DEZVOLTAREA ECONOMICA

- CUPRINS -

Introducere………………………………………………………………….4
Dezvoltarea economică..................................................................................5
1.1 Puncte de vedere privind teoria dezvoltării…………………………...5
1.1.1 Dezvoltare economică – concept multidimensional.......................7
1.2 Curente şi orientări în teoria dezvoltării economice............................12
1.2.1 Precursori, clasici şi neoclasici…..........………………………...13
1.2.2 Teorii contemporane ale dezvoltării.............................................15
1.2.2.1 Teoria economiei duale.........................................................15
1.2.2.2 Teoria stadiilor dezvoltării economice..................................16
1.2.2.3 Dezvoltarea susţinută, o altă perspectivă
a teoriei dezvoltării........................................................................................17
Dezvoltarea durabilă...................................................................................19
Bibliografie...................................................................................................21

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 2

 INTRODUCERE

De-a lungul întregii sale existenţe omul a încercat să-şi satisfacă nevoile cât mai bine. Acest
proces a presupus un ansamblu de activităţi menite să-l ajute să-şi atingă scopul său. De aceea, el a
trebuit să realizeze o dezvoltare permanentă a activităţii sale, atât din punct de vedere social, tehnic,
cât şi economic.
Inevitabil, activitatea omului de a-şi satisface trebuinţele presupune existenţa unui cadru în care
acesta să acţioneze. Astfel, omul s-a confruntat cu problema mediu-economie care s-a dovedit una
globală cu un caracter complex şi multidimensional.
Ideea centrală a lucrării este rolul politicilor inovaţionale în dezvoltarea economică. Pornind de
la teoria dezvoltării economice, de la modalitatea în care se reflectă în realitate procesul dezvoltării
economice, în lucrare se încearcă explicarea raportului creştere-dezvoltare.
Prima parte prezintă o scurtă incursiune în istoria conceptului de dezvoltare economică,
încercând să prezinte cât mai multe din valenţele acestui concept. Se prezintă ideile unor filosofi,
oameni de ştiinţă, care au încercat să explice, în absenţa unor instrumente analitice, fenomene şi
procese ce au devenit obiect de cercetare al ştiinţei economice cu mijloace corespunzătoare de abia în
secolul nostru.
Economia nu este o ştiinţă izolată, ci se află în interdependenţă cu o multitudine de ştiinţe ale
naturii, tehnicii şi social-umane. Astăzi este nevoie de o economie care să respecte principiile
funcţionalităţii mediului, prin prisma tuturor componentelor sale
Inovaţia este procesul prin care o naţiune crează noi procese şi noi tehnologii, transformându-le
în produse şi servicii noi utile pentru pietele globale fapt care duce la crearea de valoare pentru actorii
economici şi la condiţii de viaţă superioare pentru membrii naţiunii.

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 3

 Dezvoltarea economică

1.1Puncte de vedere privind teoria dezvoltării

Dezvoltarea economică a fost întotdeauna o preocupare a omenirii, continuând să fie, şi în

prezent, o temă actuală. Cu toate acestea, delimitarea teoriei dezvoltării economice ca o ramură
importantă a teoriei economice generale s-a făcut în anii 1950-1960.
Geneza ei poate fi urmărită de-a lungul istoriei gândirii economice, având un rol însemnat în
stabilirea şi definirea conceptelor de bază ce însoţesc diferitele teze ale dezvoltării economice
formulate în timp de numeroşi economişti.
Astfel, teoria dezvoltării economice a cunoscut mai multe paradigme, curente şi orientări, până
la actuala concepţie a dezvoltării durabile, care reprezintă principala componentă a strategiilor şi
politicilor promovate de organizaţiile internaţionale şi naţionale, ca şi de autorităţile guvernamentale
din aproape toate ţările.
În literatura occidentală, la un moment dat, procesul de dezvoltare economică şi cel de creştere
economică au fost identificate cu procesul de progres economic, deşi între primele două procese
distincţia este făcută de latura calitativă a procesului dezvoltării economice ce apare în plus faţă de cel
al creşterii economice.
Astfel, economistul englez A.W.Lewis, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1979, în
capitolul introductiv al lucrării sale, „Teoria creşterii economice”, spune că „subiectul esenţial al
acestei cărţi este creşterea producţiei pe locuitor.” El vorbeşte despre economia dezvoltării ca un
domeniu distinct, care examinează structura comportamentului dezvoltării în acele ţări în care
producţia pe cap de locuitor este sub 2000 $, deşi, afirmă că în realitate există şi o economie a ţărilor
dezvoltate.
Creşterea economică surprinde aspectele cantitative, dar nu numai la nivelul unui
subansamblu, ci şi la nivelul economiei naţionale. Prin aceasta, Fr.Perroux asimilează creşterea
economică cu sporirea venitului naţional. Dar, nu orice mărire a dimensiunii acestuia este sinonimă cu
creşterea economică, ci numai cea durabilă, susţinută în timpul uneia sau mai multor perioade lungi.
Prin aceasta el deosebeşte creşterea de expansiune, care desemnează un fenomen pe termen scurt.
Spre deosebire de creşterea economică, dezvoltarea o defineşte ca ansamblul schimbărilor în
structurile sociale şi mentale care generează o relaţie de antrenare reciprocă între aparatul de producţie

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 4

şi populaţie punând astfel economia naţională în stare să crească cumulativ şi durabil produsul său real
global. Procesul dezvoltării se bazează la el, şi pe ideea de înflorire şi împlinire a omului şi a
complexului social.
O nouă dezvoltare este posibilă dacă se abandonează cultul bunului şi se urmăreşte cu adevărat
maximizarea potenţialului uman. Aceasta este, după Perroux, fundamentul ţărilor în curs de
dezvoltare, el fiind necesar şi ţărilor dezvoltate.
Se poate constata că procesul dezvoltării economice poate presupune modificări de structură ce
pot avea loc în cadrul fluxurilor economice, a fluxurilor de organizare economică.
Astfel, definind structura unui sistem economic prin ansamblul legăturilor care unesc între ele unităţile
simple şi complexe, şi printr-un ansamblu de proporţii între fluxurile şi între stocurile unităţilor de
bază şi combinaţiile obiectiv-semnificative ale acestor unităţi.
Progresul economic reprezintă acea tendinţă a unei economii naţionale ce urmăreşte
ameliorarea performanţelor globale ale funcţionării acesteia, concretizându-se în niveluri mai înalte de
dezvoltare ce conduc la îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei şi a nivelului de civilizaţie atins având,
astfel, o latură socială.
În cadrul sfârşitului de secol XX şi început de secol XXI, progresul economic devine posibil de
susţinut prin promovarea unor programe şi politici macroeconomice coerente, concepute pe termen
lung şi care vizează atingerea unei anumite stări dorite şi fezabile din punct de vedere economic şi
social. Sintetizând se poate spune că transformarea structurilor economice reprezintă o latură esenţială
a procesului de dezvoltare şi a progresului economico-social, exprimându-se în ritmurile diferite cu
care se realizează creşterea diferitelor sectoare şi ramuri ale economiei, favorizând, la rândul său,
intensitatea dezvoltării economiei naţionale.
Modificarea în timp a proporţiilor în care se găsesc elementele sistemului economic constituie
un proces logic, caracterul obiectiv al acestor schimbări structurale fiind determinat, aşa cum se relevă
în literatura de specialitate, de dezvoltarea mai rapidă a unor activităţi faţă de altele, de ritmurile
diferite de creştere înregistrate ca urmare a acţiunii diferenţiate a forţelor ce influenţează
comportamentul agenţilor economici.
Cercetarea acestor legături se impune cel puţin din două motive:
- primul este determinat de mutaţiile pe care le-a antrenat şi le va antrena în continuare progresul
tehnic contemporan;

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 5

- al doilea constituie acuitatea cu care se pune problema şi amploarea proceselor de restructurare a
producţiei în România, în condiţiile trecerii la economia de piaţă şi ale
exigenţelor progresului tehnic contemporan.
Procesul de dezvoltare economică, la rândul lui, este înţeles ca transformarea cantitativă şi calitativă
necuantificată direct cu instrumentarul existent la un moment dat a structurilor economice, dar şi
politice şi sociale, a modului de viaţă şi calităţii vieţii, a conştiinţei umane, a mediului înconjurător
etc., a comportamentului general al
sistemului economico-social.
Spre deosebire de alţi termeni din limba română, substantivul dezvoltare poate fi însoţit de o
mulţime de adjective, printre care:social, politic, cultural, ştiinţific, spiritual, uman etc. şi nu în ultimul
rând adjectivul economic. Dar oricare ar fi adjectivul folosit, definiţia noului termen format ne duce
direct sau indirect la termenul dezvoltare economică.
Astfel, dezvoltarea socială are ca scop şi finalitate indivizii şi grupurile sociale, fiind
condiţionată de dezvoltarea economică şi în acelaşi timp răsfrângându-se asupra acesteia. Evoluţia
politică dintr-o ţară, la un moment dat, perturbă sau favorizează viaţa economică, precum şi
dezvoltarea economică a ţării respective. Dezvoltarea culturală şi ştiinţifică îşi pune amprenta asupra
nivelului de dezvoltare a individului influenţând productivitatea muncii şi capacitatea acestuia de a
asimila noile inovaţii şi tehnologii, toate acestea având un impact asupra dezvoltării economice.
Dată fiind complexitatea şi extensia sferei de cuprindere a termenului „dezvoltare economică”,
din literatura de specialitate nu lipsesc definiţiile foarte generale fie de ordin filosofic, fie pragmatic,
multe din ele fiind pe cât de cuprinzătoare, pe atât de simpliste şi imprecise.
Dezvoltarea economică-concept multidimensional
În literatura de specialitate, ce a apărut până în anii 1970, un element definitoriu pentru
dezvoltarea economică se referă la caracteristicile de bază ale ordinii economice. Fr.Perroux consideră
că „ordinea economică este caracterizată prin structurile economice şi sociale pe care se bazează.
Structurile economice presupun articularea părţilor, respectiv a ramurilor, industriilor, regiunilor şi
întreprinderilor într-un tot, prin relaţiile de interdependenţă dintre ele.
Dezvoltarea presupune desfăşurarea activităţii de către oameni şi pentru oameni, prin schimbul de
bunuri, servicii şi informaţii, şi întrucât decidenţii activi ai unei activităţi, indiferent de felul acesteia,
sunt agenţi economici, în cadrul ordinii economice structurale se întrepătrund cu cele mentale şi
sociale prin reacţii reciproce.

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 6

 G.Meir s-a preocupat de clarificarea elementelor definitorii formulate de predecesorii săi şi
constată că, conceptul de dezvoltare cunoaşte noi dimensiuni, prin includerea dezvoltării umane şi
prezervării mediului ca finalităţi ale procesului. Clarificările aduse se referă la următoarele elemente:
- dezvoltarea ar trebui interpretată ca proces pentru a reflecta realitatea şi pentru a orienta analiza
spre acţiunea forţelor aflate în relaţii cauzale de interdependenţă;
- dezvoltarea înseamnă creştere plus schimbare, constând într-o mişcare de ascensiune a întregului
sistem social. Cu alte cuvinte, dezvoltarea poate fi interpretată ca tendinţă de
atingere a unor idealuri de modernizare precum: creşterea nivelului productivităţii, egalizarea
economică şi socială, îmbunătăţirea instituţiilor etc.;
- dezvoltarea înseamnă creşterea venitului real pe locuitor. Creşterea populaţiei poate devansa pe cea
a produsului sau a venitului naţional sau poate fi în aceeaşi proporţie, rezultatul constând în scăderea
sau, în cel mai bun caz, în conservarea nivelului venitului pe locuitor şi aceasta nu
înseamnă dezvoltare economică;
- dezvoltarea este un proces de lungă durată, susţinut pe parcursul a cel puţin 2-3 decenii, care nu se
confundă cu simpla creştere pe termen scurt a venitului real în faza ascendentă a unui ciclu economic;
- pe termen lung dezvoltarea susţinută presupune realizareaei, astfel încât să reuşească menţinerea
unui mediu înconjurător nedegradat pentru generaţiile viitoare.
Multe pieţe se globalizează. De exemplu, cum unele gusturi devin universale în rândul
tinerilor, va apărea acelaşi mod de a se îmbrăca în aproape toate marile oraşe. Multe corporaţii se
globalizează pe măsură ce devin tot mai mult corporaţii transnaţionale.Acestea sunt firme foarte mari
cu o prezenţă fizică în mai multe ţări şi cu o structură managerială tot mai descentralizată. Un exemplu
în acest sens pot fi restaurantele McDonald`s, firmele Coca-Cola, Nestlé, Mercedes-Benz şi Sony.
Multe pieţe ale forţei de muncă se globalizează, pe măsură ce revoluţiile în comunicaţii şi transporturi
permit variatelor componente ale oricărui produs să fie realizate oriunde în lume. De exemplu, un
televizor sau un CD-player obişnuit va conţine componente făcute în ţări diferite, ştiindu-se unde este
asamblat un produs, dar fiind tot mai dificil de spus unde este făcut.
Din punct de vedere al investiţiilor, cel mai important rezultat al globalizării este că firmele mari caută
să aibă o prezenţă fizică în multe ţări importante. În anii 1950 şi 1960 majoritatea investiţiilor străine
erau făcute de firme din Statele Unite ale Americii care investeau pentru a-şi asigura prezenţa pe
pieţele externe. În zilele noastre, majoritatea ţărilor dezvoltate au parte de fluxuri majore de investiţii,

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 7

în ambele direcţii, spre interior, prin firmele străine care investesc în pieţele lor şi spre exterior, prin
firmele proprii care investesc în străinătate.
Anii 1990 au impus o nouă abordare a problematicii dezvoltării, deoarece pe de o parte
modelele neoclasice ale creşterii economice nu se dovedeau suficient de largi pentru a cuprinde şi
variabile extraeconomice, iar pe de altă parte diferite modele ale dezvoltării economice riscau să se
îndepărteze foarte mult de abordarea riguroasă a modelării economice, prin introducerea unui număr
mare de parametrii sociali, istorici, culturali etc.
În prezent, există două direcţii principale de studiu: una în legătură cu acumularea
cunoştinţelor, iar alta cu o viziune mai largă în legătură cu capitalul, şi anume, capitalul uman. Pentru
prima direcţie sunt cunoscute modelele de cercetare-dezvoltare. Deoarece progresul tehnologic este cel
care face ca cu acelaşi volum de muncă şi capital să se obţină mai mult venit naţional, este necesară
analiza explicită a sectorului de cercetare-dezvoltare. Se lucrează cu funcţii Cobb-Douglas atât pentru
output, cât şi pentru descrierea sectorului de cercetare-dezvoltare. Se caută, astfel, să se surprindă
dinamicele interne ale activităţii de cercetare-dezvoltare, modul în care poate fi stimulată şi gestionată
inovaţia tehnologică, în acest sens fiind utilizate studiile lui Baumol (1990); Murphy, Shleifer şi
Vishny (1991).
De asemenea, pot fi avute în vedere şi teorii care se referă la aspectele regionale ale dezvoltării,
cum ar fi: teoria dezvoltării cu diferenţiere fricţională; teoria dezvoltării polarizate; teoria dezvoltării
endogene. Ideea de bază a teoriei dezvoltării cu diferenţiere fricţională a fost formulată de G.Myrda.
Se consideră că dezechilibrele regionale au la bază decalajele cronologice inerente în procesele de
integrare, decalaje care au drept consecinţă mobilitatea imperfectă a factorilor de producţie. Aceasta
aduce în discuţie problema omogenităţii timpului economic, decalajele de dezvoltare fiind
interpretate ca decalaje cronologice.
„Această perspectivă este ceva mai completă decât teoriile stadiilor de dezvoltare sau cea a dezvoltării
duale, deoarece caută să identifice repere temporale în domeniul economic, al instituţiilor şi normelor
sociale, al valorilor culturale, religioase, etice etc. Eliminarea decalajelor apare ca o problemă de
sincronizare a diferiţilor timpi istorici.”
Teoria dezvoltării polarizate (sau a polilor de creştere) are ca punct de pornire lucrările lui
Fr.Perroux. Teoria porneşte de la faptul că dezvoltarea reprezintă un proces dezechilibrat şi ierarhizat
în acelaşi timp şi că doar anumite unităţi economice au un rol important în procesul dezvoltării. Ele
pot fi considerate drept poli ai creşterii economice, dar aceştia pot fi şi anumite zone din teritoriu sau

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 8

elemente de infrastructură.
Teoria dezvoltării endogene este, oarecum, opusă teoriei polilor de creştere, punând accentul
pe dezvoltarea de la nivelurile structurale de bază. Componentele majore ale acestei teorii sunt
autarhia regională selectivă şi punerea în valoare a avantajului regional strategic. Avantajul acestei
teorii constă în mobilizarea eforturilor de punere în valoare a potenţialului local. O problemă
importantă, care a apărut şi s-a manifestat din ce în ce mai mult este aceea a nivelului şi a ritmului
dezvoltării economice în strânsă legătură cu condiţiile şi factorii de mediu. Astfel, creşterea economică
trebuie să aibă un nivel care să permită acoperirea, în concordanţă cu condiţiile contemporane, a
nevoilor membrilor societăţii. Aceasta presupune desfăşurarea concretă a creşterii economice în raport
cu factorii de mediu, atât în timp, unde trebuie să aibă continuitate, cât şi în spaţiu. Acest lucru
presupune o dezvoltare care să poată fi susţinută de factorii naturali şi umani şi care, în plus, să poată
fi durabilă, respectând echilibrul ecologic dinamic.
Dezvoltarea presupune un ansamblu de transformări care modifică comportamentele,
integrează progresele cunoaşterii, ameliorările aduse calificării forţei de muncă, cunoştinţele
industriale modificând anticipările şi stimulând acumularea. Este un proces complex în care aspectele
economice se îmbină cu cele sociologice, psihologice şi politice ale vieţii omului şi societăţii.
Intensitatea dezvoltării, ritmurile acesteia, performanţele obţinute diferă de la o ţară la alta sau
de la zonă la zonă, datorită unei multitudini de factori şi condiţii. Ca urmare, lumea s-a structurat de-a
lungul timpului în ţări cu dezvoltare puternică şi ţări cu o dezvoltare mai slabă. De aceea, în
statisticile internaţionale, în articole, studii şi lucrări putem întâlni gruparea statelor lumii în state
dezvoltate, în curs de dezvoltare, subdezvoltate. Astfel, pentru a desemna ţările în care procesul
dezvoltării economice nu este la cotele necesare economiei respective a apărut şi s-a folosit termenul
de subdezvoltare economică.
În raport cu dezvoltarea care este un proces, subdezvoltarea economică reprezintă o stare, care
diferă ca intensitate de la o ţară la alta, de la o epocă istorică la alta, ea marcând punctul de la care
începe procesul de dezvoltare. Dar, subdezvoltarea nu poate fi considerată ca o simplă rămânere în
urmă faţă de ţările industrializate, raportarea ei la aceste state dezvoltate făcându-se doar pentru a arăta
deosebirile dintre ţările respective.
P.Guillaumont defineşte subdezvoltarea ca o situaţie în care populaţia, parţial sau în totalitate,
nu are capacitatea de a-şi satisface nevoile fundamentale, adică satisfacerea „minimului vital”. Prin
contrast cu dezvoltarea, el afirmă că subdezvoltarea este nu numai o situaţie în care nivelul de trai este

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 9

scăzut pentru marea majoritate a populaţiei, ci şi o stare în care apare incapacitatea de a realiza o
creştere durabilă, autonomă şi convenabil repartizată, adică o situaţie care presupune o serie de
obstacole în calea dezvoltării.
La rândul său G.Meir defineşte dezvoltarea economică „ca fiind un mijloc şi nu un scop,
constând într-un proces instrumental pentru eliminarea sărăciei persistente şi realizarea dezvoltării
umane”, adică prin „eliminarea sărăciei” autorul înţelegând înlăturarea tuturor obstacolelor specifice
subdezvoltării şi deschiderea unui drum durabil pentru realizarea procesului de dezvoltare.
Todaro formulează trei obiective principale ale dezvoltării:
1.creşterea disponibilităţilor şi îmbunătăţirea distribuţiei bunurilor şi serviciilor de subzistenţă:
hrană, locuinţă, sănătate, protecţie;
2. ridicarea standardului de viaţă prin creşterea veniturilor, respectiv asigurarea de locuri de
muncă, o mai bună educaţie şi o mai mare atenţie acordată valorilor culturale şi umane;
3. extinderea gamei de alegeri economice şi sociale pentru indivizi şi stat, prin eliberarea de
dependenţă nu numai în relaţiile cu alţi oameni şi alte ţări, dar şi faţă de ignoranţa şi
mizeria umană.

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 10

1.2 Curente şi orientări în teoria dezvoltării economice

Procesul dezvoltării economice a fost studiat chiar înaintea clasicilor, la începutul secolului al
XVIII-lea, de fiziocraţi. La ei putem regăsi semnificaţia actuală a conceptului de creştere economică,
constând în creşterea outputului global şi pe lucrător. Semnificaţia tezelor fiziocrate rămâne însă
limitată datorită viziunii lor înguste asupra muncii productive, a cărei sferă de cuprindere se reduce
doar la agricultură. Dacă sintetizăm evoluţia conceptului de dezvoltare economic, ca şi a teoriei
dezvoltării aceasta se prezintă astfel:

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 11

1.2.1 Precursori, clasici şi neoclasici

Un loc deosebit, în evoluţia gândirii economice referitoare la dezvoltare, îl ocupă ideile

istoricului arab Abdurahman Abu Zaid IbnKhaldun în lucrarea „Prolegomene” apărută în 1377, în care
susţinea că, pentru realizarea creşterii economice este necesar să se reunească cinci categorii de
factori: creşterea demografică, progresul tehnic, căutarea de profit individual, respectul proprietăţii
private şi solidaritatea instituţiilor politice şi juridice.
La clasicii gândirii economice, dezvoltarea economică este caracterizată prin acumularea
capitalului, acest proces fiind posibil prin lărgirea pieţei naţionale şi a celei internaţionale, precum şi
prin diviziunea muncii. El este imaginat ca un fenomen natural, spontan, căruia îi poţi constata doar
existenţa şi explica mecanismele. Dezvoltarea economică spontană, generată de respectarea „laissez
faire”-ului, era accesibilă oricărei ţări, iar în situaţia în care unele ţări nu erau capabile să-şi realizeze
propria dezvoltare, aceasta se putea realiza cu ajutorul relaţiilor economice internaţionale.
A.Smith acceptă mişcările de capital şi efectul lor benefic asupra unor ţări mai slab dotate cu
resurse, ca şi avantajul schimbului internaţional, concretizat în amplificarea diviziunii muncii şi ca
atare în creşterea productivităţii, precum şi în faptul că oferă un debuşeu factorilor de producţie, care
pe piaţa internă nu ar avea utilizare, dar pe piaţa externă, prin transformarea lor în produse, devin utili.
A.Smith constată un progres al tuturor economiilor prin dezvoltarea agriculturii astfel încât să se
realizeze o cât mai bună satisfacere a nevoilor fundamentale necesare atingerii nivelului minim
de trai, apoi prin dezvoltarea manufacturilor şi a comerţului exterior pe baza surplusului realizat în
agricultură. Acumularea de capital fizic, progresul tehnologic şi specializarea muncii în procesul
adâncirii diviziunii ei erau, în analiza lui Smith, sursele creşterii avuţiei. Creşterea era posibilă atât
timp cât se asigurau condiţiile acumulării de capital şi introducerii noii tehnologii.
Atât concurenţa, cât şi comerţul liber contribuiau, împreună, la punerea în mişcare a acestui proces
cumulativ.
În concepţia lui D.Ricardo existau posibilităţi de dezvoltare a societăţii capitaliste, el fiind
preocupat, mai ales, de repartiţia avuţiei. Astfel, factorul, care ar fi putut menţine acumularea
capitalului în industrie, o producţie mai mare, şi, ca atare, un nivel superior al economiei unui stat, era
dat de creşterea productivităţii muncii în agricultură.
Creşterea productivităţii avea drept rezultat obţinerea alimentelor la costuri scăzute, ceea ce conduce,
după părerea lui Ricardo, la acordarea unor salarii mai mici şi obţinerea unor profituri mult mai mari

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 12

decât valoarea acestora înainte de a se realiza această creştere a productivităţii muncii. Totuşi acest
proces pe termen scurt nu era posibil, deoarece progresul tehnologic cere timp, de aceea obţinerea
unei productivităţi mai mari pe solurile existente o vedea posibilă pe termen lung, pe baza
schimbărilor tehnologice. Pe termen scurt, ieftinirea alimentelor se putea realiza prin intensificarea
schimburilor între diferite ţări dintre care unele înregistrau surplusuri în acest domeniu, adică prin
dezvoltarea comerţului exterior.
Totuşi, creşterea economică împreună cu expansiunea demografică, pe termen lung, au demonstrat că
suprafeţele arabile nu erau suficiente pentru a asigura necesarul de hrană şi a apărut necesitatea
folosirii unor terenuri al căror soluri se caracteriza printr-un nivel scăzut al fertilităţii şi, ca atare, care
presupuneau randamente descrescânde.
Analiza clasică a recunoscut existenţa unor niveluri diferite de dezvoltare în anumite ţări, prin autori
ca Smith şi Mill, dar ea nu a reprezentat decât un punct de plecare pentru teoriile dezvoltării, deoarece
ea a considerat dezvoltarea un fenomen natural şi spontan într-o economie deschisă în care se
realizează schimburi economice internaţionale bune pentru toţi partenerii.
Spre deosebire de clasici, şcoala neoclasică a fost preocupată mai mult de probleme legate de echilibru
şi preţuri. O excepţie a acestei şcoli o constituie J.A.Schumpeter, care a publicat în 1912 lucrarea
„Theorie der wirtschaftlichen Entwicklung”, ce a fost tradusă în engleză „The Theory of Economic
Development”, iar în franceză „Théorie de l’évolution économique.”
În această lucrare, Schumpeter face distincţie între două tipuri de economii:
- o economie ce funcţionează în condiţiile echilibrului general, ca un circuit fără evoluţie, ce se repetă
mereu, în mod identic;
- o altă economie aflată în procesul dezvoltării, având ca punct cheie al procesului inovaţia, al cărei
purtător este antreprenorul sau întreprinzătorul.
Primul tip de economie se află într-o situaţie în care nu există dezvoltare durabilă deoarece nefiind
credite şi dobânzi nu sunt nici bancheri, moneda având un rol pasiv, procesele de producţie se
bazează pe rutină, iar preţurile sunt legate cu costurile medii, astfel încât nu există profit.
În al doilea tip de economie, elementul cheie, antreprenorul sau întreprinzătorul, poate fi:
􀂾 fabricant-comerciant;
􀂾 şef de industrie, ce poate fi sau nu proprietarul întreprinderii;
􀂾 director, salariat cel mai adesea, dar care are responsabilitatea efectivă a gestiunii;
􀂾 fondatorul, creatorul întreprinderii.

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 13

Antreprenorul, în oricare din cele patru ipostaze, are obligaţia de a găsi noi combinaţii ale factorilor de
producţie, cât mai eficiente, ceea ce înseamnă inovaţie, elementul cheie al dezvoltării. Inovaţia
provoacă o nouă investiţie într-o întreprindere, care are ca rezultat realizarea unor transformări şi în
alte întreprinderi, având ca efect trecerea de la o stare a economiei în care nimic nu se schimbă, totul
este staţionar, la o economie aflată în plină dezvoltare.
Pentru a putea realiza acest proces trebuie să se constituie un mediu favorabil în care antreprenorul să
poată acţiona, trebuie să existe nişte reguli precizate şi respectate de toţi partenerii şi, în plus,
societatea, ca un întreg, are un rol deosebit în susţinerea activităţii antreprenorului.
Din cele expuse anterior, teoria elaborată de Schumpeter nu este o teorie a apariţiei dezvoltării, ci o
teorie a continuării dezvoltării plecând din momentul în care a atins un anumit nivel.

1.2.2 Teorii contemporane ale dezvoltării

1.2.2.1 Teoria economiei duale

Modelul dezvoltării duale a fost elaborat şi prezentat în anul 1954 de A.Lewis, considerat
alături de Myrdal şi Rostow, unul dintre primii pionieri ai dezvoltării. În conformitate cu „ortodoxia”
vremii sale, reprezentată de o „sinteză între neoclasici (microeconomie) şi gândirea keynesiană
(macroeconomie)” , Lewis conduce analiza în termenii neoclasici ai teoriei preţurilor şi alocării
resurselor şi lasă loc instrumentelor moderne ale econometriei.
W.A.Lewis susţinea că „elementul cheie al dezvoltării economice consta în acumularea rapidă de
capital şi considera că problema centrală a teoriei dezvoltării economice era de a înţelege maniera prin
care o comunitate care economisea şi investea doar 4 sau 5 procente, sau chiar mai puţin din venitul
său naţional se putea transforma într-o societate în care economisirea voluntară să crească la 12-15
procente sau mai mult.”
Modelul său, elaborat într-un cadru teoretic clasic, cuprinde două sectoare:
o un sector tradiţional sau de subzistenţă, ce se caracterizează printr-un exces de forţă de muncă, ce se
află în şomaj, adesea deghizat. Excesul de forţă de muncă este alimentat de creşterea demografică. În
situaţia de suprapopulaţie şi subutilizare, salariul rural este determinat de nivelul subzistenţei, iar
productivitatea marginală este egală cu zero, aceasta semnificând că atunci când agriculturii i se
sustrage o parte din forţa de muncă, producţia nu scade; o un sector modern sau capitalist format din

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 14

activităţile industriale din mediul urban şi, eventual, plantaţiile, caracterizându-se printr-o
productivitate mai înaltă şi primeşte forţă de muncă de la sectorul tradiţional.
Transferul de forţă de muncă din mediul rural este realizat la o rată a salariului curent apropiată de
nivelul de subzistenţă.
La originea creşterii economice se află procesul de economisire al populaţiei care permite
realizarea de investiţii, făcute în mare parte din profitul obţinut. Dar, aşa cum se constată în modelul
lui Lewis, economiile lucrătorilor sunt foarte mici, iar cele ale clasei de mijloc sunt puţin mai mari, dar
sunt nesemnificative din punct de vedere al investiţiilor ce se pot realiza din ele. Cei care dispun de
economii sunt capitaliştii societăţii, indiferent de domeniul lor de activitate, industrie şi agricultură, şi
ei pot realiza cu acestea investiţii productive.
În mare, dezvoltarea duală, descrisă de Lewis, a fost considerată ca fiind conformă cu
realităţile din ţările subdezvoltate şi, în consecinţă, a fost larg acceptată ca model standard al
dezvoltării din anii 1960-1970. Bineînţeles, modelul produs de Lewis a fost supus, de-a lungul
timpului, la numeroase critici şi dezvoltări.

1.2.2.2 Teoria stadiilor dezvoltării economice

Primul care a adoptat o schemă stadială este A.Smith, fiind formată din următoarele
etape: vânătoarea, stadiul pastoral, stadiul agricol, stadiul comercial şi cel manufacturier.
O concepţie diferită asupra dezvoltării stadiale aparţine lui K.Marx, care interpretând cursul
istoriei, elaborează dialectica sa stadială, ce cuprinde: epoca primitivă, epoca sclavagistă,
epoca
feudală, epoca capitalistă şi cea socialistă.
În cadrul şcolii istorice germane se distinge Fr.List, care în lucrarea „Sistemul naţional de
economie politică” descrie cinci stadii de evoluţie: stadiul primitiv, stadiul pastoral, stadiul
agricol, stadiul
agricol-manufacturier şi cel agricol-manufacturier-comercial. List pune accentul pe ultimele
trei stadii, explicând succesiunea acestor stadii prin nivelul de dezvoltare al „forţelor
productive”, în care intră toţi factorii generatori ai „puterii industriale care constituie sursa de
dinamism economic, respectiv motorul expansiunii naţionale, sub toate formele sale.” şi

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 15

instituţiile politice şi concepţiile morale cu rol de stimulare sau de obstrucţionare a activităţii
economice.

Primul stadiu, cel al societăţii tradiţionale se caracterizează pe ştiinţa şi tehnica prenewtoniană,

pe sectorul agricol arhaic, precum şi pe legăturile de familie şi cele din cadrul diferitelor clanuri ce
existau încivilizaţiile mediteraneene ale Orientului Mijlociu şi Europa medievală.
Toate aceste condiţii nu excludeau creşterea producţiei, însă nivelul acesteia pe locuitor rămânea la un
nivel foarte scăzut.
Al doilea stadiu, al condiţiilor prealabile demarajului s-a manifestat spre sfârşitul secolului al
XVII-lea pentru statele din Europa de Vest, şi a presupus: apariţia unor noi capacităţi de producţie
datorită descoperirilor ştiinţei moderne; constituirea statelor naţionale centralizate cu administraţie
relativ eficace; creşterea nivelului de educaţie al populaţiei şi apariţia de noi întreprinzători; extinderea
comerţului, transformarea instituţiilor economice şi posibilitatea de a realiza progres economic.
Cea mai importantă fază în teoria lui Rostow este demarajul/decolarea considerată ca o etapă de
tranziţie în evoluţia oricărei societăţi, fiind caracterizată prin:
 creşterea dimensiunilor activităţii economice din industrie şi agricultură;
 dezvoltarea unuia sau mai multor sectoare industriale dinamice cu o înaltă rată de creştere;
 creşterea ratei investiţiilor productive la cel puţin 5% sau chiar peste 10% din venitul sau
produsul naţional;
 existenţa sau implementarea rapidă a unui cadru politic, social şi instituţional care să permită
exploatarea impulsurilor spre expansiune generate de sectoarele dinamice.

1.2.2.3 Dezvoltarea susţinută, o altă perspectivă a teoriei dezvoltării

Fenomenele de criză ce s-au manifestat în economia mondială la începutul anilor 1970 au generat
multe dezbateri asupra limitelor creşterii economice, soldate cu o nouă orientare, către o dezvoltare
susţinută sau durabilă (figura 1.2).
Fenomenele de criză au făcut ca procesul dezvoltării să se afle într-un impas pe mai multe planuri,
cum ar fi:
􀂾 sub aspect economic, ruptura înregistrată în evoluţia ritmului de creştere, ce reflectă, în esenţă,
epuizarea posibilităţilor de creştere a rentabilităţii capitalului;

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 16

􀂾 pe plan social, creşterea economică s-a dovedit incapabilă să limiteze creşterea şomajului,
agravarea sărăciei şi adâncirea inegalităţilor în repartiţia veniturilor.

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 17

O altă sursă de contribuţii aduse definirii şi adoptării unei noi viziuni asupra dezvoltării o constituie
organizaţiile din cadrul O.N.U. Dintre acestea menţionăm:
1) Fundamentarea conceptului de dezvoltare durabilă sau susţinută în “Raportul Brundtland” adoptat
în 1987 de Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării (C.M.E.D.) şi prin documentele
Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (C.N.U.E.D.) de la Rio de Janeiro din 1992.
Această conferinţă a fost formată din mai mute secţiuni ce s-au concretizat ulterior în Declaraţia
asupra mediului şi dezvoltării, Declaraţia asupra pădurilor, Convenţia asupra schimburilor climatice,
Convenţia asupra biodiversităţii şi Agenda 21, toate aceste documente cuprinzând măsuri ce ar
trebui adoptate pentru pregătirea secolului al XXI-lea;
3) Conferinţele O.N.U. organizate asupra:
a) dezvoltării sociale de la Copenhaga în 1995;
b) schimbărilor de climă de la Berlin din 1995;
c) protecţiei stratului de ozon de la Viena din 1995;
d) oraşelor de la Istambul din 1996, ce a pus accentul pe
„dezvoltarea umană susţinută”.
„Noua concepţie de dezvoltare susţinută sau durabilă a devenit, în anii ’90, axa fundamentală a
analizei şi politicii O.N.U. în materie de dezvoltare .

Dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă poate fi definită ca o dezvoltare care corespunde necesităţilor prezentului,

fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Cu alte cuvinte,
ea arată că dreptul la dezvoltare trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil,
nevoile de dezvoltare şi de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare.
S-a constatat că pentru a realiza o dezvoltare durabilă, aceasta trebuie să se combine cu o dezvoltare
economică şi demografică care să asigure măsuri de protecţie a mediului şi de economisire a
resurselor. Astfel, relaţia economie-mediu a cunoscut două direcţii ideologice de abordare a sa, şi
anume tehnocentrismul şi ecocentrismul.
Adepţii tehnocentrismului susţin capacitatea omului şi a tehnologiei de a se adapta oricărei lipse a
vreunei resurse naturale datorită substituibilităţii factorilor de producţie şi nu stabilesc nici un fel
de limite pieţei nici pentru producători, nici pentru cumpărători.

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 18

 De cealaltă parte se află adepţii ecocentrismului care susţin acţiunile de protecţie a mediului
combinate cu o limitare a nivelului producţiei, al consumului şi al creşterii demografice.
Un model de dezvoltare durabilă ar trebui să cuprindă:
 obiective economice optime şi nu maxime ale activităţii economice, specificându-se, în cazul
reducerii acesteia, nivelul până la care se va ajunge;
 înţelegere a faptului că mediul este guvernat de legi ale fizicii, cum sunt cele ale
termodinamicii şi, de aceea, energia liberă este permanent degradată în forme legate,
entropizându-se;
 perfecţionarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic şi a resurselor în vederea unei
evaluări corecte a costurilor şi beneficiilor;
 existenţa rarităţii economice şi ecologice, deoarece Pământul este o sferă finită şi, ca atare,
cuprinde cantităţi finite din unele resurse naturale, în timp ce altele nu au aceeaşi rată de
refacere ca cea de exploatare;
Acţiunile desfăşurate de UE au condus către elaborarea unui raport ce prevede o dezvoltare durabilă
globală. Raportul porneşte de la ideea că acţiunile globalizării reprezintă o forţă puternică pentru
creşterea globală sustenabilă, oferind căi pentru a rezolva problemele internaţionale, cum ar fi
sănătatea, educaţia şi mediul.
Permiţând dezvoltarea necontenită, forţele pieţei cauzează şi accentuează inegalitatea, putând produce
pagube reversibile mediului. Globalizarea trebuie să meargă mână în mână cu măsurile realizate
pentru prevenirea şi diminuarea acestor efecte.
Toate aceste măsuri adoptate în legătură cu globalizarea şi mediul înconjurător au ca obiectiv
principal asigurarea că globalizarea contribuie la dezvoltarea durabilă. Din punct de vedere al
comerţului, activităţile economice specifice globalizării au urmărit: îmbunătăţirea integrării ţărilor in
curs de dezvoltare în economia mondială; schimbarea sistemului generalizat de preferinţe pentru a ţine
cont de dezvoltarea durabilă; includerea dezvoltării durabile în acordurile bilaterale şi regionale;
reducerea utilizării netransparente a sistemului financiar internaţional şi adaptarea sa în mod mai
eficient; încurajarea afacerilor europene pentru a fi responsabile din punct de vedere social etc.
În cadrul politicilor UE s-a urmărit integrarea dezvoltării durabile în acestea prin stabilirea
unui sistem de evaluare economică, socială şi ecologică a impactului activităţii economice asupra
mediului; continuarea procesului de adaptare a politicilor la obiectivele dezvoltării durabile;
combaterea efectelor negative ale emigrării.

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 19

 O dezvoltare durabilă nu poate fi realizată fără o implicare a societăţii civile, realizându-se o
guvernare globală coerentă şi eficientă din punct de vedere economic, social şi ecologic.

UNIVERSITATEA VALAHIA TÂRGOVIŞTE 2013 20