CAPITOLUL 18

CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ECONOMICĂ

Încheierea celui de-al doilea război mondial şi finalizarea amplului proces al

decolonizării au pus ştiinţa economică în faţa unor realităţi dramatice: pe o mare
parte a planetei, pentru populaţiile ţărilor recent devenite independente, nu erau
asigurate nici cele mai elementare condiţii de existenţă demne de secolul XX.
Dezechilibrele care se dezvăluiau erau de o cu totul altă factură decât cele
întâlnite în economiile occidentale avansate. Era vorba de o rămânere în urmă
pe toate planurile, de o subdezvoltare ale cărei consecinţe se concretizau într-o
mizerie umană insuportabilă.
Cu toate eforturile depuse de fiecare stat în parte şi de comunitatea
internaţională în ansamblu, prin intermediul instituţiilor O.N.U., astăzi din cei
peste şase miliarde de locuitori ai Terre, 1,2 miliarde dispun de mai puţin de
echivalentul a 370$/an (1$/zi) pentru a-şi satisface nevoile. Peste 600 milioane
sunt afectaţi de "sărăcia extremă”, cu un venit mediu anual mai mic de 275 $. O
cincime din populaţia lumii trăieşte, deci, cu mai puţin de 1 $/zi – standard pe
care Europa de Vest şi SUA îl atinseseră cu două secole în urmă. Aceştia sunt
“săracii absoluţi”, cum îi denumea Robert Mc. Namara, fost preşedinte al Băncii
Mondiale, adică fiinţe umane care suferă de o condiţie de viaţă atât de
degradată, de boală, analfabetism, malnutriţie şi mizerie încât, neasigurându-li-
se satisfacerea necesităţilor umane de bază, viaţa lor este la marginea
existenţei fizice.
Potrivit estimărilor aceleiaşi Bănci Mondiale, la începutul anilor 1990, 11
milioane de copii sub cinci ani mureau în fiecare an în ţările slab dezvoltate din
cauza unor boli ce pot fi prevenite. La mijlocul anilor 1990, acest număr
crescuse la 13 milioane, ceea ce înseamnă mai mult de 14.000 morţi pe oră 1 .
Conştientizarea acestor probleme a generat, după al doilea război mondial,
o bogată literatură economică, axată pe explicarea posibilităţilor, a căilor şi
mecanismelor dezvoltării economice. Studiile din acest domeniu au cunoscut o

1
James M.Cypher and James L. Dietz, The Process of Economic Development, Routledge,
London and New York, 1997, p.4.

515
creştere exponenţială, astfel încât, încă în 1963, într-o prefaţă la traducerea în
limba franceză a lucrării lui Arthur Lewis, laureat al premiului Nobel pentru
economie, “Teoria creşterii economice”, economistul Gaston Leduc le aprecia
a fi de ordinul a zecilor de mii 2 . De atunci, numărul lucrărilor (cărţi, studii,
articole, comunicări, rapoarte) a continuat să crească, cercetările efectuate
constituindu-se într-o disciplină economică de sine stătătoare – Economia
dezvoltării.

18.1. Delimitări conceptuale. Măsurarea dezvoltării economice

18.1.1. Delimitări conceptuale

Conform “Micului dicţionar enciclopedic”, dezvoltarea este, din punct de

vedere filozofic, o “categorie desemnând o mişcare complexă, orientată, cu
caracter ireversibil, desfăşurată în ansamblu şi în final pe o linie
ascendentă, de la inferior la superior, de la vechi la nou. Ea se realizează
cu o succesiune nesfârşită a schimbărilor, acumulărilor cantitative şi a
transformărilor, salturilor calitative, a evoluţiei şi revoluţiei, a progresului
şi regresului, care alcătuiesc laturi, aspecte inseparabile ale dezvoltării,
aflându-se într-o unitate indisolubilă” 3 .
Numeroşi economişti utilizează conceptul de “dezvoltare” pentru a
desemna procesul creşterii economice în venit pe locuitor şi schimbările
fundamentale în structura economică, prin care este generată creşterea. Alţi
economişti identifică dezvoltarea şi creşterea economică, denumind prin
aceste concepte un proces de sporire a venitului naţional, pe total sau pe
locuitor, eventual însoţit de transformări structurale, ca o tendinţă fermă şi de
lungă durată 4 . Există şi puncte de vedere conform cărora creşterea şi
dezvoltarea economică echivalează cu sporirea capacităţilor de producţie, a
volumului producţiei sau a potenţialului economic 5 .
O definiţie mai integratoare a dezvoltării este cea oferită de François
Perroux: “dezvoltarea este combinaţia schimbărilor mentale şi sociale ale
unei populaţii care o fac aptă să-şi asigure creşterea, cumulativă şi
durabilă, a produsului său real global” 6 .

2
Arthur Lewis, La théorie de la croissance économique, Payote, Paris, 1963, p.5.
3
Mic dic¡ionar enciclopedic, Edi¡ia a II-a, Editura ªtiin¡ificå ¿i Enciclopedicå, Bucure¿ti, 1978,
p.296.
4
Maillet, Pierre, La croissance économique, PUF, 1976, p.18; Raymond Aron, Dix-huit leçons
sur la société industrielle, Galimard, 1962, p.163 etc.
5
Jacques Leçaillon, La croissance économique. Analyse globale, Edition Cujas, 1972, p.10 etc.
6
François Perroux, L’Economie du XX-ème siècle, PUF, Paris, 1969, p.191.

516
 În manuale universitare mai recente, se face o distincţie clară între cele
două concepte. Astfel, “creşterea economică poate fi definită ca o majorare a
capacităţii de producţie a unei ţări, identificată prin creşterea susţinută a
venitului naţional real în decursul mai multor ani” 7 . Sau, “creşterea economică
reprezintă expansiunea producţiei sau a PIB potenţial al unei ţări” 8 .
Exemplele de astfel de definiţii pot continua. În opinia noastră, prin
creştere economică se înţelege sporirea produsului naţional real global şi pe
locuitor al unei ţări, realizată pe termen lung. Dezvoltarea reprezintă procesul
complex al creşterii producţiei naţionale pe locuitor, în condiţiile unor schimbări
structurale majore vizând producţia, infrastructura, realocarea resurselor între
sectoare, cât şi domeniul instituţional, cultural, mental.
Dezvoltarea presupune, deci, un ansamblu de transformări care modifică
comportamentele, integrează progresele cunoaşterii, ameliorările aduse
calificării forţei de muncă, cunoştinţele industriale, influenţând anticipările şi
stimulând acumularea. Ea este un proces complex, în care aspectele
economice se îmbină cu cele sociologice, psihologice şi politice ale vieţii omului
şi societăţii. Dezvoltarea depăşeşte cu mult simpla performanţă economică,
neconfundându-se cu creşterea economică definită doar ca o sporire cantitativă
a venitului global sau pe locuitor. Fiind un proces de acumulare ireversibil şi
secular, dezvoltarea include nu numai fazele de creştere economică, ci şi cele
de criză.
În literatura economică, alături de conceptele de creştere şi dezvoltare
economică se întâlnesc şi alţi termeni, cum ar fi: expansiunea economică,
progresul economic, progresul sau dezvoltarea socială. Astfel, de exemplu,
Colin Clark foloseşte termenul de progres economic în sensul în care alţi
economişti occidentali utilizează conceptul de creştere sau dezvoltare. De
aceea, cartea sa clasică “Condiţiile progresului economic” ar putea fi
intitulată “Condiţiile creşterii economice”.
În concepţia lui Fr. Perroux, termenul de progres economic reprezintă mai
mult decât o simplă sporire a produsului naţional real pe locuitor, incluzând şi o
îmbunătăţire a repartiţiei; în plus, economistul francez consideră că progresul
economic măreşte şansele creşterii bunăstării fiinţelor umane, favorizând şi
progresul social, prin care fiecăruia i se asigură condiţii mai bune de existenţă.
Delimitarea între conceptele de creştere economică şi expansiune
economică apare tot la François Perroux, care desemnează, prin cel de-al
doilea concept, un fenomen pe termen scurt.

7
Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, Introducere în economia politicå modernå,
Editura POLIROM, Ia¿i, 2002, p.546.
8
Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politicå, Editura TEORA, Bucure¿ti, 2000,
p.632.

517
 Între creştere şi dezvoltare economică există o strânsă interdependenţa, ca
de la parte la întreg. Astfel, dezvoltarea economică presupune şi înglobează
creşterea economică; în plus, primul concept include şi modificările structurilor
economice, politice şi sociale, transformarea modului de viaţă, a calităţii
acesteia, a conştiinţei şi mentalităţii umane, a mediului înconjurător etc.

18.1.2. Măsurarea creşterii şi dezvoltării economice

Creşterea economică, proces preponderent cantitativ, poate fi măsurată

folosind indicatorii macroeconomici studiaţi la tema introductivă în
macroeconomie: PIB, PIN, PNB, PNN sau venit naţional. Prin aceştia se
exprimă mărimi absolute ale nivelului la care se situează diferite economii
naţionale. Pentru a permite comparaţii internaţionale, creşterea economică este
pusă în evidenţă prin indicatori ce exprimă mărimi relative, cum ar fi producţia
sau venitul naţional pe cap de locuitor. Dinamica acestui proces este redată
folosind ritmul creşterii economice, calculat sub forma creşterii medii anuale a
producţiei pe cap de locuitor, pe o perioadă mai îndelungată, de zece până la
două zeci de ani.
Măsurând producţia naţională şi determinând ritmul creşterii sale, obţinem
o imagine a potenţialului de care dispune o ţară pentru satisfacerea nevoilor
populaţiei ei, potenţial ce poate fi comparat cu rezultatele obţinute pe acest plan
de alte naţiuni. Bunăstarea fiinţei umane nu poate fi redusă însă la acest
determinism economic. Cum să măsori celelalte laturi, care ţin de accesul fiinţei
umane la educaţie, la asistenţa medicală, la adoptarea deciziilor privind viaţa
comunităţii, sau care se referă la dimensiunea timpului liber şi modul de
petrecere a acestuia etc.?. Oricât de cantitativă ar fi ştiinţa economică, oricât de
mult ar spori posibilităţile de cuantificare ale diferitelor aspecte ale vieţii
economico – sociale, este greu de presupus că s-ar putea ajunge la o măsurare
satisfăcătoare a gradului de dezvoltare atins de o societate la un moment dat.
Mai ales că intervine aici sistemul de nevoi propriu fiecărei societăţi care,
dincolo de nevoile fundamentale ale omului – alimentaţia, locuinţa, educaţia,
asistenţa medicală – diferă atât de mult în funcţie de considerente care ţin de
tradiţii, de cultură, de religie, de aşezare geografică etc.
Cu toate aceste dificultăţi, ştiinţa economică şi-a dotat arsenalul său de
cercetare cu indicatori de cuantificare, care s-au perfecţionat de-a lungul
timpului, sporindu-şi capacitatea de reflectare mai adecvată a realităţilor omenirii
la acest început de mileniu. S-au implicat în acest proces cognitiv, în primul
rând, organismele internaţionale din sistemul O.N.U., Banca Mondială şi F.M.I.,
cu vocaţiile lor mondialiste, care au stimulat armonizarea sistemelor naţionale
de statistică, apoi o serie de organisme neguvernamentale, cu vocaţie regională
sau chiar planetară, dintre care, în anii '70 şi '80 ai secolului trecut, s-a evidenţiat
Clubul de la Roma.

518
 18.1.2.1. Luarea în considerare a creşterii economice drept criteriu al
dezvoltării
Dintre indicatorii folosiţi pentru punerea în evidenţă a rezultatelor creşterii
economice, se consideră că PNB, ca medie pe locuitor, oferă o imagine de mai
mare claritate asupra veniturilor care rămân rezidenţilor unei ţări pentru
consumul prezent şi viitor, asupra potenţialului uman şi al bunăstării 9 . În acest
caz, ritmul de creştere al PNB pe locuitor poate fi descompus matematic în doi
factori: ritmul de creştere al PNB - ului, cu efect pozitiv, şi ritmul de creştere al
populaţiei, cu efect negativ. De aici nu trebuie să concluzionăm că, în orice
situaţie, creşterea populaţiei ar avea un efect negativ asupra creşterii economice
şi, implicit, asupra dezvoltării. Nu există o relaţie de cauzalitate între creşterea
demografică şi creşterea economică pe care s-o putem considera universală.
Mai mult, nu există un optim al populaţiei care ar permite atingerea unei creşteri
economice maximale. Creşterea populaţiei este, în acelaşi timp, cauză şi
consecinţă a progresului economic, cu atât mai mult cu cât aceste două
fenomene pot fi influenţate de aceleaşi variabile (schimbarea mentalităţilor,
transformarea tehnicilor de producţie etc.). Privită mai ales sub aspect calitativ,
ca structură (pe niveluri de pregătire profesională, pe vârste, pe profesii, pe
sectoare ale activităţii economice etc.), populaţia poate constitui un principal
factor al creşterii economice, aşa cum au demonstrat-o exemplele de succes ale
ţărilor din Asia de Sud – Est (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Malayesia)
sau Japonia.
Pentru compararea nivelului lor în timp, este necesară "curăţarea” acestor
indicatori de influenţa creşterii preţurilor, ceea ce se realizează prin
determinarea PIB-ului şi PNB –ului real, aşa cum s-a văzut în tema introductivă
la partea de macroeconomie.
O lacună importantă a acestor indicatori oferiţi de contabilitatea naţională
constă în faptul că un volum considerabil de activităţi, ale căror rezultate nu
constituie obiect al pieţii, rămân neînregistrate. Este vorba, în special de
activitatea femeilor casnice, ale căror servicii erau apreciate de către John
Kenneth Galbraith la aproximativ o pătrime din PNB. "Dacă nu ar exista această
funcţie (aceea de cripto-servitoare - cum denumeşte autorul mai sus menţionat
activitatea casnică a femeii), toate formele de consum în gospodărie ar fi limitate
din cauza timpului necesar cu administrarea acestui consum - respectiv
selectarea, transportul, prepararea, repararea, întreţinerea, curăţirea, service-ul,
10
depozitarea, precum şi alte activităţi corelate cu consumul bunurilor” . Estimări
mai recente indică faptul că, la nivelul anului 1993, aceste activităţi “invizibile”,
neplătite ale femeii, se ridică la valoare de 11 trilioane dolari, ceea ce, faţă de

9
James M.Cypher and James L.Diedz, op.cit., p.40.
10
John Kenneth Galbraith ªtiinta economicå ¿i interesul public. Ed. Politicå, Bucure¿ti, 1982,
p.49.

519
output-ul total global, apreciat la 23 trilioane dolari anual, ar însemna aproape 50
procente 11 .
Altă critică severă adusă indicatorilor macroeconomici din sistemul
conturilor naţionale este legată de faptul că nu toată producţia contabilizată
serveşte dezvoltării, bunăstării societăţii. Astfel, producţia bunurilor militare,
procesele productive poluante, care aduc grave atingeri mediului înconjurător,
sănătăţii, sub forma aşa numitelor externalităţi negative, şi presupun apoi mari
cheltuieli pentru remediere, sunt incluse în aceşti indicatori, cu toate că
afectează negativ nivelul dezvoltării societăţii.

18.1.2.2. Creşterea economică şi distribuirea venitului

O altă completare adusă acestor indicatori de natură preponderent
cantitativă vizează modul de repartizare a roadelor creşterii economice. Venitul
pe locuitor este doar o medie care poate masca mari discrepanţe în nivelul
absolut al venitului obţinut de diferite categorii ale populaţiei, 1% din populaţia
SUA, reprezentânt cele mai înstărite familii americane, deţineau în 1989
aproape 40% din averea naţională, iar primii 20% - mai mult de 80% 12 .
La nivel planetar, 358 de miliarde deţineau, conform Raportului Dezvoltării
Umane pe 1996, tot atâta bogăţie cât 2,5 miliarde de oameni, aproape jumatate
din populaţia lumii 13 . De regulă, aceste discrepanţe sunt cu atât mai mari cu cât
nivelul de dezvoltare al unei ţări este mai redus. De aceea, pentru a lua în
considerare şi realizările obţinute pe planul diminuării disparităţilor de venit, este
folosită diagrama “curbei lui Lorenz” din figura de mai jos, pe baza căreia se
poate calcula coeficientul Gini.

11
James M.Cypher and James L.Dietz, op. cit., p.36.
12
John Kenneth Galbraith, Societatea perfectå. La oridinea zilei÷binele omului, Eurosong &
Book, Bucure¿ti, 1997, p.59.
13
Hans Peter Martin, Harald Schuman, Capcana globalizårii, Editura Economicå, Bucure¿ti,
1999, p.45.

520
 Populaţia este structurală pe cinci "quintile", de la cea mai bogată a 5-a
parte la cea mai săracă, de la originea axelor spre extremitatea superioară a
ordonatei. Şi venitul naţional este exprimat în procente. Cu cât discrepanţele de
venit între quintila mai săracă şi cea mai bogată sunt mai mari, cu atât "curba lui
Lorenz" va fi mai accentuată şi suprafaţa A va fi mai mare. Cu cât repartiţia
venitului naţional este mai egalitară, cu atât curba se apropie mai mult de
diagonala OK, iar suprafaţa A tinde spre zero.
Coeficientul Gini = Suprafaţa A/Suprafaţa totală a triunghiului OLK.
Cu cât valoarea coeficientului Gini este mai apropiată de zero, cu atât
repartiţia venitului este mai egalitară.

18.1.2.3. Exprimarea nivelului creşterii economice pe baza parităţii puterii

de cumpărare (PPC)
Comparaţiile între ţări privind nivelul creşterii economice sunt denaturate de
modul de transformare a venitului naţional, exprimat în monedă indigenă, în
mărime comparabilă, exprimată în dolari. Cursul de schimb oficial nu reflectă
întotdeauna raportul real între puterile de cumpărare ale celor două monede. De
aceea, pentru comparaţiile internaţionale ale venitului, se folosesc indicatorii PIB
sau PNB recalculaţi pe baza PPC. Dacă am compara PNB pe locuitor, exprimat
pe baza cursului oficial de schimb în dolari, cu PNB pe locuitor recalculat pe
baza PPC, am constata că, în timp ce pentru ţările cu un venit pe locuitor foarte
scăzut acest indicator este mai mare de două până la şase ori, în cazul ţărilor cu

521
un venit pe locuitor foarte ridicat, indicatorul exprimat pe baza PPC este mai
mic, ajungând până la 66% din cel calclat pe baza cursului de schimb oficial al
dolarului (în Japonia). În felul acesta, discrepanţele de venit între săracii şi
bogaţii lumii se mai atenuează. Pornind de la prezumţia că indicatorii exprimaţi
pe baza PPC sunt mai realişti, se apreciază că în viitor ei vor fi utilizaţi într-o mai
mare măsură, îmbunătăţind astfel calitatea comparaţiilor efective dintre ţări pe
planul creşterii şi dezvoltării economice.
Oricum am măsura-o, istoria faptelor economice oferă numeroase exemple
de cazuri în care creşterea economică nu a fost urmată de progrese similare în
dezvoltarea umană. Uneori creşterea a fost realizată cu costul unei mari
inechităţi, al unui şomaj ridicat, al slăbirii democraţiei, pierderii identităţii
culturale, supraconsumării resurselor necesare generaţiilor viitoare.

18.1.2.4. De la exprimare cantitativă la determinări calitative

Pentru a aprecia însă realizările obţinute pe planul dezvoltării economice,
având în vedere situarea omului în inima acestui proces, instituţii internaţionale
ca Banca Mondială sau Organizaţia Internaţională a Muncii, au început să ia în
considerare, încă din anii '60 ai secolului trecut, nevoile umane fundamentale,
indicele calităţii fizice a vieţii (Physical Quality of Life Index – PQLI) sau alţi
indicatori compoziţi.
Şi aceştia au fost însă criticaţi pentru inconsistenţa bazei teoretice şi
metodologice de determinare a lor, astfel încât, începând cu anii 1990, s-a ajuns
la un indicator compozit mai cuprinzător şi mai bine definit, numit indicele
dezvoltării umane (IDU), calculat şi publicat anual de Programul Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare în "raportul dezvoltării umane”.
Acest indicator - IDU - este calculat pe baza unor mărimi considerate
reprezentative pentru dezvoltare, cum sunt: speranţa de viaţă la naştere, rata
alfabetizării, rata încadrării şcolare a populaţiei, cât şi nivelul ajustat al venitului.
Astfel calculat, el arată pentru fiecare ţară, distanţa care o separă de atingerea
aspiraţiilor întregii populaţii spre bunăstare. Valoarea lui se situează pe intervalul
0 - 1, zero indicând distanţa cea mai mare până la maximum-ul ce poate fi
obţinut. Cu cât IDU este mai apropiat de 1, cu atât populaţia respectivă a atins
un nivel mai ridicat al dezvoltării umane. Dacă am compara locul pe care se
situează diferitele ţări, din punctul de vedere al PIB-ului pe locuitor, recalculat pe
baza PPC, cu locul deţinut în funcţie de nivelul IDU , am constata diferenţe
destul de mari, conform tabelului nr. 18.1.

Tabelul 18.1. Diferenţe între poziţia deţinută de unele ţări

în funcţie de PNB pe locuitor exprimat pe baza parităţii
puterii de cumpărare şi cea determinată prin calcularea IDU

Poziţia deţinută în Poziţia deţinută în

funcţie de PNB/loc funcţie de IDU

522
 exprimat pe baza PPC
Kuwait 4 54
Pakistan 96 138
Emiratele Arabe Unite 24 48
Rusia 62 72
SUA 2 4
Canada 12 1
Finlanda 21 6
Sursa: http://www.worldbank.org/depweb/beyond/global/chapter 15 html, p.3.

Din cele 174 de ţări pentru care a fost calculat IDU în anul 2000, 46 au un
IDU ridicat, egal sau mai mare decât 0,800 , 93 au un nivel mediu – între 0,500
şi 0,790 – şi 35 au un nivel scăzut, mai mic de 0,500. Canada, Norvegia şi
S.U.A. sunt primele state în clasamentul după IDU, în timp ce Sierra Leone,
Nigeria şi Burkina Faso ocupă ultimele locuri ale listei. Canada are un IDU egal
cu 0,935 , de patru ori mai mare decât IDU din Sierra Leone (0,252). Raportul
Mondial asupra Dezvoltării Umane pentru anul 2000 pune în evidenţă disparităţi
substanţiale între regiuni, cât şi în interiorul regiunilor. De exemplu, în Asia de
Sud -Est şi Pacific, în timp ce în Laos IDU este egal cu 0,484, în Singapore este
0,881.
Ediţia din 1997 a Raportului mai sus menţionat a lansat şi conceptul de
"sărăcie umană”, măsurată prin indicele sărăciei umane (ISU). Acesta
măsoară deficite la nivelul a patru mari aspecte ale vieţii umane:
• capacitatea de a trăi o viaţă lungă şi sănătoasă;
• cunoştinţele dobândite;
• mijloacele economice;
• participarea la viaţa socială.
ISU se calculează în două variante: ISU - 1 pentru ţările în curs de
dezvoltare, şi ISU - 2 pentru ţările dezvoltate. ISU - 1 are în vedere următoarele:
• deficitul capacităţii de a trăi o viaţă lungă şi sănătoasă este măsurat
prin procentul persoanelor care riscă să decedeze înainte de 40 de ani;
• deficitul cunoştinţelor dobândite este apreciat prin rata analfabetismului;
• deficitul mijloacelor economice şi cel al participării la viaţa socială sunt
măsurate prin procentul persoanelor lipsite de accesul la serviciile de
sănătate şi apă potabilă, precum şi prin procentul copiilor cu vârsta sub
cinci ani care suferă de insuficienţă ponderală moderată sau acută.
Cu cât ISU - 1 are o valoare mai redusă, cu atât nivelul de dezvoltare este
mai ridicat. În anul 2000, sărăcia umană în ţările în curs de dezvoltare se înscria
între 3,9 % în Uruguay şi 64,7% în Nigeria. Nouă ţări aveau un ISU-1 inferior
nivelului de 10%: Bahrein, Chile, Costa Rica, Cuba, Fidji, Iordania, Panama,
Trinidad Tobago, Uruguay. Putem spune că ele au depăşit stadiul de sărăcie
profundă. La capătul opus, unde ISU-1 depăşeşte 50%, se aflau: Burkina Faso,

523
Etiopia, Guineea Bissau, Mali, Mozambic, Nepal, Nigeria, Republica
Centrafricană.
Pentru ţările industrializate, ISU - 2 are în vedere:
• deficitul capacităţii de a trăi o viaţă lungă şi sănătoasă este măsurat
prin procentul persoanelor care riscă să decedeze înainte de 60 ani;
• deficitul cunoştinţelor dobândite, prin analfabetism;
• deficitul mijloacelor economice, prin sărăcia monetară;
• deficitul participării la viaţa socială, prin şomajul de lungă durată.
Din cele 18 ţări dezvoltate pentru care s-a calculat ISU-2 pentru anul 2000,
Norvegia, cu 7,3% din populaţie, este ţara în care sărăcia umană este cel mai
puţin răspândită. Urmează Suedia cu 7,6%, Olanda cu 8,2%, iar pe ultimele
locuri se situează Regatul Unit al Marii Britanii (14,6 %), Irlanda (15 %) şi S.U.A
(15,8 %).
În Irlanda, Anglia şi S.U.A., mai mult de un adult din cinci este analfabet.
Mai mult de 17 % din populaţia S.U.A. şi 10 % din Australia, Canada, Italia,
Japonia sau Anglia suferă de sărăcie monetară. Aceasta este atinsă la jumătate
din venitul mediu individual disponibil. "Nimic nu neagă atât de clar libertăţile
individuale precum lipsa acută de bani" - afirmă John Kenneth Galbraith 14 . Iată
că o valoare ridicată a IDU nu garantează obligatoriu un grad scăzut al sărăciei
umane 15 .
Sistemul de indicatori ai dezvoltării umane a fost completat şi prin aşa
numitul “indice al dezvoltării pe sexe” (Gender Related Development Index
– GDI). Acesta ia în considerare diferenţele în nivelul atins de femei şi bărbaţi în
valoarea componentelor IDU. El este mai scăzut sau mai ridicat decât IDU, în
funcţie de importanţa acordată problematicii femeii în procesul dezvoltării.
IDU mai poate fi ajustat şi prin luarea în considerare a repartiţiei venitului,
astfel încât disparităţile de venit pot coborî unele ţări pe scara aranjată în funcţie
de IDU. Între timp, indicatorul compozit al dezvoltării umane, calculat şi în ţara
noastră, a devenit mai complex, la determinarea lui luându-se în considerare şi
alte componente, cum ar fi: accesul populaţiei la serviciile de sănătate, numărul
caloriilor asigurate în medie populaţiei, accesul la presă şi televiziune etc 16 .
Conform Anuarului Statistic al României pe anul 2001, regiunea NORD-
EST, cu cel mai mare număr de locuitori (peste 3,8 milioane) dintre cele opt
zone ale ţării (din care face parte judeţul Iaşi, alături de judeţele Vaslui,
Botoşani, Suceava, Bacău şi Neamţ), înregistra în anul 1998 un PIB regional pe
locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare de 3011 dolari faţă de o

14
John Kenneth Galbraith, Societatea perfectå, la ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book,
1997, p.13.
15
Cristina Barna, Decalajele economice în contextul globalizårii, în Tribuna economicå nr.1 din
03.01.2002, p.68-70.
16
Ni¡å Dobrotå, Economie politicå, Editura Economicå, Bucure¿ti, 1997, p.517.

524
medie pe ţară de 3679 dolari. Pe primul loc se situa Bucureştiul, cu 5648 dolari,
avantajat de faptul că în această regiune ponderea populaţiei rurale este doar
de 11% faţă de o medie pe ţară de peste 45% şi de 55,9% în regiunea Nord-Est.
Pe locul doi se situa regiunea Centru (judeţele Alba, Braşov, Covasna, Harghita,
Mureş şi Sibiu), cu 5089 dolari pe locuitor. Regiunea de Vest (cu judeţele Arad,
Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş) avea 4556 dolari pe locuitor. Regiunea
Sud-Est (judeţele Brăila, Buzău, Constanţa şi Tulcea) se situa pe locul patru, cu
4142 dolari pe locuitor, iar pe locul cinci era regiunea Sud-Est (judeţele Gorj,
Dolj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea) cu 3875 dolari pe locuitor. Pe locul 6 era regiunea
Sud (judeţele Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova şi
Teleorman), cu 3680 dolari, iar pe penultimul loc se situa regiunea Nord-Vest
(judeţele Bihor, Bistriţa - Nasăud, Cluj, Maramureş, Satu Mare şi Sălaj), cu 3563
dolari pe locuitor.
Regiunea Nord-Est este ultima şi din punct de vedere al Indicelui
Dezvoltării Umane (0,716 faţă de media pe ţară de 0,734). În Bucureşti IDU era
de 0,785. Longevitatea, o componentă a IDU, măsurată prin speranţa de viaţă la
naştere, era de 68,4 ani în regiunea Nord-Est faţă de 69 ani pe ţară. În schimb,
gradul de alfabetizare al populaţiei era de 97,1% în judeţul iaşi şi 97% în
România * .

18.2. Factori determinanţi ai creşterii

şi dezvoltării economice

Istoria faptelor economice demonstrează că, deşi căile de creştere şi

dezvoltare economică pot fi diferite, toate ţările situate astăzi la niveluri ridicate
ale dezvoltării economice au o serie de caracteristici comune. Aşa cum afirma
Paul Samuelson, "acelaşi proces fundamental de creştere şi dezvoltare
economică înregistrat în Marea Britanie şi Japonia se întâlneşte astăzi în ţările
în curs de dezvoltare precum China sau India” 17 .
Autorul binecunoscutului Economics sublinia că analiştii procesului
dezvoltării economice au constatat că locomotiva progresului economic se
sprijină pe aceleaşi patru roţi, indiferent cât de bogată sau săracă este o ţară.
Cele patru roti, de fapt factorii determinanţi ai creşterii şi dezvoltării economice,
sunt:
• resursele umane (oferta de forţă de muncă, educaţia, disciplina,
motivaţia);
• resursele naturale (pământul, mineralele, combustibilii, calitatea
mediului);
• formarea capitalului (utilaje, fabrici, căi de comunicaţie);

*
Prezentare fåcutå în "Ziarul de Iasi", vineri 23 aug. 2002, p.5A, sub semnåtura Anei Prodan.
17
Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, op. cit., p.633.

525
 • tehnologia sau progresul tehnic (ştiinţa, ingineria, managementul,
spiritul întreprinzător).

18.2.1. Resursele umane

Creşterea calitativă şi cantitativă a forţei de muncă permite societăţii să
obţină o producţie mai mare de bunuri şi servicii, astfel încât frontiera
posibilităţilor de producţie se deplasează spre exterior. La rândul lui, acest factor
al dezvoltării economice, resursele umane, depinde de o serie de determinanţi
cantitativi şi calitativi:
a). sporul natural demografic, care reprezintă diferenţa dintre rata
natalităţii şi rata mortalităţii. Aceşti doi termeni sunt influenţaţi la rândul lor de o
multitudine de alţi factori economici, sociali, culturali complecşi, cum ar fi:
tradiţiile, religia, mentalitatea cu privire la căsătorie şi numărul de copii, calitatea
serviciilor medicale, asistenţa prenatală, inclusiv de consiliere contraceptivă,
existenţa condiţiilor de viaţă instituţionalizată pentru persoanele de vârsta a treia
etc. Ritmul creşterii demografice influenţează structura populaţiei pe vârste, cu
impact important asupra dezvoltării economice şi sociale. Structura populaţiei
pe vârste şi sexe poate fi vizualizată prin "piramida vârstelor”.

526
 O creştere demografică rapidă, exprimată grafic printr-o bază mai largă a
piramidei vârstelor, va avea drept consecinţă o creştere a ponderii tinerilor în
totalul forţei de muncă, ceea ce prezintă avantaje evidente privind potenţialul
mai ridicat de mobilitate geografică şi profesională. Dimpotrivă, o încetinire a
creşterii demografice, care poate ajunge până la spor natural negativ, se
prezintă grafic printr-o îngustare a bazei piramidei vârstelor şi o lărgire a vârfului
ei, având, de regulă, consecinţe negative pe planul dezvoltării economice şi
sociale: se reduc potenţialul productiv al forţei de muncă, dinamismul ei
geografic şi profesional; creşte rata de dependenţă a persoanelor în vârstă
(raportul între numărul persoanelor în vârstă întreţinute sau pensionate şi
populaţia activă a ţării); apar probleme privind asigurarea condiţiilor normale de
existenţă pentru unele categorii de persoane de vârsta a treia etc.
Pentru a mări producţia naţională sau venitul naţional pe locuitor, este
necesar ca rata creşterii economice datorate sporului populaţiei să depăşească
rata de creştere demografică. Relaţia funcţională între creşterea economică şi
creşterea demografică este cunoscută în teorie sub denumirea de corelaţia
demo – economică.
b). migraţia internaţională a populaţiei, reprezintă fluxurile de persoane
ce se deplasează dintr-o ţară în alta, în căutarea unor condiţii de muncă şi viaţă
mai bune. Emigrarea înseamnă plecarea forţei de muncă dintr-o ţară, în timp ce
imigrarea înseamnă intrarea în ţară a forţei de muncă străine, desigur, cu
schimbarea reşedinţei. Când emigrarea este mai mare decât imigrarea, avem
de-a face cu o emigraţie netă; dacă situaţia este inversă, adică imigrarea este
mai mare decât emigrarea, avem de-a face cu o imigraţie netă. În prima
situaţie, resursele umane ale ţării se reduc, iar în a doua, acestea cresc.
Migraţia internaţională se prezintă, de regulă, sub forma unor fluxuri de
persoane, care se deplasează dinspre ţările slab dezvoltate spre cele dezvoltate
din punct de vedere economic, având drept obiectiv îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă. Atunci când forţa de muncă migratoare este cu un înalt nivel de pregătire
profesională, se vorbeşte despre aşa numitul "exod al creierelor”, care aduce
beneficii substanţiale ţării gazdă.
Având în vedere dimensiunile alarmante ale acestor procese migraţioniste,
în ultima perioadă, în ţările destinatare s-au adoptat reglementări mai severe
privind imigrarea. În plus, mobilitatea internaţională a forţei de muncă mai este
afectată şi de diferenţe lingvistice, obiceiuri, oportunităţile de locuri de muncă,
atitudinea potenţialilor angajatori faţă de imigranţi etc.
c). rata de ocupare a populaţiei se calculează ca raport procentual între
populaţia activă economic şi populaţia totală a ţării. Desigur, cu cât rata de
ocupare este mai mare, cu atât va creşte mai mult volumul forţei de muncă. Şi
rata de ocupare este determinată de o serie de factori cum ar fi: structura pe
vârste şi sexe a populaţiei, obiceiurile, religia, reglementările sindicale, legislaţia
privind politica veniturilor, durata şcolarizării, limita de vârstă la pensionare etc.

527
 d). capitalul uman reprezintă valoarea potenţialului de a crea venit, pe
care îl deţin oamenii, constând în capacităţile native, talentul ca şi educaţia şi
îndemânarea, dobândite pe parcursul vietii. Explicaţia esenţială a faptului că
muncitorul obişnuit din ţările dezvoltate este mult mai productiv decât cel din
ţările în curs de dezvoltare constă în faptul că primul este mult mai bine pregătit
şi educat. Un capital uman superior este rezultatul educaţiei formale, pregătirii
profesionale ca şi experienţei dobândite în procesul muncii. Cu cât o ţară este
mai dezvoltată, cu atât şi posibilităţile de formare a capitalului uman sunt mai
mari. De aceea, putem spune că acest factor este un determinant, dar şi o
consecinţă a dezvoltării economice. Problema deficitului de capital uman este şi
ea o componentă a “cercului vicios al sărăciei”, cu care se confruntă ţările slab
dezvoltate şi care va fi analizat ulterior, în subcapitolul dedicat subdezvoltării.

18.2.2. Resursele naturale

Natura, în special pământul, dar şi zăcămintele de petrol, gaze naturale,
minereuri feroase şi neferoase, pădurile, apa constituie cel de-al doilea factor
tradiţional de producţie, alături de muncă şi capital. Deşi sunt deosebit de
importante, resursele naturale nu reprezintă pentru toate ţările lumii factorul
determinant indispensabil al creşterii şi dezvoltării economice. Astfel, există
state care, dispunând de resurse cum ar fi petrolul, au reuşit să obţină venituri
foarte mari, aproape exclusiv din exploatarea lui, asigurând un standard ridicat
al nivelului de trai pentru populaţiile lor. Este cazul Arabiei Saudite şi altor câteva
ţări producătoare şi exportatoare de petrol.
Pentru multe alte state însă, deţinerea unor imense resurse naturale nu a
determinat în mod automat un nivel ridicat de dezvoltare economică. Notabil
este exemplul Federaţiei Ruse care, deşi dispune de un potenţial imens de
resurse naturale, exploatarea lor insuficientă şi neeficientă nu a determinat
performanţe economice comparabile cu statele avansate pe calea dezvoltării.
În schimb, alte state, lipsite de resurse naturale, au cunoscut o evoluţie
rapidă, ajungând în topul ţărilor dezvoltate. Exemplul cel mai ilustrativ în acest
sens îl reprezintă Japonia care, deşi importă peste 85% din întreg necesarul său
de consum, valorificând la cote ridicate de eficienţă unica sa resursă abundentă
– potenţialul uman – a devenit pe parcursul unei perioade relativ scurte a doua
putere economică a lumii. Un alt exemplu semnificativ îl constituie, aşa cum
evidenţiază Paul Samuelson, micul Hong Kong care, cu o suprafaţă de un milion
de ori mai mică decât cea a Rusiei, înregistrează un volum al comerţului
internaţional mai mare decât al acesteia din urmă.

18.2.3. Formarea capitalului

Aşa cum s-a arătat la tema dedicată determinării venitului naţional de
echilibru şi utilizării sale, formarea capitalului constituie rezultatul procesului
investiţional, realizat în esenţă pe seama economisirii. Este evident că fără
maşini, instalaţii, utilaje complexe, fabrici etc. o ţară nu-şi poate asigura

528
producţia de bunuri şi servicii destinată satisfacerii nevoilor locuitorilor săi. Cu
cât forţa de muncă dispune de o dotare tehnică mai corespunzătoare, adică de
un volum mai mare de capital, cu atât productivitatea sa este mai ridicată, iar
resursele naturale pot fi utilizate mai complet şi mai eficient.
Istoria faptelor economice la scară planetară demonstrează că ţările care
alocă formării capitalului o parte mai mare din venitul lor se dezvoltă mai rapid,
reuşind să investească mai mult în producţia de noi bunuri de capital şi, în final,
în cea de bunuri şi servicii de consum.
La formarea capitalului contribuie în primul rând sectorul privat, a cărui
evoluţie depinde, de altfel, într-o mare măsură de efortul investiţional. Nici o
firmă care nu investeşte nu are şanse de supravieţuire în lupta de concurenţă
din economiile de piaţă funcţionale.
Numeroase investiţii se realizează însă şi de către stat. Este vorba, în
primul rând, de efortul investiţional al statului în realizarea unei infrastructuri
corespunzătoare desfăşurării normale a activităţii economice (construcţia de
şosele, canale de irigaţii, căi navigabile, edificii publice etc.), care contribuie la
crearea unui cadru mai favorabil pentru dezvoltarea sectorului privat. În plus,
investiţiile realizate pe seama bugetului statului au şi importante efecte de
antrenare în restul economiei, constituind o principală cale de intervenţie a
statului în economie.
Având în vedere importanţa formării capitalului ca factor determinant al
dezvoltării, specialiştii recomandă ţărilor în curs de dezvoltare să amplifice
efortul de acumulare, economisirea naţională, pentru a realiza ritmuri de
creştere economice mai ridicate, în vederea diminuării decalajelor ce le despart
de ţările avansate.

18.2.4. Tehnologia sau progresul tehnic

Ne mai amintim de la tema dedicată teoriei producţiei, din partea de
microeconomie, că introducerea progresului tehnic, schimbarea tehnologiei,
generând randamente de substituţie, menţineau firma în faza unor randamente
marginale crescătoare şi, implicit, a unor costuri reduse şi rezultate superioare.
Prin agregare, aceleaşi efecte se înregistrează şi la scara economiei naţionale
pe seama introducerii progresului tehnic, a noilor tehnologii.
De la Adam Smith şi Jean Baptiste Say îşi are sorgintea teoria trinitară a
factorilor de producţie: munca, natura şi capitalul. Fără existenţa celui de-al
patrulea factor determinant al dezvoltării economice, evoluţia activităţii s-ar fi
realizat doar prin adăugare, repetitiv, ceea ce ar fi avut ca rezultat final atingerea
într-o perioadă relativ scurtă de timp a limitelor superioare ale creşterii
economice.
Tehnologia a potenţat pe fiecare din cei trei factori tradiţionali, favorizând o
dezvoltare spectaculoasă a producţiei şi , în ultimă instanţă, o îmbunătăţire
considerabilă a nivelului de trai al populaţiilor din ţările în care a fost promovată.

529
 Progresul tehnic constă în schimbările provocate în procesele de
producţie sau în introducerea unor produse noi, astfel încât, cu acelaşi
consum de resurse, se poate obţine o producţie superioară din punct de
vedere cantitativ şi calitativ. La baza progresului tehnic stă cercetarea
ştiinţifică ale cărei roade se concretizează în invenţii sau inovaţii. O serie de
descoperiri ştiinţifice au schimbat profilul societăţii umane: căile ferate (1800),
fotografia (1826), telegraful electric (1837), motorul cu combustie internă şi
telefonul (1876), fonograful (1877), radioul (1895), avionul (1903), materialele
plastice (1909), televiziunea (1926), tranzistorii (1947). Ele au contribuit decisiv
la creşterea productivităţii muncii şi la progresele înregistrate în ţările avansate
în toate domeniile vieţii economico - sociale. Exemplul cel mai semnificativ îl
constituie realizările din domeniul calculatoarelor şi informaticii, unde
introducerea progresului tehnic şi implementarea într-un ritm nemaicunoscut în
alte domenii a noilor tehnologii au determinat creşterea exponenţială a
performanţelor produselor acestui sector , generând schimbări fundamentale în
toate domeniile activităţii economice şi sociale. Dacă s-ar încerca o comparaţie
între acest sector de activitate şi cel al fabricării autoturismelor, de exemplu, o
scădere a costurilor pe efect util în al doilea sector, de aceeaşi amploare ca în
primul, ar fi dus la situaţia ca astăzi un autoturism să coste doar câţiva dolari.
Descoperirile continuă în domeniile calculatoarelor, telecomunicaţiilor,
biotehnologiilor etc. Ele au un impact important asupra întregii umanităţi.
Comunicarea globală prin intermediul televiziunii, de exemplu, prin care populaţii
din oricare parte a globului primesc imagini instantanee în timp real, a avut deja
o influenţă majoră asupra valorilor şi mentalităţilor umane. Imaginile transmise
prin acest sistem nu sunt neutre. Ele transmit valori, credinţe şi modele de
comportament create în numeroase cazuri la standarde mondiale. Noile
tehnologii de comunicaţii pot fi folosite pentru educarea cetăţenilor, dar şi pentru
transmiterea ştirilor, pentru divertisment în petrecerea timpului liber sau pentru
consiliere.
Alături de aceşti patru determinanţi fundamentali ai dezvoltării economice,
se înscriu şi o multitudine de alţi factori, psihologici, instituţionali, culturali,
politici etc. Legat de aceştia, în literatura economică a ultimelor decenii s-a
abordat, de exemplu, rolul statului în procesul dezvoltării, o problemă deosebit
de controversată. Dincolo de toate punctele de vedere exprimate de pe diferite
poziţii doctrinare, este evident din însăşi evoluţia societăţii moderne că statul
este un factor important în procesul creşterii şi dezvoltării economice, el putând
stimula sau, dimpotrivă, frâna aceste procese dinamice. Astfel, în societăţile
occidentale, prin implicarea sa selectivă, fără a deranja libera iniţiativă, statul a
favorizat dinamismul economiei, în timp ce peste tot unde comunismul a impus
economia de comandă, statul a constituit un factor inhibant al dezvoltării.
Un alt factor deosebit de important, luat tot mai mult în seamă în literatura
economică din ultimul timp, este aşa-numitul capital social, definit ca maniera
în care oamenii interacţionează, cooperează, îşi rezolvă conflictele. El se referă

530
la organizaţii şi asociaţii (publice, private, nonprofit) ca şi la normele ce
guvernează relaţiile dintre ele (legi, tradiţii etc.) şi asigură coeziunea socială.
Abundenţa de capital social diminuează conflictele şi sporeşte productivitatea
prin promovarea coordonării şi cooperării la toate nivelurile. Prin contrast, lipsa
capitalului social conduce la conflicte şi ineficienţă 18 .
Obiceiurile, tradiţiile, religia generează un anumit comportament al
oamenilor, o anumită atitudine faţă de muncă şi, implicit, o anumită evoluţie a
activităţilor economice. Este ilustrativă, în acest sens, lucrarea lui Max Weber
despre influenţa protestantismului asupra spiritului întreprinzător şi evoluţiei
lumii occidentale capitaliste.
Dintre factorii creşterii şi dezvoltării economice nu-i putem omite nici pe cei
externi, mai ales când ne referim la ţările slab dezvoltate. Aceştia se referă la
comerţul internaţional, investiţiile private străine şi asistenţa externă pentru
dezvoltare, pe care îi vom prezenta în capitolul dedicat subdezvoltării.

18.2.5. Tipurile creşterii economice

Creşterea economică poate fi obţinută atât prin sporirea cantităţii factorilor

implicaţi, cuantificabili, cât şi printr-o folosire mai eficientă a lor, adică o
accentuare a laturii calitative a activităţii economice.
În funcţie de preponderenţa aspectelor cantitative sau a celor calitative în
utilizarea factorilor creşterii economice pot fi identificate trei tipuri de creştere
economică:
1. Creşterea economică extensivă, realizată atunci când sporirea
venitului naţional se face preponderant prin creşterea cantităţii factorilor atraşi,
ceea ce denotă o capacitate scăzută de valorificare superioară a resurselor
naţionale, fiind caracteristică ţărilor slab dezvoltate.
2. Creştere economică intensivă, realizată atunci când venitul naţional
sporeşte prin creşterea eficienţei utilizării factorilor atraşi. Ea este specifică
ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, unde nivelul avansat al
tehnologiilor, structura diversificată a economiei, un management performant al
gestionării resurselor permit o asimilare rapidă a cuceririlor tehnico-ştiinţifice şi o
valorificare superioară a tuturor resurselor.
3. Creştere economică de tip intermediar, când dimensiunea cantitativă
a folosirii factorilor este apropiată de cea extensivă.

18
The World Bank Group, Beyond Economic Growth, Meeting the Challenges of Global
Development, http://www.worldbank.org./depweb/beyond/global/chapter 17. html, p.1.

531
 Determinarea contribuţiei factorilor extensivi şi intensivi la realizarea
creşterii economice, deşi ridică anumite dificultăţi metodologice, poate fi
realizată folosind expresia randamentelor unifactoriale la scară naţională:
PN = W ⋅ L (18.1.)
unde: PN este produsul naţional, W este productivitatea medie naţională a
muncii, L este cantitatea de muncă
sau
PN = E ⋅ K (18.2.)
unde: E este productivitatea medie a capitalului, iar K este cantitatea de capital
atras în procesul creşterii economice.
Din aceste două expresii putem descompune modificarea absolută a
produsului naţional:
ΔPN = ΔL + ΔW + ΔL ⋅ ΔW (18.3.)
sau
ΔPN = ΔE + ΔK + ΔE ⋅ ΔK (18.4.)
Rezultă din cele două relaţii de mai sus că sporul de produs naţional,
ΔPN , este datorat atât factorilor cantitativi, extensivi ( ΔL şi ΔK ), cât şi celor
calitativi, intensivi ( ΔW şi ΔE ), cât şi modificării lor simultane ( ΔL ⋅ ΔW şi
ΔE ⋅ ΔK ).

18.2.6. Determinarea contribuţiei relative la creşterea economică a

factorilor muncă, capital şi tehnologie.

Analiza acestor aspecte cantitative ale procesului de creştere economică

se poate realiza cu ajutorul metodei denumite contabilitatea creşterii,
concepută de economiştii Robert Solow, John Kendrick şi Edward Denison.
Într-un model simplificat, creşterea produsului naţional (PN) poate fi
descompusă pe trei factori distincţi: creşterea factorului muncă (L), creşterea
factorului capital (K) şi tehnologia sau progresul tehnic (PT). Dacă facem
abstracţie de progresul tehnic şi presupunem că există randamente de scară
constante, ne punem întrebarea cu cât va creşte PN dacă ştim creşterea relativă
a lui L cât şi creşterea relativă a lui K. De exemplu, dacă L creşte cu 3 %, iar K
creşte cu 5 %, cum determinăm creşterea procentuală a lui PN? Pentru aceasta
mai trebuie să cunoaştem ponderile celor doi factori în realizarea lui PN. Dacă
ponderile lor sunt egale, PN va creşte cu media creşterilor celor doi factori. În
exemplul nostru, cu 4%. Dacă însă cei doi factori nu contribuie în mod egal la
realizarea lui PN, atunci creşterea lui PN nu va mai fi media creşterilor celor doi
factori, ci va putea fi determinată cu ajutorul relaţiei: % creştere a lui PN = PL ⋅
(% de creştere a lui L) + PK ⋅ (% de creştere a lui K) , unde PL reprezintă
ponderea lui L în crearea produsului naţional, iar PK reprezintă ponderea lui K în
crearea produsului naţional.

532
 Dacă integrăm în analiză progresul tehnic, contribuţia lui o putem determina
ca pe un element care rămâne după ce au fost calculate contribuţiile factorilor
muncă şi capital. Relaţia de mai sus devine: % creştere a lui PN = PL ⋅ (% de
creştere a lui L) + PK ⋅ (% de creştere a lui K) +PT de unde rezultă că: PT = %
de creştere a lui PN - PL ⋅ (% de creştere a lui L) - PK ⋅ (% de creştere a lui K)
Cu ajutorul acestei metode s-a putut determina contribuţia diferitelor
elemente la creşterea PIB-ului real al S.U.A. pe perioada 1948 – 1990. Astfel din
creşterea cu 3,2 % pe an a PIB – ului real s-a determinat că muncii i-a revenit
0,6 %, capitalului 1,2 %, iar restul de 1,4 % factorului rezidual numit “creşterea
productivităţii totale a factorilor”, din care 0,4 % educaţiei şi 1,0 % progreselor în
domeniul cunoaşterii şi altor surse. Se observă că factorului rezidual îi revine o
contribuţie la creşterea economică ce depăşeşte pe cea a factorului capital 19 .

18.3. Avantajele şi costurile creşterii şi dezvoltării economice

Ca orice proces, creşterea şi dezvoltarea economică presupune costuri şi

avantaje. Creşterea şi dezvoltarea economică reprezintă o prioritate în
programele de guvernare din majoritatea ţărilor lumii, datorită avantajelor pe
care le asigură:
• conduce la un standard de viaţă şi civilizaţie ridicat, deoarece are ca
rezultat sporirea venitului real pe locuitor, ceea ce permite asigurarea
unei cantităţi mai mari de bunuri şi servicii de calitate superioară la
dispoziţia consumatorilor;
• creează posibilităţi pentru eliminarea sau diminuarea sărăciei absolute;
• permite redistribuirea venitului în favoarea anumitor categorii ale
populaţiei, fără a înrăutăţi situaţia altora. Aceasta creează premisele
asigurării unei repartiţii mai echitabile a venitului, fără a diminua în
termeni absoluţi bunăstarea categoriilor favorizate;
• determină importante modificări structurale în economie în favoarea
activităţilor cu randamente mai ridicate, ceea ce înseamnă creşterea
potenţialului productiv al societăţilor respective;
• permite o mai eficientă integrare în circuitul economic mondial, ceea ce
va avea drept consecinţă o creştere a capacităţii acelor economii de a
crea putere de cumpărare necesară importurilor de noi tehnologii,
utilaje şi materiale, în vederea creşterii viitoare;
• induce mutaţii stabile pe plan instituţional, cultural, al tradiţiilor şi
mentalităţilor oamenilor creînd astfel un climat propice dezvoltării
viitoare;
• creşte prestigiul şi credibilitatea ţării respective pe piaţa financiară
internaţională şi în relaţiile internaţionale în general;

19
Paul A.Samuelson, William D. Nordhaus, op. cit., p.645-646.

533
 • se creează resurse suplimentare ce pot fi destinate programelor de
îmbunătăţire a sistemului de protecţie a mediului înconjurător.
Creşterea şi dezvoltarea economică nu pot asigura aceste avantaje decât
cu costuri ale căror dimensiuni diferă de la o ţară la alta în funcţie de capacitatea
fiecărui guvern de a aplica în mod corespunzător cele mai adecvate politici în
acest domeniu. Aceste costuri se referă la:
• costul de oportunitate al creşterii economice, când aceasta se
realizează prin investiţii în bunuri de capital, reprezentând partea din
consumul curent sacrificat pentru investiţii. În acest caz, costul de
oportunitate este o mărime pe termen scurt întrucât, pe termen lung,
consumul curent sacrificat va contribui la creşterea consumului viitor.
• efectele negative pentru o parte a membrilor societăţii care, datorită
introducerii progresului tegnologic, îşi pot pierde locurile de muncă,
readaptarea lor prin recalificare sau prin migrarea într-o altă zonă
geografică în vederea găsirii altor locuri de muncă presupunând efort,
stres, cheltuieli suplimentare, înrăutăţirea condiţiilor de viaţă. Pe
această temă există voci care atrag atenţia asupra unor perspective
foarte sumbre privind ocuparea: societea unei singure cincimi - 20%
versus 80% - anticipată de Jeremy Rifkin, autorul cărţii "Sfârşitul
muncii", în care se afirmă că 20% din populaţia aptă de muncă ar fi
suficientă în secolul următor pentru a asigura avântul economiei
mondiale. Ei vor putea participa activ la viaţă, la câstig şi la consum,
indiferent în ce ţară, în timp ce "restul" de 80% se vor zbate în dificultăţi
uriaşe. Problema viitorului va deveni "to have lunch or be lunch", a avea
20
de mâncare sau a fi mâncat
• tendinţa de epuizare a resurselor planetei datorită faptului că acestea
sunt limitate şi, în cea mai mare parte, neregenerabile. Logic, cu cât
rata creşterii economice este mai mare, cu atât rata de epuizare a
resurselor este şi ea mai ridicată. Asupra acestui fapt, pe baza analizei
tendinţelor înregistrate pe parcursul unui secol, folosind computerul şi
un program cu sute de mii de ecuaţii, autorii primului raport către Clubul
de la Roma intitulat Limitele creşterii au atras atenţia încă acum trei
decenii. Analizând cinci variabile ale creşterii economice – populaţia şi
dinamica ei, producţia agricolă mondială şi alimentaţia, consumul de
resurse neregenerabile, investiţiile de capital şi dezvoltarea industrială
la scară planetară, poluarea mediului înconjurător – aceşti cercetători
de la Massachusetts Institut of Technology (M.I.T.) ajung la concluzia
că dacă tendinţele înregistrate în primele şapte decenii ale secolului XX

20
Hans-Peter Martin, Harald Schumann, op.cit., p.13.

534
 vor continua neschimbate, “limitele creşterii pe acestă planetă vor fi
atinse în decursul următorilor o sută de ani” 21 .
• aşa numitele externalităţi negative care se referă la poluarea solului,
subsolului şi atmosferei, creşterea aglomerărilor urbane peste
posibilităţile de asigurare a sporirii utilităţilor necesare unui trai civilizat.
Multe dintre aceste costuri şi avantaje se repercutează şi asupra
generaţiilor viitoare. De aceea în strategiile privind creşterea şi dezvoltarea
economică este necesară o foarte atentă comparare a costurilor şi avantajelor
creşterii pentru a evita ca primele să le depăşească pe termen lung pe cele din
urmă. Pentru a rezolva acestă problemă, în teoria şi practica economică s-a
impus în ultima perioadă conceptual de dezvoltare durabilă, al cărei conţinut va
fi analizat în continuare.

18.4. Dezvoltarea durabilă

18.4.1. Ce este dezvoltarea durabilă?

Vocabularul uzual al teoriei dezvoltării durabile ţine de începutul anilor'80

deşi preocupările de a găsi o alternativă viabilă tipului de creştere economică
postbelică prefaţează, cu mult timp înainte, conceptualizarea sa teoretică.
Termenul, în concepţia actuală, a fost lansat odată cu publicarea Raportului
Brundtland al Comisiei Mondiale Asupra Mediului din 1987 intitulat sugestiv
"Viitorul nostru comun". Conform acestui document de referinţă, dezvoltarea
durabila (viabilă sau sustenabilă) este privită ca fiind acel tip de dezvoltare
care răspunde nevoilor prezentului fără a compromite capacitatea
generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor proprii. Definiţia pleacă de
la premisa implicită că generaţiile prezente îşi acoperă în mod corespunzător
nevoile.
Definiţia dezvoltării durabile formulată prin Raportul Brundland este socotită
oficiala, servind ca bază de raportare dar şi de dispute teoretice cu privire la
obiective, dimensiuni, cerinţe faptice ale realizării ei etc. Din analizele
controversate pe subiect rezultă, sintetic vorbind, că dezvoltarea durabilă este
un concept multidimensional în măsura în care:
a) Are o puternică încărcătură morală. Se pleacă, aici, de la premisa
realistă ca, pe zestrea pe care o moşteneşte, fiecare generaţie îşi construieşte
viitorul. Or, este de datoria generaţiei actuale de a oferi noile şi viitorilor veniţi
cel puţin aceleaşi şanse pe care ea le-a moştenit.

21
Donella H. Meadows, Dennis L.Meadows, Jorgen Randers, William W.Behrens, The limits to
growth, Universe books, New York, 1972, p.23.

535
 b) Se impune ca un concept mondo în măsura în care se recunoaşte că
nu există graniţe economice sau ideologice pentru poluare, sărăcie, risipă şi
degradare umana.
c) Deşi intrată în vocabularul curent al globalizării, presupune un tratament
diferit în funcţie de timp dar mai ales spaţiu. Iar pentru spaţiu, departajarea cu
semnificaţie este cea între bogaţi şi săraci. Astfel, dacă pentru ţările bogate
problema depoluării, a îmbunătăţirii calităţii vieţii etc. este una de transformare,
adaptare şi modernizare, pentru ţările slab dezvoltate chestiunea nu este una de
calitate a vieţii ci chiar a vieţii, a supravieţuirii. Relaţia dintre bogaţi şi saraci are
ceva de comunicat şi pe linia "contribuţiei" la poluare ca si a respectului faţă de
natură. Din punctul acesta de vedere statisticile dovedesc că ţările sărace
exercită cea mai slabă presiune asupra planetei după cum ţările dezvoltate
dovedesc cel mai mare respect faţă de mediu şi cheltuiesc, în această direcţie,
foarte mult.
d) Etimologic vorbind, noţiunea de durabil trimite la durată la un interval de
timp indelungat. În esenţă însă, conceptul vizează ascensiunea calităţii în
defavoarea creşterii economice cantitative. Cu alte cuvinte, procesul dezvoltării
durabile se vrea a fi o dezvoltare umană durabila, orientată prioritar spre
calitatea vieţii şi a mediului.
e) Abordarea şi tematizarea fenomenului se fac de pe poziţii predominant
economice. Explicaţia ţine de împrejurarea că vinovată de degradarea
ecologică şi de mutaţiile, unele cu consecinţe negative, asupra socialului,
moralului, politicului etc. este filosofia economică după care s-a fasonat tipul de
creştere şi modul de consum postbelic cărora dezvoltarea durabilă îşi propune
să le servească drept replică.
f) În economia teoriei cu privire la dezvoltarea durabilă, mediul şi politica
de mediu ocupă un loc privilegiat. Cadenţa şi gradul degradării ecosferei oferă
explicaţii în această direcţie.
d) Deşi s-ar dori să nu fie aşa, tratarea teoretică a fenomenului dezvoltării
durabile a avut şi are tot mai mult o incărcătură politică. Ar trebui să nu fie aşa
pentru că, indubitabil, puritatea aerului sau a apei înseamnă acelaşi lucru în
Cuba lui Fidel Castro şi în Franţa lui Jacques Chirac. Dar este aşa pentru că
implicarea politică în viaţa economică şi în cea sociala a fost şi a rămas un fapt
cert.

18.4.2. De ce dezvoltare durabila?

În linii generale, dezvoltarea durabila se vrea a fi o alternativă la tipul de

creştere economică postbelică care, cu tot progresul economic şi social generat,
şi-a atins limitele şi a produs şi efecte negative. Din acest punct de vedere,
argumentele susţinătoare ale dezvoltării durabile sunt, de fapt, critici aduse
punctelor slabe ale tipului cunoscut de creştere economică. În acest sens se
arată că tipul de creştere economică postbelică:

536
 • a poluat mediul şi a afectat sănătatea oamenilor;
• a antrenat şi încurajat risipa, epuizând rezervele cunoscute;
• a frustrat lumea a treia, adâncindu-i decalajele faţa de cea a bogatilor;
• a creat iluzia bunăstării printr-o statistică mincinoasă;
• a pervertit valori recunoscute şi a redus individul la o singură
dimensiune: homo oeconomicus.
Toate aceste minusuri, puse în evidenţă de literatura pe tema dezvoltării
durabile, arată că modelul creşterii economice postbelice nu s-a dovedit a fi un
panaceu universal şi pentru totdeauna şi că filosofia omului dominator care
stăpâneşte natura şi face ce vrea cu ea trebuie schimbată.

18.4.3. Marile provocări ale dezvoltării durabile

Ca orice proiect de anvergură, dezvoltarea durabila presupune o evoluţie

procesuala realizabilă prin rezolvarea unor probleme. Dintre acestea, mai
importante se dovedesc a fi:
a) Constrângerea demografică. Dezvoltarea durabila se vrea a fi, prin
definiţie, o dezvoltare umană. Dacă aşa stau lucrurile, nimic nu poate fi gândit
aici dincolo de ceea ce înseamnă populaţie. Iar din punctul de vedere al
dezvoltării durabile populaţia interesează ca număr, structură şi sănătate.
Din perspectiva numărului, teoria dezvoltării durabile trebuie să ofere
răspuns la următoarea întrebare: Ce număr de populaţie poate suporta
planeta Pământ? Sau, cu alte cuvinte, care sunt capacitatea biotică şi
putinţa de a hrăni o populaţie în continuă creştere a planetei noastre? Şi,
de fapt, ca să rămânem în termenii definitiei dezvoltării durabile, ce şanse sunt
ca această populaţie tot mai numeroasă să trăiască într-un mediu perfect
conservat şi să se hrănească tot mai bine?
Din punctul de vedere al structurii, numărul de întrebări nu este mai mic.
Întâi, luând în considerare structura socio-profesională, gradul de
instrucţie şi calitatea populatiei, dezvoltarea durabilă este confruntată cu o
problema care se pune în termenii următori: exact acolo unde creşterea
economică trebuie să câştige, atât cantitativ cât şi calitativ, adică în ţările lumii a
treia, exact acolo nivelul de educaţie al populaţiei suferă. Tocmai acolo, o lume
în creştere numerică, analfabetică sau semianalfabetică, trebuie hrănită în
condiţiile în care produce puţin sau foarte puţin.
În al doilea rând, prezintă importanţă şi repartiţia populatiei în creştere
pe cele doua mari zone: urban şi rural. Şi, de aici, întrebările care-şi aşteaptă
răspuns:
• migrarea populatiei dinspre sat spre oraş poate continua? Dacă da,
pâna când şi în ce condiţi?
• care sunt factorii implicati ce influenţează raportul optim populaţie
urbană - populaţie rurală şi unde se situează pragul critic al acestei
proporţii?

537
 În al treilea rând, logica dezvoltării durabile nu mai permite ca sănătatea
populatiei să fie sacrificată intereselor de profit.
b) Constrângerea tehnică. Întrebarea cheie la care dezvoltarea durabila
trebuie să răspundă aici este următoarea: Care este nivelul maxim posibil al
producţiei ce se poate realiza, în condiţiile date ale progresului tehnic, fără
a afecta echilibrul mediului?Încercând să ofere un răspuns concis unei atari
probleme, Victor Platon ajunge la concluzia că următoarea formulă pune în
evidenţă relaţia triunghiulară dintre dezvoltare, poluare şi progres tehnic 22 :
V
Qmax = (δ + hK n ) (18.4)
q f + qc
în care:
Qmax - producţia maximă ce se poate realiza cu menţinerea echilibrului
ecologic;
δ - capacitatea de absorbtie a mediului (considerată constantă);
h - capacitatea instalaţiilor antipoluante de a reţine emisiile poluante;
Kn - capitalul aferent instalaţiilor antipoluante;
V - volumul sau suprafaţa de dispersie a poluanţilor;
qf şi qc coeficienţi specifici de măsurare a emisiilor poluante.
Chiar dacă aplicarea în practică a unei asemenea formule comportă
suficiente dificultăţi, analiza ei permite formularea unor concluzii de maximă
importanţă pentru politica dezvoltării durabile 23 .
Ê Nivelul maxim al productiei ce se poate realiza făra modificarea calităţii
mediului se află în relaţie:
• direct proporţională cu capacitatea de absorbţie a mediului, a
instalaţiilor antipoluante de a reţine emisiile poluante, capitalul
investit în instalaţii antipoluante şi volumul sau suprafaţa de
dispersie a poluantilor;
• invers proporţională cu emisiile poluante care, la rândul lor,
depind de nivelul producţiei şi cel al consumului.
Ê Între acţiunea factorilor surprinşi de formulă se pot realiza compensări,
cu suport diferit funcţie de zonă; în ţările dezvoltate, volumul mare al producţiei
şi consumului ca şi capacitatea de absorbţie limitată a unui mediu deja poluat,
pot coborâ nivelul lui Qmax; în sens invers acţionează tehnologiile antipoluante
performante şi investiţiile masive de capital în această direcţie; pentru ţările slab
dezvoltate, acţiunea celor două grupe de factori este exact inversă;
Ê Se dovedeşte a fi cu putinţă dezvoltarea economică cu menţinerea
calităţii mediului ambiant. Punctul de echilibru între emisiile poluante şi

22
Victor Platon, Protec¡ia mediului ¿i dezvoltarea economicå, Editura Didactucå ¿i
Pedagogicå, Bucure¿ti, 1997, p.31.
23
Ibidemi, p.48.

538
capacitatea de absorbţie a mediului poate fi menţinut, în condiţiile unei creşteri
dinamice, prin mărimea ratelor de economisire a eficienţei instalaţiilor de
reţinere şi control al poluării şi prin creşterea suprafeţelor sau a volumului de
dispersare a poluanţilor;
Ê "Progresul tehnic este factorul cheie în menţinerea unei rate acceptabile
a dezvoltării economice cu menţinerea calităţii mediului, ceea ce justifică
importanţa mare a investiţiilor antipoluante în cadrul politicilor de dezvoltare care
au în vedere menţinerea şi chiar refacerea mediului";
Ê Stabilirea punctului de echilibru este dependentă de factori precum:
structura economiei, a producţiei, vechimea capitalului productiv, gradul de
poluare al mediului etc.
c) Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii.
Definiţia dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă
doar în condiţiile in care între generaţii şi în interiorul aceleiaşi generaţii se
manifestă un spirit asociativ, de toleranţă, solidaritate şi grijă reciprocă; unul în
virtutea căruia binele şi bunăstarea unuia nu trebuie, în nici un fel, să afecteze
fericirea altuia. Cu alte cuvinte, proiectul dezvoltării durabile duce la optimul lui
Pareto. Mai mult, prin extensie, la judecata lui pareto se face apel pentru a se
vedea ce rămâne din echitate atunci când cererea în creştere a populatiei este
raportată la o ofertă de capital: mediu relativ fixă?
d) Eficienţa. Filosofia dezvoltării durabile nu este şi nu poate fi potrivnică
eficienţei. Ea nu-şi propune să înlăture profitul din ecuaţia dinamicii economiei şi
societăţii. Ea îşi propune, numai, să demonstreze că profitul nu este totul şi, în
plus, că acesta nu poate fi gândit prin el insuşi. Şi, de aici, marea problemă sau
marea confruntare pe care o incearcă dezvoltarea durabilă este de a găsi
compatibilităţile necesare între mecanismele economice propulsate de mobilul
profitului şi finalitatea socio-umană a dezvoltării.
e) Economia mediului. Economia mediului reprezintă o provocare pentru
teoria dezvoltării durabile în măsura în care ea încearcă, printre altele, şi
tentativa de a umaniza şi ecologiza economia. Şi, dacă îşi fixează atari ţinte,
atunci ea se confruntă cu o problemă: cea a integrării mediului şi problemelor
sale în structura şi filosofia teoriei economice neoclasice. Spunem aceasta
pentru că demersul neoclasic pe terenul economiei a fost şi a rămas, în pofida
tuturor criticilor, dominant. Iar adaptarea sa la cerinţele dezvoltării durabile nu
este o chestiune facilă. Dac dificilă sarcina atât inerţiile puternice ale unui sistem
teoretic doct, academic, superformalizat şi, prin aceasta, epatant dar în multe
puncte desprins de realitate, cât si limitele impuse teoriei de concreteţea
fenomenologiei mediului ca atare.

18.4.4. Politicile dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabila nu este o pură filosofie. Ea a inspirat şi inspiră politica

economică şi socială pe multiple direcţii. Programe de dezvoltare ale UE şi altor

539
state dezvoltate cuprind în analitic măsuri ce se desprind din teoria dezvoltării
durabile.
La nivel de principii, politica dezvoltării durabile înseamnă:
Ê Creşterea preocupării pentru economia valorii (a valorii entropice) ceea
ce impoune, direct, reducerea consumurilor specifice de materii prime si
energie, cu păstrarea calităţii bunurilor;
Ê Promovarea unui nou mod tehnic de producţie, bazat pe:
• "întreprinderea trivalentă" - firma obişnuită "să trăiască în
reţea", după exemplul naturii, preluând din amonte şi furnizând
în aval, închizând cercul şi creând bunuri făra poluare şi somaj;
• "Producţii curate" cu cât mai putini poluanţi şi cu cât mai puţine
deşeuri;
• agricultură biologică.
Ê Promovarea unui nou mod de consum, aceasta însemnând:
• reconsidererea noţiunii de trebuinţă;
• filosofia raţionamentului în locul logicii profitului;
• scoaterea consumului de sub influenţa efectului fetişizant al
publicităţii.
Ê Soluţia pieţei, prin:
• instituirea mecanismelor concurenţiale în alocarea tuturor
resurselor;
• aplicarea principiului poluatorul plăteşte, prin:
¾ definirea clară şi respectarea strictă a drepturilor de
proprietate;
¾ negocierea directă între agenţii economici;
¾ internalizarea pe calea taxelor;
¾ permise de poluare sau exploatare;
¾ sisteme de garanţie - colectare (colectare -
refinanţare);
Ê Soluţia etatică, cu forme concrete în:
• aplicarea de standarde şi alte măsuri de reglementare şi
control;
• implicarea directă a statului în politica economică şi socială
pentru a stabili regulile jocului si a reglementa consumul de
resurse (N.G.Roegen).
Ê Participarea mai insistentă a lumii a treia la procesul dezvoltării şi la
roadele acestuia;
Ê Promovarea unui nou tip de creştere economică caracterizat prin:
• o campanie severă impotriva risipei;
• un cult pentru durabilitatea produsului;
• reconsiderarea importanţei reciclării;
• educaţie şi grijă faţă de roadele creşterii în locul lăcomiei
umane;

540
 • căutarea permanentă de substituienţi şi tehnologii alternative;
• efort consistent de economisire;
• colaborare între generaţii;
• distribuţie a rezultatelor aducătoare de progres social.

18.5. Subdezvoltarea - sfidare a lumii la începutul mileniului III

Mai mult decât despre ţările dezvoltate, în ultima jumătate de secol s-a
scris şi s-a discutat despre cealaltă parte a lumii, numită eufemistic economii
sau ţări "în curs de dezvoltare”. Problematica lor a dobândit dimensiuni
planetare. Ea reprezintă una dintre preocupările cele mai obsesive ale omenirii,
datorită atât faptului că priveşte în mod direct aproape trei sferturi din populaţia
Terrei, cât şi implicaţiilor economice, politice, morale, ecologice şi de altă natură
pe care le are asupra celeilalte părţi a globului, în contextul interdependenţelor
crescânde ale evoluţiei economiei mondiale.
În plus, această problematică subordonează de fapt o mare parte a
celorlalte aspecte cărora umanitatea trebuie să le facă faţă în acest început de
mileniu: suprapopulaţia mondială, foamea, creşterea economică, energia,
şomajul, nevoile de investiţii, deteriorarea echilibrului ecologic.

18.5.1. "Lumea a treia", "ţări în curs de dezvoltare", subdezvoltare

Cronologic, mai întâi a fost folosit termenul de “Lumea a treia” (în 1952 de
către economistul şi demograful francez Alfred Sauvy), pentru a desemna
ansamblul de ţări care au refuzat să se implice în războiul rece dintre blocurile
american şi sovietic, conştientizându-se apoi că acestea au anumite trăsături
commune.
Economistul Mohammed Bedjaoui consideră lumea a treia ca “un concept
geopolitic, întemeiat pe apartenenţa la o arie geografică, emisfera sudică, la o
perioadă istorică, colonizarea, şi la o situaţie economică, subdezvoltarea” 24 .
“Lumea a treia” este de fapt o noţiune comodă, maleabilă, fără virtuţi ştiinţifice,
care tratează ţările ce fac parte din ea ca pe un reziduu, un rest ce rămâne din
globul pământesc după retragerea Euramericii, a U.R.S.S. – ului, Africii de Sud,
Australiei şi Noii Zeelande 25 .
Ulterior, conceptual de “lume a treia” a fost folosit concomitent sau
alternativ cu cel de “ţări în curs de dezvoltare”, având aproximativ aceeaşi
accepţiune, dar cu o şi mai mare ambiguitate datorată naturii semantice a

24
Mihai Todosia, Doctrine economice contemporane, Editura Didacticå ¿i Pedagogicå,
Bucure¿ti, 1985, p.86.
25
Pascal Bruckner, Le sanglot de l'homme blanc, Tiers – Monde culpabilité – haine des soi,
Editions du Seuil, Paris, 1986, p.235-236.

541
termenului (logic, toate ţările, oricât de dezvoltate ar fi, sunt în continuare în curs
de dezvoltare).
Pe neobservate însă, fără precizări necesare, ţărilor în curs de dezvoltare li
s-a mai adăugat un calificativ – subdezvoltate -, iar situaţia acestora de “în curs
de dezvoltare” a fost asimilată celei de “subdezvoltare”.
Subdezvoltarea este definită de Yves Lacoste ca "un ansamblu de
fenomene complexe şi reciproce care se traduc prin inegalităţi flagrante de
bogăţie şi de mizerie, prin stagnarea printr-o întârziere relativă faţă de alte ţări,
prin potenţialităţi de producţie care nu progresează atât cât ar fi posibil, printr-o
dependenţă economică, culturală şi tehnologică” 26 .

18.5.2. Trăsăturile şi cauzele subdezvoltării

ºările în curs de dezvoltare constituie o realitate multiformă. Ele nu mai pot

fi analizate în mod global ca o entitate unitară. Nu mai pot fi supuse aceleiaşi
analize economiile naţionale aflat într-un process rapid de industrializare şi
modernizare, larg deschise comerţului internaţional, care asigură populaţiei un
standard de viaţă comparabil cu cel din ţările dezvoltate, împreună cu
economiile din statele care nu-şi pot încă asigura autosatisfacerea nevoilor
fundamentale, în care milioane de oameni continuă să fie ameninţaţi de moarte
prin înfometare.
Lumea subdezvoltării este foarte eterogenă. Între tările care o formează
există mari diferenţe care ţin de: suprafaţă (de la numai 298 km2 - Maldive - la
2,5 milioane km2 - Sudan), populaţie (la fel, de la aproape 200.000 locuitori -
Maldive - la peste 100 milioane - Bangladesh), suprafeţele de teren arabil şi
posibilităţile lărgirii lor, poziţia lor geografică (unele sunt enclave, fără litoral,
altele sunt insulare, iar altele au o deosebită importanţă strategică), resursele
naturale etc. Toate aceste elemente de diferenţiere constituie de fapt importanţi
factori care determină posibilităţile diferite de dezvoltare economică în
perspectivă.

18.5.2.1. Trăsăturile subdezvoltării

Cu toate diferenţele amintite, în literature economică sunt prezentate o
serie de caracteristici comune ţărilor slab dezvoltate:
a). nivelul scăzut al venitului pe locuitor. Pentru a clasifica ţările pe grupe
de venit, Banca Mondială foloseşte ca indicator PNB pe locuitor. Pe baza
situaţiei din 1998 se poate face următoarea clasificare:
• economii cu venit scăzut, în care sunt incluse ţările care aveau PNB pe
locuitor de până la 760 $ în 1998;

26
Yves Lacoste, Géographie du sous-developpement, P.U.F., Paris, 1976, citat
dupå M. Todosia, op. cit., p.87.

542
 • economii cu venit mediu, în care sunt incluse ţările cu un PNB pe
locuitor cuprins între 761 $ şi 9.360 $;
• economii cu venit ridicat, în care sunt incluse ţările cu un PNB pe
locuitor mai mare de 9.360 $.
b). ponderea disproporţionat de mare a sectorului agricol în crearea PNB.
Este vorba însă de o agricultură "a subzistenţei”, foarte puţin antrenată în
economia de schimb. Productivitatea muncii în acest sector este extrem de
scăzută din cauza unor mari dificultăţi legate de tehnici de producţie arhaice,
neeficiente, de existenţa unor instituţii foarte slabe de sprijin agricol, de lipsa
infrastructurii, a cadrelor calificate etc. În plus, agricultura multora dintre aceste
ţări se confruntă cu deşertificarea şi cu posibilităţi foarte reduse de irigare.
c). slaba importanţă a sectorului industriei manufacturiere. În plus, aceste
ţări se caracterizează şi prin absenţa sau slaba dezvoltare a unor ramuri vitale
pentru economia naţională, cât şi prin inexistenţa sau slaba prezenţă a
infrastructurii.
d). predominanţa tehnicilor primitive şi a producţiei de autosubzistenţă;
e). slaba exploatare şi gradul scăzut de punere în valoare a resurselor
naturale, energetice şi miniere, datorate atât lipsei cunoştinţelor geologice sau
resurselor financiare, cât şi penuriei de personal calificat;
f). nivelul scăzut al exporturilor. În plus, acestea se caracterizează printr-o
mare instabilitate şi un înalt grad de concentrare, pe câteva produse de bază.
g). nivelul scăzut al investiţiilor, legat de rata scăzută a acumulării interne.
Aceasta sporeşte dependenţa de sursele financiare şi de asistenţa tehnică
externă.
h). un sistem instituţional ineficient, în cadrul căruia organele puterii de stat
nu-şi pot asigura uneori stabilitatea, fiind adesea grav corupte, fără autoritate,
ceea ce-l îndreptăţea pe Gunnar Myrdal să vorbească despre aşa numitul "stat
debil”;
i). structuri social economice şi tipuri de proprietate foarte eterogene, care
generează mecanisme de blocare a funcţionării economiei, a acţiunii legilor
pieţii, ale cărei dimensiuni restrânse reprezintă şi ele o importantă piedică în
valorificarea potenţialului naţional existent.
j). nesatisfacerea necesităţilor celor mai elementare ale populaţiei, care
suferă de malnutriţie, de lipsa apei potabile, de condiţii extrem de vitrege de
locuit şi în domeniul ocrotirii sănătăţii. Deznodământul fatal al înfometării este
adesea moartea, dar nu înainte de a-şi expune victima tuturor bolilor clasice,
cărora un organism sănătos, bine hrănit şi îngrijit medical, i-ar face faţă fără
dificultate.
k). nivelul extrem de scăzut de instructie, reflectat de o rată foarte redusă
de alfabetizare;
l). agravarea relativă a situaţiei tărilor subdezvoltate, reflectată de creşterea
decalajului relativ faţă de ţările dezvoltate. Dacă în 1870 venitul pe locuitor era
de 11 ori mai mare în ţările cele mai bogate faţă de cele mai sărace, în 1985

543
acesta era de 52 de ori mai mare. În 1990, din cele 23 trilioane dolari de produs
intern brut la scară planetară, doar cinci trilioane, adică 21,7% erau create în
ţările în curs de dezvoltare, deşi acestea deţin aproape 80% din populaţia lumii.
m). dependenţa economică a ţărilor subdezvoltate faţă de exterior, de
mecanismele pieţii mondiale, de fostele metropole şi state industrial avansate,
datorită structurii dezarticulate a economiilor lor, absenţei unor resurse naturale
esenţiale pentru orice proces de dezvoltare, lipsei potenţialului ştiinţific şi
tehnologic propriu, insuficienţei acumulării interne pentru finanţarea programelor
de dezvoltare etc;
n). această dependenţă a fost amplificată în ultimele trei decenii prin
agravarea problemei datoriei externe a ţărilor subdezvoltate, din cauza majorării
substanţiale a facturilor lor petroliere şi alimentare, căreia i s-a adăugat şi
politica dobânzilor înalte practicată în anii 1980.
Acesta este tabloul sumar şi incomplet al trăsăturilor comune ale ţărilor
care îşi împart destinul subdezvoltării. Înregistrarea lor amplifică şi mai mult
întrebarea ”Care sunt cauzele sundezvoltării?” şi reprezintă un sprijin important
în fundamentarea căilor, metodelor, strategiilor de acţiune pentru soluţionarea
gravelor probleme legate de acest fenomen.

18.5.2.2. Interpretarea subdezvoltării

Există două mari interpretări istorice, opuse, ale fenomenului subdezvoltării:
- prima interpretare - subdezvoltarea ca o întârziere în dezvoltare -
calificată de P. Streeten ca “liniară”, consideră că starea de subdezvoltare nu
este decât o întârziere în dezvoltare şi că, sub acest aspect, şi ţările
actualmente dezvoltate au trecut printr-o astfel de fază. Este viziunea care
compară evoluţia ţărilor pe drumul dezvoltării cu trecerea trenului prin staţiile de
cale ferată. Pentru a ajunge la o anumită destinaţie, localizată în spaţiu şi timp,
trenul trebuie să treacă prin toate staţiile de pe traseu, cu o anumită viteză,
oprind sau nu în fiecare. Tot aşa şi ţările care pornesc pe drumul dezvoltării cu o
anumită întârziere - cauzele acestei întârzieri ar trebui analizate de fapt - sunt
obligate să treacă prin toate staţiile - fazele - pe care le-au parcurs şi ţările în
prezent dezvoltate. Ca urmare, ţările subdezvoltate ar trebui să se inspire din
evoluţia istorică a statelor actualmente industrializate.
Reprezentativă pentru această primă interpretare este teoria lui W. W.
Rostow cu privire la stadiile dezvoltării economice, elaborată în lucrarea sa "The
Stages of Economic Growth” (1960), care a inspirat raportul Comisiei Pearson
asupra dezvoltării internaţionale prezentat Băncii Mondiale în 1969. Economistul
american distinge cinci mari stadii în dezvoltarea diferitelor ţări: societatea
tradiţională, pregătirea condiţiilor pentru "decolare”, "decolarea”, marşul spre
maturitate şi consumul de masă. Doar ţările dezvoltate industrializate ar fi
parcurs până acum toate aceste cinci stadii. ºările în curs de dezvoltare s-ar afla
în una din primele trei etape, iar dintre acestea, ţările cel mai puţin dezvoltate s-
ar situa încă în primul stadiu, care, după W.W.Rostow, se caracterizează prin:

544
organizare stabilă şi rigidă; o concepţie limitată, arhaică, prenewtoniană de
producţie; o atitudine de teamă şi nu de dominaţie faţă de lumea fizică; o putere
politică de natură feudală, al cărei centru de greutate se află de regulă în
provincie, în mâinile celor care deţin sau controlează proprietatea asupra
pământului.
- A doua interpretare - subdezvoltarea este o întârziere în dezvoltare
dar reprezintă un produs al dezvoltării - are ca principal susţinător pe Celso
Furtado. Acesta afirma că subdezvoltarea este un proces istoric autonom şi nu o
etapă prin care au trebuit să treacă în mod necesar economiile care au atins
deja un nivel superior de dezvoltare. Această interpretare cunoaşte două mari
curente:
• Unul, de inspiraţie marxistă, a transpus pe plan internaţional teza
exploatării săracilor de către bogaţi, conform căreia economia mondială s-ar fi
structurat pe un "centru” bogat, dominator, şi o "periferie” dominată, exploatată
pe baza mecanismelor diviziunii internaţionale a muncii impuse de ţările
dezvoltate. Deci, potrivit acestui curent, subdezvoltarea ar fi rezultatul dominaţiei
şi exploatării coloniale, a jafului căruia i-au fost supuse de-a lungul câtorva
secole fostele colonii de către metropole, cât şi a continuării exploatării ţărilor în
curs de dezvoltare prin intermediul schimburilor economice internaţionale
inegale, favorizate de structurile economice impuse în perioada colonială şi
menţinute şi amplificate în ultimele decenii pe diferite căi, în special prin
intermediul societăţilor transnaţionale – vectorii principali ai globalizării.
• Al doilea curent conturat pe baza tezei generale a subdezvoltării ca
produs al dezvoltării încearcă să explice cauzele subdezvoltării prin efectele de
dominaţie şi dependenţă pe plan mondial, care însă nu sunt legate de o voinţă
organizată de exploatare, ci au rezultat datorită unui complex de factori şi
condiţii ce au determinat evoluţia economiei mondiale, aşa cum demonstrează
autori ca François Perroux sau Paul Bairoch.

18.5.2.3. Cauzele subdezvoltării

Colonizarea nu este cauza subdezvoltării aşa cum afirmă "tiers - mondiştii”
- cei care se situează net de partea ţărilor slab dezvoltate - ci o cauză a ei,
deoarece într-un mod sau altul, direct sau indirect, a întârziat într-o oarecare
măsură evoluţia firească a ţărilor foste colonii, a ridicat o serie de bariere în
calea dezvoltării interne a acestora, deturnându-le ulterior atenţia spre modele
străine, neadecvate realităţilor locale.
Într-o analiză sumară, cauzele subdezvoltării pot fi grupate în două mari
categorii: interne şi externe.
A. Cauzele interne, aflate într-o strânsă interdependenţă şi influenţându-se
reciproc, cel mai adesea în direcţia amplificării subdezvoltării, se referă la:
- condiţiile naturale (aşezarea geografică nefavorabilă, resursele sărace
ale solului şi subsolului, clima cel mai adesea ecuatorială sau tropicală, cu
influenţe negative asupra agriculturii, asupra activităţii umane în general);

545
 - factorul uman, sub aspectele sale cantitative dar mai ales calitative.
Explozia demografică din deceniile postbelice (datorată mai ales progreselor
înregistrate în medicină) a erodat în unele cazuri nivelul venitului pe locuitor,
ducând într-o serie de ţări la ritmuri medii anuale negative de "creştere” a
acestui indicator. O asemenea situaţie are, desigur, o influenţă negativă asupra
economisirii interne, a nivelului investiţiilor, afectând direct nivelul de viaţă şi
compromiţând viitorul.
Mai importante sunt însă aspectele calitative care fac din factorul uman o
cauză a subdezvoltării. Acestea se referă la comportamentul oamenilor, la
motivaţiile lor, la spiritul de întreprindere, de ordine şi disciplină, la atitudinea faţă
de muncă etc.
- în strânsă legătură cu factorul uman, o altă cauză a subdezvoltării o
reprezintă tradiţiile culturale şi religioase. Practici ancestrale de mutilare a
femeii, comportamentul mistic, reticenţele faţă de inovare etc. sunt de natură a
se opune adesea oricărui progres.
- situat pe acelaşi palier cu omul şi tradiţiile sale se află în calitate de cauză
a subdezvoltării şi factorul instituţional şi juridic. Lipsa sau insuficienţa unor
instituţii vitale - a celor care condiţionează funcţionarea mecanismelor
economice, a şcolii, a unor organisme guvernamentale viabile - sistemul juridic
inadecvat, legislaţia lipsită de coerenţă, instabilă sau neadaptată cerinţelor -
generează blocaje în lanţ în economie, nu stimulează activitatea economica
eficientă, dau naştere, la rândul lor, altor cauze ale subdezvoltării sau le
perpetuează şi le amplifică pe cele existente.
- factorii economici, influenţaţi de toţi ceilalţi factori şi influenţându-i la
rândul lor, se referă la structura dezarticulată a economiei, la dimensiunea
redusă a economisirii şi a investiţiei interne, la dimensiunile reduse ale pieţei
interne, posibilităţile proprii reduse de finanţare a dezvoltării, insuficienţa sau
absenţa totală a unor agenţi economici competitivi, care să genereze
concurenţa, punând astfel în funcţiune mecanismele economiei etc. Suferind de
influenţa tuturor celorlalţi factori şi autoalimentându-se, factorii economici
formează un adevărat "cerc vicios al sărăciei”, cum îl numeşte Ragnar Nurkse,
referindu-se la nivelul scăzut al venitului care determină o rată scăzută a
investiţiilor şi un nivel redus al productivităţii care vor genera apoi un nivel al
venitului şi mai redus.
- factorul politic sub toate aspectele care ţin de natura regimului politic, de
nivelul de pregătire a cadrelor naţionale de decizie, de coerenţa politicii
economice adoptate, de strategiile şi programele elaborate pe diferite termene,
de cadrul democratic creat sau de stabilitatea politică constituie, nu în ultimul
rând, o cauză a subdezvoltării luată tot mai mult în considerare în ultimul timp.
B. Cauzele externe ale subdezvoltării se referă la:
- influenţa directă exercitată asupra ţărilor subdezvoltate de către alte
state de-a lungul istoriei (subjugarea şi asuprirea colonială, războaiele de
cotropire, deposedarea de bogăţiile naturale sau chiar de forţa de muncă – vezi

546
vânătoarea şi comerţul de sclavi africani practicate în secolele XVII – XVIII –
etc.);
- consecinţele rezultate din participarea la relaţiile economice
internaţionale în perioada ulterioară decolonizării, concretizate în degradarea
termenilor de schimb, concentrarea exporturilor pe câteva produse de bază,
impunerea de structuri de producţie interne defavorabile, axate în special pe
monoculturi sau industrii extractive pentru export, fără o valorificare
corespunzătoare a produselor acestora pe piaţa externă etc.
- mediul internaţional actual în care are loc evoluţia subdezvoltării, adică
faptul că ţările în curs de dezvoltare sunt nevoite să "decoleze” într-o lume în
care există deja ţări dezvoltate;
- politica financiară internaţională care a inversat sensul transferurilor de
fonduri pe plan internaţional prin mecanismul creditelor, generând aşa numita
criză a datoriilor externe ale ţărilor slab dezvoltate.
Toate aceste cauze, factori, condiţii se întrepătrund, îşi împletesc acţiunea
şi influenţele într-un angrenaj extrem de complicat, care face imposibilă
separarea absolută a contribuţiei fiecăreia sau fiecăruia, stabilirea vinovăţiei
unora sau altora. Oricum, nu există un acord deplin asupra diagnosticului
subdezvoltării, asupra cauzelor acesteia, motiv pentru care nu poate exista un
asfel de acord nici asupra remediilor ei. Cert este însă că aceste cauze, de dată
mai recentă sau mai îndepărtată, interne, externe sau combinate, nu pot fi
analizate în mod global, pentru ansamblul subdezvoltării, ci diferenţiat de la ţară
la ţară sau de la zonă la zonă. Numai pe baza unei astfel de analize se pot
desprinde căile concrete de acţiune, politicile interne şi internaţionale de limitare
a subdezvoltării, de diminuare şi depăşire treptată a acestui grav fenomen cu
care continuă să se confunte umanitatea la început de nou mileniu.

18.5.3. Strategii de dezvoltare pentru ţările subdezvoltate

Direcţiile principale de acţiune, obiectivele esenţiale, căile şi mijloacele de

realizare a lor se structurează în strategii de dezvoltare elaborate pe termen
scurt, mediu sau lung de către guvernele ţărilor respective, adesea asistate de
consilieri străini, chemaţi sau uneori acceptaţi la recomandarea unor organisme
internaţionale sau a unor creditori mai importanţi.
Nu pot fi elaborate strategii, care vor sta la baza adoptării politicilor
economice adecvate, dacă nu sunt cunoscute realităţile, condiţiile concrete,
trăsăturile şi cauzele subdezvoltării. Cum economicul nu poate fi decupat de
celelalte sfere ale vieţii, strategiile vor trebui să cuprindă măsuri concertate,
începând de la educaţia făcută copilului, până la conectarea corespunzătoare a
economiei naţionale la circuitul economic mondial. Aceasta evidenţiază
dificultăţile care apar, în primul rând datorită insuficienţei resurselor proprii, şi
necesitatea unui sprijin substanţial şi eficient din partea comunităţii
internaţionale.

547
 Date fiind implicaţiile majore ale subdezvoltării pentru economia mondială,
nevoia de sprijin din partea ţărilor dezvoltate, comunitatea internaţională
intervine prin intermediul unor instituţii cu vocaţie universală sau regională sau a
unor grupuri de experţi independenţi, fundamentând strategii globale, pe
segmente ale economiei mondiale sau pe grupuri de ţări. Un exemplu de astfel
de strategie globală o reprezintă Declaraţia mileniului, adoptată în cadrul
sesiunii Adunării Generale a O.N.U. din septembrie 2000 de la New York.
Deci, în domeniul înlăturării subdezvoltării, vom întâlni strategii naţionale,
elaborate sub controlul guvernelor din fiecare ţară sau la comanda acestora, şi
strategii internaţionale, elaborate sub egida O.N.U. sau alte organisme
regionale, sub formă de rezoluţii, recomandări, rapoarte, studii etc. Este însă de
subliniat în mod deosebit că transformarea acestor strategii în realitate trebuie
să se bazeze în primul rând şi în mod hotărâtor pe efortul propriu al
popoarelor respective.
Principalele direcţii de acţiune pentru depăşirea subdezvoltării, deduse
din analiza trăsăturilor şi cauzelor acesteia, se referă la:
a). dezvoltarea agriculturii, vizând: îmbunătăţirea producţiei de alimente;
valorificarea uriaşului potenţial pe care îl reprezintă mediul rural majoritar, în
mare parte neglijat în procesul dezvoltării acestor ţări; creşterea gradului de
ocupare a forţei de muncă rurale, abundente, şi diminuarea pe această cale a
"şomajului deghizat”; sporirea treptată a veniturilor rurale şi creşterea
dimensiunilor pieţei interne solvabile; diminuarea exodului populaţiei rurale spre
marile oraşe şi evitarea amplificării aglomeraţiilor urbane care generează mari
dezechilibre; crearea unor disponibilităţi de export şi obţinerea pe această cale a
unor resurse valutare necesare importurilor de factori de producţie deficitari,
necesari diversificării în continuare a economiei etc.
Pentru ca agricultura să-şi recâştige locul de bază în economia ţărilor
subdezvoltate şi să se poată transforma într-un motor eficace al dezvoltării sunt
necesare numeroase condiţii: o reevaluare a strategiei dezvoltării agricole, astfel
încât să se evite efectele catastrofale ale aplicării mecanice a unor metode şi
tehnici neadecvate, adesea inspirate din lumea occidentală, dar care au dus în
unele cazuri la degradarea şi compromiterea celei mai importante resurse -
pământul; crearea infrastructurilor necesare (căi de comunicaţie, silozuri şi
depozite, instituţii comerciale şi de credit) care să ofere condiţii pentru o
valorificare corespunzătoare a producţiei agricole, dar şi pentru ridicarea
nivelului de trai al populaţiei rurale; creşterea preocupărilor pentru ridicarea
gradului de alfabetizare a lumii satelor şi formarea sa profesională în vederea
depăşirii stadiului tradiţional, rudimentar, lipsit de eficacitate; asigurarea unui
material biologic de calitate ridicată, adecvat condiţiilor pedo-climatice locale,
pentru creşterea randamentului agricol; diversificarea producţiei agricole, în
raport cu conditiile pedo-climatice, cu nevoile de autoconsum şi cu cerinţele
pieţii interne şi externe; sprijinirea de către stat a agriculturii pentru încurajarea
producţiei agricole etc.

548
 b). diversificarea activităţilor economice din lumea satelor, pentru mai
buna valorificare a resurselor naturale locale şi pentru ocuparea mai deplină a
forţei de muncă rurale. Pe măsura aducerii ruralului la viaţă economică intensă,
în acest mediu s-ar putea dezvolta şi diversele servicii pentru populaţie şi chiar
turismul organizat;
c). promovarea industrializării, pe baza unor strategii adecvate, pe etape
care să ţină seama de specificul local, de resursele disponibile, de calitatea
forţei de muncă, de piaţa internă şi dinamica acesteia, de posibilităţile oferite de
cooperarea externă regională. Nu însă o industrializare conform modelului
adoptat în primii ani ai asistenţei acordate ţărilor în curs de dezvoltare după al
doilea război mondial pe baza credinţei că a scăpa de sărăcie şi a beneficia de
o dezvoltare economică eficientă presupunea transferul de industrie grea
dinspre ţările cu o economie dezvoltată. "A fost de fapt o imensă greşeală, un
vis spulberat. Au fost ignorate sau neglijate cele două cerinţe majore: o
stabilitate politică şi o cultură generală a maselor. Combinatele siderurgice,
hidrocentralele şi strălucitoarele aeroporturi ce zac alături de atâţia oameni
27
ignoranţi au devenit sterile monumente ale erorii şi ale eşecului"
d). asigurarea formării cadrelor calificate şi înalt specializate naţionale,
orientarea acestora spre domeniile prioritare ale economiei şi crearea condiţiilor
necesare pentru diminuarea sau chiar stoparea "exodului creierelor”. O
salarizare mai bună a cadrelor ar putea diminua acest exod, dar nu opri,
deoarece adesea specialiştii îşi părăsesc ţara nu în căutarea unor salarii mai
mari, ci a unor condiţii mai bune pentru afirmare.
e). reforma administraţiilor publice, a statului este necesară pentru
diminuarea birocraţiilor sufocante, a corupţiei şi incompetenţei – adevărate
cancere ale acestor societăţi subdezvoltate;
f). modificarea comportamentului agenţilor economici, stimularea
economisirii naţionale şi sprijinirea de catre stat a efortului investiţional privat
prin încurajarea trecerii la mecanismele pieţii, care să contribuie la o mai bună
alocare a tuturor resurselor.
g). acordarea unei mai mari atenţii protejării mediului înconjurător, al
cărui echilibru este mult mai ameninţat decât în alte ţări, datorită resurselor
insuficiente necesare adoptării celor mai noi tehnologii nepoluante, pe de o
parte, şi a tendinţei de a trece la o exploatare "sălbatică” a resurselor naturale,
adesea prin procedee extrem de dăunătoare mediului, din dorinţa de a
compensa absenţa altor resurse, pe de altă parte.
Principalele forme de sprijin pe plan internaţional a eforturilor ţărilor
subdezvoltate de depăşire a condiţiei lor actuale se referă la:

27
John Kenneth Galbraith, Societatea perfectå. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong &
Book, Bucure¿ti, 1997, p. 117 - 118.

549
 a). participarea ţărilor dezvoltate şi a organismelor mondiale
specializate la finanţarea dezvoltării din aceste ţări, dată fiind insuficienţa
resurselor investiţiilor interne. Acest obiectiv cuprinde două categorii distincte de
operaţiuni:
• ajutorul public pentru dezvoltare, oferit de ţările
industrializate şi, începând din anii '80, de unele state membre
ale OPEC cu importante excedente comerciale;
• acordarea de împrumuturi guvernamentale, din partea
organismelor internaţionale specializate (în primul rând Banca
Mondială) şi din partea marilor bănci private.
b). acordarea de asistenţă tehnică şi financiară, care vizează furnizarea
către statele subdezvoltate a serviciilor unor experţi de înaltă calificare,
sprijinirea guvernelor în formarea efectivă a personalului local, oferirea
mijloacelor necesare sau chiar sprijinirea creării instituţiilor proprii de formare a
cadrelor naţionale, asistenţă pentru programe şi sectoare specifice, asistenţă în
legătură cu balanţa de plăţi şi, la nevoie, sprijin bugetar, participarea la
finanţarea cheltuielilor de funcţionare a băncilor şi instituţiilor financiare locale
etc. În lucrarea mai sus citată, John Kenneth Galbraith propune chiar un
organism internaţional pentru pregătirea profesorilor - format din profesori ai
profesorilor - considerat una dintre nevoile majore ale dezvoltării. "Educaţia
trebuie să stea la baza strategiei de dezvoltare a oricărui domeniu de activitate
... Beneficiind de o populaţie educată, progresul economic devine, într-o
28
oarecare măsură, inevitabil" .
c). adoptarea unor măsuri de politică comercială care vizează în esenţă
creşterea şi diversificarea exporturilor acestor ţări.
d). transferul şi dezvoltarea tehnologiei prin sprijinirea ţărilor
subdezvoltate în edificarea şi consolidarea infrastructurilor lor instituţionale şi
chiar înfiinţarea unor centre tehnologice proprii.
Vectorul principal al transferului şi dezvoltării tehnologiei îl constituie
corporaţiile multinaţionale. Interesele acestora intră adesea în contradicţie cu
cele ale ţărilor gazdă, iar eficienţa activităţilor lor pe direcţia diminuării
subdezvoltării este pusă uneori sub semnul întrebării, din cel puţin trei motive:
intrările de capital au eşuat în încercarea de a crea oportunităţile anticipate de
locuri de muncă pentru populaţia locală întrucât nivelul înalt al tehnologiilor a
generat un număr relativ redus de locuri de muncă, în primul rând. Pe de altă
parte, repatrierea profiturilor şi a dobânzilor împrumuturilor a provocat dificultăţi
privind echilibrul balanţei de plăţi. În al treilea rând, adesea guvernele din ţările
gazdă nu pot influenţa deciziile privind investiţiile efectuate de corporaţiile
multinaţionale, adoptate la sediile lor din ţările dezvoltate.

28
John Kenneth Galbraith, op.cit., p.119.

550
 Prin adoptarea tuturor acestor măsuri, programe, strategii, proprii sau
internaţionale, se speră prin programul adoptat în “Declaraţia Mileniului” de la
New York, din septembrie 2000, ca până în anul 2015 să fie diminuată aria
subdezvoltării, să fie create bazele pentru continuarea luptei împotriva sărăciei
pe un trend descendent al acestui grav flagel al omenirii.

18.6. Ciclicitatea activităţii economice

18.6.1. Ciclicitatea - trăsătură a dinamicii economice

Creşterea economica nu ar cunoaşte discontinutăţi, unele cu grave

consecinţe, dacă factorii care acţionează asupra celor două momente
importante, cu rol de mijloc şi scop, respectiv, producţia şi consumul, le-ar situa
în permanentă şi deplină armonie. Dar acest lucru nu se realizează şi, practic,
nu se poate realiza într-o economie a cărei dinamică se produce nu numai sub
impulsul elementelor conştiente şi reglabile, ci şi al automatismelor intrinseci
economiei de piaţă. Iar rezultatul final al acţiunii acestor factori, endogeni şi
exogeni economiei, rezultat vizibil si inregistrat statistic, este că economia a
evoluat şi evoluează în "valuri". cu suişuri şi coborâşuri. Cu alte cuvinte,
dinamica economiei nu este una liniară, uniformă ci una fluctuantă.
Ne interesează, aici, nu atât fluctuaţiile sezoniere sau întâmplătoare
datorate unor factori aleatori, naturali, sociali, politici etc. ci cu deosebire acele
fluctuaţii în a căror traiectorie se regăsesc elemente şi trăsături ce se repetă cu
o anumită regularitate, fără a fi încadrabile într-un tipar exact, riguros. Ne atrag,
deci, atenţia fluctuaţiile ciclice.
Ceea ce reţine teoria economică relativ la acest subiect este o sinteză a
dinamicii economiei înregistrată statistic, o reflectare a unei realităţi în
mişcarea sa ciclică. Pe acest temei, ar trebui să beneficiem de o unitate de
vederi şi abordări teoretice. Contrar însă acestui lucru multitudinea opiniilor cu
privire la evoluţia ciclica a economiei este impresionant[, la fel cum
impresionant este şi numărul unor mari economişti care s-au aplecat asupra
subiectului. La confluenţa tuturor acestora, şi ca o sinteză a sintezelor,
considerăm a fi demne de reţinut următoarele:
În primul rănd, observabila încă din timpurile descrise în Vechiul
Testament, evoluţia prin ciclu a economiei pare a se înscrie în ceea ce se
numeşte firesc şi natural. Din punctul acesta de vedere politicile anticiclice nu-şi
au raţiune şi nici finalitate. Explicabile şi motivate sunt doar politicile anti-criză,
adică acelea care îşi propun să prevină, să evite sau să "indulcească" momentul
de ruptură, "falia" generatoare de probleme economice, sociale şi politice numită
criză.

551
 În al doilea rând s-a pus în evidenţă, în baza unor lungi şi temeinice
observaţii şi analize, o tipologie a ciclurilor. În cadrul acesteia, reţin atenţia, în
mod deosebit, ciclurile lungi, "seculare" sau Kondrate, după numele
economistuilui rus N.D. Kondratiev care le-a studiat în premieră, ciclurile
decenale, sau "de afaceri" sau cicluri Juglar, după numele economistului C.
Juglar care le-a analizat în mod deosebit şi ciclurile scurte sau Kitckin care
vizează fie fluctuaţiile unui factor de producţie fie pe cea a stocurilor sau a
proceselor inflaţioniste.
Ciclul lung suprprinde mişcarea economiei pe o perioadă de 40-60 ani.
Evenimente şi imprejurări precum războaiele, evoluţia producţiei agricole, a
stocului de aur, dar cu deosebire evoluţia ciclică a marilor descoperiri
ştiinţifice şi a inovaţiei tehnologice explică desfăsurarea sub forma unor
unde lungi a vieţii economice. Sub incidenţa acestui din urmă factor capătă
contur şi fizionomie modul tehnic de producţie. Pentru o anumită poerioadă de
timp, de cca 20-30 ani, tehnica de producţie aleasă în funcţie de resursele
existente, cunoscute şi atrase în circuitul economic, precum şi de tehnologiile
concepute a exploata aceste resurse, dă roade; răspunde aşteptărilor de
performanţă tehnică şi economică. Aceasta corespunde unei faze ascendente
a ciclului care se soldează cu rezultate pozitive în planul creşterii şi dezvoltării
economice. După această perioadă apar semnele de epuizare ale modului
tehnic de producţie cunoscut. Sub raportul eficienţei economice, a raţionalităţii, a
utilizării noilor resurse descoperite dar şi a cererii de consum modificată între
timp, acesta nu mai corespunde. Începe o fază de tranziţie în care inerţia
vechiului mod de producţie se suprapune cu apariţia şi manifestarea unor
elemente aparţinând unei noi tehnici de producţie. Pe acest fundal, au loc
restructurări ample ale economiei. Noi resurse, noi tehnologii, un nou
management etc. se pregatesc să rezolve problemele create de vechiul mod
tehnic de producţie şi să răspundă noii cereri de consum. Perioada de tranziţie
poate căpăta forma unei crize structurale iar durata ei depinde atât de forţa
inerţială a vechiului sistem tehnic şi organizatoric cât şi de radicalitatea cu care
se impune inovaţia tehnologică chemată să ofere un nou "produs"
consumatorilor. Implementarea de elemente, noi şi vechi, in tehnică, tehnologie
şi organizare corespunde unei faze descendente când ritmurile de creştere,
gradul de ocupare, învestiţiile etc,. suferă. Atunci când filosofia noului mod
tehnic de producţie s-a impus, se trece la o nouă fază ascendentă iar
persistenţa unor fenomene pozitive (investiţii, credit ieftin, ocupare cât mai
deplina, inflaţie redusă, creşterea nivelului de trai) se accentuează.
Ultimul ciclu lung cunoscut ar fi, după opinia specialiştilor, perioada
cuprinsă între bornele anilor 1949-2000. Celor "treizeci de ani glorioşi" de după
război, caracterizaţi printr-o creştere economică de excepţie, le-a urmat,
începând cu anii '70, o perioadă de recesiune, cu ritmuri mai reduse de creştere
a PIB, cu o stagflaţie care a erodat performanţele economice dar, în acelaşi

552
timp, acompaniată de o revoluţie în domeniul tehnic şi informaţional fără
echivalent în istorie.
Ciclul decenal a captat, de la economia politică clasică şi până în prezent,
atenţia unui mare număr de cercetători. Este ciclul prin care viaţa economică şi
afacerile "pulsează" la intervale de 10-12 ani.
Privit prin prisma principalelor sale secvenţe, ciclul decenal cuprinde patru
mari faze: criza, depresiunea, inviorarea si avântul. În literatura pe această
temă denumirea celor patru faze nu este aceeaşi. P.A. Samuelson, de exemplu,
analizează fenomenul în termenii: restrângere, înviorare, expansiune şi apogeu.
Grand Larousse Encyclopedique, se opreşte la: criză, depresiune, palierul de
refacere incoompletă, expansiune. Şi exemplele ar putea continua. Ceea ce
merită a fi reţinut este tendinţa de a înlătura din terminologia ciclului decenal
cuvântul criză. Aceasta pentru că momentul crizei ca atare se suprapune în timp
cu punctul maxim atins în evoluţia vieţii economice aşa cum, criza mamei se
suprapune cu naşterea unei noi vieţi. Ca o consecinţă a acestui fapt, este
cunoscută şi încercarea de a comprima cele patru faze în două, respectiv faza
de ascensiune (boom economic) şi faza de regres.
Pentru analiză, se pretează mai bine ciclul cu patru faze. Din punctul
acesta de vedere este şi definit ca fiind perioada care ţine de la începutul unei
crize pâna la începutul următoarei crize. În mod ideal, un ciclu economic ar
putea fi reprezentat astfel:

Luând pe cele două axe un indicator important al creşterii economice (PIB)

şi timpul, cele patru faze ale ciclului economic, aşa cum ne arată fig. 18.2 are
următoarea semnificatie:
Faza de avânt economic (intervalele de timp A - B şi D - E) se
caracterizează prin creşteri ale producţiei, investiţiilor, gradului de ocupare,
credit ieftin, volum mare al vânzărilor, profituri considerabile şi climat de
încredere.

553
 Criza (punctele B şi E din grafic) este o fază în care expansiunea se
opreşte şi apar fenomene negative precum: scăderea producţiei, a cursului
acţiunilor la bursă, a volumului de credit oferit de bănci, a investiţiilor, creşterea
stocurilor de marfuri nevândute, a falimentelor. Se produce o cotitură serioasă,
de involuţie a economiei şi climatul afacerilor păleşte considerabil.
Depresiunea (intervalul B - C) este o fază în care se resimt din plin
consecinţele crizei: stagnarea economică, somajul masiv, falimente în lanţ,
cursuri scăzute la bursă, reducerea ratei profitului, reducerea cererii efective, a
standardului de viaţă etc. dar, în acelaşi timp, o fază de căutări de noi tehnologii,
de înlocuire sau modernizare a managementului şi a sistemului informaţional.
Înviorarea (intervalul C - D) marchează depăşirea punctului cel mai de jos
al ciclului economic şi se caracterizează printr-o reluare treptată a procesului de
creştere a cererii efective, a investiţiilor productive şi a reducerii şomajului.
Creşterea gradului de ocupare incurajează consumul iar inviorarea se
transformă într-un nou avânt (intervalul D - E).

18.6.2. Sursele fluctuaţiilor economice

Forma schematizată a ciclului prezentat este una ideală. Ciclul real se

poate suprapune sau nu pe acest cadru. În acelaşi timp, de-a lungul istoriei,
ciclurile economice nu s-au dovedit a fi identice. Ele variază de la o perioada la
alta şi chiar de la o ţară la alta. Factori şi cauze diferite, fie ca amplitudine, fie
ca număr, explică acest lucru. Dar, cu toată variaţia lor temporală şi spaţială,
literatura de specialitate reţine un număr de factori cu acţiune cunoscută a fi
comună. Dintre aceştea amintim:
a) Comportamentul în actul de consum. Consumul este, alături de
investiţii, o componenta de bază a cererii globale. În acelaşi timp, el are
întotdeauna aceeaşi sursă: producţia; suprapunerea sa cu producţia care i se
adresează nu este însă perfectă. El este, într-adevăr, o functie de venit (venit
care se crează tot prin intermediul producţiei) dar nu numai. Factori subiectivi
care, fie că stimulează apetitul pentru consum, fie că îl frânează, imprimă
consumului o anumită autonomie. Politica creditului de consum poate, de
asemenea, contribui la autonomizarea faţă de producţie. Mânuind politica
preţului si a fiscului statul poate influenţa, la rându-i, dinamica si structura
consumului.
Corelaţia, în mod necesar strânsă, dintre producţie şi consum a oferit de
multa vreme o cauza a fluctuaţiilor economice. Astfel, pentru J.B. Say, "Legea
debuşeelor" prin care în oferta creată de producţie cererea este implicită,
vânzarea tuturor bunurilor şi serviciilor create era o chestiune realizabilă prin
legităţile obiective ale pieţei libere. Subminând "legea debuşeelor", Th. R.
Malthus a explicat crizele şi evoluţia fluctuantă a economiei prin rămânerea în
urma a consumului. Teoria insufucienţei consumului a fost sustinut şi de
Sismondi. Pe lângă neincrederea că oferta de bunuri nu crează, prin ea însăsi,

554
o cerere corespunzătoare, el a pus rămânerea in urmă a consumului si pe
seama unei inechitabile repartiţii a venitului naţional. Marx şi ulterior Keynes, au
văzut în rămânerea în urmă a consumului o cauză demnă de luat în seamă in ce
priveşte originea evoluţiei ciclice a vieţii economice. Numai că ei eu realizat o
analiză integratoare, in cadrul căreia subconsumul reprezintă doar un element,
printre altele, cauzator al derulării ciclului.
b) Comportamentul în actul investiţional. Investiţia, cea de-a doua
componenta a cererii globale, poate schimba, prin propria-i variaţie, ecuatia
producţie - consum.
Distingem, mai întâi, investiţia privată. Volumul acesteia este în funcţie de
venit, politica de credit, costuri şi stabilitatea climatului politic. E necesar şă mai
avem în vedere şi faptul ca o firmă poate realiza o investiţie pe calea
autofinanţării, a imprumutului sau a cumpărării de acţiuni. Analiza factorilor de
influenţă trebuie, de aceea, văzută prin prisma modului concret şi a surselor de
finanţare a investiţiei.
Cât priveşte variaţia dimensiunii ca atare a investiţiei şi, deci,
comportamentul intreprinzătorului în actul investiţional, acestea depind, în
concepţia keynesiană, dar nu numai, de raportul dintre rata dobânzii si rata
sperată a profitului: nimeni nu va investi decât atunci când cota sperată a
profitului va depăşi nivelul dobânzii. Pe acest temei, politica de credit, la care se
adauga cea bugetară şi financiară, pot stimula sau frâna investiuţiile private.
La rândul său, investiţia publică, efectuată fie de intreprinderi publice
(regii autonome) fie de administratia de stat, poate constitui atât un factor ce
influenţează, prin propria-i dinamica, echilibrul producţie - consum cât şi un
instrument al politicii anti-criză cu scop stabilizator: de satisfacere a unor nevoi
colective, de resorbţie a şomajului, de reducere a inflaţiei.
Influenţa investiţiei ca fenomen provocator de fluctuaţii economice este
pusă în evidenţă prin principiul acceleratorului, multiplicatorului (sau
cumulat) şi cel al supracapitalizării sau suprainvestiţiilor.
Reamintimn că multiplicatorul semnifică o creştere de "n" ori a venitului
faţă de o creştere iniţială a investitiei iar acceleratorul indică o creştere mai mult
decât proporţională a productiei de mijloace de producţie faţa de cea a bunurilor
de consum. Separat sau cumulat, cele două principii ofera baza explicativă
pentru o evoluţie prin dezechilibru a economiei. Iată un exemplu: pe măsură ce
procesul de inviorare îşi face simţită prezenţa, gradul de ocupare creşte şi,
odată cu el, veniturile noilor angajaţi. Veniturile mărite pot susţine o creştere a
cererii de consum. Creşterea consumului determină sporirea corespunzătoare a
producţiei. Sporul de producţie crează noi locuri de munca, noi venituri şi o noua
cerere de consum. Ş.a.m.d. În faza de involuţie a unui ciclu, în depresiune,
şomajul dintr-o ramură poate conduce la scăderea cererii pentru produsele altor
sectoare şi, de aici, o inversare a succesiunii fazelor din perioada de avânt.
Fenomenil supracapitalizării sau suprainvestiţiilor, ca moment generator
al rupturii şi reinceperii unui nou ciclu, şi-a găsit o variantă elaborată de tratare

555
în lucrările lui Friedrich Hayek. Acesta atribuie, de fapt, originea ciclului, politicii
de credit şi, indirect, celei a investiţiilor. Potriovit opiniei sale, o poltica de
expansiune a creditului declanşează următorul mecanism: rata dobânzii curentă
(a pieţei) se reduce sub cea naturală (care corespunde echilibnrului dintre
cererea şi oferta la capitalul de imprumut); la o rată mică a dobânzii
întreprinzătorii se vor imprumuta masiv şi vor investi în ramurile de activitate
care asigură productivitatea maximă, respectiv în sectorul mijloacelor de
producţie; in paralel, se reduc investiţiile pentru sectorul bunurilor de consum; la
limită, se ajunge la un exces de mijloace de producţie relativ la scopul pentru
care sunt concepute - crearea de bunuri de consum - şi, pe cale de consecinţă,
la o penurie a acestora din urmă. Ieşirea din impas se face printr-o politica de
decapitalizare sau "dezinvestiţii"; se renunţă la investiţii în sectorul producător
de mijloace de producţie, proces însoţit de creşterea şomajului; băncile ridică
nivelul dobânzii pentru a-şi asigura nivelul minim de eficacitate, ceea ce va
antrena şi un proces de deflaţie.
În urma acestei politici de "decapitalizare" se ajunge la situaţia unei mai
bune utilizări a resurselor între cele două sectoare. Va fi suficient ca o nouă
politica de credit infinit să fie lansată pentru ca ciclul sa reinceapă.
Evoluţia ciclică a procesului economic, având ca punct de plecare
schimbarea politicii de credit, este redată schematic de Hayek prin următoarea
figură 29 :

29
Fr.A Hayek, Prix et production, Calman - Levy, Paris, 1975.

556
 AB - volumul producţiei de bunuri de consum în timpul I;
A'B' - volumul producţiei de bunuri de consum de timpul II
AB
A' B ' =
2
OA' = 2 OA

Fig. 18.3. prezintă evoluţia producţiei de mijloace de producţie şi de bunuri

de consum în două perioade. Într-o primă fază (timp I) producţia de consum
atinge parametrii cantitativ mari (baza triunghiului OAB) pentru ca, într-o fază
următoare (timp II), ce urmează unei politici de credit facil, să scadă la jumatate.
În sinteză, figura ne erată că aceluiaşi volum al producţiei (reprezentat prin
suprafeţele egale ale celor două triunghiuri) îi corespunde o evoluţie
contradictorie a celor două mari componente: mijloace de producţie şi bunuri de
consum.
d) Inovaţia a fost găsită de J. Schumpeter drept factorul fundamental care
explică evoluţia vieţii economice 30 . El distinge cinci categorii de inovaţie:
aparitia unui bun nou, identificarea unei metode de producţie mai eficace în
cazul unui bun deja existent, descoperirea unei noi metode de organizare, a
unor noi surse de materii prime, descoperirea şi cucerirea unei noi pieţe. Toate
aceste componente şi faţete ale ideii noi dau continut unui anumit mod tehnic de
producţie. O idee noua, prin inserţia sa în economie, aduce un spor de
eficacitate şi progres, are, ca urmare, o creştere economică. Curba acesteia
atinge punctul maxim când progresul tehnic, organizatoric etc. se difuzează în
masă. Este punctul in care modul tehnic de producţie conceput în baza unor
inovaţii trecute şi-a epuizat capacitatea de a produce progres. Momentul de
tensiune, care se întinde şi constituie faza descendentă a unui ciclu este
depăşit, îndeobşte, prin noi descoperiri. Printr-un proces de "distrugere
creatoare", vechile structuri de producţie sunt înlăturate şi înlocuite cu altele,
calitativ superioare, tehnic şi economic. În felul acesta, inovaţia se constituie atât
în mijloc, cale de depăsire a fazei descendente a ciclului, cât si în bază a
acestuia. Momentul de criză impune identificarea a noi posibilităţi tehnice,
economice şi organizatorice. Ideile noi, odată apărute sub forma invenţiilor, sunt
valorificate prin inovaţii (aplicarea comercială a invenţiilor). Acest proces, cu o
mare cadenţă în perioada de criză, suferă o simţitoare încetinire în fazele de
boom. Ciclicitatea dezvoltării economice predetermină ciclul procesului
inovational după cum, apariţia şi evoluţia în "valuri" a ideilor noi are drept
consecinţă variaţia nivelului dezvoltării economice.
Inovaţia în procesul inovational explică, cu deosebire originea şi evoluţia
ciclului lung. Dar poate foarte bine influenţa şi pe cel scurt. Inovaţia înseamnă

30
J.A. Schumpeter, Théorie de l'évolution économique, Daloz, Paris, 1935.

557
progres tehnic iar acesta, ştim bine, induce uzura morală a mijloacelor tehnice
aflate deja în funcţiune. De acest lucru s-a ocupat, în mod deosebit, K. Marx. El
a observat că datorită uzurii morale, la anumite intervale de timp (8 - 12 ani) are
loc înlocuirea şi lărgirea capitalului fix productiv. Procesul este de natură sa
declanşeze un nou ciclu decenal şi să se constituie, alături de cheltuielile
populatiei pentru bunuri de folosinţă îndelungată şi construcţii de locuinţe, în
elementul forte al osaturii cadrului material al evoluţiei ciclice.
e. Moneda a fost şi a rămas un important factor al conjuncturii economice.
O creştere a emisiunii monetare, în măsura în care nu este inflationistă,
ieftineşte creditul şi deschide calea relansării economice. Inflaţia poate modifica
sau chiar perverti acest mecanism. De reţinut, în context, şi faptul că stabilitatea
monetară, încrederea populaţiei în monedă, fondată pe suportul real al unei
economii prospere, reprezintă o garanţie solidă pentru o creştere sustinută şi
continuă.
Fixându-şi şi drept ţintă moneda şi legităţile ei, teoriile monetare fac din
excedentul sau insufiucienţă acesteia şi a creditului, principala cauză a
fluctuaţiilor ciclice. În acest cadru teoretic, monetariştii sunt cei mai convinşi că
la originea alternanţei fazelor de prosperitate şi depresiune stă modificarea
masei monetare aflată în circulaţie. Primul care a susţinut acest lucru a fost W.
Sombart. El a nutrit convingerea ca la originea crizelor de supraproducţie stă o
emisiune excesivă de monedă metalică; aceasta determină o creştere a
preţurilor care la rându-i incurajează producţia; creşterea producţiei devansează
la un moment dat stocul de moneda ceea ce conduce la criză. Mai târziu, C.
Juglar, mergând pe o judecată asemănătoare, a văzut în abuzul de credit
originea perturbaţiilor economice. R.L. Hawtrey, dezvoltând teoria lui Juglar, a
ajuns la concluzia că lipsa de flexibilitate a creditului reprezintă factorul esenţial
cauzator al crizelor.
Forma cea mai elaborata a monetarismului o găsim însă în lucrările
economistului american M. Friedman. Interpretarea monetară a emisiunii ciclice,
în concepţia friedmaniană, se sprijină pe ideea ca moneda este o variabilă
independentă, autonomă, a mecanismului economic, în sensul că mişcarea sa
nu este indusă prin ciclul afacerilor. Dimpotrivă, Friedman consideră că variaţia
stocului monetar anticipează variaţia veniturilor şi, prin aceasta, pe cea a ciclului
economic. O accelerare a emisiunii monetare ar fi urmată de o fază de
expansiune după cum o reducere considerabilă a stocului de monedă s-ar solda
cu scăderea ritmului activităţii economice.
Stabilind originea mişcării economice ciclice în fluctuaţiile masei monetare,
doctrina monetaristă a adoptat, ca reregulă cu efect stabilizator, principiul după
care rata emisiunii monetare trebuie să fie egală cu cea a creşterii PIB-ului.
Aceasta ar fi de natură să tempereze amplitudinea fluctuaţiilor ciclice şi să
menţină un ritm relativ constant de creştere economică.
f) Factorul demografic influenţează evoluţia ciclică din multiple unghiuri şi
direcţii: ca sursă de munca, ca potenţial intelectual, ca subiect al cererii de

558
consum etc. O creştere demografică produce în timp următoarele efecte: iniţial,
o creştere a populaţiei inactive şi a sarcinilor sociale ale statului; ulterior, o
majorare a resurselor de munca, a potenţialului productiv şi a celui de consum,
cu efecte benefice pentru dezvoltarea economică. O reducere a natalităţii este
urmată de o succesiune inversă a efectelor. Nu este mai puţin adevarat că
evoluţia sinuoasă a populaţiei se realizează pe fondul şi ca urmare a evoluţiei
ciclice a economiei.
g) Mecanismul de funcţionare a economiei. Un anumit model
macroeconomic de funcţionare a economiei, odată conceput, declanşează
obişnuinţe, automatisme. Dacă intre concepţia modelului şi evoluţia faptică a
fenomenelor nu există contradicţie, automatismele create asigură cadenţa dorită
în derularea vieţii economice. Modelul "birocraţiei productive" germane este un
exemplu, în acest sens. Dacă însă automatismele sufocă viaţa, fie prin repetiţii
care ajunge la un moment dat la un anumit prag limită, fie prin contradicţie cu
miscarea datelor empirice, ele trebuie înlăturate. Dacă, de exemplu, o reducere
a ratei dobânzii face un proiect profitabil dar, conform "procedurilor", intocmirea
şi aprobarea proiectului durează şase luni, aprobarea finanţării încă trei luni şi
demararea lucrărilor încă două luni, un asemenea mecanism trebuie înlăturat.
Depăsirea se face prin schimbare. Periodic, deci, după ce un anumit mecanism
a stimulat dezvoltarea economiei şi şi-a atins propriile-i limite, se crează
necesitatea perfecţionării sau schimbării lui. Iar acest lucru inseamnă şi un
impuls pentru o nouă evoluţie economică.
h) Factorul politic. Economistul polonez Michael Kalecki atrăgea atenţia
că există o strănsă legătură între politica pre şi post - electorală a unui guvern şi
evoluţia ciclică a economiei. De obicei, programele electorale ţintesc, în ideea
de a câstiga voturi, binele individual si cel colectiv, prin promosiuni de creştere a
veniturilor, a investiţiilor şi a gradului de ocupare. Creşterea veniturilor poate
induce un soc expansionist al ocupării şi al producţiei. E posibil însă ca după ce
a câştigat alegerile, guvernul să constate că inflaţia rezultată prin creşterea
veniturilor erodează plusul de creştere şi că, în consecinţă se impun măsuri de
asanare, impopulare dar necesare.
i) Factori naturali explică, în principal, ciclurile agricole şi, de aici, implicit,
ale acelor ramuri cu care agricultura se află in legătură.
Pe lănga aceşti factori cu acţiune constantă şi consistentă, cu greutate
specifică apreciabila în ansamblul cauzelor evoluţiei ciclice există şi factori şoc,
aleatori care pot imprima conjuncturii economice scăderi de ritm sau,
dimpotrivă, expansiune. Cu titlu emunerativ, menţionăm printre aceştia: preţul
unor materii prime de bază şi al energiei (a se vedea efectele şocurilor
inregistrate în preţul petrolului), fluctuaţii bruşte ale cursurilor unor valute cu rol
cheie în sistemul monetar internaţional, fluctuaţii ample şi bruşte ale cursului
acţiunilor la marile burse de valori din lume, modul cum se derulează şi
rezultatele alegerilor, mişcări sociale de amploare (revoluţii, războaie etc.),
politica înarmărilor etc.

559
 Fiecare din aceşti factori, de primă sau secundară importanţă, se
interactionează şi generează tendinţe în derularea ciclului economic. În anumite
perioade, unul sau doi factori pot da nota dominantă, ca pondere şi influenţă.
Toţi concură insă la fixarea traiectoriei ciclului. Toţi explică amplitudinea
buclelor din evoluţia sinuoasă a economiei şi modul în care fazele ciclului
decenal se interferează cu cele ale ciclului secular. De aceea, surprinderea şi
fixarea lor intr-un sistem, în baza unei temeinice cunoaşteri, este de maximă
importanbţa pentru conturarea unei politici economice cu sorţi de izbândă.

Concepte de bază

• Dezvoltare economică • Creştere economică extensivă

• Creştere economică • Creştere economică intensivă
• Progres economic • Creştere economică de tip
• Expansiune economică intermediar
• Curba Lorenz a distribuirii • Contabilitatea creşterii
venitului • Dezvoltare durabiă
• Coeficientul Gini • Constrângere demografică
• Indicele dezvoltării umane (IDU) • Constrângere tehnică
• Indicele sărăciei umane (ISU) • Echitate şi compensare între
• Indicele dezvoltării pe sexe generaţii
• Spor natural demografic • Economia mediului
• Rata natalităţii • Principiul poluatorul plăteşte
• Rata mortalităţii • Subdezvoltarea
• Rata de dependenţă a • Cercul vicios al sărăciei
persoanelor în vârstă • Ciclicitatea
• Migraţia internaţională a forţei de • Ciclu economic
muncă • Ciclu lung
• Imigrarea • Mod tehnic de producţie
• Emigraţie netă • Criza
• Imigraţie netă • Depresiune
• Capitalul uman • Inovare
• Progresul tehnic • Avânt
• Capitalul social

Probleme de discutat

1. Ce deosebiri există între conţinutul conceptelor "dezvoltare

economică", "creştere economică, "progres economic"?
2. Cum se măsoară creşterea şi dezvoltarea economică?

560
3. Ce aspecte critice prezintă măsurarea creşterii economice prin
indicatorii din sistemul conturilor naţionale?
4. Care este situaţia României din punctul de vedere al dezvoltării
economice?
5. Care sunt factorii determinanţi ai creşterii şi dezvoltării economice?
6. Cum poate fi determinat tipul de creştere economică?
7. Cum se poate determina contribuţia relativă la creşterea economică a
factorilor muncă, capital, tehnologie?
8. Care sunt costurile creşterii şi dezvoltării economice în perspectiva
viitoarelor decenii?
9. Ce şanse are teoria şi politica dezvoltării durabile să schimbe
fizionomia creşterii economice şi atitudinea oamenilor faţă de roadele
acesteia şi faţă de natură.
10. Ce este subdezvoltarea?
11. Cum poate fi interpretată subdezvoltarea?
12. Care sunt trăsăturile subdezvoltării?
13. Care sunt cauzele dubdezvoltării?
14. Care sunt principalele căi şi măsuri pentru diminuarea subdezvoltării în
lumea contemporană?
15. De ce evoluţia ciclică a vieţii economice ţine de natural, firesc?
16. Teoria economică poate influenţa, în vre-un fel evoluţia ciclică a vieţii
economice sau doar consemnează, statistic, acest lucru

561