parametrii optimi. Lumina are intensitate
suficientă ca algele uni-pluricelulare şi plantele superioare să facă fotosinteză.
2. zona disfotică (oligofotică)- este delimitată inferior de adâncimea la care ochiul uman
distinge lumina. Fotosinteză nu fac decât algele roşii.
3. zona afotică- zona unde nu mai are loc fotosinteza, lumina nu mai pătrunde, iar
ecosistemul sunt lipsit de producătorii primari. Pătrunderea luminii în apă este condiţionată şi de
gradul de turbiditate.
C) Salinitatea
Apa marină este o soluţie complexă a cărei compoziţie ionică şi salinitate sunt determinate
de echilibrul dintre ratele de intrare şi ieşire ale ionilor, de intensitatea procesului de evaporare
şi de valoarea influxului de ape dulci. Permanent există o intrare de săruri solvite, ca rezultat al
proceselor de spălare şi eroziune a rocilor. Astfel, salinitatea mării şi oceanelor fluctuează în
limite largi (5%-260%) în limite relativ restrânse de timp. Se consideră că apele oceanice au S=
34-36‰, doar că diferă rata de evaporare. De exemplu, apele de suprafaţă din Marea Sargaselor
(Atlanticul de N) au S 37‰ datorită unei rate de evaporare > decât regimul precipitaţiilor; În
Oceanul Arctic S variază funcţie de alternanţa îngheţ/dezgheţ. În Marea Neagră apele dulci
introduse de Dunăre, Nipru, Nistru determină o salinitate de 17-18 ‰. În Mediterană 35 ‰. În
mările din zonele calde M. Roşie, unde se realizează o rată mare de evaporaţie, salinitatea creşte
la 40‰. În Marea moartă S= 300 ‰.
La conferinţa de la Veneţia s-a demarat „sistemul Veneţia al salinităţii”:
- ape hiperhaline > 40 ‰ psu (practical salinity units)
- ape euhaline 30-40 ‰
- ape mixohaline 0,5-30‰ împărţită în 3 categorii (polihaline 18-30‰ / mezohaline 5-
18 ‰ / oligohaline 0,5-5 ‰).
- ape dulci, impropriu numite şi ahaline, S‰ sub 0,5
Salinitatea este constantă într-un bazin oceanic, existând oscilaţii reduse pe verticală în
funcţie de precipitaţii. Salinitatea este mai scăzută în zonele ecuatoriale cu ploi frecvente, unde în
stratul superficial al bazinelor acvatice există fluctuaţii. Pe fundul oceanului, în jgheaburile
oceanice, sub 6.000m apa este neschimbată, cu foarte mici modificări de-a lungul mileniilor,
fiind numită apă fosilă.
În ocean se stabilesc linii ce unesc puncte cu aceeaşi salinitate, numite linii izohaline care
au rol pentru studierea repartiţiei organismelor pe suprafaţa oceanului sau la adâncime (la
densitate izopicne).
26
 Hidrobionţii în funcţie de rezistenţa la salinitate se împart în eurihalini (scrumbia ce face
migraţii din Dunăre în Marea Neagră pentru reproducere) şi stenohalini (rechinii).
D) Nutrienții
În apă sunt dizolvate şi alte săruri cum sunt azotaţii, azotiţii, fosfaţii, silicaţii pe care
plantele le utilizează pentru a produce substanţa organică. Aceste săruri acţionează ca nutrienţi ce
sunt utilizaţi în metabolismul organismelor unicelulare verzi sau pluricelulare, pentru a forma
substanţele necesare lor (enzime, acizi nucleici, în urma fotosintezei formându-se glucoza-
substratul energetic). Nutrienţii rezultă din mineralizarea materialului anorganic (cadavre) de
către descompunători şi sunt în cantitate mare pe fundul apei.
În ocean există zone în care se produc răscoliri ale apelor pe verticală şi ca urmare apele de
fund bogate în nutrienţi sunt ridicate la suprafaţă, unde se dezvoltă un fito-zooplancton foarte
bogat. Asemenea zone sunt: zonele de up-welling –se ciocneşte un curent cald cu unul rece
(Regions of upwelling include coastal Peru, Chile, Arabian Sea, western South Africa, eastern
New Zealand and the California coast.), zone de cascading (se produce când apa mării are
temperatură scăzută chiar dacă afară temperatura este crescută; şi când apele de suprafaţă , de la
ţărm sunt duse de vânt în larg şi în locul lor urcă ape reci de la fund, aceste ape fiind încărcate cu
nutrienţi).
Wyville Thompson a emis o teorie potrivit căreia ape cu salinităţi şi temperaturi diferite nu
se amestecă între ele. Acest lucru este clar, deoarece apele cu Salinitate şi Temperatură diferite,
au şi densităţi diferite şi astfel nu se pot amesteca.
Modificarea inputurilor de nutrienți (P, N) în ecosistemele acvatice modifică dramatic
structura biocenozelor și în final exercită presiuni negative asupra întregii funcționări a
ecosistemelor. Modificarea structurii populațiilor începe de la nivelul microorganismelor, de
unde alte organisme sunt înzestrate cu mecanisme care au capacitatea de a sustrage din mediul
lor extern elemente minerale necesare sintezei de noi biomase. Toate organismele au abilitați
competitive diferite referitoare la captarea nutrienților, astfel, într-un mediu în care diferă
compoziția nutrienților, se va diferenția și mărimea populațiilor, tipul lor.
Circuitul substanţelor dintr-un ecosistem dat, apare ca rezultanta interacţiunilor dinamice
între componenţii biocenozei şi între ei şi biotop. În această interacţiune un rol important îl are
nu numai cantitatea de substanţe consumate ci şi comportamentul specific populaţiilor ca şi
ciclurile lor vitale.
A) Circuitul biogeochimic al azotului
Ciclul azotului (N) este unul dintre cele mai complexe circuite din natură, în care azotul din
mediul abiotic (aer, apă) trece în mediul biotic al tuturor ecosistemelor şi revine apoi în acest
mediul neviu. Intrările de azot în apă se produc pe mai multe căi şi sub diferite forme:
 N2 atmosferic.
 Oxizi de azot ce apar în atmosferă în urma descărcărilor electrice, -apă de precipitaţii.

27
  Din apele alimentare ale lacurilor care transportă azotul sub formă de NH3 (amoniac), NO3
(azotaţi) şi N organic (dizolvat sau detritus organic).
Azotul liber dizolvat este fixat parţial de unele alge, dar mai ales cianobacterii care îl
transformă în azot organic. Compuşii azotului intraţi în ecosistemul acvatic sunt utilizate în
metabolism de alge acvatice submerse şi emerse. De aici, prin intermediul lanţurilor trofice azotul
trece în corpul animalelor. După moartea algelor şi a animalelor, cea mai mare parte a azotului
organic intră în circuitul bacterian, iar o altă parte este transferată în sedimente. În circuitul
bacterian azotul din aminoacizi este mineralizat de o serie de bacterii până la amoniac. Sub formă
nitrică poate fi utilizat din nou de plantele acvatice şi integrat în materia vie. În circuitul acvatic,
azotul nu se pierde.
În timp ce în ecosistemele naturale circulaţia azotului este un proces echilibrat, în
sistemele supuse procesului de agricultură intensivă, pierderile depăşesc ritmul de înlocuire. Se
apreciază că 35% din populaţia globului este absolut dependentă de îngrăşămintele azotate.
B) Circuitul biogeochimic al fosforului
Fosforul (P) este de asemenea un element esenţial pentru existenţa sistemelor biologice
datorită prezenţei sale în componenţa unor constituenţi cu rol de purtători de informaţie genetică
sau structurală (ADN, ARN, fosfolipide), cât şi în activităţi legate de procese fundamentale ale
metabolismului energetic (ADP, ATP).
Rezervorul principal al fosforului îl reprezintă rocile sedimentare ş i erupţiile vulcanice
(apatit şi magma) de pe uscat, care cedează apelor de precipitaţii şi celor de suprafaţă fosfaţii din
structura lor. Prin spălarea rocilor de către apele de scurgere, o cantitate mare din fosfaţi este
antrenată în mări şi oceane unde se depune în sedimente de adâncime.
Reîntoarcerea fosforului în circuit are loc parţial, prin procesul de orogeneza (proces
tectonic de formare a lanţurilor muntoase). Cea mai mare cantitate de fosfor rămâne la mare
adâncime şi nu se mai întoarce în circuit, fiind practic pierdută pentru biosferă. Fosforul
anorganic din apele marine este folosit de plante în sinteza compuşilor organici. Prin
intermediul lanţurilor trofice: fitoplancton – zooplancton – peşti – păsări ihtiofage, P ajunge în
alimentaţia diferitelor organisme vii inclusiv a omului.
Ca urmare a administrării neraţionale de către om a îngrăşămintelor, în apele râurilor,
mlaştinilor, sau chiar în zonele de coastă a mărilor pot apărea cantităţi excesive de fosfor care
determină dezvoltarea exploziva a algelor, fenomen cunoscut sub denumirea de “înflorirea
apelor”. Eutrofizarea puternică a apelor favorizează dezvoltarea în masă a unor microorganisme
(bacterii filamentoase, ciuperci, ciliate, etc.), care pot acoperi în întregime suprafaţa apei,
ducând la distrugerea echilibrului biologic din ecosistemul respectiv.

28
 Diferențe privind impactul excesului de azot și fosfor asupra zonelor de coastă vs. largul
oceanului
A. Impactul în apele de coastă
Ca urmare a deversărilor apelor netratate corespunzător atât în mediul marin cât și în
soluri, ajung cantități mari de nutrienți și alte substanțe care afectează ecosistemul. La nivel
planetar au fost descoperite cantități mari de azot în apele de coastă și în solurile limitrofe.
Aporturile de substanțe poluante de pe continent sunt favorizate de capacitatea de transport
a apelor curgătoare (râuri, fluvii) și sunt una din cauzele principale ale poluării apei marine cu
importante cantități de materii organice și minerale, substanțe fosfatice și azotate și într-o măsură
mai redusă, metale grele, pesticide, diverși compuși industriali (de exemplu, bifenilii
policlorurati), precum și alte substanțe sintetice al căror efect ecologic este puțin sau de loc
cunoscut în prezent.

În perioada 1970–1980, ecosistemul platformei nord‑vestice a Mării Negre a suferit o

degradare catastrofală într-un timp foarte scurt. Imense cantităţi de alge şi animale moarte au
acoperit plajele României şi din vestul Ucrainei. Între 1973 şi 1990, pierderile s‑au estimat la 60
milioane tone de animale bentale incluzând 5 milioane de tone de peşte. Catastrofa se pare că a
fost provocată de eutrofizare. De-a lungul anului 1960, a avut loc o modificare majoră în
producţia agricolă, denumită „Revoluţia Verde”. Aceasta a însemnat utilizarea unor cantităţi
sporite de îngrăşăminte şi pesticide pentru a creşte recolta. Scurgerea surplusului de nutrienţi
proveniţi din activităţile agricole precum şi cele din activităţile casnice şi industriale în bazinul
Mării Negre, s‑a făcut prin râuri şi fluvii care intră în circuitul apelor marine.

A fost distrusa pajiştea de Phyllophora, un habitat prioritar Marii Negre. Spre exemplu,
apele uzate menajere au un conţinut ridicat de substanţe nutritive minerale și organice, care joacă
un rol stimulator în dezvoltarea fitoplanctonului. Prin urmare, cele două noţiuni – eutrofizare şi
poluare – fără a fi acelaşi lucru, sunt strâns legate; anumite categorii de poluare, au ca urmare
eutrofizarea mediului acvatic; eutrofizarea poate duce la poluare secundară în urma declanşării
„fenomenelor de înflorire”, care sunt însoţite de deficit de oxigen.
Zone critice afectate de activităţi petroliere şi de epurarea necorespunzătoare a
apelor uzate, în portul Constanţa şi în vecinătatea lui
Cele mai afectate zone de poluarea cu hidrocarburi sunt identificate după cum urmează:
a) Bazinul portuar Constanţa, datorită deversărilor accidentale de reziduuri petroliere de la
nave şi în special:
– dana 34, datorită deversărilor accidentale de păcură în dana 34 de la depozitele 1 şi 2 ale
Oil Terminal şi datorită deversărilor accidentale în conductele de siguranţă ale colectorului U6.

29
 – danele 69–70, datorită deversărilor accidentale din timpul operaţiilor de
încărcare/descărcare produse petroliere (operator portuar Oil Terminal).
b) Canalele navigabile CDMN şi CPAMN pot fi potenţial afectate datorită conductelor de
transport produse petroliere ale Petrotrans. În 1999 au fost afectate zonele:

– CDMN‑zona Medgidia – scurgeri de benzină în data de 11.06.1999.

– CPAMN – zona Ovidiu, peliculă de benzină pe luciul apei în perioada 30.11.1999 –

01.12.1999.
c) Zona Depozit 3 Oil Terminal, situat la Poarta 6 Port, în vecinătatea rampei de deşeuri
(Salport) – infiltraţii de la conductele subterane de produs petrolier, cu posibilă afectare a pânzei
freatice.
Realitatea arată că cele mai masive poluări cu hidrocarburi sunt provocate de navele
maritime, atât prin acţiuni deliberate (evacuarea reziduurilor de la motoare, spălarea tancurilor de
marfă după fiecare călătorie etc.), cât şi prin producerea accidentelor navale ca urmare în
primul rând a erorii umane. Hidrocarburile deversate în mare au o acţiune nefastă pentru flora şi
fauna acvatică deoarece împiedică (dacă acestea se prezintă sub forma unor pete masive) pe de o
parte re-oxigenarea zonei afectate, iar pe de altă parte prin compuşii lor fenolici şi aromatici
intoxică vieţuitoarele acvatice, în plus dacă accidentele sau dacă poluarea se produce în condiţii
hidro-meteorologice nefavorabile, funcţie de direcţia şi forţa vântului, petele de hidrocarburi pot
fi antrenate spre ţărm unde afectează păsările acvatice şi peştii.
Pe măsură ce hidrocarburile se apropie de coastă, ele devin o ameninţare pentru plajă, care
este un element major şi o ţintă pentru majoritatea activităţilor de răspuns. Curenţii nu pot aduce
hidrocarburile în contact cu plaja decât dacă sunt anumite curgeri, penetrând plaja. Curenţii
puternici niciodată nu merg spre plajă, ci se întorc şi iau direcţia paralelă cu aceasta. Ajungerea
petrolului pe plajă apare când o componentă a vântului este perpendiculară pe ţărm.
Ameliorarea ecosistemelor marine, dereglate prin influenţe antropice
În vederea anihilării unor efecte negative ale influenţei antropice în zonele litorale, pentru
conservarea ecosistemelor costiere se propune ca soluţie, construirea de recifi artificiali.–
structuri dure submerse, din beton, anvelope de cauciuc uzate, cu o morfologie complexă
„macro‑spongioasă”,– ce atrag şi concentrează peşti şi alte organisme marine, asigurându‑le
adăpost, hrană suplimentară şi un substrat sigur pentru fixare şi orientare.
Până în prezent, în Marea Neagră nu s-au făcut experimentări cu recifi artificiali, însă
există suficiente date care arată că în acest bazin, pe suporturi artificiale dure, ritmul de formare a
comunităţilor bentale este deosebit de ridicat în perioade relativ scurte. Organismele depuse pe
noul substrat pot cântări până la 60 – 70 kg/m2.
Recifii artificiali, pot avea un rol complex şi prin construirea lor în unele sectoare ale
litoralului românesc se pot realiza:

30
 – creşterea capacităţii biologice portante a mediului marin în sectorul amenajat, prin
crearea suportului de fixare, adăpost şi hrănire, pentru numeroase organisme marine (alge,
nevertebrate, peşti);
– creşterea productivităţii biologice generale a zonei litorale;
– formarea de bariere filtratoare (în care Mytilus și Balanus vor avea un rol important)
pentru purificarea apelor costiere;
– formarea unei surse permanente de material cochilier necesar refacerii depozitelor
nisipoase de plajă, proceselor de sedimentogeneză;
– creşterea diversităţii şi mărirea stabilităţii ecologice în fragmentul de ecosistem amenajat;
– crearea unor zone adăpostite în care se pot adapta uşor unele instalaţii pentru cultivarea
organismelor marine;
– acumularea unui bogat material informaţional privitor la ecologia unor specii, la structura
şi funcţionarea ecosistemelor protejate.
B. Impactul în zona oceanică (de larg)
Aporturile atmosferice (recăderile atmosferice) reprezintă de asemenea o sursa de poluare a
ecosistemelor acvatice. Gazele și particulele atmosferice (aerosolii) provenite fie din surse
naturale, fie din zonele industrializate sunt vehiculate de vânt și pot polua bazinele acvatice.
Marea dificultate în obținerea unor date mai complete referitoare la aporturile atmosferice
la poluarea ecosistemelor acvatice rezidă în dificultatea obținerii și interpretării datelor
cantitative și de asemenea, în unele cazuri, de dificultatea de a distinge aporturile naturale de cele
datorate activității umane.
Aporturile de substanțe poluante datorate navigației reprezintă deversări de materiale
solide și lichide de la bordul navelor, o practică întâlnită la majoritatea flotelor. Poluanții produși
de navele comerciale se pot încadra în trei grupe:
- deversări de substanțe uleioase, mai ales de către navele petroliere;
- deversări de substanțe uleioase rezultate din vidanjarea calelor precum și
altor substanțe lichide;
- deversări de ape menajere și uzate.
Aportul de petrol și produse petroliere reprezintă însă principala cauză a poluării marine și
oceanice, mai ales datorită accidentelor petroliere fie în extracție, dar mai ales ca urmare a
accidentelor din transportul acestor produse.

31
 Seminar 3

Tehnici și instrumente de măsurare a noxelor la bordul navelor

Selectarea metodelor de analiză a emisiilor
Măsurările trebuie să fie efectuate în conformitate cu metode specificate.
Când se selectează o metodă trebuie să se evalueze cel puțin următoarele:
- legislația primară cum ar fi Directive CE (de ex. Directivele pentru Incinerarea deșeurilor
și pentru Instalații mari de ardere), care specifică metodele care ar trebui să fie utilizate și dacă
sunt necesare sisteme automate de măsurare (AMS);
- legislația terțiară, cum ar fi autorizaţiile emise în temeiul Directivei IPPC, care este
necesară pentru specificarea metodelor.
Biroul European al IPPC (Integrated pollution prevention and control) a elaborat un
document de referinţă privind principiile generale de monitorizare. Acest document recunoaște
că ori de câte ori sunt emisii potențiale trebuie să fie monitorizate utilizând standarde elaborate
de organizații de standardizare recunoscute și stabilește o ierarhizare a organizațiilor de
standardizare.
- adecvarea metodei incluzând caracteristicile de performanță, cum ar fi limita de detecție a
metodei, pentru determinarea conformității cu limitele autorizate;
- modificarea metodei, dacă nu este adecvată;
- utilizarea altor metode, dacă metoda propusă nu este adecvată
Două noi ediții de standarde ISO (ISO 8217 și 8216) cu privire la combustibilii marini au
fost dezvoltate pentru a îndeplini cerințele internaționale din ce în ce mai ridicate cu privire la
calitatea aerului, siguranța navei, performanta sistemului propulsor și sănătatea echipajului de
bord. Activitatea ISO în acest domeniu a dus la îmbunătățirea calității combustibililor maritimi și
la creșterea încrederii și transparentei între cumpărătorii și furnizorii de pe piața mondială a
combustibililor maritimi care reprezintă, la rândul ei, un element determinant din perspectiva
transportului maritim mondial și a lanțului global de aprovizionare.
Noile ediții ale standardelor ISO 8217 și ISO 8216 vor contribui la sporirea armonizării pe
plan internațional a categoriilor de combustibil maritim, ridicându-se concomitent ștacheta
pentru calitate.
Standardele extind restricțiile existente adăugând noi parametri pentru a face fata evoluției
tehnologice sectoriale cât și a așteptărilor părților implicate.
Standardele au fost dezvoltate de grupul de lucru WG6, Clasificarea și descrierea
combustibililor maritimi, din cadrul subcomitetului SC4, Clasificări și specificații tehnice, care
face parte din comitetul tehnic ISO / TC 28, Produse petroliere și lubrifianți.
WG 6 cuprinde 47 de membri-experți din 14 țări, acoperind întreaga gamă de interese ale
actorilor interesați în industria navală: producătorii de combustibili maritimi, marile companii
petroliere, producătorii de motoare marine, armatori, constructori, cumpărătorii de combustibil

32
maritim, furnizorii și distribuitorii de combustibili pentru nave, universitățile tehnice, centrele de
cercetare inginerească și de dezvoltare, furnizorii de servicii de gestionare a energiei, ingineri
marini și furnizorii de servicii de testare a combustibililor maritimi.
Testarea de combustibil pentru propulsia navei se poate realiza la fața locului sau într-un
laborator specific (Nivelul 3, 2 și 1 pentru a face o analogie cu testarea ulei lubrifiant). Tabelul
de mai jos indică posibilitățile de testare pentru combustibili specificați în ISO 8217-
combustibili marini clasa F.

Notă: DMX (combustibil marin distilat) este un distilat ușor special destinat în special pentru
utilizare în motoarele de urgență; DMA (de asemenea, numit petrol marin, OMG), este un distilat

33
marin de uz general, care trebuie să fie liber de urme de combustibil rezidual. Combustibili
DMX și DMA sunt folosiți în primul rând în motoarele marine de categoria 1 (<5 litri per
cilindru); DMB (motorină marină, MDO) este permis să aibă urme de combustibil rezidual, care
poate fi cu conținut ridicat în sulf. Această contaminare cu combustibil rezidual apare de obicei
în procesul de distribuție, atunci când se utilizează aceleași mijloace de alimentare (de exemplu,
conducte, vase de aprovizionare), care sunt utilizate pentru combustibil rezidual. DMB este
produs atunci când combustibilii, cum ar fi DMA sunt aduse la bordul navei în acest mod. DMB
este de obicei folosit pentru categoria 2 (5-30 litri per cilindru) și categoria 3 de motoare (≥ 30 de
litri per cilindru); DMC este un grad de distilare care poate conține combustibil rezidual, și este
adesea un amestec de combustibil rezidual. Este similar cu No. 4-D, și poate fi utilizat în
motoare marine diesel de categoria 2 și categoria 3. Combustibili reziduali (Non-distilat), sunt
desemnați cu prefix RM (de exemplu, RMA, RMB, etc.). Acești combustibili sunt, de asemenea,
identificați funcție de vâscozitate lor nominală (de exemplu, RMA10, RMG35, etc.).

În cazul în care un test făcut în laborator nu este specificat, atunci parametrul nu este
acoperit în ISO 8217 pentru gradul de combustibil. Metoda:
Pentru testarea la bordul navei, analiza permite luarea unei decizii imediate în cazul în
care nu există specificația combustibil, însă pot fi atinși doar un număr limitat de parametri de
testare: Echipament Parker Kittiwake se încadrează în această categorie și se referă la: densitate,
viscozitate, apă (sare/proaspătă), punct de curgere, compatibilitate (sediment).

Oil Test Kits Gama DIGI acoperă eșantioane de testare a apei, BN (TBN),
insolubile, teste de vâscozitate și particule hidraulice. De multe ori kiturile de testare multi-
parametru cu teste ECON acoperă o gamă cuprinzătoare (indice de aciditate), sare, insolubile și
de vâscozitate pentru a forma o soluție completă.

Multi-Parameter Test Kits Aceste kituri de testare a petrolului vor

identifica cele mai mari probleme în timp pentru a limita daune majore. Acesta va oferi confortul
pentru o determinare rapidă. Capacitatea de a testa proba la bordul navei, la punctul de utilizare
34
vă permite să efectuați analiza combustibilului rapid și ușor. Puteți alege dintr-o gamă de
echipamente de testare și parametrii, fie individual, fie combinat ca un singur kit de testare a
combustibilului care conțin combinații de teste DIGI și ECON.
Testarea într-un laborator permite un număr mult mai mare de parametri de încercare
pentru a reflecta gama completă în caietul de sarcini pentru combustibil ISO 8217. Această
testare este, de asemenea, mai mult repetabilă și, în multe cazuri, mai precisă decât poate fi
făcută cu echipamentele de testare a combustibilului de la bord. Aceste companii de multe ori
oferă, de asemenea, servicii de topografie pentru a ajuta la operațiunile mai mari de buncherare.
Servicii de laborator care se încadrează în această categorie sunt:
 FOBAS (Lloyds' Register) www.lr.org/fobas
 Maritec (Independent) www.maritec.com.sg
 Lintec (Independent) www.lintec-group.com
 DNV VPS (Det Norske Veritas) www.dnv.com
Operatorii de barje Bunker livrează de multe ori de combustibil 24/7, amestecul acestor
combustibili pentru a satisface o gamă largă de specificații posibile, inclusiv densitatea,
vâscozitatea și specificații de sulf sunt limitate. Este un punct de vedere economic pentru astfel
de instalații să se investească în echipamente sofisticate de testare a combustibilului, inclusiv de
citit continuu dispozitive on-line dacă este cazul, în principal densitatea și vâscozitatea. Unii
proprietari de nave au experimentat cu aceste dispozitive, de asemenea, de obicei contoare de tip
Correolis pentru densitate, însă practica nu este larg răspândită. O navă care face operațiuni de
buncherare o dată pe lună, are mai puțină nevoie de a investi în astfel de instrumente tehnologice.
Monitorizarea NOx On-board
Codul tehnic NOx necesită determinarea emisiilor specifice (g/kW h), deoarece producerea de
NOx este în mare parte legată de condițiile de ardere, mai degrabă decât de combustibil.

Următoarele analizoare sunt prescrise pentru metoda de monitorizare directă on-board:

• NO și NO2: chemiluminiscență (CLD) sau detector cu chemiluminiscență încălzit

(HCLD)

• CO2: NDIR (pentru determinarea debitului masic de evacuare)

35
 Ca și în cazul SOx sunt permise metode alternative cu condiția ca acestea să fie aprobate
deoarece dau rezultate care sunt echivalente cu cele prevăzute.

Este necesar ca următorii parametri ambientali și motorul să fie măsurați sau calculați:
viteza motorului, presiunea aerului, puterea motorului de frână, alimentarea auxiliară,
temperatura apei de mare, debitul uleiului de combustibil, umiditatea (admisie de aer motor),
presiunea barometric, temperatura ambientală. Măsurători directe ale consumului de combustibil
pot fi dificile, deoarece atât alimentarea motorului cât și deversările de la el, trebuie să fie
măsurate.

Codul oferă specificațiile de performanță care trebuie îndeplinite de analizoarele de

emisii (acuratețe, precizie, zgomot, etc) precum și standardele necesare în ceea ce privește
trecerea de la alte specii de gaz și apă. De asemenea, sunt specificate abaterile și cerințele de
calibrare pentru instrumentele parametrilor motorului și de mediu. Analizoarele de emisii trebuie
să fie verificate pentru punctul zero, de control/etalonare și de scurgere, înainte și după fiecare
încărcare de 10 minute / test punct de viteză. Pentru sistemele de monitorizare cu mai multe
motoare, sunt demne de reținut: cantitatea potențială de la zero /durata de verificare /cerința
pentru calibrarea gazelor la nivel internațional. Este necesar un manual de monitorizare la bord
pentru fiecare sistem de măsurare și de monitorizare direct.

CO2 este utilizat în raport cu SO2 ca măsură a emisiilor de SOx și de determinare a

debitului de evacuare în Codul tehnic NOx. Controlul de CO2 nu este, totuși, inclus în mod
specific în versiunea actuală a anexei VI MARPOOL, deși discuțiile continuă la OMI cu privire
la includerea unor măsuri de eficiență pentru nave. În plus față de NOx și SOx, pentru manevrele
offshore sunt necesare monitorizări ale monoxidului de carbon și emisiilor de hidrocarburi nearse
(HC) pentru prevenirea poluării și controlul integrat al poluării.

Testarea combustibilului lichid ușor

Controlul calității petrolului este o activitate de management al riscului esențială pentru
producători, comercianți și distribuitori. Există firme precum SGS (Société Générale de
Surveillance), care realizează verificări complete ale specificațiilor pentru o gamă largă de
standarde precum normele ISO, EN și GOST sau pentru limite contractuale specifice.
Pe măsură ce piața petrolului de carburanți se diversifică și devine mai sofisticată, va
continua să crească și nevoia pentru o analiză aprofundată și detaliată. Ceea ce odinioară era un
produs obișnuit, numai cu limite de bază care să-l definească, s-a dezvoltat într-o piață globală
extrem de complexă. Oportunitățile sunt foarte mari, iar riscurile sunt direct proporționale cu
acestea.
Încărcăturile de păcură pot fi testate în laboratoarele SGS conform specificațiilor solicitate.
Se oferă testarea completă a specificațiilor, inclusiv:
 Determinarea de rutină a distilării D1160 (de sine stătătoare sau pentru evaluarea
caracteristicilor de funcționare normală, împreună cu asfaltene, indicele de brom,
floculația, etc)

36
  Conţinutul de sulf
 Conținutul de metale în urme (ex: sodiu, vanadiu, aluminiu)
 Vâscozitate
 Determinarea punctului de lichefiere şi a densității
Reţeaua noastră globală de laboratoare oferă un set consistent de instrumente analitice de
profil pentru a fi utilizate de factorii interesați.
Păcura poate fi testată ca:
 Combustibil lichid ușor (păcură)
 Un component de amestecare
 Materii prime
 Combustibili de generare a energiei
Diagnosticare instantanee: Monitorizarea stării individuale a fluidelor se poate face cu
ajutorul unor instrumente de diagnosticare rapidă, ușor de utilizat, bazat pe analize chimice, fără
a fi necesar un laborator și echipamente speciale.
Tehnologia utilizată

Fluid Rx utilizează tehnologia RPC (the radial planar chromatographic) – proiecție

cromatografică radială în plan orizontal.

Produsul NU este un test de culoare. Tehnologia se bazează pe metode știintifice,

rezultatele fiind obținute în urma reacției chimice dintre proba de ulei analizat aplicat pe o hârtie
specială de filtru.

Toate uleiurile moderne conțin aditivi care împiedică dispersarea acestora. Când aditivii s-
au uzat, se formează depunerile. Analiza RPC este un instrument ce oferă informații privind
epuizarea aditivului, nivelul de șlam (amestec de apă cu particule fine de substanțe minerale în
suspensie, provenind din instalațiile de preparare mecanică pe cale umedă a minereurilor sau a
cărbunilor; substanță petrolieră în suspensie care plutește pe mare sub forma unor aglomerări
poluante dense, purtate de vânturi și curenți) sau reziduuri în ulei, indicând dacă fluidul este în
stare bună, trebuie să fie schimbat sau mai poate fi așteptată înlocuirea acestuia.

Există următoarele tipuri de produse din gama Fluid Rx pentru diagnosticarea rapidă a
stării fluidelor autovehiculului:

Fluid Rx Instant Lubricant Diagnostics – cod 70240 – asigură testarea a 6 categorii de fluide:

Ulei de motor;

Ulei servodirecție;

Lichid de frână;

Ulei cutie de viteze;

Ulei de transmisie automată;

37
 Ulei diferențial și transmisie manuală.

Fluid Rx Instant Lubricant Diagnostics – cod 75128 – realizează analizele efectuate de

produsul anterior cu excepția uleiului de motor și, suplimentar, asigură verificarea lichidului de
răcire (antigelului)

Avantajele utilizării Fluid Rx Instant Lubricant Diagnostics:

- Evită uzura motorului și a altor elemente componente ale autovehiculului prin efectuarea
mentenanței preventive;

- Reduce cheltuielile cu reparațiile datorate exploatării autovehiculului cu fluide deteriorate, sau

cu durata de viață expirată.

- Analiza fluidului se efectuează într-un timp foarte scurt, la fața locului.

- Testele cromatografice pot rapid și ușor să spună dacă fluidul are încă proprietăți de lubrifiant
sau trebuie să fie înlocuit;

- Elimină interpretările subiective, presupunerile și suspiciunile.

Mod de utilizare:

1. Se aplică o picătură de ulei (probă) pe tester (hârtia de filtru);

2. Se lasă câteva minute (maxim 15 min), timp în care pe hârtia de filtru se formează o
cromatogramă.

38
3. Se compară rezultatele obținute (cromatograma) cu diagrama de diagnosticare.

Se oferă astfel dovada faptului că un fluid:

- Are caracteristici tehnice foarte bune;

- Deși are o serie de proprietăți diferite de fluidul nou și este necesară schimbarea acestuia pentru
a evita uzura sistemului, mai poate fi utilizat pentru o scurtă perioada de timp;

- Are durata de viață depășită și trebuie curățat sau înlocuit imediat.

Cromatograma uleiului de motor

Produse pentru diagnosticarea rapidă a integrității motorului

Peste 90 % din problemele mecanice pot fi evitate cu ajutorul mentenanței preventive.

39
Produsele din gama EngineCheckUp sunt instrumente simple și economice utilizate pentru
motoare pe motorină și/sau benzină pentru identificarea depunerilor, scurgerilor de
combustibil și/sau antigel în motor. Rezultatele testelor se văd în 5 minute.
Produsele din gama EngineCheckUp determină costuri mici de operare cu monitorizarea
stării tehnice a autovehiculelor și cu mentenanța preventivă, având APLICATII pentru:
Autovehicule de toate tipurile si în special la flotele de camioane;
AMBARCATIUNI MARINE;
generatoare;
locomotive
elicoptere
ATV-uri etc.
Utilizarea produselor din gama EngineCheckUp asigură atât reducerea costurilor de
întreținere prin aplicarea mentenanței preventive, dar și a costurilor cauzate de întârzieri sau
întreruperi operaționale.
Tehnologia și principiul de analiză sunt aceleași ca cele utilizate de Fluid Rx Instant
Lubricant Diagnostics.

EngineCheckUp Multi-Fluid Analysis – Inspection KIT utilizează pentru verificarea integrității

motorului, tehnologia RPC (the radial planar chromatographic) – proiecție cromatografică
radială în plan orizontal.
Analiza se efectuează prin prelevarea unei probe de ulei de motor care se aplică pe o hârtie
tratată special, de filtru, ce se găsește inclusă în Kit-ul de testare. Imaginea obținută pe hârtia de
filtru se compară cu cele prezentate în diagrama de diagnosticare. Rezultatele obținute ne spun
imediat dacă fluidul este bun (indicativ GOOD), dacă se apropie de limita de utilizare și se
recomandă să fie schimbat în următoarea perioadă (indicativ CHANGE) sau dacă este necesar să
se înlocuiască imediat (indicativ OVERDUE).
După mai multe verificări ale uleiului de motor cu produsele din gama EngineCheckUp,
tendințele privind starea motorului sunt identificate cu ușurinta. Rezultatul poate indica o uzură
anormală, prezența de combustibil, funingine, apă sau contaminări cu particule, schimbări
negative de vâscozitate și scurgeri de lichid de răcire în motor.
Ca urmare, întreținerile pot fi programate convenabil, cu întreruperi minime.

EngineCheckUp – Marine 6 pack

(EngineCheckUp - Kit 6 de analiză pentru motoarele marine)
Pachetul conține:
6 teste complete pentru uleiul de motor;
O broșura cu instructiuni;
O diagramă de diagnosticare pentru benzină/motorină/petrol;
Un caiet pentru păstrarea evidenței analizelor efectuate;

40
 O pungă PVC rezistentă la apă, necesară pentru colectarea deșeurilor rezultate și eliminarea
acestora corespunzătoare, asigurând protecția mediului înconjurător.
EngineCheckUp – Marine 2 pack
(EngineCheckUp - Kit 2 de analiză pentru motoarele marine)
Pachetul conține:
2 teste complete pentru uleiul de motor;
Un pliant cu instrucțiuni ți diagrame test (imagini de referință);
Un sac rezistent la apă, necesar pentru colectarea deșeurilor rezultate și eliminarea acestora
corespunzătoare, asigurând protecția mediului înconjurător.
Diagrama de diagnosticare este:

Interpretare rezultate

41
42
 O altă metodă de testare vizează:
Teste Cromatografice pentru motorină HydroKit
Caracteristici
• Ușor de utilizat – Verifică cantitatea de apă emulsionată în motorine. Evaluare simplă
prin comparare cromatografică.
• Reacționează corespunzător – Răspunde imediat, cu precizie pentru o largă categorie de
combustibili Diesel.

HYDROKIT este destinat verificării „La fața locului” și periodic, a apei emulsionate în
combustibilii tip Diesel, apă ce poate fi eliminată, dacă nu depășeste 200ppi, de filtrele
separatoare convenționale prezente pe sistemul de alimentare. De asemenea, reprezintă și o
verificare a calității filtrelor. Pentru ce depășeste 100ppi se recomandă utilizarea sistemelor
complexe pentru decontaminare a combustibililor Diesel. În mod normal proba se ia din partea
inferioară a rezervoarelor, dar, pentru verificarea sistemului se pot ridica probe din orice punct al
sistemului de verificat. (Ex. După prima filtrare – pentru verificarea integrității filtrelor).
HYDROKIT este destinat să indice apa emulsionată și particulele de apă libere în cantitate
de 200ppi, prin schimbarea culorii reactivului în roz (200ppi este limita maximă admisă). Pentru
o cantitate mai mică sau mai mare de apă se compară cu martorul cromatografic livrat odată cu
testele.
În cazul unor erori în executarea testului va indica pe cardul cromatografic, prezența unui
combustibil fără apă (uscat). Dacă proba indică prezența apei în exces, este indicat să se repete
proba, pe un alt eșantion, după o scurtă perioadă de timp.

43
Fiecare kit este însoțit de:
Ansamblu pentru introducerea probelor în tuburi
25 tuburi cu substanță de test
Card cu instrucțiuni utilizare
Borcan pentru probe
Martor cromatografic pentru comparație probe
Există 6 pași pentru determinarea calității combustibililor Diesel:
1. Recipientul pentru ridicarea probelor trebuie să fie curat. Recipientul se curăță după
fiecare utilizare și se păstrează uscat.

2. Ridicați o probă (de preferat) din partea de jos a rezervorului, sau din punctul unde doriți
să efectuați determinarea.
3. Împingeți eprubeta în acul seringii de probă, în borcanul cu eșantionul de motorină.

4. După umplerea eprubetei, agitați conținutul timp 15-20 secunde. Așezați apoi eprubeta
în poziție verticală și așteptați depunerea pudrei la partea inferioară a eprubetei.

44
 5.Verificați cromatografia probei după aproximativ 1 – 2 minute.

6. În cazul în care culoarea probei este aceeași sau chiar depășește indicația “FAIL”, atunci
în combustibil există mai mult de 300 ppm de apă emulsionată.

Sistemul Procal privind monitorizarea poluării aerului

Sistemul Procal 2000 de monitorizare a emisiilor este aprobat pentru analiza gazelor de
emisie provenite de la motoarele / cazane de nave și platforme marine. Este un sistem robust și
cu fiabilitate dovedită, putând fi măsurate până la șase gaze, inclusiv SO2, CO2 și NOx. Sistemul
cuprinde până la 6 analizoare montate de evacuare, fiecare cu facilități automate de verificare.
Emisiile de date din întregul sistem sunt gestionate în siguranță și expuse la un panou de PC cu
ieșiri la rețele, sisteme de control, precum și diferite facilități de raportare.
Analizorul avansat Procal 2000 folosește o celula de probă in-situ (în interiorul evacuării),
evitându-se astfel necesitatea de a extrage gazul. Important este că această metodă evită
utilizarea unor sisteme de manipulare costisitoare, cu costuri mari de întreținere și permite
analiza unei probe de gaz nemodificat, cu adevărat reprezentativă.
Gazele de eșapament rezultate de la arderea combustibililor reziduali pot fi analizate astfel
încât să fie în conformitate cu prevederile internaționale, în porturi, în zonele de control ale
emisiilor și în apele internaționale.
Designul Procal 2000 include filtre sinterizate extrem de eficiente, care să prevină
pătrunderea de particule în suspensie în celula de probă, precum și o sursă de încălzire pentru a

45
preveni condensarea și depozitarea în cazul în care gazele de evacuare sunt sub punctul de
condensare.
Caracteristici
-măsurători directe in situ
- un analizor măsoară multiple gaze
- nu există cerințe pentru sistemele de manipulare a probelor (prelevare)
- măsurarea combustibilului rezidual și a distilatului de evacuare
- sensibilitate ridicată la un nivel scăzut
- afișaj ușor de utilizat și înregistrarea sigură a datelor până la 6 analizoare
- ieșiri multiple de date

Beneficii
- este o metodă foarte eficientă de a demonstra conformitatea emisiilor
- impact minim asupra personalului care prezintă un volum de muncă mare
- cost redus de instalare și operare
- motoare multiple și cazane monitorizate rapid

46
- suport pentru un control ulterior a emisiilor, alarmă și sistem de raportare
Procal 2000 Sisteme de monitorizare a emisiilor maritime:

Măsuri de prevenire a emisiilor

Tehnologii industriale care reduc emisiile de gaze cu efect de seră
Efectul de seră a luat o amploare deosebită și constituie o preocupare majoră la nivelul
întregii planete. Cercetătorii consideră că este aproape imposibil să se ia măsuri eficiente pentru
a opri încălzirea globală a Pământului. O serie de măsuri ce urmează a fi luate pot doar să
încetinească acest fenomen.
Consecințele încălzirii globale pot include multe aspecte pornind de la creșterea
temperaturii, creșterea nivelului oceanelor până la schimbarea condițiilor de habitat pentru multe
specii de plante și animale.
Creșterea nivelului mărilor și oceanelor a înregistrat până la 24 cm între 1990 și 2000 și se
așteaptă creșteri de până la 4 ori mai mari în acest secol. Creșterea nivelului apelor marine va
avea un uriaș potențial impact asupra zonelor costiere, cu posibile inundații, fenomene de

47
eroziune și distrugeri de habitate în zonele umede, ceea ce se va repercuta asupra biocenozelor
specifice, în special asupra populațiilor de păsări acvatice și diverselor specii de pești.
Alt tip de impact al încălzirii globale se referă la schimbări ale ciclurilor hidrologice,
intensificarea unor fenomene meteorologice și efecte negative asupra ecosistemelor terestre și
acvatice. Unele zone geografice vor fi afectate de precipitații mai abundente decât în mod
normal, în timp ce altele vor deveni mult mai secetoase. Există de asemenea posibilitatea
începerii unui proces accentuat de topire a calotelor polare.
Soluțiile propuse se referă la stabilizarea concentrațiilor substanțelor nocive la nivelul
actual (al dioxidului de carbon ar trebui redus cu circa 60%, iar al metanului cu 15-20%).
Pentru oprirea creșterii cantității de dioxid de carbon ar trebui oprite despăduririle,
replantate pădurile și încetinit ritmul de ardere a combustibililor fosili.
Reducerea consumului de combustibili fosili impune dezvoltarea surselor de energie
nepoluante, cum ar fi: energia nucleară, energia termică, energia eoliană etc. De asemenea,
se impun măsuri de eliminare a compușilor carbonului cu clorul, fluorul și bromul (freonii și
halonii).
Țările care sunt în pericol potențial, datorită efectelor încălzirii globale, ar trebui să treacă
urgent la luarea unor măsuri care să preîntâmpine eventualele dezastre la nivel internațional.
Programul Națiunilor Unite pentru Mediu - UNEP (United Nation Environment
Program) care se bazează pe Sistemul de Monitoring Global al Mediului - GFMS (Global
Environment Monitoring System) studiază influențele creșterii temperaturii globului în viitor.
Reducerea emisiilor de dioxid de carbon și alte gaze care produc efectul de seră poate fi
realizată prin colectarea gazelor asociate cu produsele petrolului, prin diminuarea scăpărilor de
gaze naturale din sistemele de transport și distribuție și prin instalarea de compresoare mai
eficiente în conductele de gaze.
Un mod de micșorare a emisiei de dioxid de carbon este introducerea de tehnologii și
procese noi în ramurile industriale de profil. Astfel, în industria metalurgică se propune
hidrogenul ca agent reducător al minereurilor formate din oxizi ai metalelor, eliminându-se
cocsul, cum este cazul obținerii fontei, aluminiului, titanului dacă fabricarea hidrogenului nu este
prohibitivă. La obținerea aluminiului se preconizează că pentru operația de electroliză să se
folosească electrozi din materiale cu o mare stabilitate chimică, care nu reacționează cu materia
primă. Prin aceasta, se vor înlocui cocsul de petrol și grafitul, al căror carbon reacționează cu
fluorurile utilizate la electroliză, determinând apariția gazelor din a cincea categorie listate în
Protocolul de la Kyoto (perfluorocarburile: tetrafluormetan (CF4), hexafluoretan (C2F6),
octafluoropropan (C3F8), decafluorobutan (C4F10), perfluorodecalin (C10F18).
La elaborarea oţelului în cuptoarele cu arc electric, dar mai ales în convertizoarele cu
oxigen, este indicat să se capteze gazele rezultate în procesul afinării. Pentru aceasta se propune
folosirea convertizoarelor cu introducerea oxigenului prin lateral sau pe la baza acestora, gura

48
cuptorului urmând a fi acoperită cu o boltă. Astfel, la elaborarea a 200 t oţel cu conţinut de 0,5%
C folosind fontă cu 4% C, într-un cuptor de tip Linz Donawitz, se elimină aproximativ 7 t C care
reacţionează cu oxigenul dând 16,4 t CO2 eliminat în atmosferă.
Prin captarea acestui gaz şi reducerea sa, se poate recupera oxigenul şi se poate obţine
carbon liber. Cercetările pe termen mediu în domeniul metalurgiei trebuie orientate spre
tehnologii de producere a hidrogenului, a carbonului liber şi a electrozilor din materiale stabile.
Prin acestea se estimează că se va micşora cantitatea de bioxid de carbon emis în atmosferă cu
4% anual până în anul 2050.
La producția de aluminiu, prin folosirea hidrogenului, se reduce tetrafluorura de carbon și
se elimină hidroclorofluorura de carbon, ceea ce va proteja stratul de ozon și va micșora
cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă cu 2-5% anual până în anul 2010. De aceea, ori de
câte ori este posibil, ar trebui să se înlocuiască metalele cu mase plastice. Desfășurarea
cercetărilor și aplicarea rezultatelor vor fi scumpe pe termen scurt.
În domeniul energetic, “cogenerarea”, adică producerea simultană a energiei electrice și
termice și micșorarea pierderilor de căldură reziduală, conduce la o reducere semnificativă a
cantității de gaze cu efect de seră, determinată de combustibilii fosili și biogeni. Astfel, prin
cogenerare, industria de cărbune își reduce la jumătate emisiile de dioxid de carbon.
Captarea secvențială și reutilizarea agentului ce posedă căldură reziduală în scopuri
adecvate, proces cunoscut sub numele de “cascadare termică”, cere o abordare industrială a
ecologiei prin legarea mai multor procese industriale și a nevoilor ce condiționează apa și spațiul.
Cu alte cuvinte, o altă cale de reducere a emisiilor de bioxid de carbon în domeniul este cea a
producerii de gaz de apă (singas, amestec combustibil de hidrogen și monoxid de carbon) şi de
utilizare a acestui gaz pentru generarea de electricitate într-o cascadă de turbine de gaz şi de
vapori. Totodată, ea poate determina cooperarea între companii și cumularea investițiilor, ceea ce
conduce la cele mai mari beneficii.
Un mod eficient de reducere a emisiei de gaze în atmosferă este utilizarea biomasei în
sistemele de cogenerare cu turbine de gaz și vapori. Aceasta și-a dovedit viabilitatea în industria
hârtiei, forestieră și agricolă. Producerea de biomasă implică și refacerea unor terenuri degradate
prin cultivare de plante energetice.
Cogenerarea de energie termică și electrică asigură piețe pentru industria energetică, iar
cantitatea de dioxid de carbon emisă în atmosferă de sectorul industrial va scădea cu 15% anual
până în 2020 și va reduce poluarea aerului. Costurile introducerii cogenerării energetice sunt însă
mari și necesită restructurări industriale.
În industria chimică, pentru fabricarea amoniacului se propune înlocuirea gazelor naturale,
ca sursă de obținere a hidrogenului industrial, cu hidrogenul obținut din biomasă sau din
electroliza apei, folosind surse energetice pe bază de carbon liber. În cazul folosirii, totuși, a
gazelor naturale, din gazul de sinteză intermediar se prevede reducerea oxidului și dioxidului de
carbon la carbon liber. Exemplu, în cazul în care se foloseşte totuşi gazul metan ca sursă de

49
hidrogen se prevede reducerea oxidului şi bioxidului de carbon la carbon (grafit), cu utilizarea lui
ulterioară fără combinare cu oxigenul.
Înlocuirea materialelor care produc emisii mari de gaze cu efect de seră cu alternative ce
îndeplinesc aceeași funcție poate aduce beneficii importante. De exemplu, la fabricarea
cimentului rezultă 0,34 t C pentru o tonă de ciment, 60% din energia folosită în producție și 40%
ca gaze de proces. Înlocuind cărbunele cu gazele naturale și petrolul, emisia de dioxid de carbon
legat de energie scade.
În cazul materialelor de construcție, folosind înlocuitori se obțin economii de energie și
micșorarea emisiilor de dioxid de carbon. Astfel, o pardoseală de ciment consumă de 21 de ori
mai multă energie în comparație cu una din lemn și generează emisii de dioxid de carbon în
momentul fabricării cimentului. De aceea, se propune înlocuirea cimentului cu lemn sau mase
plastice. Înlocuirea materialelor nu se poate face oricum, ci după ce s-a stabilit că substituenții
posedă aceleași caracteristici ca și materialele inițiale. Prin substituirile de materiale menționate
se va reduce cantitatea de gaze cu efect de seră și poluarea aerului, crescând eficiența energiei.
Aplicarea lor va produce modificări în industriile existente.
O altă propunere pentru micșorarea emisiei de gaze cu efect de seră este recircularea și
reutilizarea materialelor a căror fabricare necesită un consum mare de combustibil. Materiile
prime folosite pentru producerea oțelului, cuprului, sticlei și hârtiei degajă de patru ori mai mult
dioxid de carbon decât materialele refolosite. Se estimează că economia de carbon realizată este
de 2,9 Mt anual pentru o creștere de 10% a materialelor refolosite.
Recircularea implică refolosirea materialelor pentru destinația lor originală și “cascadarea”
lor prin utilizarea succesivă la fabricarea unor materiale de calitate din ce în ce mai scăzută. În
acest caz, un accent deosebit se va pune pe îmbunătățiri tehnologice, care să ridice calitatea
materialelor recirculate.
Emisiile de metan pot fi micșorate prin reducerea surselor, recuperarea metanului degajat
de deșeurile solide și apa reziduală și reducerea cantității de metan degajat de acestea. Reducerea
surselor care emit metan constă în scăderea utilizării materialelor ce determină multe deșeuri.
Cantitatea de deșeuri solide organice poate fi micșorată prin recircularea produselor din hârtie,
transformarea lor în nămol și incinerare. Produsele de hârtie, reprezentând o parte importantă a
deșeurilor solide, pot fi transformate prin procese de recirculare adecvate în materie primă pentru
produse noi. Transformarea deșeurilor solide organice în nămol este un proces aerob care
generează puțin metan sau nu generează deloc. Ea prezintă avantajul că nămolul obținut se poate
folosi ca fertilizant. Incinerarea deșeurilor solide organice este cea mai utilizată în multe țări, cu
toate că, prin incinerare, rezultă emisii poluante și cenuși.
Aplicarea unuia sau a altui mod de reducere a surselor care emit metan depinde și de costul
forței de muncă. În țările în care aceasta este ieftină, se preferă recircularea produselor sau
transformarea deșeurilor solide în nămol. Metanul emis de deșeurile solide care au fost depuse în
gropi sau pe terenuri deschise este cunoscut sub numele de “gaz de câmp”. El poate fi captat și

50
folosit pentru producerea energiei electrice și termice. Gazul de câmp poate, de asemenea, să fie
purificat și injectat în conductele cu gaze naturale. Costul acestei recuperări depinde de
tehnologia aplicată și de caracteristicile locale. Emisia de gaz metan de la apa reziduală poate fi,
eliminată dacă este stocată și tratată în condiții aerobe.

Prevenirea producerii de metan în timpul tratării include o tratare aerobă primară și

secundară, urmată de o tratare prin depozitare pe pământ. În cazul tratării apelor reziduale în
condiții anaerobe, se generează metan care poate fi captat și utilizat ca sursă de energie pentru
căldură și electricitate.
Costurile proceselor de tratare a apelor reziduale depind de tehnologia folosită și de
condițiile locale. Micșorarea cantității de gaz metan emis în atmosferă are efecte benefice asupra
climei, îmbunătățindu-se calitatea aerului și starea sănătății publice, crescând securitatea.
Implementarea tehnologiilor menționate necesită fonduri financiare mari.
O soluţie de reducere a impactului produs de gazele de seră este utilizarea unui
management agricol care să permită refacerea rezervorului de carbon recalcitrant din sol.
Evaluarea tehnologiilor agricole propuse pentru refacerea rezervorului de carbon
recalcitrant din sol se face conform unor indicatori: gradul de acoperire a solului prin culturi;
ponderea suprafeţelor erodate eolian; ponderea suprafeţelor erodate hidric; ponderea
suprafeţelor erodate prin lucrarea mecanizată a solului; riscul compactării solului prin lucrările
de mecanizare; riscul salinizării solului în cazul terenurilor neirigate; ponderea fertilizanţilor
organici în totalul fertilizanţilor; azotul rezidual.
Curs 5 poluare noxe

Prezentarea planului de monitorizare

Până la 31 august 2017, societățile transmit verificatorilor un plan de monitorizare,
indicând metoda aleasă pentru monitorizarea și raportarea emisiilor și a altor informații relevante
din punct de vedere climatic, pentru fiecare dintre navele de peste 5 000 GT (tonaj brut) pe care
le dețin.
Planul de monitorizare constă într-o documentație completă și transparentă privind
metodologia de monitorizare a unei anume nave și conține cel puțin următoarele elemente:

 identificarea și tipul navei, inclusiv numele navei, numărul de înregistrare OMI al navei,
portul de înmatriculare sau portul de origine al navei și numele proprietarului navei;
 o descriere a surselor de emisii de la bordul navei, precum motoarele principale,
motoarele auxiliare, cazanele și generatoarele de gaze inerte, precum și tipurile de
combustibil utilizate;
 o descriere a procedurilor de monitorizare a consumului de combustibil al navei, inclusiv:
- metoda aleasă în conformitate cu anexa I pentru calcularea consumului de combustibil
al fiecărei surse de emisii, inclusiv o descriere a echipamentului de măsurare utilizat;
- metoda aleasă pentru determinarea densității.

51
  factorii de emisie individuali utilizați pentru fiecare tip de combustibil sau, în cazul
combustibililor alternativi, metodologiile de determinare a factorilor de emisie, inclusiv
metodologia de eșantionare, metodele de analiză, o descriere a laboratoarelor utilizate și a
acreditărilor acestora (și acreditarea ISO 17025 confirmată).
Monitorizarea per călătorie
Pe baza planului de monitorizare aprobat în conformitate cu articolul 13 alineatul (1), pentru
fiecare navă și pentru fiecare călătorie înspre și dinspre un port aflat sub jurisdicția unui stat
membru, societățile monitorizează, în conformitate cu anexa I partea A și cu anexa II,
următoarele informații:
(a) portul de pornire și portul de sosire, inclusiv data și ora plecării și sosirii;
(b) cantitățile și factorul de emisie pentru fiecare tip de combustibil consumat, per total și în
mod diferențiat în funcție de combustibilul utilizat în interiorul și în exteriorul zonelor de
control al emisiilor;
(c) CO2 emis;
(d) distanța parcursă;
(e) timpul petrecut pe mare;
(f) marfa transportată;
(g) transportul efectuat.
Monitorizarea per an
Pe baza planului de monitorizare, pentru fiecare navă și pentru fiecare an calendaristic, societatea
monitorizează, în conformitate cu anexa I partea A și cu anexa II, următorii parametri:
(a) cantitățile și factorul de emisie pentru fiecare tip de combustibil consumat, per
total și în mod diferențiat în funcție de combustibilul utilizat în interiorul și în exteriorul
zonelor de control al emisiilor;
(b) CO2 total emis;
(c) emisiile de CO2 agregate generate de toate călătoriile între porturi aflate sub
jurisdicția unui stat membru;
(d) emisiile de CO2 agregate generate de toate călătoriile care au pornit din porturi
aflate sub jurisdicția unui stat membru;
(e) emisiile de CO2 generate în interiorul porturilor aflate sub jurisdicția unui stat
membru, la dană;
(f) distanța totală parcursă;
(g) timpul total petrecut pe mare;
(h) transportul total efectuat;
(i) eficiența energetică medie.

52
 ANEXA 1 –
CALCULAREA CONSUMULUI DE COMBUSTIBIL
În scopul calculării consumului de combustibil, societățile respectă următoarea formulă:
consum de combustibil x factor de emisie
Consumul de combustibil include combustibilul consumat de motoarele principale, de
motoarele auxiliare, de cazane și de generatoarele de gaze inerte.
Consumul de combustibil la dană în interiorul porturilor se calculează separat.
În cazul biocombustibililor și al combustibililor nefosili alternativi, se aplică factori de emisie
adecvați.
METODE PENTRU DETERMINAREA EMISIILOR
În planul de monitorizare, societatea stabilește care este metodologia de monitorizare
utilizată pentru calcularea consumului de combustibil pentru fiecare tip de navă aflat sub
responsabilitatea sa și se asigură că, după ce a fost aleasă, metodologia este aplicată în mod
consecvent.
La selectarea metodologiei de monitorizare se pun în balanță efectele pozitive ale unei
precizii mai mari și costurile suplimentare aferente.
Se utilizează consumul efectiv de combustibil în cazul fiecărei călătorii, calculat cu
ajutorul uneia dintre următoarele metode:

(a)documentul privind operațiunea de buncheraj (BDN – Bunker Fuel Delivery Note) și

inventarele periodice ale tancurilor de combustibili;
(b) monitorizarea la bord a tancului cu combustibil pentru nave;
(c) debitmetre pentru procesele de combustie aplicabile;
(d) măsurători ale emisiilor directe.

Metoda 1.
BDN (documentele privind operațiunea de buncheraj) și inventarele periodice ale
tancurilor de combustibil.
Această metodă se bazează pe cantitatea și tipul de combustibil, astfel cum sunt definite în
BDN, îmbinate cu inventarele periodice ale tancurilor de combustibil, bazate pe citirea
tancurilor.
Combustibilul disponibil la începutul perioadei, plus livrările, minus combustibilul
disponibil la sfârșitul perioadei și combustibilul scos din tanc între începutul perioadei și sfârșitul
perioadei, împreună, constituie combustibilul consumat de-a lungul perioadei.
Perioada include timpul dintre două escale portuare sau timpul petrecut într-un port.
În ceea ce privește combustibilul utilizat pe parcursul unei perioade, trebuie să se specifice
tipul de combustibil și conținutul de sulf al combustibilului.
Inventarierea periodică a tancurilor de combustibil de la bord se bazează pe citirea
tancurilor. Se utilizează tabelele pentru tancuri relevante pentru fiecare tanc de combustibil
pentru a se determina volumul la momentul citirii tancului de combustibil

53
Metoda 2.
Monitorizarea la bord a tancului cu combustibil pentru nave
Această metodă se bazează pe citirea tancului în cazul tuturor tancurilor de combustibil de
la bord. Citirile tancurilor se efectuează zilnic atunci când nava se află în larg și la fiecare
alimentare a navei sau scoatere de combustibil din tancuri. Variațiile cumulative ale nivelului de
combustibil din tanc între două citiri constituie consumul de combustibil din perioada respectivă.
Metoda 3. Măsurarea emisiilor directe
Dioxidul de carbon emis include dioxidul de carbon emis de motoarele principale, de
motoarele auxiliare, de cazane și de generatoarele de gaze inerte. În cazul navelor a căror
raportare se bazează pe această metodă, consumul de combustibil se calculează utilizând emisiile
de CO2 măsurate și factorul de emisii aplicabil combustibililor în cauză.
Această metodă se bazează pe determinarea fluxurilor emisiilor de CO2 din coșurile de fum
ale navelor prin multiplicarea concentrației de CO2 a gazului de evacuare cu debitul gazului de
evacuare.
Metodele de calibrare aplicate și incertitudinea aferentă dispozitivelor utilizate se specifică
în planul de monitorizare.

ANEXA 2 –
A. Monitorizarea per călătorie
Distanța parcursă poate fi distanța corespunzătoare celei mai directe rute între portul de
pornire și portul de sosire sau distanța parcursă efectiv. Distanța parcursă se exprimă în mile
marine.
În cazul tuturor categorii de nave (cu excepția navelor de pasageri – nr pasageri), cantitatea
de marfătransportată se exprimă în tone metrice și metri cubi de marfă.
Transportul efectuat se determină prin înmulțirea cantității de marfă transportate cu distanța
parcursă.
B. Monitorizarea per an
Eficiența energetică medie se monitorizează cu ajutorul a cel puțin patru indicatori,
consumul de combustibil per distanță, consumul de combustibil per transport efectuat, emisiile
de CO2 per distanță și emisiile de CO2 per transport efectuat, acești indicatori fiind calculați după
cum urmează:
-consumul de combustibil per distanță = consumul total anual de combustibil / distanța
totală parcursă
-consumul de combustibil per transport efectuat = consumul total anual de combustibil /
transportul total efectuat
-emisiile de CO2 per distanță = emisiile de CO2 totale anuale / distanța totală parcursă
-emisiile de CO2 per transport efectuat = emisiile de CO2 totale anuale / transportul total
efectuat.

54
 Seminar 4
Metode și procedee tehnologice de tratare a apei de balast
Studii de caz.

Tehnologii moderne acceptate în industria navală privind tratarea apelor de balast

În prezent, există două tipuri de tehnologii de bază utilizate în tratarea apei de balast:
separarea solid-lichid și dezinfectarea. Separarea solid-lichid este separarea particulelor și
organismelor suspendate de apa de balast. Acest lucru se realizează de obicei prin filtrarea
suprafeței, cu dimensiunea porilor filtrului de 30-50 μm.

Dezinfectarea înlătură și / sau inactivează organismele prin tratament chimic (clorurare,

electroclorurare, ozonare, dioxid de clor, acid peracetic, peroxid de hidrogen) sau inactivare
fizică (radiații ultraviolete, dezoxigenare, injecție de gaze, tratament cu ultrasunete și cavitație).

Majoritatea sistemelor de tratament folosesc o combinație de separare solid-lichid și

dezinfectare.

Unul dintre riscurile de tratare a apei de balast este potențialul de a crește rata de coroziune
în rezervoarele de balast și sistemul de conducte, care poate afecta siguranța navei și procedurile
normale de întreținere. Pentru industria maritimă, protecția împotriva coroziunii și coroziunii
reprezintă un cost considerabil în exploatarea normală a unei nave. În consecință, orice BWMS
care crește ratele de coroziune nu poate fi instalat chiar dacă performanța tratamentului este
satisfăcătoare.

În prezent, există 94 de sisteme diferite de gestionare a apelor balast, disponibile

comercial.
Evaluare a riscurilor de mediu
Acest aspect compară condițiile de mediu, inclusiv temperatura și salinitatea între regiunile
donatoare și beneficiare. Gradul de similitudine între locațiile oferă un indiciu cu privire la
probabilitatea de supraviețuire și stabilirea speciei potențial transferate între aceste locații. Din
moment ce speciile sunt distribuite pe scară largă într-o regiune, și sunt rareori limitate la un
singur port, ar trebui să fie luate în considerare condițiile de mediu ale regiunii sursă. Aceste
regiuni sunt de obicei definite ca regiuni biogeografice. Este recunoscut faptul că sistemul de
biogeografic sugerat să nu fie necesar în anumite circumstanțe și în acest caz, ar putea avea
nevoie de alte sisteme de biogeografice recunoscute a fi luate în considerare. Prin urmare,
evaluarea de mediu ar trebui să compare condițiile de mediu între regiunea biogeografică
donatoare și portul destinatar, pentru a determina probabilitatea ca orice specie găsită în regiunea
biogeografică donator e să fie capabilă să supraviețuiască în portul destinatar dintr-o altă regiune
biogeografică. Condițiile de mediu care pot fi luate în considerare pentru evaluarea riscului de
mediu includ salinitatea, temperatura și alte condiții de mediu, cum ar fi nutrienții sau oxigenul.

55
 Dificultatea în utilizarea evaluărilor de risc de mediu este identificarea condițiilor de
mediu, care sunt predictive în privința capacității speciilor dăunătoare de a se stabili cu succes și
a provoca daune în noua locație, și totodată pentru a determina dacă riscul de deversare a apelor
de balast este suficient de mic pentru a fi acceptabil. De asemenea, condițiile de mediu ar trebui
să fie comparate, între porturile donatoare și beneficiare. Similaritatea condițiilor de mediu între
cele două porturi reprezintă un indiciu puternic că speciile antrenate în apa de balast în portul
donator ar putea supraviețui atunci când sunt eliberate în apele portului destinatar.
Datele necesare pentru a permite o Evaluare a riscurilor de mediu:
-Originea apei de balast care va fi evacuată în port destinatar.
-Regiunea biogeografică a portului donator și receptor
-Media și gama condițiilor de mediu, în special salinitate și temperatura.
Aceste informații sunt utilizate pentru a determina gradul de similitudine între mediile
donatoare și beneficiare.
În multe cazuri, ar trebui să fie posibil să se utilizeze datele existente pentru o parte sau
toate aceste profiluri de mediu:
-variațiile sezoniere ale salinității și temperaturii în zona de suprafață și profunzime din
zona portului beneficiar. Sunt necesare valori de suprafață și de adâncime pentru a determina
întreaga gamă de condiții de mediu disponibile pentru un potențial invadator (de ex., apele de
suprafață au salinitate mică și permit invazia unei specii de apă dulce). Profilul de adâncime al
salinității și temperaturii nu este necesar în cazul în care datele disponibile arată că apele sunt
bine amestecate pe întregul an.
-în porturile beneficiare cu maree sau curenți puternici, variațiile temporale de salinitate
trebuie să fie determinate pe parcursul unui ciclu mareic.
-în zonele cu variații sezoniere sau de adâncime, salinitatea ar trebui să fie determinată
sezonier și / sau pe adâncime.
-se ia în calcul orice influență antropică asupra fluxului de apă dulce care ar putea modifica
temporar sau permanent regimul de salinitate al portului receptor și al apelor din jur.
-variația sezonieră de temperatură a apelor de coastă pentru regiunea biogeografică a
portului receptor. Trebuie luate în considerare atât apele de suprafață cât și modul în care
temperatura variază în funcție de adâncime.
Se iau în calcul și speciile care folosesc ambele medii dulcicole și marine pentru a finaliza
lor ciclu de viață (anadrome și catadrome); specii cu o toleranță pe o gamă largă de temperaturi
(specii euriterme) sau salinități (eurihaline).
Datele necesare pentru a permite o evaluare a riscurilor, folosind o specie biogeografică,
permit o abordare care nu poate fi limitată la:
- înregistrări ale invaziei din regiunile biogeografice donatoare și receptoare și porturi;
- înregistrarea speciilor native și non-indigene care ar putea fi transferate prin intermediul
apei de balast în regiunea biogeografică donatoare care au invadat alte regiuni biogeografice,
precum și numărul și natura regiunii biogeografice invadate;

56
 - înregistrarea speciilor native din regiunea donoare, care au potențialul de a afecta
sănătatea umană sau pot duce la efecte ecologice sau economice substanțiale după introducerea
lor în regiunea receptoare prin intermediul apei de balast.
Pentru a determina speciile care au un potențial mare de invazie și dăunătoare, părțile
interesate ar trebui să identifice inițial toate speciile (inclusiv specii criptogenice - cu origine și
evoluție necunoscute) care sunt prezente în portul donor dar nu și în portul destinatar. Specii țintă
ar trebui să fie apoi selectate pe baza unor criterii care identifică speciile care au capacitatea de a
invada și de a deveni dăunătoare. Factorii luați în considerare la identificarea speciilor țintă
includ, dar nu trebuie să se limiteze la:
-dovezi de invazie anterioară;
-impactul demonstrat asupra mediului, economiei, sănătății umane, a bunurilor sau a
resurselor;
-rezistența și tipul interacțiunilor ecologice, de exemplu ingineria ecologică;
-distribuția actuală în cadrul regiunii biogeografice și în alte regiuni biogeografice;
-relația cu apa de balast ca vector.
Datele necesare pentru a permite o evaluare a riscurilor utilizând specificitatea speciei
include, dar nu se limitează la:
-regiunea biogeografică a portului donor și receptor;
-prezența tuturor speciilor non-indigene (inclusiv specii criptogenice) și a speciilor native
din portul donor, regiunea portului și regiunea biogeografică, nu sunt prezente în portul de
destinație, pentru a permite identificarea speciilor țintă;
-prezența tuturor speciilor țintă în portul destinatar, regiunea port și regiunea
biogeografică;
-diferența dintre speciile țintă în porturile donatoare și beneficiare, regiunea portului și
regiunea biogeografică;
-informații cu privire la ciclul biologic al speciilor țintă și toleranța fiziologice, în special
pentru salinitate și de temperatură, pentru fiecare etapă de viață;
-tipul de habitat preferat de către speciile țintă și disponibilitatea unui astfel de habitat în
portul destinatar (receptor).
Probabilitatea supraviețuirii fiecărei specii țintă în următoarele etape de evaluate, inclusiv:
Asimilarea - probabilitatea stadiilor viabile care intră în tancurile de apă de balast ale navei
în timpul operațiunilor de absorbție a apei de balast;
Transfer - probabilitatea de supraviețuire în timpul călătoriei;
Descărcarea - probabilitatea stadiilor viabile care intră în portul destinatar prin deversarea
apelor de balast la sosire;
Stabilirea populației - probabilitatea populației unei specii de a se auto-menține în portul de
destinație. Abilitatea adulților de a supraviețui poate fi indicată prin limite fiziologice de
toleranță la temperatură și salinitate care se încadrează în intervalele de mediu observate în portul
destinatar. Fiecare etapă din ciclul de viață al speciei ar trebui să fie comparată cu condițiile de
mediu în timpul sezonului de reproducere, cu remarca că aceste în aceste etape speciile pot locui

57
în habitate diferite pentru a finaliza ciclul lor de viață (larve pelagice în zona de coastă ale
speciilor bentale).
Pentru evaluarea riscului de mediu, se recomandă să ia în considerare estimările de la cel
puțin următorii patru factori:
1. volumul total de apă evacuată
2. volumul de apă evacuat în orice situație (călătorie)
3. numărul total de evenimente cu descărcare
4. distribuția temporală a evenimentelor de descărcare.

Debalastarea pe mare, așa cum se recomandă de către liniile directoare OMI, oferă în
prezent cea mai bună măsură pentru a reduce riscul de transfer al organismelor acvatice
dăunătoare, fiind supusă unor limite serioase de navigare în siguranță.
Chiar și atunci când poate fi pusă în aplicare pe deplin, această tehnică are o eficiență mai
mică de 100% în eliminarea organismelor din apa de balast.
Unii autori chiar sugerează că debalastarea în mare poate contribui la răspândirea mai largă
a speciilor dăunătoare, menționând că zonele insulare situate "în aval" de zona de debalastare din
mijlocul oceanului, pot prezenta un risc major prin practicarea acestei tehnici. Prin urmare, este
extrem de important ca metodele alternative de gestionare a apei de balast și / sau de tratament să
fie dezvoltate cât mai curând posibil, pentru a înlocui rebalastarea pe mare.
În acest sens se fac eforturi de către o serie de instituții de cercetare științifică și inginerie
din întreaga lume (cercetare și dezvoltare semnificativă (R & D), cu scopul de a dezvolta o
soluție cât mai completă a acestei probleme.
Opțiunile luate în considerare includ:
-Metode de tratare mecanică, cum ar fi filtrare și separare.
-Metode de tratare fizică, cum ar fi sterilizarea cu ozon, lumină ultra-violet, curenți
electrici și tratament termic.
-Metode de tratare chimică, cum ar adăugarea de biocide în apa de balast pentru a omorî
organismele.
-Diferite combinații ale celor de mai sus.
Toate aceste posibilități necesită în prezent un efort de cercetare semnificativ. Încă există
bariere majore în scalarea acestor tehnologii, primând eficiența utilizării lor pentru cantitățile
uriașe de apă de balast transportate de nave de mari dimensiuni (de exemplu, aproximativ 60.000
de tone de apă de balast pe un vrachier de 200.000 tone DWT). Opțiunea pentru metoda de
tratament nu trebuie să interfereze în mod nejustificat cu exploatarea în condiții de siguranță a
navei și trebuie să ia în considerare limitarea impusă de proiectarea navei și de aspectul
economic.
Orice măsură de control care este dezvoltată trebuie să îndeplinească o serie de criterii,
printre care:
- trebuie să fie sigură.
- trebuie să fie acceptabilă pentru mediu.

58
 - trebuie să fie rentabilă (analiza cost-beneficiu).
- trebuie să funcționeze.
Una dintre problemele cu care se confruntă în prezent la nivel mondial comunitatea de
cercetare și dezvoltare, este că în afară de criteriile generale de mai sus, este un sistem de
evaluare pentru acceptarea formală a unor noi tehnici care sunt dezvoltate. În plus, multe grupuri
de lucru sunt izolate unele de altele, și nu există mecanisme formale care să asigure linii de
comunicare între comunitatea de cercetare și dezvoltare, între guverne și proiectanții de nave,
constructori și proprietari.
Echipamentul de tratare a apei de balast ar trebui să fie robust și potrivit pentru a lucra în
mediul naval, ar trebui să aibă o proiectare și construcție adecvată pentru serviciul pentru care
este destinat și ar trebui să fie instalat și protejat astfel încât să reducă la minimum orice pericol
pentru persoanele aflate la bord, ținând cont de suprafețele fierbinți și alte pericole.
Echipamentul de tratare a apei de balast trebuie să fie prevăzut cu mijloace simple și
eficiente de funcționare și comandă. Ar trebui să fie prevăzut cu un sistem de control care ar
trebui să fie de așa natură încât serviciile necesare pentru funcționarea corectă a echipamentului
de tratare a apei de balast să fie asigurate prin sistemele automate.
Performanța sistemului de management al apei de balast
Un ciclu de încercare la bord include:
- absorbția apei de balast a navei;
- stocarea apei de balast la bordul navei;
- tratarea apei de balast;
- deversarea apei de balast din navă.
Regim de eșantionare:
a) Pentru tancul de control: trei probe identice de apă, colectate în perioada de
absorbție (de exemplu, la început, mijloc, final); și trei probe identice de apă de descărcare,
colectate în perioada de descărcare (de exemplu, la început, mijloc, sfârșit).
b) Pentru apa de balast tratată: trei probe identice de apă tratată descărcată colectată
la fiecare din cei trei timpi în perioada de descărcare (de exemplu, 3 x la început, 3 x la mijloc, 3
x la final).
c) Dimensiunile eșantioanelor sunt:
- Pentru enumerarea organismelor mai mari sau egale cu 50 de µ (dimensiune minimă),
probe ar trebui colectate pe cel puțin un metru cub.
- În cazul în care probele sunt concentrate, pentru enumerare, probele ar trebui să fie
concentrate folosind o sită cu dimensiunea ochiului de maxim 50 µm.
- Pentru enumerarea organismelor cu dimensiuni mai mari sau egale cu 10 µ și mai mici de
50 µ, probe trebuie colectate la cel puțin un litru. În acest caz, dacă probele sunt concentrate

59
 pentru enumerare se folosește o sită cu dimensiunea ochiului de maxim 10 µm, în dimensiune
diagonală.
- Pentru evaluarea un eșantion de bacterii în cel puțin 500 de mililitri, ar trebui să fie luate
din influent (vs. efluent) și din apa tratată. În absența unui laborator la bordul navei cerințele de
testare toxicogenică ar trebui să fie efectuate într-un laborator autorizat în mod corespunzător.
Pentru funcționarea sistemului de-a lungul perioadei de probă, ar trebui furnizate
următoarele informații:
- documentarea tuturor operațiunilor de apă de balast, inclusiv volumele și locațiile de
preluare și de descărcare, și dacă au fost întâmpinate dificultăți și menționat cazul.
- documentația de întreținere programată a fi efectuată asupra sistemului.
- documentația de întreținere și reparații neprogramate efectuate pe sistem;
- documentația parametrilor de inginerie monitorizați în funcție de specificul sistemului.
- documentația de funcționare a echipamentelor de control și monitorizare.

Testul set-up ce include echipamentele de tratare a apei de balast ar trebui să funcționeze

așa cum este descris în documentația furnizată, pe durata a cel puțin 5 cicluri de testare replicate.
Fiecare ciclu de testare ar trebui să aibă loc pe o perioadă de cel puțin 5 zile.
Un ciclu de încercare ar trebui să includă:
- preluarea apei de balast prin pompare;
- stocarea apei de balast pentru cel puțin 5 zile;
- tratarea apei de balast în BWMS (sistemul de management al apei de balast), cu excepția
tancurilor de control;
- deversarea apei de balast prin pompare.
Echipament de tratarea apei de balast
Criterii de intrare și de ieșire
Pentru orice set de cicluri de încercare (un set are 5 replicări) ar trebui ales un interval de
salinitate. Dată fiind salinitatea, apa de testare ar fi dizolvată și conținutul de particule s-ar găsi
într-una din următoarele combinații:

Apa din influent ar trebui să includă:

60
 - organisme testate cu dimensiuni mai mari decât sau egale cu 50 de microni, ar trebui să
fie prezente într-o densitate totală preferată de 106, dar nu mai puțin de 105 indivizi pe metru cub,
și ar trebui să cuprindă cu cel puțin 5 specii din cel puțin 3 încrengături diferite;
- organisme testate cu dimensiuni mai mari decât sau egale cu 10 de microni și mai puțin
mult de 50 de microni, ar trebui să fie prezente într-o densitate totală preferată de 104, dar nu mai
puțin de 103 indivizi pe mililitru, și ar trebui să cuprindă cu cel puțin 5 specii din cel puțin 3
încrengături diferite;
- bacteriile heterotrofe ar trebui să fie prezente într-o densitate de cel puțin 104 bacterii vii
pe mililitru;
- diversitatea organismelor în apa de testare trebuie să fie în conformitate cu clasele de
mărime menționate mai sus, indiferent dacă asociații de organisme naturale sau organisme
cultivate au fost folosite pentru a îndeplini cerințele de densitate și diversitate a organismelor.
Următoarele bacterii nu trebuie să fie adăugate la apa de influent, dar ar trebui să fie
măsurate la intrare și la momentul descărcării: coliformi, enterococi, Vibrio cholera, bacteria
heterotrofe.
Se colectează probe separate pentru speciile menționate mai sus, inclusiv dimensiunile
descrise sus.
Echipamente care pot fi instalate în zone expuse precum puntea navei, sau într-un spațiu
închis unde nu sunt controlate de factorii mediu, pentru o perioadă de două ore ar trebui să fie
supuse la:
- un test cu temperatură joasă la -25°C; și
- un test cu temperatură ridicată la 55°C.

Echipamente care pot fi instalate într-un spațiu închis, dar care este controlat ecologic,
inclusiv camera motorului, sunt supuse pe o perioadă de cel puțin două ore, la:
- un test cu temperatură joasă la 0°C; și
- un test cu temperatură ridicată la 55°C.
Echipamentul va fi lăsat oprit pentru o perioadă de două ore la o temperatură a 55oC într-o
atmosferă cu o umiditate relativă de 90%. La sfârșitul acestei perioade, echipamentul trebuie să
fie pornit și trebuie să funcționeze în mod satisfăcător timp de o oră în condițiile de testare.
Metode de analiză a probelor pentru determinarea constituenților biologici din apa
de balast
Probele prelevate în timpul testelor a BWMS sunt susceptibile de a conține o diversitate
taxonomică mare de organisme, variind foarte mult în dimensiune. Aceste metode ar trebui să fie
citate în mod clar și descrise în planurile de testare și raportare. Aceasta includ metode pentru
detectarea, cuantificarea și identificarea organismelor și determinarea viabilității.
Când metodele standard nu sunt disponibile pentru anumite organisme sau grupuri
taxonomice, metodele care sunt dezvoltate pentru a fi utilizate, trebuie să fie descrise în detaliu
în planurile de testare și raportare.

61
 Substanțe active folosite în tratarea apei de balast

Pentru aprobarea acestora ar trebui să fie incluse informații cu privire la proprietățile sau
acțiunile preparatului, inclusiv la oricare dintre componentele sale, după cum urmează:
1. Datele cu privire la efectele asupra plantelor acvatice, nevertebrate, pești și alte
organisme, incluzând organisme sensibile și reprezentative: toxicitatea acvatică acută și cronică;
tulburările endocrine; toxicitatea asupra sedimentelor; bioamplificare / bioconcentrare; efectele
asupra populației / lanțului trofic.
2. Datele privind toxicitatea pentru mamifere: toxicitate acută; efecte asupra pielii și a
ochilor; toxicitate cronică și pe termen lung; toxicitatea asupra dezvoltare și pentru reproducere;
cancerigenitate și mutagenitate.
3. Datele privind evoluția mediului și efectul în condiții aerobe și anaerobe: moduri de
degradare (biotică; abiotică); bioacumulare, coeficientul de partiție, coeficient octanol / apă;
persistența și identificarea principalilor metaboliți din mediul relevant (apa de balast, marină și
ape dulci); reacția cu materia organică; efecte fizice potențiale asupra vieții sălbatice și a
habitatelor bentale; reziduuri potențiale în fructele de mare; și orice efect cunoscut interactiv.
4. Proprietățile fizice și chimice pentru substanțele active și preparatele și apa de balast
tratată, dacă este cazul: punct de topire; punct de fierbere; inflamabilitate; densitate relativă;
presiunea vaporilor, densitatea vaporilor; solubilitatea în apă / constanta de disociere (pKa);
potențial de oxidare / reducere; coroziunea materialelor sau echipamentelor la nave; temperatura
de autoaprindere.
Testele de persistență a substanțelor:
Persistența ar trebui să fie, de preferință, evaluată în sistemele de încercare care determină
timpul de înjumătățire în condiții corespunzătoare. Testele screening de biodegradare pot fi
folosite pentru a arăta că substanțele sunt ușor biodegradabile. Determinarea timpului de
înjumătățire ar trebui să includă evaluarea substanțelor chimice relevante.
Testele de bioacumulare:
Evaluarea potențialului de bioacumulare ar trebui să folosească factori de bioconcentrare
măsurați în organismele de apa marină (sau apă dulce). În cazul în care aceste teste nu sunt
aplicabile, sau dacă logPow <3, valoarea factorul de Bio concentrare (BCF) poate fi estimată
utilizând modele (Cantitative) structură-activitate intrarelațională ((Q) SAR).
Testele de toxicitate:
Date de ecotoxicitate acute și / sau cronice, care acoperă în mod ideal stadiile de viață
sensibile, ar trebui, în principiu, să fie utilizate pentru evaluarea criteriului de toxicitate.
Aceste teste de toxicitate ar trebui să includă metode de testare cronice cu specii multiple
de testare (un pește, un nevertebrat și o plantă), care vizează stadiile de viață sensibile.
Rezultatele testelor care urmează a fi furnizate includ: domeniul acut - de 24 de ore, 48 de ore,
72 de ore, și de 96 de ore Concentrație letală la care x% din organismele testate mor (LCX), fără
observarea concentrațiilor efectelor adverse (NOAECs).

62
 Preparatele/substanțele care depășesc criteriile (Persistența, bioacumulare și toxicitate-
PBT) din tabelul de mai jos, sunt considerate PBT.

Tehnologii de tratare a apei de balast

Înainte de a lua în considerare orice tehnologie de tratare, este necesar să se înțeleagă
factorii cheie ai calității apei. Apa pompată în tancurile de balast ale unei nave poate varia
considerabil și va afecta diferitele sisteme de tratare a apei de balast în moduri diferite.
Caracteristicile specifice ale apei pot limita capacitatea unui sistem de a se conforma într-o
anumită situație, de exemplu, pot determina să consume mai multă energie. Trei caracteristici ale
apei sunt deosebit de importante: salinitatea, temperatura și transmitanța ultravioletă.

-Salinitatea este concentrația totală de săruri dizolvate în apă. Aceasta poate fi afectată de
temperatură, climă, sezon și alți factori. De exemplu, cele mai multe porturi sunt in zone
limitrofe deversarii râurilor, ceea ce înseamnă că nivelurile lor medii de salinitate sunt în general
mai mici decât cele ale apei oceanice.

-Temperatura: Apele de suprafață sunt încălzite de radiația solară, care scade cu distanța
fata de ecuator.

-Transmisia UV este măsurarea cantității de lumină UV care poate trece printr-o probă de
apă. Substanța dizolvată din apă determină scăderea intensității luminii exponențial cu distanța
de la sursă. În timp ce transmisia UV în apa de mare este în general mare, ea tinde să fie mai
mică în apele de coastă. În porturi variază de obicei de la 90% până la 60%, dar uneori poate
scădea la 50% sau mai puțin.

Alternative de pre-tratare:

Cele mai multe sisteme de tratare a apei de balast utilizează un proces în două etape, în
care dezinfecția (tratamentul principal) prin mijloace chimice sau fizice este precedată de o etapă
de pre-tratament. Pre-tratarea îndepărtează materialul solid, cum ar fi particulele în suspensie și
organisme.

63
 Trei tehnologii sunt utilizate în mod obișnuit pentru tratarea prealabilă: hidrociclonare,
coagulare / floculare și filtrare.

În prezent, există 94 de sisteme diferite de gestionare/tratare a apelor balast, disponibile

comercial. Procentual metodele cele mai des utilizate la nave sunt:

• Electroclorinarea / Electroliza-28%
• Radiații ultraviolete (UV) —26%
• Ozonare-14%
• Dezoxigenarea-10%
• Pe bază de clor - 6%
• Ultrasunete-6%
• Alte 10%
a) Tratarea apei de balast prin filtrare
Sistemul de tratare primară se bazează pe tehnologia de filtrare mecanică (prin site).
Pentru a completa procesul de filtrare, există diverse metode secundare de tratament, cum ar fi
UV, cu ultrasunete și biocide. Filtrarea mecanică a fost utilizată de peste 20 de ani folosind filtre
cu mărimea sitei de filtrare de 40 microni și mai mult. Progresele din ultimul deceniu în
tehnologia de fabricare a sitei din oțel inoxidabil, au permis realizarea de filtre capabile de a
îndepărta particulele până la dimensiunea de 10 microni. Filtrarea automată cu site de auto-
curățare (Automatic self-cleaning screen filtration ) câștigă popularitate în prezent, deoarece
acestea au o amprentă la sol redusă pentru filtrare, incluzând debite mari, și sunt simplu de
utilizat pentru diferite diametre ale conductelor. Pierderea de apă pentru spălare în contracurent
poate fi de numai 1% din volumul total de transfer. Se conturează un consens clar prin faptul că
mai multe metode tehnologice alternative pentru inactivarea unui agent patogen (de ex., UV,
ultrasunete) ar necesita un stadiu de pre-filtrare pentru îndepărtarea eficientă a particulelor mai
mari din apa de balast. Apa de balast poate fi filtrată înainte de a intra în tancuri sau în timp ce
este evacuată. Avantajul filtrării apei pompate în tancuri este că organismele care sunt filtrate pot
fi păstrate în habitatul lor nativ. Dacă apa de balast este filtrată în timp ce este evacuată,
eliminarea adecvată a organismelor este necesară pentru a elimina introducerea accidentală de
specii în noul acvatoriu. Unul dintre principalele dezavantaje ale filtrării este că necesită
echipamente de specialitate care ar putea fi costisitoare ca achiziție și instalare. Costul sistemului
de filtrare crește cu cât sunt îndepărtate din apa de balast particulele și organisme mai mici (site
de dimensiuni mici). Deoarece filtrele utilizate pentru tratarea apei de balast au dimensiune ce nu
permit eliminarea totală a microorganismelor, o altă metodă de tratament ar trebui să fie utilizată
pentru a îndepărta invadatori microbieni. Noile tehnologii sunt în curs de dezvoltare pentru a
crește debitul prin filtre și a preveni colmatarea filtrelor, făcând această metodă de tratament mai
utilă.

64
 Un proiect care viza îmbunătățirea calității apei în Marile Lacuri a utilizat un sistem de
filtrare a apei de balast. Unitatea de filtrare, testele de laborator și echipamentele periferice aveau
la bază un cărucior pentru tractarea unui fileu planctonic printr-un tanc de balast, au fost instalate
în 1996. Sistemul conținea și un mecanism de curățat filtrele care colecta organismele pentru a
preveni repopulări accidentale.
b) Tratarea apei de balast prin ozonizare
Ozonul este folosit pentru dezinfectarea unui număr variat de aplicații: de la tratarea apei
uzatei, tratarea apei potabile și cele legate de procese industrializate, cum ar fi acvacultura,
precum și producția de energie electrică. Aceste domenii de aplicare implica apă proaspătă.
Ozonul fiind cel mai puternic oxidant disponibil, omoară rapid bacteriile. De fapt, ozonul ca
dezinfectant este de zece ori mai puternic decât clorul. Prin folosirea lui nu rezultă deșeuri și
produse secundare. În schimb, apa de balast poate fi dulce, salmastră sau apă sărată. Astfel,
introducerea de ioni prezenți în apa de mare, modifică mecanismele asociate procesului de
ozonizare. Utilizarea ozonului ca tratament al apei de balast necesită o revizuire a testelor de
laborator și literaturii relevante privind:
- eficiența de dezinfectare cu ozon;
- ratele de atenuare a oxidării în apa de mare;
- corozivitatea de tratate a apei de mare cu ozon.
Ozonul este un dezinfectant ideal pentru piscicultură și acvacultură datorită capacităţii sale de a
ucide bacteriile și virusurile fără a lăsa reziduuri. Ozonul este un tratament eficient, care:
 oxidează materiile organice, cum ar fi excrementele de pește.
 inactivează bacteriile și virusurile.
 destabilizează particule coloidale.
 dezinfectează apa.
c) Tratarea apei de balast prin încălzire
Această metodă se referă la utilizarea căldurii reziduale din motorul principal al navei,
pentru a omorî organismele dăunătoare. Metoda se aplică pentru a evalua și demonstra
posibilitatea apei de balast încălzită la o temperatură suficient de ridicată pentru a minimiza sau
elimina transferul organismelor dăunătoare. Munca de pionierat în acest domeniu s-a bazat pe
studii de laborator privind eficacitatea în timp a factorului termic și studiile la bordul navei
asupra chiștilor de Gymnodinium catenatum și alte alge fitoplanctonice (studii realizate de Bolch
și Hallegraeff (1993); Rigby (1994) și Hallegraeff (1998), prin analize termodinamice de căldură
disponibile de la motorul principal al unui transportator de 140.000 tone dw BHP, pentru a
evalua diferitele moduri de încălzire). Acest lucru a dus la dezvoltarea unui aranjament optim
pentru voiaje internaționale în cazul în care apa caldă de la circuitul principal de răcire a
motorului este spălată prin fiecare tanc. În plus față de aceste studii, au fost propuse o serie de

65
alte metode care implică recircularea apei (Figura 4.1) prin schimbătoarele de căldură
suplimentare care utilizează căldura reziduală și aburul (în unele cazuri).

Figura 4.1. – 1. Apa este pompată spre tancurile de balast; 2. apa de mare este încălzită (săgețile
din zona mai întunecată) de către apa dulce utilizată la răcirea motorului (săgețile din zona mai
deschisă); 3. apa de mare încălzită este pompată în tancul de balast, omorând numeroase
organisme; 4. Apa de balast astfel tratată este aruncată peste bord (sursa: http://massbay.mit.edu).
Apa de balast încălzită la temperaturi între 35-450C și menținerea acestei temperaturi
pentru o perioadă suficient de lungă de timp este eficientă pentru omorârea unor grupe mari de
organisme, precum pești, dar nu la fel de eficientă pentru omorârea microorganismelor. Apa de
balast este încălzită prin utilizarea sistemului de răcire a motorului: fie prin utilizarea apei de
balast pentru a răci motorul sau prin spălarea tancurilor de balast cu apa încălzită care a fost
folosită ca agent de răcire. Aceasta este o metodă foarte eficientă, deoarece apa de răcire este
necesară și este cel mai probabil deversată în ocean în cazul în care nu a fost utilizată pentru
tratarea apei de balast. Un alt avantaj al acestei metode este acela că nu există produse secundare
chimice rezultate. Principalul dezavantaj în oricare dintre metodele de încălzire a apei de balast,
este faptul că acestea necesită instalarea unor conducte pentru a aduce apa de balast în contact cu
sursa de căldură.
Tratamentul este limitat de cantitatea de căldură furnizată de motoare, astfel încât
cantitatea de apă de balast tratată trebuie să fie în raport cu căldura eliberată de către motoare.
În unele cazuri, este necesar ca organismele să fie moarte înainte de a elibera apa de balast
încălzită în mediu. Un număr de factori trebuie să fie luați în considerare înainte de a utiliza
tratamentul termic pe o navă anume sau un anumit voiaj. Călătoria trebuie să fie suficient de
lungă pentru a permite apei să ajungă la temperaturile specificate pentru cantitatea necesară de
tratare. Din cauza temperaturii apei de balast care este influențată de temperatura apei mediului,
această metodă nu poate fi la fel de utilă în apele reci deoarece ar fi necesară mai multă energie
pentru a ridica temperatura apei de balast. Un alt punct de vedere este posibilitatea coroziunii
tancului de balast datorită temperaturii ridicate. Deoarece tancurile de balast ale navelor noi sunt
acoperite cu un strat epoxidic de protecție, care poate rezista la temperaturi de până la 80°C, ele
sunt mai puțin probabil de a se coroda decât cele ale navelor mai vechi. Astfel, dacă stratul
epoxidic se uzează, suprafața neacoperită se poate coroda. Totuși, deoarece încălzirea are loc
doar pentru o perioadă scurtă de timp, în comparație cu durata de viață a navei, coroziunea poate
să nu fie de fapt o preocupare majoră a acestei metode de tratament.
d) Tratarea apei de balast prin dezoxigenare

66
 Multe microorganisme găsite în apa de balast prosperă în medii oxigenate. Concentrația de
oxigen dizolvat în apa de balast este proporțională cu presiunea parțială a gazului de oxigen în
contact cu apa de balast. Sistemele de deoxigenare realizează eliminarea oxigenului prin
utilizarea azotului, substanțelor chimice. Tehnologia are un avantaj complementar, deoarece apa
de-aerare este închisă în rezervoarele de balast. Dacă este instalat un generator de gaz inert, ca în
cazul tancurilor petroliere brute, echipamentul de deoxigenare nu trebuie montat ca o instalație
separată. Un avantaj major revendicat este reducerea nivelului de coroziune datorat reducerii
oxigenului. Produse chimice pentru îndepărtarea oxigenului, monitorizarea parametrilor fizici
precum temperatura, pH-ul, salinitatea, oxigenul dizolvat etc., sunt necesare pentru a asigura
eficacitatea sistemului.
Raportul NRC (2006) exprimă îndoieli în ceea ce privește eficacitatea deoxigenării
împotriva bacteriilor anaerobe. Cercetările ulterioare susțin deoxigenarea cu dovezi care arată
rate semnificative de mortalitate a multor categorii de organisme (ex. eficiența mortalității pe
zooplanctonul marin tipic a fost de aproximativ 99%).
Un dezavantaj al oricărui sistem de deoxigenare este că procesul de tratament necesită timp
în intervalul 1-4 zile, până la o mortalitate semnificativă. Într-un studiu privind mișcările tipice
ale navelor, perioada medie pentru care navele sunt în balast este de șapte zile.
Experimental s-a demonstrat eficiența acestei metode pentru un sistem de 72 tone pe oră
sistem de tratare a apei de balast de mare viteză care utilizează o cameră de vid pentru a
îndepărta oxigenul dizolvat din apa de balast rezultând după 10 zile un conținut de oxigen scăzut
în tancul de balast / cala de balast. Cercetarea a avut ca scop măsurarea efectului de mare viteză
de îndepărtare a oxigenului vacuum de-a lungul timpului, cu un cost redus, cu un sistem de
tratare a apei de balast de înaltă performanță. Metodele de cercetare au implicat îndepărtarea
oxigenului dizolvat prin utilizarea unei cameră de vid și evaluarea eficacității biologice folosind
cuantificarea microscopică și măsurători de biomasă. În literatura de specialitate se arată că,
rezultatele biologice ale analizei microscopice a apei de balast tratată, indică o mortalitate
imediată a zooplanctonului între 50-75%, și o reducere aproape completă a acestuia în decurs de
două zile de tratament. Timpul de zece zile a fost ținta pentru tot tratament apei de balast, în
cazul unui voiaj scurt din Europa spre Coasta de Est a Statelor Unite.
e) Tratarea apei de balast prin UV
Principalele alternative de tratament: dezinfecție fizică

Tehnologiile de dezinfecție fizică pentru tratamentul principal reprezintă o alternativă la

dezinfecția chimică. Spre deosebire de procesele de dezinfectare chimică, procesele de
dezinfecție fizică nu implică substanțe active sau reziduale. Cele mai multe sunt utilizate atât în
timpul balastării, cât și în timpul debalastării, fără a avea un timp de așteptare semnificativ.

67
 Ca și în cazul tehnologiilor de dezinfecție chimică, totuși, există beneficii și limitări ale
oricărei tehnologii de dezinfecție fizică. Eficacitatea tratamentului depinde în mod similar de
caracteristicile apei și de tipul de organisme prezente.

Performanța biologică de dezinfecție poate varia foarte mult de la un sistem UV la altul. În

special, limitele de sistem diferă în ceea ce privește factorii de calitate a apei:

-Transmisia UV: multe sisteme UV sunt testate în apă limpede, cu transmisie UV înaltă,
unde diferențele de intensitate a luminii sunt mai puțin vizibile. În apele naturale cu emisie UV
scăzută, aceste sisteme pot avea dificultăți. Un sistem cu o capacitate verificată de a gestiona
valori ale transmitanței UV de 55% sau mai puțin, va asigura dezinfecția conformă în majoritatea
porturilor.

-Salinitatea apei: tratamentul UV nu este direct afectat de salinitatea apei. Cu toate acestea,
apa proaspătă are un nivel mediu mai scăzut al nivelului de transmisie UV care poate limita
performanța sistemului așa cum este descris mai sus.

-Temperatura apei: lămpile UV cu presiune medie oferă cel mai larg spectru de temperaturi
de funcționare. În zonele cu temperaturi scăzute ale apei, lămpile cu presiune medie vor
funcționa, în timp ce lămpile cu presiune scăzută pot înceta să funcționeze.

Ultravioletele (UV) au devenit larg utilizate pentru dezinfectarea apei potabile, apei
industriale și a apelor uzate, ca o alternativă la clorinare. O metodă potențial nouă este
tratamentul UV a apei de balast. Pentru a evita eșecul unui sistem de dezinfecție cu UV datorită
recuperării de microorganisme, recent au fost dezvoltate lămpi UV cu emise pe anumite lungimi
de undă suplimentare în domeniul UV. Pentru a reduce posibilitatea de recuperare microbiană
după iradiere cu raze ultraviolete, metoda trebuie să fie aplicată în cât mai multe zone posibil ale
microorganismului. Omorârea eficientă a microorganismelor prin lămpi policrome de mare
intensitate UV cu presiune medie, se datorează unei ieșiri excepționale de energie UV, la lungimi
de undă specifice într-o secțiune mare a spectrului UV. Combinația dintre aceste proprietăți duce
la mai multe efecte letale pentru diferite microorganisme mici și mari. Molecule biologice
importante, altele decât ADN, sunt susceptibile de a fi deteriorate, ceea ce ajută la prevenirea
recuperării microorganismelor iradiate. Descoperirile recente cu privire la efectele biologice ale
lungimi de undă scurtă pe Bacillus subtilis, Cryptosporidium parvum și Escherichia coli
confirmă efectul lungimii de undă scurtă. Un principal dezavantaj este că lumina UV este
ineficientă în apa care conține particule în suspensie, astfel încât apa de balast trebuie să fie
filtrată înainte de începerea tratamentului. Această metodă este cea mai eficientă asupra
microorganismelor, și ar trebui să fie combinată cu o altă metodă pentru o eficiență mai bună de
a elimina toți bioinvadatorii potențiali din apa de balast. Deși multe metode sunt investigate,
niciun tratament nu a fost descoperit ca eficient vs. cost bun pentru a preveni transportul tuturor
organismelor vii prin intermediul apei de balast. Figura de mai jos prezintă dimensiunile cuprinse
în diversele metode (Figura 4.2).

68
 Figura 4.2. Eficiența diverselor metode asupra organismelor din apa de balast (sursa:
http://massbay.mit.edu).
Unele tratamente au nevoie să fie însoțite de un alt tratament, care să acopere o altă
categorie de organisme. De exemplu, un tratament UV poate fi însoțit de filtrare. Este de
asemenea, nevoie de filtre de diferite dimensiuni, cu scopul de a face față volumului de apă
schimbată. Un număr de alte metode fizice pentru eliminarea organismelor nedorite din apa de
balast au fost examinate, inclusiv acustica, impulsuri electrice și tratamentul magnetic.
Frecvențe acustice specifice omoară organisme, astfel încât tratamentul acustic poate fi
eficace pentru eliminarea organismelor țintă, dar nu pentru o gamă largă de organisme găsite în
apa de balast. Sistemele cu ultrasunete au arătat eficiențe bune de îndepărtare a organismelor, în
funcție de amplitudinea undelor și de timp. Tehnologia de cavitare poate cauza probleme la
viteze de pompare mai mari de 5000m3 / h, în special în instalațiile cu o singură pompă, precum
și în ceea ce privește cerințele de siguranță și integritatea carenei la expunerea repetată la unde
înalte.
De asemenea, s-a demonstrat că forțele magnetice omoară anumite nevertebrate, cum ar fi
midiile zebră, în diferite teste de laborator. Această metodă nu a fost testată pe o mare varietate
de organisme din apa de mare, astfel încât determinarea eficienței sale pentru tratarea apei de
balast este încă la început. Impulsurile electrice pot fi trimise prin intermediul apei de balast
omorând cele mai multe organisme. Riscul echipajului, precum și cheltuielile și dimensiunile
echipamentului necesar pentru a genera aceste impulsuri, sunt principalele dezavantaje ale
acestei metode de tratare a apei de balast.
f) Tratarea apei de balast prin super-saturația cu gaz
Super-saturația cu gaz este o metodă cunoscută de a afecta biota acvatică. Când
organismele pluricelulare acvatice sunt expuse la apă suprasaturată cu gaz, și mai ales atunci
când sunt supuse ulterior la presiuni hidrostatice reduse, ele pot suferi embolie și hemoragii. În
cazul în care nivelul de supra-saturație este destul de mare, starea poate fi letală. De asemenea, și
expunerile sub-letale reprezintă un stres considerabil pentru organismele acvatice. În timp ce

69
efectele letale au fost observate ocazional în condiții naturale sau semi-naturale, se poate astfel
sugera că această metodă poate fi optimizată și utilizată pentru a preveni transferul de organisme
nedorite translocate prin intermediul apei de balast. Susceptibilitatea la super-saturația cu gaz
variază între diferite grupuri sistematice de organisme, cum ar fi la moluștele Mya arenaria la
114%, la Argopecten irridans concentricus la 116%, larve de sturioni albi Acipenser
transmontanus la 131%. Au fost realizate o serie de teste cu privire la efectul gazului (aer și azot
+ amestec de aer) în apa de mare suprasaturată pe soluție salină cu creveți Artemia sp. și
puietului de moluște Mytilus edulis.
g) Efectul biocidelor în tratarea apei de balast
Principalele alternative de tratament: dezinfectarea chimică

Tehnicile de dezinfecție chimică pentru tratamentul principal utilizează substanțe active

care pot fi adăugate sau produse in situ. Aceste substanțe active trebuie evaluate în timpul
certificării sistemului. Eficacitatea proceselor chimice variază în funcție de caracteristicile apei
discutate anterior, precum și de tipul de organisme prezente.

În timpul voiajelor lungi, există riscul de crestere a organismelor, dacă se consumă toate
substanțele active, ceea ce poate duce la neconformitate in descărcarea apei de balast. Utilizarea
substanțelor chimice poate provoca, de asemenea, degradări fizice, cum ar fi creșterea riscului de
coroziune sau modificări ale suprafetei rezervoarelor. În plus, ar trebui luate în considerare atât
timpul de menținere, cât și oxidanții reziduali totali.

Timpul de exploatare este intervalul necesar între balastare și debalastare pentru a asigura
un tratament eficient, care trebuie specificat în timpul aprobării sistemului folosit. În mod
normal, este în jur de 24 de ore, iar timpul de menținere a unor sisteme chimice poate fi de până
la cinci zile. Astfel de sisteme pot fi nepotrivite pentru navele care balasteaza si debalastea
frecvent.

Oxidanții reziduali totali sunt substanțele active emise de sistemele de tratare a apei de
balast care utilizează oxidanți, cum ar fi sistemele de electroclorinare. Nivelurile totale de
oxidanți reziduali scad cu timpul de conservare, deoarece oxidanții sunt consumați, dar nu
trebuie să fie mai mari de 0,1 mg / l la evacuare conform legislației. Dacă acestea depășesc limita
mentionata înainte de debalastare, este necesar un tratament suplimentar pentru a neutraliza
oxidanții reziduali totali rămași.

Electro-clorinarea sau clorurarea electrolitică este cea mai comună tehnologie de dezinfecție
chimică utilizată în sistemele de tratare a apei de balast. Sistemele de electroclorurare utilizează
de obicei filtrarea înainte de tratare și tratarea apei o singură dată în timpul balastării.

70
 Procesul este sensibil la:

- Salinitatea apei: salinitatea redusă face dificilă generarea dezinfectantului tip hipoclorit,
ceea ce duce la o eficiență mai scăzută și la un consum mai mare de energie. astfel, trebuie să se
adauge sare pentru a compensa deficitul, fie direct, fie prin intermediul unei surse separate de
apă de mare. Dacă sistemul nu este complet automat, acest lucru crește complexitatea instalării și
a funcționării.
- Temperatura apei: temperaturile scăzute ale apei cresc exponențial cantitatea de energie
necesară pentru producerea dezinfectantului tip hipoclorit. Temperatura optimă a apei este peste
15 ° C, cu temperaturi în intervalul între 10 ° C - 17 ° C. Apa sub 10 ° C reduce semnificativ
formarea clorului, ceea ce înseamnă că este necesară preîncălzirea pentru a asigura conformitatea
în apa de mare mai rece.

Ratele de dozaj ale sitemelor de electroclorinare

O altă metodă de tratare a apei de balast este dezinfectarea cu dioxid de clor (ClO2).
Dioxidul de clor este instabil atunci când este depozitat sub formă de gaz, astfel încât este de

71
obicei generat la fața locului și injectat în fluxul de apă de balast. Dioxidul de clor umple camera
de amestecare și este injectat în conducta de apă de balast.
Conform raportului de testare al sistemului Ecochlor realizat de Nederlands Instituut voor
Onderzoek der Zee (NIOZ), apa de balast a fost tratată cu o doză de 4 mg /L de dioxid de clor,
după o etapă de filtrare mecanică grosieră ( Filtru de 40 microni), ducând la îndeplinirea
standardului IMO D-2.

Astăzi se pune problema eficacității unei noi generații de produse biocide naturale cu
potențial ecologic, de tratare a apei de balast într-un mod foarte economic. Studiile anterioare
privind juglona (C10H6O3) au demonstrat un grad ridicat de toxicitate la un spectru larg de
organisme acvatice. Toxicitatea este menținută în apa dulce pe un interval larg de pH, iar în
estuare pe un interval larg de salinitate. Mai multe studii recente privind nutricidele /
SEAKLEENâ, au demonstrat toxicitate la un spectru larg de organisme marine și de apă dulce
incluzând larve de pește și ouă, crustacee planctonice incluzând puricii de apă, larve de bivalve
(incluzând midiile zebră), bacterii Vibrio (de aceeași natură cu bacterii de holeră) și
dinoflagelatele (incluzând chisturi dinoflagelate) în cazul în care distrugerea completă a
cloroplastelor a fost înregistrată în două ore. Coeficientul de repartiție a SEAKLEENâ și
compuși înrudiți, este de aproximativ 2, ceea ce înseamnă că ele vor rămâne în formă dizolvată
în cazul sedimentelor grele. SEAKLEENâ este toxic pentru speciile bentale de amphipode
Leptocheirus plumulosus, demonstrând astfel eficacitatea sa în tratarea sedimentelor reziduale
din tancurile de balast. În apele marine, SEAKLEENâ și compușii înrudiți, se degradează relativ
rapid la compuși non-toxici, cu timpi de înjumătățire a 16-30 ore. Se anticipează astfel că
descărcarea apei de balast nu va reprezenta o amenințare toxică în apele receptoare. Toxicitatea
SEAKLEENâ pentru toate organismele testate a fost circa 1ppm (mg L-1), care indică o doză
eficientă de tratament în jurul 1-2 g/ per tonă metrică a apei de balast. Din punct de vedere
economic, pentru majoritatea aplicațiilor, se anticipează că SEAKLEENâ ar fi la <0.2 dolari pe
tonă metrică de apă de balast tratată. Ar fi necesară o tratare prealabilă.
Tratament chimic cu Peraclean Ocean este o metodă potențială de a elimina în mod eficient
organismele și agenții patogeni în apa de balast. Peraclean® Ocean este un biocid cu forma
farmaceutică lichidă pe bază de peroxid de acid acetic (PAA). PAA conține forme care sunt
utilizate pe scară largă în industria alimentară și a băuturilor, precum și în stațiile de epurare a
apelor uzate și alte procese de tratare a apei. Cercetătorii au găsit aplicarea sa pe scară largă în
tratamentul apei de răcire și ca o pre-tratare a apelor contaminate biologic înainte de evacuarea în
mediul înconjurător. PAA este permis în Statele Unite ale Americii ca un aditiv alimentar
secundar la concentrații de până la 100 mg / L. Perioada de valabilitate a Peracleanâ Ocean este
de cel puțin 1 an: mai mult de 90% din activitatea inițială este încă prezentă după un an de
depozitare la temperatura camerei. Pentru o primă evaluare a performanței Peracleanâ Ocean, a
fost aplicat standardul de testare pe specia Artemia (ATS -Artemia Testing Standard ). Acest test
de referință folosește creveți ce trăiesc în soluție salină, Artemia salina, ca organism indicator.

72
 ATS implică patru stadii de dezvoltare diferite ale creveților din soluția salină: adulți,
larve, stadiu de naupliu, ouă și forme de chiști pre-incubați. Datele au arătat că adăugarea de
Peracleanâ Ocean la niveluri de peste 350 ppm a dus la mortalitate de 100% a tuturor formelor
vii de Artemia. Valoarea de pH a apei de mare tratată este ușor redusă față de pH-ul 8.2-6.1,
datorită proprietăților acide a Peracleanâ Ocean. Experimentele viitoare vizează un număr diferit
de organisme indicatoare.
Identificarea (desemnarea) zonelor marine potențiale pentru evacuare a apei de balast
Orice desemnare a zonelor de evacuare a apei de balast ar trebui să ia în considerare
impactul dat de navigație (limitând întârzierile), luându-se în considerare următoarele:
- zona ar trebui să fie pe rutele deja existente, dacă este posibil;
- în cazul în care zona nu poate fi pe traseele existente, ar trebui să fie cât mai aproape
posibil de acestea.
Constrângerile pentru siguranța navigației trebuie să fie luate în considerare atunci când se
alege locația și dimensiunea zonei de schimb a apei de balast. Astfel de considerații ar trebui să
includă, dar nu sunt limitate la:
- creșterea congestionării traficului maritim;
- apropierea de alte navele maritime (ambarcațiuni mici, platformele marine, etc.);
- securitate a zonei;
- căile navigabile / sisteme de orientare.
Ar trebui să fie evaluată zona de schimb a apei de balast, pentru a se asigura că desemnarea
acesteia va minimiza orice amenințare la adresa mediului și a sănătății umane, proprietatea sau
resursele, luând în considerare dar nelimitându-se la următoarele criterii:
1.Oceanografic (de exemplu, curenți, adâncimi)
- Curenții, vârtejurile sau zonele de upwelling ar trebui să fie identificate și luate în
considerare în procesul de evaluare.
- Zonele maritime în care curenții dispersează apa de balast descărcată departe de țărm, ar
trebui să fie selectate în cazul în care este posibil.
- Zonele în care procesul de ”spălare” al mareelor este slab sau în cazul în care un flux
mareic este cunoscut a fi tulbure, ar trebui să fie evitate acolo unde este posibil.
- Trebuie selectată dacă este posibil, adâncimea maximă a apei.
2. Factorii fizico-chimici (de exemplu, salinitate, substanțe nutritive, oxigen dizolvat,
clorofila "a"): Zonele cu cantități mari de nutrienți trebuie evitate dacă este posibil.
3. Factorii biologici (de exemplu, prezența organismelor acvatice dăunătoare și agenților
patogeni, inclusiv chisturi; densitatea organismelor): Zonele marine care ar putea fi afectate de
poluarea din activitățile umane (de exemplu, zonele de deversare a sistemului de canalizare din
apropiere); Zone acvatice sensibile ar trebui să fie evitate în măsura posibilităților.

73
 4. Resurse importante (de exemplu, de pescuit, fermele de acvacultură): ar trebui să fie
evitate locațiile cu resurse importante, cum ar fi zonele-cheie de pescuit și fermele de
acvacultură.
5. Operațiunile de apă de balast (de exemplu, cantități, surse, frecvență): necesitatea unei
estimări prevăzute a cantităților, surselor și frecvențelor de apă de balast evacuate de navele care
vor folosi zona maritimă desemnată.
Limitele spațiale ale zonei schimb a apei de balast ar trebui să fie clar definite și trebuie
să fie în conformitate cu legile internaționale. Zona desemnată de schimb a apei de balast se
definește prin: coordonate geografice precise, limita de adâncime și / sau distanța din cel mai
apropiat țărm. Detalii privind caracteristicile zonei de schimb a apei de balast desemnate ca fiind
relevante pentru a ajuta navele să planifice călătoria lor, incluzând: folosirea zonei prin alt trafic,
curenții, fluxul mareic, vântul, evenimente legate de sezon (cicloni, taifun, îngheț, etc.)
În concluzie, apa de balast este una dintre cele mai importante căi de invazie biologică
din întreaga lume. Înlăturarea organismelor din apa de balast este o modalitate promițătoare
pentru a preveni introducerea de bioinvadatori care produc pagubei ecologice și economice.
Pentru că nicio metodă nu a fost încă dovedită că elimină toate organismele din apa de balast,
mai multe cercetări trebuie să se desfășoare pentru îmbunătățirea metodelor de tratament
existente, precum și dezvoltarea de noi metode, și determinarea eficienței prin combinarea
metodelor de tratare a apei de balast. Deoarece instalarea de noi tehnologii sau retehnologizarea
navelor este scumpă, proprietarii de nave sunt reticenți în a folosi o nouă tehnologie, cu excepția
cazului în care se dovedește eficientă. Acest lucru, la rândul său, a creat întârzieri în adoptarea
reglementărilor și implementarea modului în care navele pot gestiona apa de balast.

74
 Seminar 5

Mecanisme de prevenire a utilizării unor substanțe nocive în sistemul

antifouling
Apele de mică adâncime, apele de coastă având o abundență mai mare de nutrienți, lumină,
căldură, facilitează reproducerea prolifică a speciilor de fouling (”depunătoare”). Biofoulingul se
dezvoltă prin formarea unui strat de condiționare urmat de adeziunea celulelor bacteriene care
cresc într-o formă sesilă de dezvoltare a bacteriilor, cunoscut ca biofim. Această etapă a
procesului complex de biofouling este adesea menționată ca "microfouling", care, la rândul său,
facilitează atașarea în continuare a unor organisme mai mari, de la macroalge până la diverse
specii de nevertebrate, într-un proces denumit "macrofouling".
Cu alte cuvinte, microfoulingul este reprezentat de biofim și adeziunea bacteriană, iar
macrofoulingul de atașarea organismelor mai mari.
Foulingul marin
Organismele care se depun mai sunt clasificate ca dure și moi. Exemple de organisme care
formează biofoulingul sunt: crustacee și moluște, organisme calcaroase, viermi inelați, lipitori.
Iar ca exemple de organisme necalcaroase: alge, iarba de mare. Împreună formează un ecosistem
(figura ).

Figura . Etapele de formare a foulingului pe coca navei

Foulingul marin în general urmează 4 stagii de dezvoltare. Inițial are loc interacțiunea
chimică de formare a biofilmului. Au loc interacțiuni de tip Van der Waals ceea ce fac ca
suprafața imersată să fie acoperită cu o peliculă de polimeri organici. În următoarele 24 de ore,
acest strat favorizează procesul de adeziune a bacteriilor cu diatomee și bacterii (ex: Vibrio
alginolyticus, Pseudomonas putrefaciens), atașându-se și inițiind procesul de formare a unui
biofilm. După prima săptămână, abundența de nutrienți și condițiile propice de a se atașa
biofilmului, permit colonizatorilor secundari, macroalge, spori, protozoare să adere la acesta. În
2-3 săptămâni, apare a 3-a parte a foulingului, cum sunt tunicatele, moluștele, crustaceele (figura
de mai jos).

75
 Guvernele și industria cheltuie anual peste 5,7 miliarde de dolari pentru prevenirea și
controlul biofoulinului marin. Însă, cazul în care flota mondială nu ar avea o protecție eficientă
împotriva foulingului, o valoare suplimentară estimată la 72 de milioane de tone de combustibil
s-ar fi ars în fiecare an. Acest lucru ar fi condus la producerea și eliberarea în mediu de
aproximativ 210 milioane de tone suplimentare de dioxid de carbon (gaz cu efect de sera) și 5,6
milioane de tone de dioxid de sulf (precursor al ploii acide).
Planul de acțiune pentru managementul biofoulingului

Toate navele au un anumit grad de Biofouling, chiar și cele care au fost curățate recent sau
au avut o nouă aplicație a unui sistem de acoperire anti-depunere. Studiile au arătat că procesul
de Biofouling începe în primele ore de la imersiunea unei nave în apă. O serie de factori
influențează Biofouling-ul care poate fi găsit pe o navă, cum ar fi:
1. Proiectare și construcție, în special numărul, locația și proiectarea zonelor de nișă,
2. Profilul de operare specific, inclusiv factori precum: viteza de operare; acostarea; unde
este situată nava atunci când nu este utilizată
3. Locuri vizitate și rute de tranzacționare;
4. Istoric de întreținere, inclusiv: tipul, vârsta și starea oricărui sistem de acoperire anti-
fouling; instalarea și funcționarea sistemelor anti-fouling; și practici de curățare la
uscare / alunecare și coca
Scopul Planului este de a contura măsuri pentru controlul și gestionarea biofoulingului
navelor, în conformitate cu Ghidurile privind biofoulingul. Oferă îndrumări operaționale pentru
planificarea și acțiunile necesare pentru gestionarea biofoulingului navelor.

Descrierea sistemelor antifouling ale navei

Planul descrie sistemele anti- fouling în vigoare pentru diferite părți ale navei, inclusiv:

tipul (tipurile) de sisteme de acoperire anti-fouling aplicate,

Detalii despre locurile în care sunt aplicate sau instalate sisteme anti- fouling,

76
 Denumirile producătorului și ale produselor ale tuturor acoperirilor sau produselor
utilizate în sistemele de acoperire anti- fouling

Specificațiile sistemului anti- fouling (inclusiv grosimea peliculei, dozarea și frecvența

aplicațiilor) împreună cu durata de viață efectivă preconizată, condițiile de operare necesare
pentru ca acoperirile să fie eficiente, cerințele de curățare și orice alte specificații relevante
pentru performanța vopselei .

Metode de prevenire a formării biofoulingului

Apariția de vopsele antivegetative cu eficiență foarte bună, a făcut ca sistemului de fouling
de pe coca navei să i se acorde o mai mică importanță în ceea ce privește transmiterea de specii,
comparativ cu apele de balast. În anii `70 tributilina, era folosită în vopseaua navală, având un
real succes în prevenirea depunerilor de biofouling. Ulterior, au fost descoperite efectele sale
nocive asupra organismelor marine, ceea ce a impus o interdicție completă din ianuarie 2008 de
către OMI cu privire la utilizarea compușilor organostanici ce acţionează ca biocide. De
exemplu, tributilina poate duce la extincția melcilor marini. Alternativele - biocidele pe bază de
cupru din copolimeri de auto-lustruire și vopsele pe bază de silicon, reduc abilitatea de adeziune
a organismelor - fiind considerate mai puțin eficace decât tributilina, fapt ce a determinat o
preocupare crescută a translocării speciilor prin intermediul sistemului de fouling pe coca navei.
Observații pe teren în docuri uscate au arătat că acoperirile antivegetative nu aderă la fel de
bine de-a lungul zonelor de îmbinare, și permit astfel o adeziune crescută a speciilor în aceste
zone. Atunci când navele sunt în docul uscat, sunt folosite blocuri mari de lemn pentru a le
sprijini. Coutts (1999) a demonstrat că aceste blocuri împiedică o acoperire completă a straturilor
antivegetative (antifouling) când coca navei este revopsită în șantierele navale.
Studiile şi cercetările ştiinţifice efectuate de către guverne şi organizaţiile internaţionale
competente au arătat că anumite sisteme antivegetative utilizate la nave prezintă un pericol
considerabil de toxicitate şi alte efecte cronice din punct de vedere ecologic şi economic asupra
organismelor marine importante şi că sănătatea umană poate fi pusă în pericol ca urmare a
consumului de alimente de origine marină afectate.
Agenda 21, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite din 1992 cu privire la mediu şi
dezvoltare, specifică faptul că introducerea acestor compuşi organostanici în mediul marin
trebuie să fie eliminată în mod treptat, astfel statele semnatare sunt solicitate să ia măsuri pentru
reducerea poluării determinate de compuşii organostanici utilizaţi în sistemele antivegetative.
Prin Rezoluţia A.895(21) adoptată de Adunarea Organizaţiei Maritime Internaţionale la 25
noiembrie 1999, Comitetul pentru protecţia mediului marin (MEPC) al Organizaţiei este rugat
insistent să acţioneze în sensul elaborării rapide a unui instrument juridic mondial obligatoriu
pentru a face faţă în caz de urgenţă tuturor efectelor dăunătoare ale sistemelor antivegetative.
Utilizarea sistemelor antivegetative pentru prevenirea acumulării de organisme pe
suprafaţa navelor este de o importanţă majoră pentru asigurarea eficienţei comerţului
transporturilor maritime şi pentru împiedicarea răspândirii organismelor acvatice dăunătoare şi a
agenţilor patogeni, în plus este necesară dezvoltarea în continuare a sistemelor antivegetative

77
care sunt eficiente şi nu prezintă pericol pentru mediu şi promovarea înlocuirii sistemelor
dăunătoare cu sisteme cât mai puţin dăunătoare sau, de preferinţă, nedăunătoare.
„Convenţia AFS” înseamnă Convenţia internaţională privind controlul sistemelor
antivegetative dăunătoare utilizate la nave, adoptată la 5 octombrie 2001, indiferent de intrarea sa
în vigoare. Începând de la 1 iulie 2003, compuşii organostanici care acţionează ca biocide în
sistemele antivegetative nu se mai aplică sau reaplică pe nave. Începând de la 1 ianuarie 2008,
sistemele antivegetative aplicate pe coca sau pe părţile şi suprafeţele exterioare ale navelor, fie
nu conţin compuşi organostanici care acţionează ca biocide, fie aceste nave au o acoperire de
protecţie care împiedică scurgerea acestor compuşi din sistemul antivegetativ neconform
subiacent.
Un exemplu de vopsea antifouling este bazat pe un brevet românesc, vopseaua are în
compoziție lianți poliuretanici modificați (65% poliesteri saturați, 9% materie de umplutură ca
talc, sulfat de bariu, dolomită, caolin, solvenți organici etc.). Aceasta prezintă durabilitate în
exploatare foarte mare (3-5 ani) utilizarea ei contribuind la creșterea eficienței navei.
Durabilitatea crescută a acestei protecții determină în mod direct reducerea cheltuielilor legate de
scoaterea pe doc a navei pentru revopsire, scoaterea din uz a navei sau respectivei construcții
navale, la intervale de timp mai mari. Eliberează substanțe toxice în cantități care se situează sub
limita admisibilă la nivel internațional. Efectul antifouling este mai ridicat și realizat nu numai
prin conținutul în substanțe toxice, ci și prin compoziția și tehnologia de aplicare.
Biofoulingul apare peste tot, însă din punct de vedere economic este o problema
importanta in industria transporturilor navale. Un nivel ridicat de biofouling pe carena unei nave
creste semnificativ frecarea, reducând performanța hidrodinamică a navei si creste consumul de
combustibil. Biofoulingul apare oriunde lichidele intra contact cu alte materiale.
Acesta poate apărea în țevile prin care curge petrol cu reziduuri de ape, în special uleiuri
uzate, și uleiuri hidraulice. De-a lungul timpului, atenția a fost fixată pe impactul biofoulingului
asupra vitezei navelor maritime. În unele situații carena și sistemele de propulsie pot suferi chiar
deteriorări. Acumularea în timp a biofoulingului pe carenă crește volumul hidrodinamic și
frecarea ducând până la creșterea cu 60% a rezistenței la înaintare. Ca urmare, viteza poate
scădea cu până la 10% ceea ce necesită un consum de combustibil cu până la 40% pentru a
compensa.
Și cum în mod normal consumul de combustibil reprezintă circa jumătate din costurile de
transport, se estimează că biofoulingul costă anual industria de transporturi aproximativ 1 miliard
de dolari. De asemenea, consumul suplimentar de combustibil datorat biofoulingului contribuie
și la efectele nocive asupra mediului estimându-se o creștere a emisiilor de dioxid de carbon și
dioxid de sulf cu până la 72% până în 2020.

78
 Anti-foulingul este procesul de prevenire sau îndepărtare a acumulării de fouling. In
procesele industriale pot fi folosiți biodispersanți. În medii mai greu de controlat organismele
sunt omorâte sau îndepărtate cu straturi speciale pe baza de biocide, tratamente termice sau
impulsuri electrice. Metodele mecanice non-toxice de prevenire a depunerii organismelor includ
alegerea unui material, strat cu suprafața alunecoasă, crearea unei suprafețe foarte subțire de
biofouling folosind zwitterioni (ioni bipolari), sau crearea la scara nanoscopica a unei suprafețe
similare cu pielea de rechin sau delfin.
Orice ambarcațiune intrată în contact cu materia vie din apă își poate pierde calitățile sale,
își poate micșora viteza cu care se deplasează și poate fi chiar dificil de manevrat în caz de
urgență. Pentru a evita aceste probleme este indicata protecția ambarcațiunii prin folosirea unui
anti-vegetativ eficace. Producătorii de vopsele trebuie să continue să dezvolte o serie de noi
tehnologii antivegetative. Cele mai multe vopsele antivegetative folosesc distribuția de elemente
metalice în vopsea pentru a bloca aderarea organismelor. Chugoku Seajet 031, 033, 034, 039
Self-polishing Anti-fouling este anti-vegetativul ideal pentru fibra de sticlă, lemn și otel și poate
fi folosit la viteze până la 40 noduri. Într-adevăr, proprietarii de bărci cu motor care au folosit în
mod tradițional anti-vegetativ dur pentru curse vor constata că SeaJet 031, 033, 034, 039 dă
rezultate mai bune pe parcursul sezonului fără să se uzeze. SeaJet s-a demonstrat a fi de înaltă
eficiență în toate climatele; din Norvegia unde a fost votat Best Buy de către două influente
reviste de bărci, la apele calde ale Mediteranei, unde a devenit una dintre cele mai populare
mărci. Cu noua tehnologie de rășină anti-vegetativă folosită în SeaJet 039 Platinum, mecanismul
de lustruire furnizează performanțe pe termen extrem de lung, pentru 3 ani sau mai mult.
După ridicare și curățire, carena trebuie examinată îndeaproape pentru a vedea eventuale
deteriorări și depuneri de vegetație marină. Iarba de mare, foulingul și vopseaua desprinsă
trebuie îndepărtate folosind un răzuitor. Scoicile au nevoie de un tratament mai minuțios,
deoarece ”cimentul” lor conține un hormon care încurajează stadiile tinere de scoici să se
instaleze în apropiere. Astfel, după răzuirea scoicilor, rămășitele lor trebuie sablate umed până
când nu mai sunt vizibile. Zone mai mari pot fi tratate prin sablare cu suspensie.
Suprafețele de vopsit trebuie să fie curate, uscate și fără ulei sau grăsime. Suprafețele goale
trebuie întâi grunduite, chituind între straturi cu un chit de profil pentru a reduce orice ondulații.

79
Anti-vegetativele existente nu au nevoie de obicei de vreo pregătire specială, dar pot fi ușor
sablate umed pentru a îndepărta micile umflături din suprafața vopsită.
După cum se observă din cele prezentate, industria vopselelor marine este în curs de
schimbare dinamică în redefinirea tehnologiilor de referință utilizate în piață. Producătorii de
vopsea marină sunt sub presiunea de a dezvolta noi sisteme de acoperire cu cantitate redusă de
cupru, și flexibilitate în culoare, fără a sacrifica obiectivele de performanță impuse de industria
de transport maritim. Inovarea în cadrul acestei industrii alimentează cursa de a dezvolta o
vopsea marină superioară. Progresele înregistrate în dezvoltarea de produse comerciale este
împiedicată de obicei de durata lungă de teste care sunt necesare pentru a verifica eficacitatea
unui standard experimental înainte de a întreprinde încercări de bord pe nave maritime.
Societatea Americană pentru Testarea Materialelor (ASTM) a publicat un Ghid denumit D
623 "Metoda de testare standard pentru testarea suprafețelor antifouling prin scufundare
superficială", care a servit drept standard pentru procedurile utilizate pentru testarea acoperirii
foulingului marin în mediul acvatic. În acest sistem, suprafețele acoperite sunt scufundate într-un
mediu marin puternic eutrofizat, de obicei zone portuare și lăsate pe perioade de timp mari
pentru a determina gradul de rezistență oferit de suprafețele de testare împotriva adeziunii
foulingului dur (scoici) și ”soft” (alge marine, spongieri, etc.). Pentru a evalua performanța mai
bună a suprafețelor de testare, este esențială alegerea locului în asigurarea unor analize suficient
de rapide. Cel mai important este un mediu cu apă caldă pe tot parcursul anului, care să permită
condiții de adeziune continuă a organismelor din biofouling. Un alt aspect ține și de salinitatea
apei. Cele două condiții menționate asigură prezența depunerilor de organisme dorite care
permite cercetătorului să prezică fluctuațiile ciclice și abundența diferitelor comunități în zona
specificată. În mediile subtropicale, fluctuația mare de temperatură și salinitate produce, în
general, variabilitatea în structura organismelor de biofouling, de la lună la lună. În figura este
reprezentat un model de agățare a organismelor pe tije de testare.

Figura . Modelul de atașarea organismelor observat pe tije test cu concentrație scăzută de oxid de
cupru

Piața actuală a substanțelor AF poate fi divizată în două categorii principale: (i) cel chimic
acoperiri active, care acționează asupra organismelor marine prin inhibarea sau limitarea
dezvoltării lor folosind compuși activi chimic, și (ii) FRC-urile netoxice, care inhibă dezvoltarea
organismelor și permite îndepărtarea ușoară a organismelor fără a implica reacții chimice.
80
 FRC-urile sunt acoperiri fără biocide, iar performanța AF-ului se bazează pe un mod dublu
de acțiune, adică, proprietăți antiaderente și un comportament de eliberare a foulingului. FRC-
urile sunt compuse în principal din silicon. Lanțurile polimerice sunt în mod tipic poli (dimetil)
siloxan (PDMS) cu o bază formată din atomii de siliciu și oxigen alternanți și grupări laterale de
metil.

Structura unui lanț de poli (dimetilsiloxan)

La fel ca majoritatea vopselelor, FRC-urile sunt formate cu umpluturi (de exemplu,
carbonat de calciu și silice), precum și pigmenți care oferă opacitate și culoare (de exemplu,
dioxid de titan, oxizi de fier, negru de carbon). Abilitatea de eliberare a foulingului: FRC-urile
asigură suprafețe reduse de energie; în consecință, chiar dacă un organism marin reușește să se
așeze pe suprafață, vor avea loc doar interacțiuni dispersive slabe, ceea ce duce la îndepărtarea
ușoară a organismului din substrat. Prin urmare, performanțele FRC se bazează în mod
preferențial pe proprietățile lor de eliberare a foulingului, mai degrabă decât pe capacitatea lor de
a inhiba așezarea organismelor marine.
Aceste acoperiri reduc la minimum rezistența față de aderență între organism și substrat,
astfel încât organismul poate fi îndepărtat prin stres hidrodinamic în timpul navigării, sau printr-
un simplu proces mecanic curățare.
Proprietățile de auto-curățare ale FRC-urile sunt ilustrate în figura, unde suprafața
acoperită cu FRC, este capabilă să se auto-curățească atunci când viteza crește.

Datorită proprietăților lor non-adezive, FRC-urile trebuie aplicate cu un strat intermediar

care facilitează aderența între stratul superior FRC și grundul epoxidic anticoroziv.

81
 Timpul de viață raportat al FRC este de obicei cinci-zece ani. Această tehnologie nu este
supusă legislațiilor privind biocidele, deoarece aceste acoperiri nu conțin niciun produs biocid și
nu va fi probabil afectată de legislația de mediu viitoare.
Toate tipurile majore de vopsea sunt mai scumpe decât vopselele AF pe bază de TBT
disponibile anterior, iar FRC sunt mai costisitoare decât tehnologiile SPC fără staniu, care la
rândul lor sunt mai scumpe decât acoperirile CDP și acoperirile de contact prin percolare.

În concluzie, straturile non-toxice previn depunerea microorganismelor, ceea ce face

imposibilă agățarea organismelor mai mari cum sunt lipitorile. Organismele mai mari necesită un
biofilm pe care să se depună. Vopselurile non-toxice antivegetative previn depunerea
microorganismelor fără a folosi biocide. Aceste vopseluri sunt în general bazate pe polimeri
organici, lucru care permite cercetatorilor sa adauge si functia antimicrobiana acestora. Sunt 2
clase de vopseluri non-toxice antivegetative. Aceste vopseluri creează o suprafață netedă care
previne depunerea microorganismelor mai mari. De exemplu, fluoropolimerii și vopselurile pe
baza de silicon sunt cele mai folosite. Acestea nu sunt dăunătoare din punct de vedere ecologic
dar au probleme cu rezistența mecanică și rezistența în timp. Mai exact, în câteva zile biofilmul
poate înveli suprafețele ceea ce face ca activitatea chimică a acestora să fie îngropată rezultând
depunerea microorganismelor.
A doua clasă de vopseluri non-toxice antivegetative sunt vopselurile pe bază de apă.
Acestea se bazează pe hidratare masivă cu scopul de a reduce condițiile propice
microorganismelor de a se depune. Cele mai des întâlnite sunt cele cu glicina, betaină și
sulfobetaina.
Această clasă de vopsele previne și depunerea bacteriilor prin prevenirea formarii
biofilmului. Acestea nu sunt încă disponibile pe piață, făcând obiectul cercetărilor Biroului Naval
de Cercetare ca parte importanta a efortului de a produce vopsele biomimetice pentru nave.
O metoda des întâlnită de prevenire a formării biofoulingului este cea care implică rețele
de polimeri ( etilen glicol - PEG). Aceasta presupune crearea unei suprafețe funcționale pe care
rețeaua de polimeri – PEG sa se formeze, in special in medii apoase.

82
 Caracteristicile antivegetative ale PEG sunt bine documentate dar rezistenta în timp a
vopselurilor pe bază de PEG este un subiect încă în dezbatere ținând cont de hidroliza PEG în
aer și concentrațiile scăzute de ioni ai metalelor de tranziție prezenți în apa de mare. Studiile au
arătat că suprafețele acoperite cu vopseluri pe bază de titan sunt rezistente la biofouling o
perioadă de 180 de zile, chiar în condiții de expunere continuă la microorganisme.
Foulingul poate afecta grav eficiența operațională a unei nave. Carburantul reprezintă
aproximativ 50% din costurile de funcționare ale industriei de transport maritim. O cocă murdară
(încărcată cu biofouling) poate crește consumul de combustibil cu până la 40%. În cazul în care
flota mondială nu ar avea o protecție eficientă împotriva foulingului, o valoare suplimentară
estimată la 72 de milioane de tone de combustibil s-ar fi ars în fiecare an. Acest consum crescut
de combustibil ar conduce la producerea și eliberarea în mediu de aproximativ 210 milioane de
tone suplimentare de dioxid de carbon (gaz cu efect de seră) și 5,6 milioane de tone de dioxid de
sulf (precursor al ploii acide).
Metode antifouling bazate pe energie
Radiația laser pulsatorie este des întâlnită împotriva diatomeelor. Tehnologia cu plasma s-a
dovedit a fi eficientă împotriva midiilor zebră și funcționează prin electrocutarea sau omorârea
microorganismelor cu ajutorul curenților de tensiuni înalte aplicați timp de câteva
microsecunde.
Sunt câțiva producători care oferă alternative la vopselurile antivegetative folosind
traductoare ultrasonice montate pe sau în jurul carenei ambarcațiunilor mici și medii. Cercetările
au arătat că aceste sisteme ajută la reducerea creării de biofouling prin explozii de valuri
ultrasonice în jurul corpului navei în apa ce o înconjoară astfel omorând microorganismele care
formează biofoulingul. Acestea nu funcționează pe ambarcațiunile de lemn.
În mod similar, altă metodă dovedită a fi eficientă împotriva depunerii de alge se bazează
pe folosirea într-un timp scurt a unei cantități mari de energie acustică.
Folosirea periodică a schimbătoarelor de căldură și țevilor a avut succes în îndepărtarea
midiilor de pe sistemele de răcire a hidrocentralelor cu ajutorul apei la temperatura de 40oC timp
de 30 minute.
O alternativă la toxinele pe bază de organostaniu, a fost reînnoit interesul pentru cupru ca
și agent activ în vopselurile ablative sau cu autolustruire, cu efecte ce durează pana la 5 ani.
Adezivii moderni permit aplicarea aliajelor de cupru pe carenele de oțel fără a crea coroziune
galvanică. Cu toate acestea, cuprul singur nu este insensibil la biofoulingul format din alge și
diatomee. De asemenea, unele studii indică faptul că acesta ar prezenta unele efecte dăunătoare
asupra mediului.
Studiile empirice moderne ale biofoulingului au debutat la începutul secolului al 19-lea
când Humphry Davy a făcut experimente care au condus la legătura dintre eficacitatea cuprului
și concentrația sa din soluție. Aprofundarea etapelor de formare au condus în 1930 la definirea de

83
către microbiologul Claude ZoBell a secvențelor de evenimente care au loc la formarea
foulingului pe suprafețele imerse. ZoBell a descoperit că depunerea organismelor trebuie mai
întâi să fie precedată de adsorbția compușilor organici denumiți și substanțe polimerice
extracelulare.
O temă de cercetare este și studiul relației dintre higroscopicitate și eficiența substanțelor
antivegetative. Recent, metodele antifouling inspirate de organismele vii au devenit subiectul
intenselor cercetări ale oamenilor de știință cu scopul de a găsi modalități mai eficiente și mai
prietenoase cu mediul înconjurător de a reduce biofoulingul. Aceste metode poartă denumirea de
biomimetism. Un exemplu, în acest sens a fost realizat la Universitatea din Florida unde s-a
studiat felul în care animalele marine precum delfinii și rechinii sunt capabile să împiedice
formarea biofoulingului pe piele. Cercetătorii au examinat la scară nanoscopică structura pielii
de rechin și au creat un material cunoscut pe piață cu denumirea Sharklet. Cercetările mai
amănunțite au demonstrat că acest material funcționează nu doar datorită topologiei speciale care
nu permite fixarea microorganismelor, dar și datorită barierei termodinamice pe care o prezintă,
fiind un material cu higroscopie scăzută.
Studiul materialelor pentru suprafețe superioare împotriva biofoulingului pentru reactoare
sugerează că suprafețele de plastic cu higroscopie scăzută cum sunt policlorura de vinil („PVC”),
polietilena de înaltă densitate (PEHD) sau plexiglas demonstrează o legătura strânsă între
rezistența la adeziunea bacteriilor și higroscopie. Studiul biotoxinelor folosite de organisme a
scos la iveală câțiva compuși eficienți, unii dintre ei mai puternici decât cei sintetici. Bufalin, o
bufotoxină, s-a demonstrat a fi de peste 100 de ori mai puternică decât tributilina și de peste 6000
de ori mai eficientă în împiedicarea depunerii lipitorilor.
În afara practicării tratamentului suprafeței imersate a navei cu vopsele antivegetative, o
metodă nouă luată în discuție face referire la sistemul de tratare GlidArc. Avantaje posibile
(folosirea unor vopsele mai ieftine, timp mai mare între două revizii în rada unui port etc.). Gama
de aplicații a GlidArcului este foarte largă, amintind în continuare doar câteva dintre ele, ce
aparține atât biodecontaminării, cât și tratării electrochimice a unor substanțe organice. Printre
avantajele imediate care s-ar obține în cazul reducerii depunerii de substanță organică pe corpul
navei ca urmare a tratării acestuia cu ajutorul GlidArc, amintim creșterea duratei dintre revizii
(intrările în port), deci un preț scăzut de exploatare a unei nave, sau chiar utilizarea unor vopsele
mai ieftine și / sau mai puțin poluante în etapa de fabricare, deci cost mai scăzut de producție
(Hnatiuc B, 2014). GlidArcul reprezintă o succesiune de descărcări electrice de tip alunecător
(Gliding Arc = GlidArc), amorsate la presiune atmosferică. Producerea lor presupune aplicarea
între cel puțin 2 electrozi de formă divergentă, fabricați dintr-un material conductor ce poate fi
inox, aluminiu, oțel etc., a unei înalte tensiuni de ordinul 5 – 15 kV, în condițiile limitării
valorilor maxime ale curentului electric. Electrozii de aluminiu vor cere asigurarea unei energii
mai mari de la sursa de alimentare pentru producerea GlidArcului, datorită acoperirii lor cu o
peliculă de oxid, iar cei din inox favorizează producerea unor reacții de tip Fenton ce dezvoltă
efectul oxidant al acestuia. Sursa ce furnizează înalta tensiune poate fi de curent alternativ,

84
continuu sau în impulsuri, iar limitarea curentului se poate face prin construcția
transformatorului ridicător de tensiune sau utilizarea unor elemente de limitare, cel mai adesea
bobine sau rezistențe.
Aplicațiile electrochimice ale GlidArcului, precum și inactivarea microbiană, sunt legate
de proprietățile chimice ale speciilor formate în interiorul plasmei produse, iar reducerea unor
poluanți model implică oxidarea sau reducerea acestora. Speciile primare, de forma O+ și N+,
rezultă din disocierea moleculelor datorită interacțiunii dintre descărcarea electrică și gazul
vector, iar cele de forma H+ și OH- provin din disocierea moleculelor de apă, datorită impactului
electronilor excitați sau proceselor de fotodisociere (H2O + energie → H+ + OH-) .
Speciile reactive de azot și oxigen (oOH), prezente în plasma produsă prin tehnologia
GlidArc, au efect letal asupra bacteriilor tratate (biofilmului) și sunt eficiente împotriva unor
microorganisme. Studiul mecanismului de decontaminare cu tehnologia GlidArc prin intermediul
apei activate a demonstrat că 80 % din acest mecanism este determinat de amestecul la un pH
acid de azotați, azotiți și H2O2.
Un pH acid al soluției tratate este necesar pentru a asigura eficiența tratamentului de
decontaminare cu ajutorul apei activate, dar nu pentru a exercita doar în mod direct o acțiune
letală asupra celulelor țintă, ci pentru a obține și molecule cât mai active din punct de vedere
biologic. Valoarea de pH a soluțiilor reglează crearea altor compuși activi chimic. Acizii slabi
sunt cunoscuți pentru capacitatea de a pătrunde prin membranele bacteriilor într-o formă non-
disociată, care este acțiunea chimică cea mai eficientă. Acțiunea principală de decontaminare
asigurată de apa activată se datorează nitriților acidificați, care sunt cu atât mai activi cu cât pH-
ul soluției are valoare mai mică. În acest caz nitriții se transformă în acid azotos, care este
instabil și se descompune spontan în monoxid de azot (NO) și dioxid de azot (NO2). Astfel,
acidificarea nitriților determină producerea unui amestec complex de oxizi de azot, care sunt
buni agenți de nitrozare (NO + donatori), și difuzează ușor prin membranele celulelor procariote.
Acidul peroxinitros sau peroxinitrita se poate forma de asemenea în timpul reacției de specii
active primare și se întâlnește în mod tranzitoriu în interiorul apei activate. Acest compus
bactericid poate rezulta în special din adăugarea de H2O2 la nitriți, inducând apoi un efect
sinergetic în interiorul amestecului de compuși.
În concluzie utilizarea tehnologiei GlidArc pentru tratamentul de decontaminare prezintă
numeroase avantaje, printre care simplitatea de utilizare, prețul redus de cost, adaptare ușoară la
o aplicație dorită (Hnatiuc B. și colab., 2014). Această tehnologie permite și o economie de
energie prin utilizarea reacțiilor chimice corespunzătoare efectului post-descărcare. Utilizarea
apei activate de către plasma descărcărilor electrice permite separarea în timp și spațiu a efectului
de decontaminare în raport cu etapa de generare a plasmei. Trebuie menționat însă că rata de
decontaminare ca urmare a utilizării apei activate, este mai lentă față de cea obținută ca urmare a
tratamentului prin expunere directă la plasma descărcării. Este necesară optimizarea utilizării
tehnologiei GlidArc prin creșterea eficienței transferului de energie de la sursa de alimentare,
prin intermediul interfeței plasmă – țintă, către speciile reactive chimic ce asigură aplicația dorită
în raport cu ținta. GlidArcul, precum și alte tehnologii cu plasmă rece, oferă un mijloc

85
suplimentar de rezolvare a problemelor de mediu sau de decontaminare microbiologică, mai
degrabă decât înlocuirea tehnologiilor deja disponibile pentru asemenea aplicații. Este necesar să
se definească criterii obiective pentru o aplicație vizată, în scopul de a alege cea mai bună
combinație de soluții tehnologice pentru a rezolva problema respectivă.
Această metodă prezintă o serie de avantaje, pe lângă protejarea mediului cum ar fi
scăderea cheltuielilor de exploatare a navelor ca urmare a creșterii duratei dintre reviziile pe doc
sau a folosirii unor vopsele mai ieftine. De asemenea acestea pot fi și mai puțin poluante.

86
 Seminar 6

Tehnici și metode de intervenție în poluarea apelor interioare și marine cu

petrol
6.1Managementul siturilor contaminate
După R. Allan Freeze şi John A. Cherry, un contaminant este orice substanţă introdusă în
mediu ca urmare a activității umane şi care generează sau nu degradarea semnificativă a calității
acestuia. În Legea Protecţiei Apei în SUA, acesta este definit ca fiind orice substanţă sau materie
fizică, chimică, biologică sau radiologică în apă.
O zonă contaminată este: „Un amplasament contiguu (teren sau strat acvifer) pe care
activităţile antropice au determinat prezenţa unor substanţe poluante în concentraţii care prezintă
sau pot prezenta un risc imediat sau pe termen lung pentru sănătatea umană sau mediu”.
Managementul zonelor contaminate reprezintă un instrument prin care se poate preveni şi
micşora posibilele efecte generate de acestea asupra mediului. Acesta trebuie să furnizeze date
asupra următoarelor aspecte:
 istoricul zonei;
 condiţiile zonei, inclusiv referitoare la contaminanţii importanţi;
 impactul asupra receptorilor interni şi externi (populaţie şi mediu);
Planul de management al siturilor contaminate presupune un document operațional
sintetic şi constă în cinci etape principale:
1. Identificarea amplasamentului potenţial contaminat și înregistrarea într-o bază de date.
Prioritizarea investigării siturilor aflate în baza de date.
2. Investigarea preliminară pentru identificarea surselor potenţiale de contaminare, a căilor de
transmitere şi receptorilor pe baza istoricului zonei, amplasamentului și activităților
desfășurate de-a lungul timpului.
3. Investigarea detaliată necesară pentru caracterizarea hidrogeologică și geochimică a
amplasamentului, confirmarea surselor de contaminare, a căilor de transmitere, receptorilor
și evaluarea extinderii contaminării.
4. Evaluarea riscului la care receptorii sunt expuși la contaminarea confirmată pe
amplasament.
5. Opţiuni/măsuri de remediere: limitarea contaminării, eliminarea/reducerea contaminării
sau doar atenuare naturală şi monitorizare însoţită de modificarea comportamentului
receptorilor.
Principalele opţiuni de management ale siturilor contaminate constau în reducerea/
controlul riscului prezentat de acestea asupra mediului și sănătății umane, prin:
 Înlăturarea sau tratarea sursei de poluare;
 Înlăturarea sau modificarea căilor de poluare;
 Înlăturarea sau modificarea comportamentului receptorului (rilor).
Riscurile asociate legăturilor de contaminare surse-căi-receptori trebuie reduse/controlate
prin metodele cele mai corespunzătoare, ținând cont de constrângerile sitului contaminat, care
poate fi atins prin diferite opţiuni:
1. Atenuarea naturală (degradarea contaminanților prin procese fizice și bio-chimice naturale)
şi monitorizare, însoţite de măsuri de modificare a comportamentului receptorilor.
2. Modificarea/Întreruperea căilor de transmitere.
3. Înlăturarea/tratarea sursei de contaminare.

87
Obiectivele Strategiei Naţionale ale managementul siturilor contaminate
Obiective generale:
 Protejarea sănătăţii oamenilor şi a mediului de efectele contaminanţilor rezultaţi din
activităţi antropice.
 Protecţia solului şi apelor în contextual respectării principiilor de dezvoltare durabilă.
Obiective specifice de mediu:
 Dezvoltarea, armonizarea şi punerea în aplicare a cadrului legislativ pentru remedierea
siturilor contaminate şi încurajarea reutilizării acestora cu prioritate.
 Reducerea suprafeţei ocupate de situri contaminate istoric.
 Îmbunătăţirea calităţii factorilor de mediu din zonele de amplasare şi implementarea
managementului naţional al acestora.
Obiective de intervenție:
- Protejarea țărmului, limitarea pe cât posibil a poluării zonelor sensibile (economice, turistice,

poluarii zonelor sensibile (economice, turistice, rezervatiilor etc.).

- Recuperarea poluantului și a celorlalte deșeuri provenite în urma poluării.

- Reabilitarea zonelor poluate astfel încât din punct de vedere ecologic acestea să revină la faza
initială.

Etapele procesului de management

În abordarea pas cu pas au fost identificate mai multe etape ale procesului. Aceste etape
sunt necesare pentru a determina dacă pe un amplasament există legături de poluare, dacă acestea
sunt confirmate şi pentru a stabili ce amplasamente necesită acţiuni corective urgente, astfel încât
să poată fi prioritizate şi investigate.
Aceste etape sunt:
Etapa 1 Identificarea terenurilor ce ar putea fi terenuri potenţial contaminate
Etapa 2 Evaluarea preliminară a amplasamentului
Etapa 3 Identificarea legăturilor de poluare
Etapa 4 Evaluarea cantitativă detaliată a riscurilor
Etapa 5 Confirmarea legăturilor de poluare sursa-cale-receptor
Etapa 6 Determinarea suprafetelor contaminate de pe amplasamentul studiat
Prin caracterizarea cât mai corectă a siturilor contaminate se va putea răspunde la
următoarele întrebări:
- sunt necesare investigaţii suplimentare pentru clasificarea situaţiilor siturilor
contaminate?
- Care este amplitudinea şi cât de necesară este înlăturarea contaminării?
- Amplasamentul sitului poate fi eliberat de suspiciune de sit contaminat?

88
 Fig. . Etapele de caracterizare ale unui amplasament investigat
Obiectivul investigaţiilor preliminare şi detaliate este de a caracteriza geographic,
hidrogeologic şi geochimic amplasamentul şi de a colecta informaţii necesare pentru a forma un
Model Conceptual al Amplasamentului sunt apoi utilizate pentru evaluarea riscului, selectarea
opţiunilor de remediere şi implementarea acţiunilor de diminuare a riscului.

Evaluarea riscului
Riscul este probabilitatea apariţiei unui efect negativ într-o perioadă de timp specificată.
Evaluarea riscului implică o estimare (incluzând identificarea pericolelor, mărimea efectelor şi
probabilitatea unei manifestări) şi calcularea riscului (incluzând cuantificarea importanţei
pericolelor şi consecinţele pentru persoane şi/sau pentru mediul afectat).
Obiectivul general al evaluării riscului este de a controla riscurile provenite de la un
amplasament, prin identificarea:
 agenţilor poluanţi sau a pericolelor cele mai importante;
 resurselor şi receptorilor expuşi riscului;
 mecanismelor prin care se realizează riscul;
 riscurilor importante care apar pe amplasament;
 măsurilor generale necesare pentru a reduce gradul de risc la un "nivel acceptabil".
Evaluările de risc cuprind următoarele elemente:
 riscul chimic;
 riscul carcinogen;
 riscul epidemiologic;
 riscul contaminării nucleare;
 riscul apariţiei fenomenelor naturale.
Ca rezultat al evaluării riscului este posibil să se identifice şi să se prioritizeze acele
riscuri care nu se pot accepta. În aceste cazuri, atunci când este posibil, pot fi propuse măsuri de
remediere şi/sau de implementare a monitorizării adecvate. Managementul riscului se referă la
procesul de luare a deciziilor şi implementarea acestuia privitor la riscurile acceptabile sau
tolerabile, şi minimizarea sau modificarea acestora ca parte a unui ciclu repetitiv. Riscuri diferite
pot fi estimate şi comparate folosind evaluarea riscului. În consecinţă, evaluarea riscului poate
servi la stabilirea clasificării după prioritate a problemelor de poluare, pe baza mărimii riscului
pe care îl prezintă fie pentru fiinţele umane, fie pentru sistemele ecologice. Acest proces poate fi
apoi folosit ca bază pentru managementul riscului.

Analiza relaţiei sursă-cale-receptor

Scopul principal al evaluării riscului este de a ajuta la stabilirea priorităţilor controlului
riscului. Acest lucru se poate realiza prin evaluarea fie calitativă, fie cantitativă a riscului.
Evaluarea riscului implică identificarea pericolelor şi apoi aprecierea riscului pe care
acestea îl prezintă, prin examinarea probabilităţii şi consecinţelor (gravităţii) pagubelor care pot
să apăra din aceste pericole.
Sursa de contaminare se referă la poluanţii specifici care sunt identificaţi sau presupuşi a
exista pe un amplasament, nivelul lor de toxicitate şi efectele particulare ale acestora. Poate fi
definită ca fiind:
 Substanţă chimică artificială sau naturală (aflată în afara mediului său natural);
 Un organism biologic
 Un element radioactiv.

89
 Receptorul reprezintă obiectivele asupra cărora acţionează efectele dăunătoare ale
anumitor substanţe toxice de pe amplasament. Acesta poate fi:
 Populația;
 Resursele de apă (ex. râuri, lacuri, mări);
 Un habitat sau o specie care cuprinde în întregime sau parţial un ecosistem;
 Terenul utilizat pentru activități agricole/transport/agreement.
Identificarea factorilor critici care influenţează relaţia sursă-cale-receptor presupune
caracterizarea detaliată a amplasamentului din punct de vedere fizic şi chimic. În general,
evaluarea cantitativă a riscului cuprinde cinci etape:
 descrierea intenţiei;
 identificarea pericolului;
 identificarea consecinţelor;
 estimarea mărimii consecinţelor;
 estimarea probabilităţii consecinţelor.

Identificarea factorilor sursă-cale-receptor pe un amplasament contaminat

Se ţine cont de:
a. Sursa şi natura poluantului
- solidă, lichidă, gazoasă, organică, anorganică
- concentraţia agenţilor poluanţi şi mobilitatea, solubilitatea lor, disponibilitatea şi retenţia
în plante:
- în matrice de sediment, apă de suprafaţă
- distribuţie spaţială şi volumul total al materialului poluat
b. Natura pericolului
- toxic, carcinogen, iritant dermatologic sau respirator, asfixiant
- inflamabil, exploziv
- fitotoxic
c. Ţinte/Receptori: Includ următoarele categorii principale:
- sisteme de apă subterană
- cursuri de apă de suprafaţă: - în afara amplasamentului şi pe amplasament
- receptori umani: - ocupanţi/utilizatori/vecini existenţi şi viitori ai amplasamentului
- dezvoltări viitoare
- ecosisteme naturale: - faună şi floră
- rezervaţii naturale etc.
d. Căi
- migrarea agenţilor poluanţi prin: - straturi permeabile sau fisurate
- apă subterană, apă de suprafaţă şi deversare
- servicii şi infrastructură
e. Informaţii privind:
- efectele poluanţilor şi calea de expunere prin care se produc aceste efecte
- efectele specifice asupra oamenilor, factori de mediu naturali sau antropici.
- date despre reacţia la doza de expunere, aspecte toxicologice, concentraţii acceptabile şi
durate de expunere.
Soluţii pentru înlăturarea contaminanţilor
Soluţiile propuse pentru înlăturarea contaminanţilor se vor aplica după ce au fost
analizate şi evaluate următoarele aspecte:

90
  tipul şi natura contaminanţilor;
 proprietăţile fizice şi chimice ale contaminanţilor;
 geologia şi hidrogeologia specifice zonei;
 extinderea laterală şi pe adâncime a contaminării;
 potenţialul de migrare, identificarea căilor preferenţiale de migrare şi a potenţialilor
receptori;
 resursele şi acordurile necesare;
 posibila utilizare în viitor a zonei şi nivelurile de remediere impuse;
 costurile anticipate ale proiectului de remediere şi timpul necesar;
 infrastructura regională şi natională de remediere şi depozitare.
 mediul înconjurător şi populaţia din vecinătatea zonei pe perioada implementării şi după
aplicarea soluţiilor de management sau de remediere;
 viitorii utilizatori ai zonei;
 riscurile generate asupra populatiei şi asupra mediului de depozitarea contaminanţilor în
afara zonei.
În concluzie, elementele esențiale care stau la baza intervenției în caz de poluare marină cu
cu hidrocarburi se concretizează în:
- existența unui organism de coordonare și de organizare national (legal);
- personal specializat și antrenat;
- echipamente specializate și fiabile;
- plan de contingență + o strategie de intervenție.
Pentru limitarea impactului ecologic:
- supravegherea evoluției poluantului;
- planificarea operațiunilor de intervenție;
- alegerea echipamentului și cantitatea lor;
- formarea echipelor de intervenție.

6.2Metode de intervenție specifică:

La nivel internaţional sunt utilizate diferite metode de curăţare a petrolului din mediul
marin acvatic. Printre acestea se enumeră următoarele: recuperarea manuală care necesită un
efort considerabil din partea oamenilor; utilizarea barierelor plutitoare de colectare a petrolului,
utilizarea skimmerelor ce sunt dispozitive mecanice concepute pentru a îndepărta petrolul de la
suprafaţa apei; utilizarea surfactanţilor - sunt substanţe chimice care în soluţii se concentrează la
suprafaţă şi solubilizează petrolul în picături mici (trebuie ţinut seama de biodegradabilitatea lor
de către microorganisme).
a. Degradarea naturală;
b. Transferul poluantului din tancurile avariate în barje, nave de stocare etc.;
c. Arderea in situ;

91
 d. Dispersia chimică în masa apei;
e. Concentrarea și colectarea mecanică a poluantului.
Degradarea naturală se aplică în cazul în care condițiile hidro-meteorologice sunt
nefavorabile sau poluarea se deplasează spre larg. În aceste condiții se produce o degradare
naturală prin dispersie în masa apei datorită stării accentuate de agitație a mării, în paralel cu
fenomenele de fotooxidare, sedimentare și evaporare. Când pelicula de poluant este deplasată în
larg, datorită condițiilor hidro-meteo, nu afectează zona economică sau țărmul, fiind monitorizată
permanent. Când pelicula de poluant este deplasată spre coastă într-o zonă periculoasă,
accidentată, faleză stâncoasă, care nu permite accesul terestru sau maritim, pelicula se
degradează natural prin dispersie datorită efectului de abraziune exercitat de valuri în contact cu
țărmul, prin fotooxidare și biodegradare.
Transferul poluantului din tancurile avariate în barje sau nave de stocare se aplică la
locul accidentului în condiții hidro-meteo propice (mare calmă, adâncimi cunoscute, condiții de
maximă siguranță). Metoda prezintă un risc ridicat datorită gazelor toxice și inflamabile eliberate
prin evaporarea poluantului pe toată durata intervenției. Procedeul prezintă avantajul unei
recuperări rapide, eficiente, cu impact minim asupra zonei accidentului. Echipamentul necesar:
barje/rezervoare de stocare, unități de transfer/pompare, furtune, ancore, nave auxiliare de
manevră/monitorizare, etc.
Arderea in situ constă în concentrarea și deplasarea peliculei de petrol, aprinderea și
arderea acesteia atât timp cât poluantul plutește pe apă. Arderea in situ se poate aplica în prima
fază a deversării înainte ca procesul de evaporare a fracțiilor volatile să se producă. Temperatura
apei și a aerului sunt factori ce trebuie luați în considerare. Productivitatea tehnologiei este mai
ridicată în condiții de temperaturi mai mari de 18 -20°C. Procedeul se aplică de regulă în zona
offshore la distanțe mari de zonele populate întrucât este însoțit de o perdea nocivă de fum dens
care se poate deplasa pe distanțe de ordinul kilometrilor, la înălțimi de circa 100 — 300m.
Echipamentele necesare aplicării acestei metode constau în: baraje antifoc (confecționate din
materiale ignifuge, metalice), nave pentru tractarea barajelor, dispozitive pentru aprinderea
peliculei de hidrocarburi.
Limitele de operare sunt:
- valurile de maximum l m înălțime,
- viteza vântului de maximum 10 – 15 Nd,
- temperaturi de minimum 15oC,
- grosimea peliculei de poluant minim 2 mm,
- procedeul se aplică de regulă în primele ore ale accidentului.
Avantaje: timp redus de intervenție, minimum de personal, costuri reduse, pelicula de la
suprafața apei poate fi distrusă cca 80%.

92
 Dezavantaje: este o metodă riscantă, vântul își poate schimba direcția punând în pericol
personalul. Metoda poate fi utilizată în zona offshore sau în zone nepopulate. Nu poate fi
utilizată decât în primele ore ale deversării.
Dispersia chimică în masa apei
Dată fiind distanța mare față de țărm, pentru a câștiga timpul pierdut cu alarmarea,
cercetarea zonei și pregătirea intervenției, plus drumul lung al forțelor de intervenție, se
recomandă folosirea mijloacelor aeropurtate pentru împrăștierea disperanților. Avantajele
acestora sunt nete:

¢ rapiditate mare de intervenție;

¢ rază mare de acțiune;

¢ capacitate sporită de lucru chiar și în condiții hidro-meteo grele pentru aeronave;

¢ productivitate și eficiență foarte bună în special în cazul poluărilor de mare amploare ;

¢ protejarea țărmului, pelicula dispersată în masa apei nu se va depune pe litoral.

Utilizarea disperanților necesită o serie de proceduri ce urmează a fi îndeplinite și anume:
-permisiunea de utilizare din partea unui organism național abilitat
- întocmirea unei liste care să conțină tipurile de disperanți admiși a fi utilizați,
concentrații, doze letale specificate pe zone.
- reguli de utilizare, mod de pulverizare, condiții de protecție a personalului, etc.
Limitele, condițiile în care se poate aplica acest procedeu sunt:
a. Condiții hidro-meteo :
- starea de agitație a mării cuprinsă între 2-6 oBeaufort;
- temperatura apei cu valori mai mari decât punctul de curgere al poluantului ;
b. Caracteristici poluant :
- grosimea maximă a peliculei de poluant : 2µ-l mm;
- vâscozitatea maximăa poluantului 2000cSt;
- se aplică în cel mult 24 ore de la producerea poluării;
c. Se aplică numai în mare deschisă sau în unele zonele nelocuite (pe țărm) întrucât pe
lângă efectul benefică pe care îl au, introduc în mediu, o serie de substanțe nocive pentru faună,
floră și om. De regulă nu sunt utilizați pe adâncimi mai mici de 20 m, în zonele locuite și
rezervatii. Pot fi utilizați în apele curgătoare datorită stării de agitație continuă a acestora.
Etapele de aplicare a metodei constau în:

93
 - Evaluarea/monitorizarea poluantului și a condițiilor hidro-meteo,
- Alegerea dispersantului (tip, cantitate), a modului de lucru,
- Definirea tipului și a cantității de echipament necesar,
- Alegerea traseului de intervenție, a vitezei de pulverizare, etc.
În cazul în care nu sunt luate în considerație toate elementele prezentate mai sus (acestea
putănd fi asimilate cu verigile unui lanț), metoda de dispersare a poluantului poate eșua.
Dispersanții conțin elemente cu caracter hidrofil și oleofil care produc scindarea
poluantului în picături fine de 70µ care se mențin în masa apei. Mecanismul dispersiei constă în
pulverizarea unei pelicule fine de dispersanți pe o suprafață poluată având grosimea de maxim 1
mm. Amestecul rezultat trebuie agitat pentru a intra în reacție. În final se produce scindarea
poluantului în picături fine care se regăsesc în coloana de apă. Aceste picături dispersează în
coloana de apă, precum particule fine de praf care plutesc în atmosferă atunci când bate vântul.
Substanțele dispersante sau agenții de dispersie sunt substanțe chimice care conțin surfactanți
(componente de bază ale detergenților) sau solvenți care acționează asupra poluanților de natură
petrolieră separându-i în picături mici care dispersate în apă sunt mai ușor degradate biologic sau
fizic. Sunt utilizați mai ales pentru îndepărtarea poluantului de pe suprafața apei. Factorii de
mediu cum sunt temperatura și salinitatea apei precum și acțiunea vântului influențează
eficacitatea aplicării substanțelor dispersante. Studiile au arătat că cei mai mulți agenți
dispersanți acționează cel mai bine la salinitatea medie a apei de mare (35o/oo) și în ape mai
calde. De regulă, aceste substanțe dispersante nu se utilizeaza în ecosistemele acvatice
continentale decât în cazuri speciale, după luarea unor măsuri care să asigure protecția umană.
Echipamanlul de pulverizaee și mijloacele de trasnport aero sau navale, sunt alese în funcție de:
 Volumul, grosimea și suprafața ocupată de poluant
 Volmnul și tipul dispersantului utilizat
 Distanța de la baza de plecare și până la zona poluantă
 Condiții hidro-meteo
Gama de echipamente necesară aplicării acestei metode constă:
 Pompe pentru apa de mare necesară diluării produșilor de dispersie
 Amestecător pentru omogenizare dispersant-apa de mare
 Pompe pentru împrăștierea amestecului
 Generator de putere
 Cisterne de stocare
 Rampa de pulverizare cu duze reglabile pentru debit
 Echipament de protecție

94
Aceste echipament se montează pe nave sau elicoptere, avioane mari , randamentul cel mai bun
avându-l folosirea avioanelor (ca metodă rapidă, productivă, aplicată cu succes și în condiții
meteo dificile).
Avantajele folosirii acestei metode: dispersanții pot fi utilizați cu succes în cazul condițiilor
meteo nefavorabile; au un răspuns rapid; se oprește înaintarea petrolului spre țărm; reduce
contaminarea păsărilor și a mamiferelor; amplifică dispersia petrolului favorizând degradarea
naturală.
Dezavantaje: introduce substanțe nocive în mediul marin; dispersanții nu sunt compatibili
cu toate tipurile de poluanți (petrol) în orice condiții; utilizarea lor pe țărm poate duce la
penetrarea petrolului în sediment; dispersanții induc efecte negative în mediul acvatic afectând
populațiile de pești, zonele de reproducere, coralii, crustacei, etc.; nu pot fi utilizați decât pentru
o perioadă scurtă de timp / doar în primele 24 de ore, și se evită folosirea lor în ape puțin adânci.
Concentrarea și colectarea mecanică a petrolului
Baraje antipetrol: au rol izolarea suprafeței poluate

Recuperarea mecanică, se realizează cu utilaje recuperatoare de capacitate mare, în

sistemul V, J, W, U de traulare de suprafață cu baraje flotante de tip offshore.

Aceste baraje trebuie să aibă o jupă de cel puțin 0,8 m, un bord liber de cel puțin 0,6 m,să
urmărească bine valul, să fie stabile in plan vertical, la tracțiune transversal si la oscilații pe
valuri, să aibă o bună rezistentă mecanică și o anduranță corespunzătoare solicitărilor dure din
zona de larg (mare de până la 3 -4 0Beaufort, curent de până la 1,5-2 Nd, vânt de 10 ÷15 Nd,
val max 2-3 m etc. ). Recuperatoarele trebuie să nu fie influentate în funcționare de valuri,
trebuie să aibă capacități si randamente mari, să poată fi manevrate în orice condiții hidro-
meteo.

De regulă, echipamentele de intervenție sunt montate pe nave mari (preferabil traulere)

capabile să acționeze pe m are agitate si să le asigure suportul funcțional necesar (energie,
mijloace de manevră, spatii de lansare/recupera reechipamente, spatii de depozitare pentru
hidrocarburile recuperate etc.)

După zona de funcționare sunt baraje de fund (acționează asupra hidrocarburilor ce

izvorăsc dintr-o sursă subacvatică: conductă spartă, navă scufundată, etc.) și de suprafață
(acționează asupra hidrocarburilor de la suprafața apei).
Criterii de alegere a barajelor:
 Capacitatea de reținere a hidrocarburii (de a urmări valul, de a împiedica
trecerea hidrocarburii pe sub/deasupra barajului, menținerea în plan vertical);
 Criterii de fiabilitate: rezistența în condiții de mediu dure, rezistenta la rupere,
rezistența la UV, temperatura, frecare, acțiunea chimic a hidrocarburii;
 Condiții de folosire: vizeaza parametrii constructivi, funcționali, de transport,
suport operational, logistică, manevrabilitate;

95
  Costuri privind achiziția și mentenanța: preț de cost, costuri privind spălarea,
uscarea, stocarea.
b)Recuperatoare – skimmere: este folosită ca metodă asociată barajelor antipetrol. Un
skimmer execută următoarele operațiuni:
 Colectarea propiu-zisă a poluantului în amestec, de pe suprafața apei
 Separarea primară a apei din amestec
 Transferul hidrocarburilor în rezervoarele proprii sau în barje plutitoare de
stocare
 Stocarea și transportul lor la țărm sau la o navă colectoare.

b) Stocarea și separarea petrolului recuperat

Unitățile de stocare au rolul de a prelua amestecul apa/hidrocarburi recuperate cu
ajutorul skimmerelor atât în zona offshore cât și în zona de țărm. Operațiunea este
îndeplinită cu succes în cazul în care procentul final de apă din amestec se reduce cu
1-5%. Stocarea și separarea se realizează în aceeași incintă. Separarea amestecului
se realizează gravitațional. După separare petrolul rezultat se recuperează integral.
Unitățile de stocare pot fi realizate atât pe țărm cât și pe mare (exemplu, nave de
stocare-transport ale amestecului apa-hidrocarburi recuperat, rezervoare flotante
construite din material textil). În zone greu accesibile se pot utiliza unități flotante de
stocare-transport sau bazine fixe amplasate pe țărm. Alegerea acestor unități trebuie să
țină seama de următoarele: tipul și cantitatea de poluant recuperată, debitul unităților de
recuperare, zona de utilizare, condiții hidro-meteo, modul de transport, modul de
amplasare în teren.
Caracteristicile tehnico-funcționale cuprind:
 Capacitatea de stocare
 Dimensiuni de gabarit în faza de operare și stocare
 Rezistența la tracțiune, șocuri, frecare, UV
 Greutate/unitate de stocare.
Această metodă de concentrare și recuperare mecanică a poluantului este recomandată
deoarece are impactul cel mai mic asupra mediului, poluantul fiind recuperat în întregime fără a
fi transferat în coloane de apă sau atmosfera ca în celelalte metode (dispersie, ardere). Metoda
este costisitoare dar sigură, fiind completă fără a mai fi necesare alte intervenții.

6.3. Programe software de simulare a evoluției poluantului în apa mării

La nivel internaţional există multe programe software care pot simula o deversare de
hidrocarburi sau substanțe toxice dintr-un mediu acvatic, pe baza unor date referitoare la vânt,
curenţi, temperatură, cantitatea de poluant, tipul acestuia etc. Aceste programe au o importanţă
mare deoarece, nu puţine sunt cazurile unor deversări accidentale de petrol pe mare, unde
pagubele sunt foarte mari. Aceste accidente au un impact foarte mare atât asupra oamenilor cât şi

96
asupra viețuitoarelor care trăiesc în zona respectivă. Dacă hidrocarbura ajunge în zona costieră,
impactul acesteia asupra populaţiei este şi mai mare. Astfel, pentru a se putea interveni eficient
în locul unde s-a realizat accidentul, se apelează deseori la aceste programe care au capacitatea
de a simula traiectoria peliculei de hidrocarbură. Astfel, echipajele navale şi cele aeriene menite
să oprească avansarea poluantului spre țărm şi să cureţe zona pot şti exact zona spre care să se
îndrepte pentru a fi mult mai eficienţi şi pentru a nu risipi timpul căutând zona în care a ajuns
pelicula de hidrocarbură. În aceste condiţii, orice autoritate navală ar trebui să posede un astfel
de program pentru ca, în cazul uni accident de acest tip, să se ştie unde să se intervină pentru a
eficientiza procesul de recuperare a zonei şi pentru a nu se produce şi alte accidente.
Exemplu softul GNOME
Studierea poluantului din punct de vedere al deplasării, a formei peliculei, poziţiei la un
moment dat, lungimea frontului de deplasare în vederea stabilirii tehnicii de intervenţie se
realizează de două căi:
- monitorizare
- modelare pe calculator
În acest sens au fost elaborate softuri caracteristice condiţiilor hidro-meteo din diverse
zone. În cazul nostru este utilizat un astfel de soft GNOME.
Datele culese din teren (tip şi cantitate de poluant deversat, condiţii hidro-meteo, locaţia
şi momentul poluării) sunt prelucrate obţinându-se informaţii referitoare la: vectorul deplasării
peliculei, suprafaţa peliculei, frontul deplasării, localizarea peliculei la un moment dat, estimarea
traseului poluantului în timp şi spaţiu.
În cadrul fiecărei simulări, GNOME va genera o animaţie care prezintă modul de
deplasare al petei de hidrocarbură, în intervalul de timp pentru care este rulată simularea. În
funcţie de tipul hidrocarburii şi condiţiile de mediu, programul va calcula cantităţile de petrol
care se vor evapora, dispersa, vor rămâne la suprafaţa apei sau vor ajunge pe ţărm.

Pentru a realiza simularea, primul lucru care se face este pornirea programului GNOME

dând dublu click pe icoana . Apare fereastra de start, „Welcome la GNOME”. Se selectează
„Agree”.

Se alege locaţia.

97
 Am ales locaţia „Portsmouth Harbor”, Hampshire. Se pot vedea referinţe utile pentru
modelarea traiectoriei hidrocarburii în funcţie de locul ales. Se trece mai departe prin butonul
„Next”.

Următorul pas este stabilirea duratei pentru care se face simularea. Durata minimă pentru
care se poate face simularea este de 24 ore. Durata maximă a simulării nu este limitată, dar nu se
recomandă, pentru realismul rezultatelor, o durată mai mare de 4-5 zile. Am ales durata de 24
ore, iar data la care are loc deversarea este de 15.05.2014, ora 14:00.

98
 Se alege tipul vântului: constant (pentru vânturi care bat dintr-o anumită direcţie şi cu o
viteză constantă) sau variabil pentru vânturi care îşi schimbă frecvent direcţia şi viteza. Am ales
prima variantă.

În fereastra cu vânt constant se alege viteza aceastuia care poate fi dată în noduri,
metrii/secundă sau mile pe oră. Am ales viteza vântului de 9 m/s, iar direcţia acestuia să fie
dinspre sud-est.

99
 Următoarea fereastră care apare arată ce unelte şi controale pot fi folosite în continuare.
Pentru a vedea harta se apasă „To the Map Window”.

Apare harta locaţie alese. Trebuie verificat dacă este selectat butonul „Spill Tool”. În
acest caz este selectat automat.

100
 Se dă click oriunde pe hartă în zona unde este apă pentru a seta locul unde are loc
deversarea. Poluantul poate fi: benzină, motorină, kerosen, ţiţei brut, păcură. Noi am ales variaţia
cu ţiţei (medium crude). Coniderăm că s-au deversat 1 500 t (1 500 000 kg) de ţiţei în punctul cu
următoarele coordonate: latitudine 43°2,76’ nord şi longitudine 70°42,33’ vest.

101
Punctul indicat apare pe hartă.

Pentru a rula scenariul, se apasă butonul „Run” ( ). Harta se măreşte pentru a se putea
observa mai bine traiectoria deversării. Harta arată în felul următor:

a) după o oră:

102
b) După 3 ore:

c) După 8 ore:

103
 d) După 24 ore:

După cum se poate observa, GNOME poate anticipa traiectoria hidrocarburii deversate,
aceasta fiind răspândită pe suprafaţa apei în funcţie de vânt, curent şi de turbulenţă. După o zi,
pelicula de ţiţei ajunge la tărm.
Se poate selecta „Include the Minimul Regret solution” (alegerea soluției minim
invazive: punctele negre; și maxim invazive: puncetele roșii), harta arătând astfel:
a) După o oră:

104
b) După 3 ore:

c) După 8 ore:

105
 d) După 24 ore:

Punctele negre se pot vedea de-a lungul coastelor frontale în direcția vântului (cu un
minim de invazie), la fel ca în primul caz arătat de noi. Cele roşii s-au acumulat pe o lungime
mai mare a liniei de coastă, unele rămânând chiar în apă. Acestea apar pe o suprafaţă mult mai
mare, putând să cuprindă stânci şi insule în care cuibăresc păsările şi țărmuri accidentate care ar
fi greu de curăţat în cazul unei deversări.
Punctele negre reprezintă cea mai bună apreciere a traiectoriei petei de hidrocarbură în
condiţiile în care viteza şi direcţia vântului sunt constante. Însă această apreciere nu este foarte
bună din cauza proceselor naturale care au loc, cum ar fi vântul şi curenţii. Punctele roşii
reprezintă o estimare mai mare a traiectoriei aceluiaşi tip de țiței. Ca o regulă empirică –
presupunând un grad „tipic” de incertitudine a informaţiilor referitoare la vântul şi curenţii
utilizaţi în scenariu – posibilitatea ca țițeiul să rămână în zona acoperită de punctele roşii este de
90%. Este imposibil să se facă o apreciere mai precisă deoarece în momentul de faţă de cunosc
prea puţine despre anticipările schimbărilor de vânt şi de curent.
În continuare, voi selecta obţiunea de vânt variabil şi voi schimba doar viteza vântului.

106
a) După 2 ore:

b) După 4 ore:

107
c) După 6 ore

d) După 8 ore:

108
e) După 24 ore:

Am refăcut această simulare, dar am aschimbat şi direcţia vântului:

109
a) După 2 ore:

a) Dupa 3 ore:

110
b) După 7 ore:

c) După 9 ore:

111
d) După 11 ore:

e) După 24 ore:

112
 După cum se poate observa în imagini, ţiţeiul ajunge pe coastă în prima jumătate a zilei.
La nivel internaţional există multe programe software care pot simula o deversare de
hidrocarburi sau substanțe toxice dintr-un mediu acvatic, pe baza unor date referitoare la vânt,
curenţi, temperatură, cantitatea de poluant, tipul acestuia etc. Aceste programe au o importanţă
mare deoarece, nu puţine sunt cazurile unor deversări accidentale de petrol pe mare, unde
pagubele sunt foarte mari. Aceste accidente au un impact foarte mare atât asupra oamenilor cât şi
asupra vietuitoarelor care trăiesc în zona respectivă. Dacă hidrocarbura ajunge în zona costieră,
impactul acesteia asupra populaţiei este şi mai mare. Astfel, pentru a se putea interveni eficient
în locul unde s-a realizat accidentul, se apelează deseori la aceste programe care au capacitatea
de a simula traiectoria peliculei de hidrocarbură. Astfel, echipajele navale şi cele aeriene menite
să oprească avansarea poluantului spre țărm şi să cureţe zona pot şti exact zona spre care să se
îndrepte pentru a fi mult mai eficienţi şi pentru a nu risipi timpul căutând zona în care a ajuns
pelicula de hidrocarbură. În aceste condiţii, orice autoritate navală ar trebui să posede un astfel
de program pentru ca, în cazul uni accident de acest tip, să se ştie unde să se intervină pentru a
eficientiza procesul de recuperare a zonei şi pentru a nu se produce şi alte accidente.

Bibliografie

Bogalecka Magdalena, 2019.Consequences of Maritime Critical Infrastructure Accidents:

Environmental Impacts. Publisher: Elsevier; ISBN: 0128196750
(https://www.amazon.com/Consequences-Maritime-Critical-Infrastructure-
Accidents/dp/0128196750?asin=0128196750&revisionId=&format=4&depth=1)
Levinson, M. Outside the Box: How Globalization Changed from Moving Stuff to Spreading Ideas,
Princeton: Princeton University Press, 2020

International Maritime Organization, 2016. Polar code: international code for ships operating in
polar waters. ISBN-13: 978-9280116281

Division on Engineering and Physical Sciences, Commission on Engineering and Technical Systems,
Marine Board, 2020.Clean Ships, Clean Ports, Clean Oceans: Controlling Garbage and Plastic
Wastes at Sea. Publisher: National Academies Press (https://www.amazon.de/-/en/Division-
Engineering-Physical-Sciences-
ebook/dp/B08NPQP6KJ?asin=B08NPQP6KJ&revisionId=3dc0e552&format=2&depth=1)

Kato Naomi, 2017. Applications to Marine Disaster Prevention: Spilled Oil and Gas Tracking Buoy
System. Springer, ISBN: 978-4431559894

113