CAPITOLUL I.

MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

1.1. CREŞTEREA ECONOMICĂ – NOȚIUNI GENERALE

1.2. INTERDEPENDENȚA DEZVOLTARE ECONOMICĂ-MEDIUL NATURAL
1.3. TEHNOCENTRISM ŞI ECOCENTRISM ÎN ABORDAREA DEZVOLTĂRII DURABILE
1.4. DEZVOLTAREA UMANĂ SUSŢINUTĂ – COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A CALITĂŢII VIEŢII
1.5. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

CURS 1.

1.1. CREŞTEREA ECONOMICĂ – NOȚIUNI GENERALE

În teoria economică, începând cu anii 1930, s-a creat un curent favorabil

pentru folosirea termenului de creştere economică în analiza dinamicii
macroeconomice. Rezultatul confruntării celor două mari curente de gândire
economică (clasică şi socialistă) cu problemele dure şi complexe scoase la
lumină de marea criză mondială din anii 1929-1933 a condus la apariţia teoriei
creşterii economice.

a) Concept:

1. Conceptul de creştere a fost lansat în teoria economică în anul 1939

de economistul englez Roy Harrod şi este utilizat pentru a desemna
amplificarea activităţii economice sau creşterea durabilă a producţiei la
diferite niveluri, de la întreprindere, până la economia naţională şi chiar cea
mondială, dar în toate aceste analize el implicând abordarea pe termen lung.

2. Kuznets S. defineşte şi alte caracteristici ale teoriei creşterii

economice. Astfel, el remarcă ritmul rapid al transformărilor structurale, care
include modificări calitative în agricultură, industrie şi servicii. Acest proces
impune urbanizarea, munca organizată şi un rol crescând pentru educaţia
formală. El apreciază că statul suveran reprezintă un catalizator al creşterii
întrucât facilitează crearea unui mediu instituţional şi oferă o infrastructură
adecvată.

3. Pentru P. Samuelson creşterea economică este „expansiunea

producţiei sau a PIB potenţial al unei ţări”. Prin urmare, „prin conţinutul său,
creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei
naţionale, pe termen mediu şi lung, dar care nu exclude oscilaţii
conjuncturale, chiar şi regrese economice temporare.”
 Cap. I. Mediul înconjurător şi dezvoltarea durabilă

În sens larg, creşterea economică semnifică ansamblul modificărilor ce

au loc, într-un orizont de timp şi într-un spaţiu, în dimensiunile rezultatelor
macroeconomice.
În sens restrâns, creşterea economică constă în sporirea cantitativă a
activităţilor şi a rezultatelor acestora pe ansamblul economiei (naţionale) şi pe
diferitele ei subsisteme, în strânsă legătură cu factorii care contribuie la această
sporire.

b) Tipologie:

1. Din punct de vedere al surselor sau factorilor pe seama cărora se

obţine creşterea economică:
 creşterea economică extensivă, în care contribuţia majoritară
revine creşterii factorilor de producţie utilizaţi;
 creşterea economică intensivă, care se bazează, în principal, pe
factorii calitativi şi pe contribuţia majoritară a eficienţei
economice.

2. Din punct de vedere al gradului de folosire a posibilităţilor,

distingem:
 creşterea economică potenţială, care are rata maxim posibilă a
creşterii producţiei naţionale cu mijloacele şi factorii disponibili,
în condiţiile folosirii depline a acestora;
 creşterea economică reală, obţinută pe baza nivelului efectiv de
folosire a factorilor.

c) Interdependența cu alte procese economice:

Esenţa creşterii poate fi conturată şi mai bine printr-o analiză

comparativă a acesteia cu alte procese ce exprimă dinamica economică, cum
sunt: dezvoltarea economică şi progresul economic.

Dezvoltarea economică exprimă ansamblul transformărilor cantitative,

structurale şi calitative ce survin atât în procesele economice, cât şi în
cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele de funcţionare
a economiei, dar şi în modul de gândire şi în comportamentul oamenilor. Ea
implică creşterea economică, între cele două procese fiind o relaţie de la întreg
la parte: poate exista creştere economică fără dezvoltare, însă reciproca nu este
valabilă.

Progresul economic reprezintă un efect, în timp, al creşterii şi

dezvoltării economice. Esenţa progresului economic constă în sporirea
 Cap. I. Mediul înconjurător şi dezvoltarea durabilă 3

productivităţii factorilor naţionali, în creşterea dimensiunilor potenţialului

economic, concomitent cu modernizarea structurilor (la toate nivelurile şi sub
toate formele lor).
Prin urmare, creşterea şi dezvoltarea economică au devenit, cu trecerea
timpului, procese din ce în ce mai complexe. Asupra acestora şi-au pus
amprenta o seamă de noi factori, care au generat noi modele explicative ale
proceselor dinamicii macroeconomice. Astfel, au fost elaborate concepte
derivate ale celor de bază, cum sunt: creştere economică cu progres tehnic,
creştere economică cu sector militar puternic, modelul creşterii economice
deschise la economia internaţională, creştere economică, reproducţia în ţările cu
un puternic sector prestator de servicii etc.

1.2. INTERDEPENDENȚA DEZVOLTARE ECONOMICĂ-MEDIUL NATURAL

Creşterea și dezvoltarea economică, indiferent cum sunt concepute şi

definite, nu reprezintă un scop în sine, ci mijlocul sau modalitatea de
satisfacere a trebuinţelor vitale ale omului, ale societăţii în ansamblul său şi de
asigurare a plăcerii de a trăi.

a) Analiza conceptului de dezvoltare economică

Analiza conceptului de dezvoltare economică conduce la concluzia că

acesta este multidimensional, astfel:
 în primul rând, dezvoltarea economică implică în sine creşterea
economică. Nu există proces de dezvoltare economică fără o creştere a
rezultatelor macroeconomice pe termen lung. Pentru a se transforma
însă în proces de dezvoltare economică, creşterea trebuie să fie însoţită
de transformări calitativ-structurale în economie, în modul de trai
şi în calitatea vieţii oamenilor. Relaţia creştere-dezvoltare economică
este o relaţie mediată, de la parte spre întreg: creştere economică –
dezvoltare economică – progres economic – progres social;

 în al doilea rând, dezvoltarea economică are o conotaţie istorică mai

amplă. Ea surprinde procesul trecerii economiei unei societăţi umane
date, de la o formă inferioară de evoluţie spre alta superioară.
Dezvoltarea economică, spre deosebire de creşterea economică,
desemnează şi noile raporturi tehnico-economice, şi economico-sociale
ce apar în procesul creşterii;

 în al treilea rând, dezvoltarea economică poate fi definită, într-un sens

mai restrâns, ca dezvoltarea factorilor de producţie, respectiv
dezvoltarea principalelor componente ale economiei în cadrul unui
 Cap. I. Mediul înconjurător şi dezvoltarea durabilă

spaţiu naţional-statal, cum ar fi: dezvoltarea infrastructurii materiale,

asigurarea de condiţii optime la nivel micro şi macroeconomic privind
combinarea factorilor de producţie, valorificarea avantajelor
specializării, combinării şi cooperării dintre agenţii economici,
dezvoltarea fluxurilor economice stabile intersectoriale şi interregionale,
îmbunătăţirea coeziunii interne a spaţiului economic naţional,
dezvoltarea şi calitatea activităţilor comerciale (interne şi externe),
financiar-bancare etc.;

 în al patrulea rând, noţiunea de dezvoltare economică se referă cu

deosebire la progresele realizate în raporturile dintre agenţii economici
şi mediul economic al acestora (micro, macro şi mondoeconomic), la
structurile nu numai tehnice, ci şi sociale şi psihosociale ale producţiei şi
economiei în totalitatea sa.

b) Dependența dezvoltării economice de mediul natural

Desfăşurându-se în condiţiile unor resurse limitate şi în mare măsură

neregenerabile şi nerecuperabile, procesul creşterii economice nu este un set
continuu de fluxuri circulare, ai cărui poli sunt producţia şi consumul personal
final. Aceasta înseamnă că:
 pe de o parte, dezvoltarea economică este dependentă de mediul natural,
de calitatea lui;
 pe de altă parte, orice activitate economică provoacă dereglări între
natură şi economie, între om şi mediul său natural.

Acest raport bilateral între activitatea economică şi mediul natural este

pus în evidenţă prin noţiunile de entropie, entropic, antientropic. Dacă, în
general, entropia reprezintă procesul de degradare a energiei unui anumit sistem
al universului, în plan economic, entropia exprimă procesul de degradare a
resurselor materiale şi energetice, proces ce are loc atât în cadrul activităţilor
economice, cât şi în afara acestora.

Cu ajutorul mijloacelor pe care ştiinţa şi tehnica i le-a pus la dispoziţie,

omul poate transforma substanţial mediul natural, din care extrage şi
prelucrează toate elementele necesare existenţei sale. Cu timpul, între om şi
mediul său natural a apărut un conflict acut, concretizat în izbucnirea crizei
energetice şi de materii prime la începutul ultimului pătrar al secolului trecut.
Societatea umană a devenit, astfel, conştientă că luarea în stăpânire absolută a
naturii şi exploatarea acesteia după bunul plac, pe lângă efecte profitabile
pentru bunăstarea oamenilor, are şi urmări negative profunde faţă de echilibrul
ecologic, determinate, de multe ori, de lipsa de discernământ în extragerea şi
 Cap. I. Mediul înconjurător şi dezvoltarea durabilă 5

folosirea resurselor naturale, ca şi prin producerea şi răspândirea diverselor

procese entropice.
Drept urmare, s-a ajuns la o criză ambientală, la un conflict între cele
două sisteme – societate şi mediul natural – care au legi şi ritmuri proprii
diferite de evoluţie. Dezvoltarea în continuare a speciei umane poate fi
asigurată, în această situaţie, numai cu condiţia respectării raţionalităţii
ecologice, a protecţiei mediului natural.

Criza ecologică a determinat desfăşurarea în anul 1992, la Rio de

Janeiro în Brazilia, a unei Conferinţe a ONU privind mediul înconjurător şi
dezvoltarea, prilej cu care a fost instituţionalizat faptul că mediul natural şi
dezvoltarea economică sunt potenţial compatibile, având obiective
complementare. Relativa întârziere cu care a fost luată în considerare
dimensiunea ecologică a dezvoltării se datorează mai multor împrejurări, dintre
care:
a) persistenţa, timp îndelungat, a unei concepţii mecaniciste, după care
rolul exclusiv şi determinant în evoluţia avuţiei materiale revine unor
factori cu acţiune cantitativă imediată (resursele financiare), neglijându-
se sau minimalizându-se influenţa calitativă, de durată, a condiţiilor de
mediu;
b) caracterul mai lent şi, deci, mai greu perceptibil şi aparent mai puţin
periculos al producerii dezechilibrului ecologic şi al degradării
mediului în comparaţie cu problematica înarmării, a decalajelor
economice existente în lume, a foametei şi sărăciei, asistenţei medicale
etc., care au captat mai repede atenţia opiniei publice mondiale şi au dat
un profil complex tabloului lumii contemporane;
c) existenţa până de curând a unei anumite dihotomii dezvoltare - mediu
natural.

Astfel, conceptul de dezvoltare şi-a îmbogăţit, cu timpul, conţinutul şi

semnificaţia, devenind o relaţie complexă care cuprinde nu numai
dezvoltarea economică în raport direct cu mediul natural, ci întreaga
dezvoltare umană, inclusiv aspectele sale sociale, de cultură, ştiinţă şi
civilizaţie, de egalitate şi echitate între oameni şi naţiuni. Un asemenea conţinut
al ecodezvoltării asigură o dezvoltare durabilă, susţinută de respectarea
cerinţelor ecologice.

c) Conceptul de dezvoltare economică durabilă

Dezvoltarea economică durabilă reprezintă acel tip sau formă de

dezvoltare economică ce asigură satisfacerea cerinţelor prezente de consum
fără a le compromite sau prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare, sau
 Cap. I. Mediul înconjurător şi dezvoltarea durabilă

capacitatea de a satisface cerinţele generaţiei prezente fără a compromite

capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi, prosperitatea
economică şi conservarea mediului trebuind să se susţină reciproc.
Potrivit acestei definiţii, echitatea apare ca un principiu fundamental al
dezvoltării durabile. Este vorba atât despre echitatea în cadrul aceleiaşi
generaţii, respectiv justeţea distribuirii prosperităţii în cadrul societăţii, cât şi
despre echitatea între generaţii.

Grija pentru calitatea mediului este determinată de un complex de

împrejurări, astfel:
 în primul rând, de faptul că legiferările iniţiale privind protecţia
mediului au fost generate de grija pentru protecţia sănătăţii, cu rezultatul
că focarele cu efecte asupra sănătăţii publice au fost eradicate în mare
măsură;
 în al doilea rând, o a doua preocupare este conservarea acelor resurse cu
valoare economică, considerate limitate sau cu potenţial limitat. Acestea
includ terenul, vegetaţia, stocul de peşte din mări şi oceane şi
diversitatea speciilor, ceea ce oferă alte oportunităţi de cercetare şi
dezvoltare.

Mediul natural aparţine, deci, tuturor. Ca atare, protecţia lui reclamă, în

mare măsură, o acţiune colectivă care să implice atât factorii instituţionali cât şi
agenţii economici. Un obiectiv cheie al politicii dezvoltării durabile,
concomitent cu protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător, este prevenirea
acestei situaţii, prin asigurarea că atât costurile cât şi beneficiile acţiunilor care
afectează mediul sunt avute în vedere în deciziile agenţilor economici din
sectorul public şi privat.

d) Principiile asigurării dezvoltării durabile

Pentru ca acţiunea oamenilor la scară globală, să poată realiza noua

alternativă a tranziţiei noastre prin viaţă, este necesar să existe, să fie cunoscute
şi respectate principiile asigurării dezvoltării durabile:
1) Principiul asigurării egalităţii şanselor generaţiilor viitoare, expresie a
dreptului colectiv de proprietate al acestora, care trebuie să fie prioritar,
faţă de drepturile personale de proprietate;
2) Principiul politicii inegalităţii economico-sociale, expresie a dreptului
de a asigura generaţiilor prezente şi viitoare cele trebuincioase unei vieţi
sănătoase, sigure, împlinite şi productive;
3) Principiul diversităţii vieţii biologice şi spiritual-culturale, expresie a
respectării şi întreţinerii potenţialului de dezvoltare, a participării
noastre la procesul evolutiv, corespunzător „distrugerii creatoare”;
4) Principiul suveranităţii populaţiei, expresie a dreptului oamenilor de a
decide în legătură cu folosirea resurselor de care dispun, corespunzător
 Cap. I. Mediul înconjurător şi dezvoltarea durabilă 7

aspiraţiilor de a trăi o viaţă normală, astfel încât consecinţele deciziilor

să fie suportate de cei ce le-au luat;
5) Principiul responsabilităţii reciproce a celor care deţin resurse
ecologice, de a le administra în interesul generaţiilor viitoare, iar a celor
care posedă cunoştinţe speciale, de a le împărtăşi celor care ar putea să
beneficieze de ele.

Transpunerea în practică a tuturor acestor principii şi cerinţe presupune

realizarea concomitentă a următoarelor trei condiţii:

 asigurarea unor informaţii corespunzătoare privind impactul asupra

mediului înconjurător;
 crearea mecanismelor adecvate cu aplicare în sectorul privat;
 asigurarea tehnicilor adecvate de analiză pentru deciziile politice şi
pentru stabilirea normativelor, luând în considerare impactul asupra
mediului, cheltuielile publice şi costurile corespunzătoare agenţilor
economici.

CONCLUZIE:

Dezvoltarea durabilă presupune creşterea economică (nu creştere zero

sau negativă) în concordanță cu cerinţele echilibrului ecologic (nu cu
prezervarea naturii pur şi simplu) şi cu întreaga dezvoltare umană, ceea ce
înseamnă că se au în vedere toate aspectele ce ţin de progresul în om şi pentru
om – cultură, ştiinţă, civilizaţie, egalitate şi echitate între oameni, etnii, naţiuni
şi popoare.

TEMĂ:

Explicați, în maxim 1 pagină, următoarea afirmație:

”Desfăşurându-se în condiţiile unor resurse limitate şi în mare măsură

neregenerabile şi nerecuperabile, procesul creşterii economice nu este un set
continuu de fluxuri circulare, ai cărui poli sunt producţia şi consumul personal
final”