Cristian Popescu Economiamondiala

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/292931308
Economia mondiala intre evolutie si stagnare
Book · January 2005
CITATIONS READS
0 1,267
1 author:
Cristian C. Popescu
Universitatea Alexandru Ioan Cuza
82 PUBLICATIONS 220 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Human and social capital View project
International Economics View project
All content following this page was uploaded by Cristian C. Popescu on 03 February 2016.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

ECONOMIA MONDIALĂ ÎNTRE EVOLUŢIE ŞI STAGNARE
1
Economia
Mondială
între evoluție și
stagnare
Editura Junimea
Iasi
ISBN 973-37-1133-0
2
3
CUPRINS
Introducere 6
1.1 Preistoria Europei 12
1.1.1 Anglia - capitalism şi industrializare 22
1.1.2 Franţa – iluzia puterii 36
1.2 Creşterea economică din secolele XV - XIX 41
1.2.1 Teorii explicative ale creşterii 41
1.2.2 Agricultura şi creşterea economică 51
1.2.3 Rolul comerţului internaţional în dezvoltarea timpurie a
economiei mondiale 57
1.3 A doua Revoluţie Industrială 61
1.3.1 Primii ani ai noului mileniu 63
Germania, naţionalism şi dezvoltare 66
Franţa şi fuga capitalurilor 67
SUA , dinamică şi inovatoare 69
1.3.2 Perioada dintre sfârşitul războiului şi Marea Criză 72
SUA până la Marea Criză 72
Franţa înaintea Marii Crize 78
Marea Britanie, un pas înapoi 80
Germania învinsă 82
1.4 Marea criză 85
1.5 SUA în epoca New-Deal-ului 91
1.6 Europa după criză – şomaj şi intervenţionism 95
1.7 Perioada postbelică 98
4
1.7.1 SUA, prima superputere 103

1.7.2 SUA şi factorii endogeni ai creşterii economice 106
1.7.3 Dificultăţile de adaptare ale Europei 118
1.7.4 Japonia între miracol şi realitate 124
1.7.5 Stat şi protecţie socială 126
1.7.6 Welfare State şi economia socială de piaţă 128
1.7.7 Revoluţia keynesistă şi efectele sale 134
1.7.8 Japonia – un model al creşterii economice? 147
1.7.9 Criza petrolului şi sfârşitul iluziei creşterii continue 150
1.7.10 Dezechilibre interne şi externe 154
Concluzii 158
Bibliografie 163
5
Introducere
A studia trecutul în ansamblul caracteristicilor sale

poate crea premisa unei bune înţelegeri a prezentului şi a
unei corecte anticipări a evoluţiei viitoare atât în sfera
socio-politicului cât şi a economicului. Făcând referire la
acest aspect, Fernand Braudel se întreba retoric dacă “nu
este prezentul, mai bine pe jumătate, pradă unui trecut
care se încăpăţânează să supravieţuiască? Şi nu este
trecutul, prin regulile, diferenţele şi asemănările lui, cheia
indispensabilă pentru orice înţelegere temeinică a
timpului prezent?”1
Unii s-ar putea întreba ce-are de-a face economia
cu înţelegerea trecutului. Nu poate fi aceasta o imixtiune
peste domeniul istoriei? Răspunsul este afirmativ, însă
justificarea demersului ţine de afirmaţia că evoluţia lumii
s-a centrat întotdeauna în jurul economicului. De la origini
şi până în prezent, aproape toate actele şi acţiunile omului
au avut ca punct de plecare satisfacerea nevoilor,
acumularea şi consumul. Evoluţia omenirii a fost strâns
legată de evoluţia mijloacelor de producţie, de
perfecţionarea metodelor şi tehnicilor de combinare a
1
Braudel, Fernand, Timpul lumii, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1989,
vol 1, p. 64
6
acestora, de inovaţie, progres tehnic, deci de progresul

economic.
A studia în context istoric evoluţia relaţiilor
economice între indivizi, între ţări şi între regiuni este un
demers dificil, pe care-l regăsim la mai toţi marii
economişti, dar şi la o serie de istorici, sociologi şi
politologi de marcă. Lucrarea de faţă va încerca, în spiritul
lecturilor şi studiilor asupra lucrărilor în domeniu, cu
modestie şi pioşenie faţă de marile realizări în domeniu, să
realizeze o sinteză şi să urmărească formarea şi evoluţia
economiei mondiale sub diferite aspecte.
Întrebarea pe care ne-am conturat-o încă din faza
de documentare a fost de unde trebuie început? Când ia
naştere de fapt economia mondială? Dacă ar fi să
acceptăm răspunsul lui Immanuel Wallerstein, s-ar părea
că “spre sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului
al XVI-lea s-a născut ceea ce putem numi o economie
mondială europeană”2. Termenul folosit este interesant şi
oarecum controversant dacă nu luăm în considerare
contextul istoric. Este ştiut că în perioada aceasta
activitatea economică a fost polarizată în jurul sudului
continentului european, mai precis în Mediterana. Chiar
dacă într-o interpretare exactă nu este vorba de o
economie mondială, Wallerstein motivează că sistemul
economic este mondial „nu pentru că el cuprinde întreaga
lume, ci pentru că este mai larg decât orice unitate
politică juridic definită”3 în perioada respectivă.
O încercare de definire a economiei mondiale o
găsim şi la Sismondi. El o consideră a fi “piaţa întregului
2
Wallerstein, I, Sistemul mondial modern, Edit Meridiane, Bucureşti,
vol 1, p. 23
3
Idem, p. 24
7
univers”4 şi cuprinde “specia umană sau acea parte a

speciei umane care face comerţ împreună şi care nu mai
formează astăzi, într-un fel, decât o singură piaţă”5.
Fernand Braudel încearcă să aducă un surplus de
claritate şi face distincţie între economia mondială care,
pentru el, “se extinde la lumea întreagă”6 şi economia
univers (economie-monde) care nu reprezintă decât o
componentă regională a celei dintâi, “un fragment din
univers, o parte a planetei, economic autonomă, capabilă
în esenţă să se satisfacă pe sine însăşi şi căreia legăturile
şi schimburile interne îi conferă o anumită unitate
organică”7. Conform lui Braudel, până în sec XX
economia mondială nu a fost altceva decât o sumă de
economii univers capabile să subziste independent. Dar tot
atât de adevărat este că, din acelaşi punct de vedere,
economii univers au existat şi în perioadele mai
îndepărtate. Ele se restrângeau între graniţele imperiilor
(chinez, persan, roman, etc). Un analist istoric aprecia că
“dacă cineva ia în considerare toţi factorii, ajunge la
concluzia că spaţiul economiei mondiale în antichitatea
romană pute fi parcurs în 40 – 60 de zile, utilizând cele
mai bune mijloace de transport”8. De ce nu au fost
capabile aceste economii univers să genereze o economie
mondială? Răspunsul pare fi dat de specificul schimbului
internaţional care nu poate să funcţioneze bine decât în
condiţii de libertate economică şi neintervenţie a
4
Sismondi, Simone de, Nouveaux principes d’economie politique, sub
îngrijirea lui J. Weiller, 1971, p. 19
5
Idem, p. 105, nota 1
6
Braudel, F, op. cit., vol. I, p. 14
7
Idem, p. 14
8
Fried, Ferdinand, Le tournant de l’economié mondiale, Paris, Payot,
1942, p.322
8
politicului. Or economia marilor imperii era subordonată

politic. A fost nevoie de apariţia premiselor capitalismului
şi a valorilor promovate de acesta pentru ca schimburile
internaţionale să se poată dezvolta la un nivel acceptabil.
Acest proces s-a întâmplat datorită crizei în care a intrat
feudalismul occidental în secolele XIV – XV. După o
perioadă de dezvoltare limitată şi de expansiune
economică, demografică şi teritorială, în secolul XIV apar
semnele crizei: situaţie politică tensionată, marcată de
numeroase conflicte, mortalitate crescută, descreşterea
volumului schimburilor comerciale. De ce apare această
criză? Explicaţiile sunt multiple şi vizează numeroase
aspecte. Teoria evoluţiei ciclice face trimitere la apariţia
anumitor evenimente care determină o schimbare
profundă. Conform lui Peter Drucker, “la câteva sute de
ani în istoria occidentală are loc o profundă
transformare…În câteva scurte decade, societatea se
reorganizează: concepţia sa asupra lumii, structurile sale
politice şi sociale, artele sale, instituţiile sale cheie.
Cincizeci de ani mai târziu, este o lume cu totul nouă.”9
Această viziune evoluţionist-ciclică, ce este
argumentată în continuare cu repere temporale, poate oferi
o perspectivă asupra aceea ce a fost, fără însă a preciza
cauzele şi mecanismele care au generat transformările. În
ton cu explicaţia lui Drucker ar fi ipoteza “distrugerii
creatoare” lansată de J. A. Schumpeter, conform căreia
criza unor tehnologii vechi face ca resursele să fie
orientate spre înlocuirea acestora.
Conform lui Edouard Perroy, situaţia din secolul
XIV este generată de o creştere mai rapidă a populaţiei
9
Drucker, Peter F, Societatea postcapitalistă, Edit. Image, 1999, p. 5
9
decât a producţiei agricole.10 Ideea pare a fi preluată de la

Malthus care, în urma unor cercetări statistice asupra unui
însemnat număr de ţări ajungea la aceeaşi concluzie în
Eseu asupra principiului populaţiei. Lipsa de alimente
conjugată cu factorii politici (începerea Războiului de o
sută de ani) vor duce la o creştere accentuată a preţurilor şi
scăderea nivelului de trai. Creşterea fiscalităţii şi
reorientarea producţiei pentru susţinerea efortului de
război aveau să adâncească această criză. Se adaugă şi
instabilitatea socială generată de revoltele ţărăneşti ce se
succed în Europa între secolele XIII – XV. Statutul
proprietăţii feudale ce se deteriorează continuu, combinat
cu sărăcirea populaţiei rurale, determină migrarea masivă
spre oraşe. Aglomerările urbane generează foamete şi
epidemii ce decimează populaţia şi aşa împuţinată de
pierderile din război. Cererea autonomă determinată de
susţinerea armatelor şi lipsa muncitorilor calificaţi are ca
rezultat creşterea preţurilor industriale şi diminuarea
volumului schimburilor.
Aceste câteva secvenţe ale prăbuşirii feudalismului
pot oferi o imagine a necesităţii apariţiei unei schimbări
profunde care începe să se prefigureze odată cu secolele
XV – XVI. Schimbări aveau să fie induse de ceea ce astăzi
numim Revoluţia Comercială şi continuate în cadrul
Revoluţiei Industriale.
Cine au fost actorii acestor transformări? În mare
este vorba despre câteva centre deosebit de dezvoltate în
raport cu restul regiunilor în jurul cărora, mai apoi, s-au
format state naţionale. De ce principalii actori au fost
statele mici şi nu statele-naţiune sau marile imperii? Dacă
10
Perroy, Edouard, A l’origine d’une economie contracteé, les crises
du XIXe siècle, Annales ESC, IV, 2, p. 168
10
ar fi să acceptăm explicaţia lui Mancur Olson,

organizaţiile mici sunt mai bine orientate spre profit,
reuşind performanţe greu de atins într-un cadru mai vast.
”Membrii grupurilor “mici” au o capacitate de
organizare disproporţionată în beneficiul acţiunii
colective, disproporţie care, în societăţile stabile, se
reduce în timp dar nu dispare”11 Acest lucru s-a întâmplat
şi cu oraşele stat ca Anversul, Veneţia, Florenţa, etc, care
au reuşit în secolele XIII – XV să atingă un nivel de
dezvoltare net superior zonelor şi naţiunilor din care
făceau parte. Insă tot Olson spune că beneficiul privat al
acestor organizaţii va diminua pe ansamblu beneficiul
social şi de aceea, cu timpul, în lipsa unor revoluţii sau
mişcări asemănătoare, ele se vor integra în alte organizaţii
mai vaste şi mai puţin performante economic, dar mai
eficiente din punct de vedere social. Este exact ceea ce s-a
întâmplat în secolul XV, când respectivele oraşe aveau să
fie atrase în procesul formării statelor naţionale. Acesta
este momentul în care, în opinia noastră, putem vorbi
despre o economie mondială şi despre relaţii de putere în
cadrul acesteia. Fernand Braudel afirma la un moment dat
că “în Europa preindustrială, un anumit determinism face
să coincidă concentrarea puterii politice şi a puterii
economice. În orice caz, harta economiei univers, cu
supradezvoltarea zonelor ei centrale şi cu diferenţele ei
concentrice, riscă să corespundă destul de bine cu harta
politică a Europei.”12 Legătura directă între puterea
economică şi puterea politică fiind stabilită, sunt acum
uşor de identificat naţiunile în jurul cărora gravitează
economia mondială.
11
Olson, Mancur, Creşterea şi declinul naţiunilor, Edit. Humanitas,
Bucureşti, 1999, p. 67
12
11
1.1 Preistoria Europei
Pentru câteva pagini vom ieşi din dimensiunea

cronologică a lucrării pentru a trece în revistă aşa numita
preistorie a economiei mondiale, marcată de bipolaritate şi
de frământări şi schimbări continue.
Scindarea Europei în Nord şi Sud, realizată în
secolele IX – X, a marcat evoluţia acesteia până în secolul
XIII. În acest timp, Nordul s-a caracterizat printr-o
industrializare puternică iar Sudul s-a orientat spre comerţ.
După două secole de relativă înflorire în toate domeniile
(sec XII - XIII), Evul Mediu intră în perioada sa neagră,
de “barbarie medievală” cum o denumea Petrarca. Ce s-a
întâmplat de fapt?
A fost vorba în primul rând de o criză demografică
majoră, cu repercusiuni asupra tuturor aspectelor socio-
economice. Mortalitatea a atins cote foarte ridicate datorită
numeroaselor epidemii, dintre care cea mai cunoscută a
fost “ciuma neagră” adusă din Orient în octombrie 1347 şi
care a afectat într-o perioadă foarte scurtă toată Europa. Ca
o imagine apocaliptică, istoricii vorbesc despre o
înjumătăţire a populaţiei Angliei în doar 28 de ani. În
marile oraşe din Ţările de Jos, Spania, Franţa şi Italia
populaţia scade dramatic. La Touluse, spre exemplu, între
1340 şi 1400 cifrele arată o scădere de la 30000 la 19000
locuitori. În Anglia, în 1377, în afară de Londra, în toate
celelalte oraşe populaţia scăzuse sub 10.000 locuitori. În
Montpelier, de la 40.000 de oameni se ajunge la 15.000,
etc. Statisticile arată că în mai puţin de 100 de ani, până în
1450, populaţia ţărilor europene se diminuase cu 33% în
12
Anglia, cu 27% în Italia, cu 38% în Franţa şi Ţările de Jos

şi cu 25% în Germania şi în Scandinavia.
Foametea afectează şi ea dramatic populaţia. Pe
fondul unor schimbări bruşte de climă, producţia agricolă
se diminuează drastic, condiţiile devenind improprii
cultivării unor plante precum grâul în Islanda şi
Scandinavia şi a viţei de vie în Anglia şi Germania. A fost
astfel nevoie de o reorientare a culturilor în urma căreia
activitatea industrială a avut de suferit. Manufacturile nu
mai dispun de materii prime şi forţă de muncă ieftine. Spre
exemplu, industria textilă a Florenţei, care era principala
ramură industrială a acestei perioade, scade de la 100000
vălătuci în 1310 la 70000 în 1338, la 30000 în 1373 şi
ajunge în 1383 la 19000.13 La fel se întâmplă în Anglia,
Franţa şi Ţările de Jos.
La adâncirea crizei economice contribuie şi
degradarea continuă a masei monetare, datorită penuriei de
metale preţioase. Deficitul balanţei comerciale între
Occident şi Orient duce la diminuarea stocurilor de aur şi
argint. Activitatea comercială este afectată de acest lucru,
apărând blocaje şi bancrute care afectează serios
stabilitatea monetară.14
Logica ciclurilor economice anticipează ceea ce
avea să urmeze în economia Europei după această
perioadă dramatică. Multiplele blocaje şi crize impun
găsirea de soluţii pentru depăşirea lor, ceea ce dealtfel va
marca evoluţia în următoarele două secole. Penuria de
metale preţioase va declanşa o serie de expediţii în
13
Drîmbă, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Edit. Vestala,
Bucureşti, 1999, vol 9, p. 32 - 35
14
De exemplu, doi bancheri celebri, Peruzzi şi Bordi dau faliment în
1343 şi respectiv în 1346 datorită unor împrumuturi nesolvabile
acordate regelui Eduard al III-lea al Angliei
13
căutarea de noi rezerve. Expediţiile unor cutezători

precum Henric Navigatorul, Vasco Da Gama, Marco
Pollo, Cristofor Columb aveau să ducă la găsirea
debuşeelor necesare pieţei europene. Cuceririle geografice
aveau să facă din Portugalia, o ţară mică, fără resurse
deosebite, unul din principalii actori ai momentului. Ce i-a
mânat pe navigatorii portughezi în căutarea de noi
ţinuturi? Dezvoltarea Portugaliei ca mare putere colonială
cunoaşte două etape, una care aparţine nobilimii, având
conţinut politic, de anexare de noi teritorii (anexarea
Ceutei şi extinderea Reconquistei în Maroc) şi una
comercială care avea să definească, aşa cum afirma un
analist al perioadei, “prima revoluţie burgheză, cu patru
secole înaintea celei din Franţa”15. Deşi afirmaţia este
puţin hazardată, totuşi aceste cuceriri şi anexări aveau să
ducă la o extindere fără precedent a schimburilor
comerciale. Astfel, volumul acestora atinge în secolul al
XIV – lea un nivel de vârf, peste media Europei
Occidentale predominând, lucru foarte important pentru
această perioadă, plăţile în bani. De ce au fost portughezii
promotorii acestui început de formare a economiei
mondiale, este greu de răspuns. Poate datorită nevoii de
noi teritorii a nobililor portughezi tineri, săraci şi lipsiţi de
pământ, poate surplusului de populaţie din regiunea
mediteraneană, poate spiritului aventurier sau nevoii
evanghelizării teritoriilor păgâne, nevoie apărută datorită
umilinţei suportate de creştinătate prin înfrângerea acesteia
în sud-estul Europei? Riscând un răspuns la această
întrebare, I. Wallerstein ne trimite la hartă, pentru a vedea
că Portugalia este o ţară cu deschidere la Atlantic şi vecină
15
Vitale, Luis, Latin America: feudal of capitalist, în J. Petras şi M.
Zeitlin, ed., Latin America: reform and revolution, Fawcett,
Connecticut, 1968, p. 34
14
Africii. Experienţa în comerţul pe distanţe mari şi

disponibilitatea de capital datorită amplasării într-o zonă
islamică bogată şi stabilitatea socială16 au permis naşterea
unui climat favorabil.
Centrul acestei lumi vechi rămâne până în secolul
XVI în Mediterana, cu oraşele-stat din bazinul său,
Genova, Florenţa, Veneţia, oraşe ce vor juca un rol
important. Referindu-se la ele şi la complexa lor
contribuţie la apariţia şi perfecţionarea unor instrumente şi
instituţii specifice economiei de piaţă, Paul Grousset
afirma: “capitalismul contemporan nu a inventat nimic
nou”17 iar Armando Sapori “nu putem descoperi ceva,
astăzi chiar, inclusiv incometax, care să nu aibă precedent
al său în genialitatea unei republici italiene.”18 Dându-le
dreptate, Braudel completează: “Şi acest lucru este
adevărat. Scrisori de schimb, credit, emisii monetare,
bănci, vânzări la termen, finanţe publice, împrumuturi,
capitalism, colonialism, … pe toate le găsim acolo…”19.
Abia mult mai târziu, în jurul anului 1600, balanţa
va începe să se încline accentuat în favoarea Nordului,
dinspre Italia, Portugalia şi Spania înspre Olanda, Franţa şi
Anglia. Cu toate că Sudul va da tonul în procesul
16
“Un factor important care a contribuit a fost faptul că în tot cursul
sec al XV – lea Portugalia a fost un regat unit, lipsit de discordiile
civile, în vreme ce Franţa a fost hăituită de ultimile faze ale
Războiului de o sută de ani şi de rivalitatea cu Burgundia; Anglia de
lupta cu Franţa şi de Războiul Rozelor iar Spania şi Italia de
convulsiile dinastice şi de alte convulsii interne.”, vezi CR Boxer,
Four centuries of Portuguese Expansion, 1415 – 1825, Univ. Press,
Johanesburg, 1961, p. 6
17
Grousset, Paul, prefaţă la Regine Pernaud, Les villes marchandes
aux XIVe et XVe siècles, 1948, p. 18
18
Sapori, Armando, Studi di storia economica, 1955, I, p. 630
19
15
schimbării, economia sa nu poate susţine acest proces

complex. Structura industrială a Nordului îi va permite să
dezvolte mai bine inovaţia şi să arate clar opţiunea spre
capitalism.
Schimbarea centrului de greutate dinspre Sud spre
Nord dă naştere unor oportunităţi extraordinare pentru o
altă regiune cu deschidere la mare şi la ocean, Provinciile
Unite, formate din şapte state mici, independente (Olanda,
Zeelanda, Utrecht, Gelderland, Overyssel, Friesland şi
Groningen). Iniţial, regiunea a fost săracă, cu o producţie
agricolă slabă, deoarece mare parte din teritoriu era
inundat nouă luni pe an. Acesta este şi motivul pentru care
agricultura a fost nevoită să mizeze pe culturi intensive, de
mare productivitate (in, cânepă, rapiţă, hamei, tutun). În
perioadele moarte pentru agricultură, menajele s-au
orientat spre manufacturarea postavurilor „în alb”
importate din Anglia. Prin tehnici inovatoare de vopsire şi
apretare, valoarea acestora era dublată. Meşteşugurile au
fost aduse de către imigranţi care găsesc în această zonă
stabilitate politică şi socială. Dealtfel, Werner Sombart
susţine că în Olanda capitalismul este unul importat, adus
de către imigranţii20 care au furnizat mână de lucru ieftină,
dar şi capitaluri însemnate. Situaţia Olandei la 1650 poate
fi comparată cu cea a Americii secolului XIX. Iată cum
descrie J. N. De Parival situaţia forţei de muncă :”cel ce
vrea să lucreze în Olanda nu poate să moară de foame (...)
şi nu se află om, până şi cei care scot gunoaiele din fundul
canalelor cu un fir anume şi cu nişte năvoade legate de
capătul unui băţ, care să nu câştige o jumătate de scud pe
zi, atunci când vrea cu adevărat să lucreze”.21
20
Sombart, Werner, Die Juden und das Wirtschaftsleben, 1911, p. 18
21
Parival, J. N., Les delices de la Hollande, 1662, p. 33, citat în F.
Braudel, op. cit. , p. 252, vol. I
16
Această uşurinţă în câştigarea traiului în zonele

urbane şi condiţiile improprii agriculturii au dus la o
suprapopulare a oraşelor astfel încât, lucru remarcabil
pentru perioada respectivă, mai bine de jumătate din
populaţie trăia în oraşe. Nevoia de hrană şi îmbrăcăminte a
dus la creşterea cererii de piaţă pentru aceste produse şi la
dezvoltarea comerţului. Sistemul de impozitare modern
este stimulativ în privinţa ocupării forţei de muncă şi a
acumulării capitalurilor. Cel mai cunoscut impozit
personal, Heere Geld (impozitul pe servitori) era aplicat
regresiv plătindu-se, spre exemplu, 5,16 florini pentru un
servitor, 10,6 florini pentru 2, doar 11,12 florini pentru 3 şi
12,18 florini pentru 4 servitori22. Pentru venituri mai mari
de 300 de florini se plătea impozit, însă la un nivel foarte
redus, de doar 1%. Venitul admis era astfel crescut,
permiţându-se extinderea activităţii şi atragerea
capitalurilor.
Atmosfera liberală determinată de slaba implicare
a statului, fiscalitatea redusă şi oportunităţile de afaceri fac
din oraşele olandeze puncte de atracţie pentru comercianţii
autohtoni şi străini. Dar „adevăratul instrument al
măreţiei olandeze este o flotă egală cu toate celelalte flote
europene luate împreună.(...) La 100 de tone şi la un
echipaj de 8 oameni pe unitate, avem de-a face cu cel
puţin 600.000 de tone şi, poate, cu 48.000 de marinari”23,
ceea ce însemna un potenţial maritim enorm, făcând din
flota olandeză principalul transportator al vremii. Costurile
sunt diminuate şi de calitatea deosebită a vaselor - dintre
care se remarcă renumitul Vlieboot, de capacitate mare şi
uşor manevrabil de echipaje mici, mai reduse cu 20%
22
După F. Braudel, op. cit., p. 252, vol. 2
23
D‟Argens, J. B., op. cit, III, p. 193
17
decât la celelalte vase de acelaşi tonaj – dar şi de salariile

mai reduse ale marinarilor olandezi (10 –12 lire)
comparativ cu a celor francezi, spre exemplu, care aveau
un salariu mediu de 18 –20 lire. În asemenea condiţii,
comerţul olandez se dezvoltă extraordinar ajungând ca la
1560 să deruleze 70% din comerţul baltic24. Beneficiind
de focalizarea înspre obiective politice din partea Franţei
şi Angliei, olandezii reuşesc să monopolizeze comerţul
baltic. Referindu-se apreciativ la acest aspect, Wallerstein
afirma că „din punct de vedere al economiei mondiale
europene ca întreg, (...) comerţul internaţional olandez a
devenit un fel de lichid vital preţios care ţinea în funcţiune
mecanismul...”.25
Pe lângă flota comercială, Olanda şi-a dezvoltat o
flotă de pescuit foarte puternică, cu peste 1500 de
baleniere (buyssen) pe care lucrau 12.000 de pescari ce
pescuiau în jur de 300.000 de butoaie de peşte anual şi
care era atât de importantă încât comerţul olandez „ar
scădea la jumătate dacă s-ar da la o parte comerţul cu
peşte şi mărfurile care ţin de el”.26
Cucerind comercial Europa, Olanda devine din
punct de vedere economic principala putere a lumii în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea. „Cucerind Europa
negustorească, lumea i-a fost dată Olandei aproape în
acelaşi preţ”27.Vestitele antrepozite din porturile olandeze
găzduiau mărfuri de cele mai diferite tipuri ce veneau şi
plecau pe toate canalele maritime şi terestre, dinspre şi
24
Wallerstein, I., Sistemul mondial modern, Edit. Meridiane,
Bucureşti, 1992, vol. II, p. 39
25
Ibidem, p. 41
26
Court, Pieter de la, Memoires de Jean de Witt, 1709, p. 43, citat în
F. Braudel, op cit., p. 238, vol. I
27
Braudel, F., op. cit, vol I, p. 262
18
înspre toată Europa. Se creează o serie de instituţii

moderne care să susţină această activitate de schimb.
Astfel, în 1590 se deschide la Amsterdam o Bursă şi în
1958 ia fiinţă Camera de Asigurări28. Sistemul bancar
lucrează cu instrumente moderne de credit şi compensare
(clearing). Banii de cont deţin un procent covârşitor în
totalul operaţiunilor (circa 95%), înlăturându-se astfel
riscurile legate de moneda metalică. Dinamica
schimburilor comerciale duce la crearea de surplusuri
monetare ce vor fi redirecţionate spre împrumuturi,
olandezii devenind „negustori de credit” pentru întreaga
Europă. Această abundenţă de capitaluri financiare
excedentare duce la scăderea ratei dobânzii la 2% în 1600,
ceea ce are ca efect migrarea lor spre alte pieţe. Din
păcate, mirajul câştigurilor facile rezultate din
împrumuturile financiare îi determină pe mulţi comercianţi
să renunţe la activitatea lor obişnuită, devenind rentieri.
Fluxurile comerciale sunt înlocuite treptat cu fluxuri
financiare. Cea care a profitat de această situaţie a fost
Anglia, care s-a pliat extraordinar de bine pe această breşă
creată, reuşind în scurt timp să se substituie Olandei pe
pieţele europene de mărfuri.
Moda rentierilor a marcat începutul decăderii
economice a Olandei. Lipsa de oportunităţi pentru
capitalurile excedentare determină creşterea preţurilor şi a
costurilor. „Acum 70 de ani, scria Isaac de Punto în 1771,
cei mai mari negocianţi nu aveau nici grădini, nici case la
ţară care să se asemene cu cele pe care le au curtierii lor
astăzi. Ridicarea lor şi cheltuiala uriaşă ce o cere ţinerea
acestor palate de basm, mai bine zis a acestor hăuri
nesătule, nu e răul cel mai mare, dar distracţia şi lipsa de
28
De Silva, J. G. , Banque et credit en Italie, I, p. 593, nota 183
19
griji ce se trage de la acest lux aduce adesea o mare

păgubire în afaceri şi în negoţ.”29
Cu toate că în secolul al XVII –lea „Franţa a fost
literalmente subjugată de minuscula Republică a
Nordului”30, încet dar sigur puternica civilizaţie franceză
se va impune întâi prin artă şi cultură şi apoi din punct de
vedere economic. Începutul sfârşitului pentru Olanda este
anul 1650, când la putere vin „republicanii”. Există opinii
care plasează acest moment ceva mai târziu, prin 1696,
dată ce marchează începutul declinului Companiei
Olandeze. Decăderea nu a început brusc, ci a existat o
perioadă latentă, de acumulare de tensiuni, ce s-a încadrat
perfect în limitele unui ciclu de tip Kondratieff.
Conflictele din ce în ce mai dese cu Anglia şi Franţa s-au
adăugat cauzelor interne. Războaiele cu Anglia (1652-
1654, 1665-1667, 1672-1674, 1782-1783) au afectat
gradual stabilitatea politică şi socială pe care se baza
economia olandeză.
Hegemonia maritimă a Olandei fiind recunoscută,
Anglia, pretendentă la rolul de „cărăuş al mărilor”, trebuia
să găsească o serie de soluţii care să permită
comercianţilor englezi să se dezvolte şi să pătrundă pe
pieţele Europei şi în colonii. În 1621 statul englez recurge
la o măsură dură, instituind controlul asupra companiilor
de import – export şi înăsprind legislaţia vamală. Apoi,
prin Actul de Navigaţie din 1651 se impun restricţii asupra
importurilor, permiţându-se intrarea în ţară doar a
mărfurilor livrate direct de către producător şi transportate
de navele engleze. Această decizie a fost direct orientată
împotriva transportatorilor olandezi şi a antrepozitelor din
29
De Pinto, Isaac, op. cit., p. 334 – 335, citat în F. Braudel, op. cit., I,
p. 251
30
Braudel, F., op. cit., I, p. 334
20
Amsterdam. Referindu-se la acest moment, Adam Smith

observa că „prin Actul de navigaţie, Anglia şi-a rezervat
monopolul comerţului colonial, capitalurile străine
plasate mai înainte în acest comerţ trebuind să fie retrase.
Capitalul englez, cu care înainte se făcea numai o parte
din acest comerţ, urma să satisfacă acum comerţul
colonial în întregime.”31
Instituindu-se monopolul comerţului, profiturile
firmelor englezeşti au crescut considerabil, ceea ce avea să
atragă în ramură din ce în ce mai multe capitaluri, cu efect
de antrenare asupra întregii economii. Rezultatul a fost
creştere şi o egalizare a ratelor profitului pe ansamblul
economiei astfel încât „aceste profituri s-au stabilit la un
nivel nou, diferit de nivelul anterior şi ceva mai ridicat
decât acesta.”32
Relaţiile dintre Olanda şi Anglia se deteriorează
rapid. Prin Tratatul de la Breda din 1667 se ajunge la un
compromis, apreciat de unii ca fiind „o adevărată cotitură
în relaţiile anglo-olandeze”33 şi „începutul declinului
prosperităţii Republicii Olandeze”34. Semnarea tratatului,
grăbită de invazia Franţei în Provinciile Unite, a dus la
formarea Triplei Alianţe (Anglia, Provinciile Unite şi
Suedia) ce a supravieţuit până în 1672, an ce avea să
surprindă Olanda în conflict deschis atât cu Franţa cât şi
cu Anglia. Această stare de lucruri avea să ducă la
diminuarea substanţială a puterii Olandei. Prea desele
conflicte au diminuat resursele de care aceasta dispunea,
afectând-o din punct de vedere economic. Ca urmare, la
31
Smith, Adam, Avuţia Naţiunilor, Editura Academiei, Bucureşti,
1965, II, p. 77
32
Idem, p. 78
33
Braudel, F., op. cit., vol. III, p. III
34
Ibidem
21
sfârşitul secolului XVII ea pierde supremaţia navală în

favoarea Angliei. Referindu-se la acest moment, Adam
Smith aprecia, e adevărat cu oarecare exagerare, că încă
„de pe timpul guvernării lui Cromwell, flota Angliei era
superioară celei olandeze, iar la începutul domniei lui
Carol ea era cel puţin egală, poate chiar superioară
flotelor unite ale Franţei şi Olandei.”35
Oricum, schimbarea acestui raport de forţe a fost
ireversibil. Epoca Olandei a apus, locul său fiind luat de
Anglia.
1.1.1 Anglia - capitalism şi industrializare

În dezvoltarea istorică a Angliei spre capitalism
există două perioade importante, una mercantilă (sec. XVI
– XVII), denumită frecvent Revoluţia Comercială şi cea
de-a doua care o propulsează în vârful ierarhiei (sec.
XVIII –XIX), denumită Revoluţia Industrială.
De-a lungul timpului s-au dat numeroase explicaţii
care să argumenteze evoluţia spectaculoasă a Angliei, în
general accentuându-se rolul dezvoltării diferitelor ramuri
(agricultură, comerţ, minerit) asupra creşterii economice.
Venind cu argumente şi cifre edificatoare aceste teorii pot
să convingă şi cel mai sever cercetător. Şi totuşi există o
nuanţă care cel mai adesea scapă datorită empirismului
demonstraţiei şi pe care o regăsim într-o afirmaţie a lui
Kant : „istoria lumii nu este altceva decât dezvoltarea
conştiinţei libertăţii”. Dacă ar fi să ţinem cont şi de
definiţia dată istoriei de către Hegel, ca fiind „progresul
uman către niveluri superioare de raţionalitate şi
libertate”, am putea ajunge formal la concluzia că
35
Smith, Adam, op. cit.,vol. II, p. 79
22
progresul formidabil al Angliei nu ar fi fost posibil fără o

atmosferă liberală care să permită forţelor pieţei să
acţioneze în concordanţă cu ordinea naturală. Şi într-
adevăr, unde în altă parte dacă nu în Anglia se nasc şi se
dezvoltă cele mai frumoase idei liberale care contribuie
din plin la apariţia sistemului capitalist, la dezvoltarea fără
precedent a activităţii economice, în principal a
comerţului, dar şi a ramurilor productive. Începând cu
secolul XVII, englezii conştientizează faptul că închistarea
specifică Evului Mediu este dăunătoare prosperităţii
naţiunii şi că era nevoie de un suflu nou, mai pragmatic,
care să descătuşeze potenţialul uriaş al unei populaţii în
creştere continuă. Profitul nu mai este privit cu reticenţă,
ca fiind un obiectiv al celor mai puţin instruiţi, nobilii
afiliindu-se goanei generale după descoperirea de
oportunităţi de afaceri. Din acest motiv poate nu ne va
surprinde faptul că Napoleon, într-o încercare de
ridiculizare a Britaniei, o considera „o naţie de
prăvăliaşi”. Chiar şi Adam Smith va folosi aceeaşi
expresie în critica adusă politicii mercantiliste britanice.36
După olandezi, englezii au fost cei care au reuşit
cel mai bine să se debaraseze de convenţiile şi rigorile
societăţii feudale şi, printr-o dinamică benefică, să profite
de noile oportunităţi oferite de descoperirile tehnice şi
geografice. Mirajul profitului aduce alături oameni din
cele mai diferite obârşii şi clase sociale. Numitor comun,
câştigul reuşeşte să înlăture în bună parte reţinerile
specifice unei societăţi conservatoare. Nobilii şi
meşteşugari, ţăranii şi orăşenii, bogaţii şi săracii uită de
diferenţele tradiţionale, dând împreună naştere unei noi
36
Vezi Olson, Mancur, Creşterea şi declinul naţiunilor, Edit.
Humanitas, Bucureşti, 1998. p. 115
23
clase sociale, mult mai vivace şi receptivă la nou, orientată

spre eficienţă şi randament, al cărei limbaj comun este
banul. Probabil de aceea aprecia Mancur Olson că deşi
„pe la mijlocul sec. al XVI-lea Insulele Britanice erau
încă, din punct de vedere industrial, cu mult în urma
Italiei, Spaniei, Ţărilor de Jos, Germaniei şi Franţei, cu
un secol mai târziu, ca prin minune, situaţia se schimbă cu
totul iar ritmul modificărilor a fost atât de rapid, încât nu
vom găsi unul echivalent decât abia la sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, în plină
revoluţie industrială.”37
Deschiderea spre nou şi căutarea permanentă de
noi căi de rentabilizare a activităţilor atrag în Anglia toate
marile inovaţii în domeniile mineritului, a ţesutului, a
navigatului etc. Nu este de mirare că în 1623, cu 150 de
ani înaintea Franţei şi 200 de ani înaintea Italiei, Anglia
adoptă o legislaţie foarte eficientă care protejează
invenţiile şi inovaţiile. Astfel, tehnologiile privind
furnalele înalte în metalurgie, folosirea cocsului,
transportul pe şine, sisteme noi de evacuare a apei şi
aerisire în minerit, mori de hârtie, mori de pulbere, fabrici
de oglinzi, de piatră acră etc sunt importate din Germania,
Ţările de Jos, Italia, Franţa şi sunt aplicate în Anglia.
Dezvoltarea mineritului va induce o serie de efecte
în lanţ, precum dezvoltarea canalelor navigabile şi a
transportului pe şine, apariţia motorului cu abur etc.
Marile exploatări din bazinul Newcasttle încep să
alimenteze manufacturile Angliei dar şi ale restului
Europei cu importante cantităţi de cărbune, de la 35.000
tone în 1560, la 200.000 tone în secolul al XVII-lea.38
37
Braudel, F., op. cit., vol. II, p. 242
38
Pollard, S, D.W. Crossley, Wealth of Britain, 1968, p. 85
24
Principala contribuţie a Angliei în domeniul

industrial din această perioadă o constituie introducerea
metodelor noi de organizare a muncii, procedură necesară
datorită supradimensionării întreprinderilor şi care a făcut
posibilă apariţia unei diviziuni a muncii cu efecte benefice
asupra productivităţii. Dealtfel, aceste aspecte aveau să-i
atragă atenţia lui Adam Smith care, în Avuţia Naţiunilor,
analizează pe parcursul primelor trei capitole acest
fenomen. Concluzia pe care-o desprinde este că diviziunea
muncii are ca rezultat creşterea îndemânării muncitorilor,
economisirea timpului necesar producerii unei mărfi şi
stimularea „invenţiei unui mare număr de maşini, care
uşurează şi reduc munca.”39 Lărgirea diviziunii muncii
nu ar fi fost însă posibilă fără o creştere a cantităţii de
forţă de muncă disponibile. Sporul demografic ce se
prefigurase încă din secolul XVI (o creştere de
aproximativ 60%) are nenumărate efecte benefice asupra
economiei. Sporirea cererii efective este un prim rezultat
ce favorizează dezvoltarea unei oferte pe măsură.
Populaţia urbană în continuă creştere are nevoie de
resurse de hrană considerabile. Producţia agricolă se
înviorează semnificativ iar veniturile agricultorilor încep
să crească. Sunt atrase în cultură noi terenuri şi se
experimentează tehnicile de cultură intensivă şi de rotaţie
a culturilor. Totuşi, până la 1690, ritmul de creştere a
producţiei agricole rămâne în urma sporului demografic,
ceea ce provoacă o creştere a preţurilor produselor
agricole şi o dezvoltare în consecinţă a zonelor rurale.
Perioada poartă denumirea de Great Rebuilding,
standardul de viaţă al agricultorilor crescând substanţial
comparativ cu secolele precedente.
39
Smith, Adam, op. cit.,vol. I, p. 85
25
O oarecare stagnare se resimte între 1650 şi 1690,

perioadă în care creşterea demografică încetează. Dar
trebuie subliniat că e vorba doar de o stagnare şi nu de un
recul. În această perioadă are loc un fenomen nou în
agricultura engleză. Diminuarea creşterii populaţiei duce
la o scădere a cererii de produse agricole şi implicit a
preţurilor acestora. Apare preocuparea pentru creşterea
productivităţii şi scăderea costurilor, introducerea inovaţiei
şi reorientarea producţiei. Creşterea animalelor începe să
devină mai rentabilă decât cultivarea grâului. Cu toate
acestea, rămân excedentare mari cantităţi de cereale ce
sunt orientate spre pieţele externe. Astfel, exportul creşte
constant, de la 110 mii quarteri în 1700 la aproximativ 340
mii quarteri în 1750. Din calculele făcute de E.A. Wrigley,
productivitatea în agricultură a crescut cu peste 13% între
1650 şi 1750.40 Acest lucru a permis Angliei să
depăşească marea foamete care a zguduit Europa în anii
1690. Într-o comparaţie ilustrativă, dacă din 1650 până în
1699 ţările baltice au exportat 7.840,980 tone cereale iar
Anglia doar 333,375 tone, între 1700 şi 1749 raportul se
inversează, Anglia exportând 5600 tone iar ţările baltice
4134 tone.41 Această expansiune a exportului englez
provoacă probleme majore Franţei şi Germaniei.
Dezvoltarea agriculturii în Anglia secolului XVII
a avut ca efect susţinerea unei creşteri economice, sporirea
productivităţii şi a randamentelor pământurilor cultivate,
modernizarea culturilor, crearea unei pături de muncitori
artizanali care a furnizat mână de lucru pentru industriile
textile etc. Apare astfel justificată întrebarea dacă a fost
40
Wrigley, E.A., Past and present, Hill, 1967, p. 254
41
Braudel, F., op. cit., vol IV, p. 106, nota 158
26
sau nu agricultura factorul declanşator al Revoluţiei

industriale?
Pentru H. W. Flinn răspunsul este negativ,
considerând că „este extrem de îndoielnic ca progresele
agriculturii ca atare să fi fost suficiente spre a juca mai
mult decât un rol modest în stimularea unei revoluţii
industriale.”42 În aceeaşi notă, H. G. Habakkuk susţine că
„sporirea producţiei agricole nu trebuie privită ca o
precondiţie a creşterii şi din această cauză ea mai degrabă
a însoţit decât a precedat accelerarea creşterii.”43 Paul
Bairoch atribuie totuşi un rol agriculturii, considerând-o ca
fiind „factorul dominant de amorsare”, „lovitura de
deschidere”.
Oricare ar fi părerile emise de cercetătorii
perioadei respective, un lucru este cert: rolul jucat de
dezvoltarea agriculturii în declanşarea marii revoluţii
industriale nu trebuie neglijat. Efectele de antrenare pe
care le-a avut agricultura asupra industriei sunt de
necontestat. Efectul accelerator al cererii din agricultură a
indus rate de creştere mult mai mari în ramurile industriale
şi poate de aceea unii ar fi tentaţi să minimizeze rolul jucat
de agricultură. Însă convingerea noastră este că fără
această evoluţie firească avântul industrial nu ar fi putut fi
susţinut nici material şi nici uman. Industria textilă nu s-ar
fi putut dezvolta fără capitalurile furnizate de agricultură
(prin rentele pe care fermierii le plăteau landlorzilor), fără
materiile prime şi forţa de muncă excedentare în
agricultură.
42
Flinn, H. W., The origins of the industrial revolutions, 1965, citat în
F. Braudel, op. cit., p. 250
43
Habakkuk, H.J., Historical Experience of Economic Developments,
în EAG Robinson, Problems of Economic Development, 1955, p. 123
27
Mica proprietate funciară a fost restructurată în

cadrul procesului numit "împrejmuire", ceea ce a dus la
eliminarea treptată a micilor parcele şi la reorganizarea
agriculturii engleze pe baza marii proprietăţi funciare.
Acest proces a fost susţinut de un sistem de credit bine pus
la punct, unic în Europa acelor vremuri. Marii proprietari
englezi nu dispuneau de mijloace băneşti lichide, ceea ce
i-a făcut să apeleze la împrumuturi cu dobânzi destul de
mari, până la 25%. Aceasta i-a silit să caute metode cât
mai eficace pentru sporirea productivităţii pământului şi
reducerea cheltuielilor de producţie. Preocupările în
domeniu au fost la mare modă în secolul XVIII, studiile pe
marginea acestuia fiind numeroase.
Legislaţia a susţinut şi ea politica agrară. Astfel, în
1815, la iniţiativa marilor proprietari parlamentul britanic
votează legea cerealelor (Corn Law) care prevedea
interzicerea importurilor de cereale de pe Continent.
Denumită şi "legea foametei", ea a permis menţinerea unor
preţuri ridicate şi obţinerea de profituri substanţiale în
agricultură.
Legea este vehement criticată de către D. Ricardo
care, inspirându-se din opera lui Smith, scrie în 1815
"Eseu asupra influenţei preţului scăzut al grâului asupra
profitului capitalului" în care pledează pentru o politică de
liber schimb ce ar avantaja atât ţara cât şi toate categoriile
sociale. Ideea este reluată într-o altă lucrare, “Despre
protejarea agriculturii” (1822) în care demonstrează că
această lege nu a făcut altceva decât să atragă capitaluri
suplimentare în cultivarea unor terenuri sărace şi slab
productive, determinând creşterea preţurilor reale în
28
economie.44 După îndelungi dispute politice între cele

două partide politice, thory şi whigii, în 1846 această lege
este abrogată. Liberul schimb descris Smith şi pus la punct
de Ricardo, Mill şi alţi economişti din "Şcoala din
Manchester" a triumfat apoi pentru aproape 70 de ani.
Concluzionând, putem spune că susţinând intens
industrializarea, agricultura a fost sacrificată pe altarul
acesteia, forţa de muncă migrând intens către marile
manufacturi şi noile fabrici ce se conturau în noul peisaj al
Angliei.
Un alt factor determinant al creşterii economice a
fost evoluţia demografică spectaculoasă. Dacă în 1700
Anglia avea 5.835.000 locuitori, în 1790 ea ajunsese la
8.216.000 locuitori iar în 1850 avea deja 18 milioane
locuitori. Pe fondul unor descoperiri medicale cum ar fi
vaccinul antirabic, creşterii numărului stabilimentelor
spitaliceşti şi a îmbunătăţirii considerabile a nivelului de
trai, rata mortalităţii scade de la 33,37% la 21,1% în 1800,
în timp ce rata natalităţii creşte la circa 37%. De altfel, Th.
R. Malthus, contrar unei opinii generale conform căreia, în
realitate, Anglia era supusă unei depopulări, anticipa cu 3
ani înaintea recensământului din 1802 că populaţia a
crescut într-un ritm mult prea rapid faţă de resursele de
hrană ale ţării.45 El atrage atenţia că ritmul de creştere al
productivităţii în agricultură şi implicit a resurselor de
hrană trebuie să fie superior ritmului de creştere a
populaţiei pentru că, în realitate, „atunci când nu este
oprită de nici un obstacol, populaţia se dublează la fiecare
25 de ani, sau creşte în progresie geometrică, (...), în timp
44
Ricardo, D., Opere alese, Edit. Universitas, Chişinău, 1993, vol. II,
p. 245-247
45
Malthus, Th. R., Eseu asupra principiului populaţiei, Edit.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 18
29
ce mijloacele de subzistenţă nu ar putea să crească mai

repede decât în progresie aritmetică.”46 Ca o paranteză,
trebuie spus că este interesantă repartizarea creşterii
demografice din această perioadă. Într-o departajare pe trei
mari grupuri de comitate, care în 1701 aveau o populaţie
relativ egală, după 130 de ani, în 1831, comitatele
industriale ocupau o pondere de 45% din total populaţie,
faţă de 33,3% în 1701 iar comitatele agricole scăzuseră ca
proporţie în total populaţie de la 33,3% la 26%.47 Acest
fapt demonstrează tendinţa de creştere a concentrărilor
urbane în zonele dezvoltate industrial, atât datorită
creşterii accentuate a natalităţii cât şi migraţiei de la sat la
oraş. Apar marile aglomerări urbane precum Leeds,
Sheffield, Birmingham, Manchester, Liverpool.
Am văzut din exemplul Olandei că practicile
capitaliste sunt mult mai vechi decât capitalismul însuşi
dar cu toate acestea, capitalismul ca formă de organizare
economică a evoluat foarte dificil până în secolul XVIII
când are loc o explozie majoră. Ce anume a putut
determina un progres atât de rapid încât, în mai puţin de
100 de ani, între 1750 şi 1850, să aibă loc o schimbare
structurală atât de puternică încât lumea modernă, aproape
în totalitate, să renunţe la un mod de viaţă static şi să
adopte atât de uşor valorile capitalismului? Un segment
important din literatura care încearcă să dea un răspuns la
această întrebare ia în considerare rolul deosebit pe care l-
a avut progresul tehnic, ceea ce ar presupune că această
perioadă a fost caracterizată printr-un boom inovaţional
comparativ cu etapele precedente. Fernand Braudel pune
sub semnul îndoielii această presupunere, aducând
46
Ibidem
47
Marx, Roland, La revolution industrielle en Grande Bretagne, p. 57
- 58
30
argumente empirice în favoarea unei oarecare continuităţi

în inducerea inovaţiei, fără oscilaţii spectaculoase care să
justifice un avânt economic abrupt ca cel din secolele
XVIII-XIX. O altă variaţiune pe aceeaşi temă îi aparţine
lui Peter F. Drucker, care consideră că totuşi ceva s-a
întâmplat în legătură cu inovaţia. Este adevărat că
omenirea nu a devenit dintr-o dată mai inteligentă, dar
totuşi a devenit mult mai conştientă de oportunităţile pe
care le creează asimilarea progresului tehnic, rezultând o
creştere substanţială a vitezei de propagare a inovaţiei.
Dacă până în secolul XVII cunoştinţele fuseseră un bun
privat, există un moment - perioada dintre 1751 şi 1752 -
când s-a întâmplat ceva ce a anulat monopolul unui număr
redus de persoane asupra deţinerii informaţiei. Acest
moment cu adevărat revoluţionar şi pe nedrept trecut
adesea cu vederea este marcat de redactarea
Enciclopediei de către Denis Diderot şi Jean d‟Alembert.
Acest tratat deosebit reuşeşte să aducă la suprafaţă „şi să
facă accesibile secretele multor meşteşuguri, convertind
experienţa în cunoştinţe, ucenicia în text de carte, taina în
metodologie.”48
Popularizarea a câtorva descoperiri majore avea să
marcheze începutul Marii Revoluţii Industriale. Este vorba
printre altele despre războiul de ţesut cu suveică volantă
inventat de John Kay în 1750 şi motorul cu aburi
redescoperit de James Watt între 1765 şi 1776. Iniţial,
acest motor fusese proiectat de James Newcomen la
începutul secolului pentru a pompa apa din galeriile de
mină, însă datorită lipsei de propagare a informaţiei despre
care vorbeam mai sus, el a trecut aproape neluat în seamă
48
Drucker, Peter F., Societatea postcapitalistă, Edit. Image, 1999, p.
25
31
până la J. Watt. O întrebuinţare mai complexă în industrie

a acestei descoperiri avea să fie promovată de Matthew
Boulton, partenerul lui J. Watt. Nu aveau să treacă 30 de
ani şi avea să apară prima navă cu aburi proiectată de
Robert Foulton iar după încă 20 de ani se năştea prima
locomotivă cu aburi. Perioadele accentuat descrescătoare
expuse mai sus, în care motorul de aburi trece de la
“umilitoarea” întrebuinţare de a aduce la suprafaţă
căldările cu apă din mine la onoranta utilitate în
transporturile navale şi feroviare argumentează empiric
ipoteza lui Drucker de diminuare exponenţială a timpului
trecut de la apariţia unei descoperiri şi până la aplicarea sa
în practică.
Însă nu s-ar fi putut vorbi despre o finalitate a
difuzării informaţiei în lipsa unor capitaluri care să
servească la aplicarea sa în practică. Şi cum de aceste
capitaluri nu dispunea oricine şi în orice condiţii, a avut
loc o concentrare a producţiei în centre urbane puternice
unde banii şi forţa de muncă ieftină erau disponibile. Fără
doar şi poate, „inovaţiile depind de acţiunea pieţei. Ele
răspund numai la cererea insistentă a
consumatorului.”49Cererea în dezvoltare poate stimula şi
bonifica pe cel ce promovează noul. Industria avea să
răspundă cel mai bine cerinţelor pieţei, mai cu seamă
industria textilă. Deşi există multe critici la adresa locului
pe care ramura textilă l-a avut în declanşarea revoluţiei
industriale, „rămâne totuşi un fapt că revoluţia
bumbacului se deosebeşte de revoluţiile anterioare printr-
un fapt crucial: ea izbuteşte; ea nu eşuează într-o
întoarcere la stagnare economică; ea inaugurează o
creştere de durată, care sfârşeşte prin a deveni o creştere
49
Braudel, F., op. cit., vol. III, p. 263
32
continuă.”50Iar „în prima fază a industrializării britanice,

nici o altă industrie nu a avut o importanţă comparabilă
cu a ei.”51 Este ştiut că pentru Anglia bumbacul a
constituit o sursă importantă de venituri din export,
ajungând ca în 1800 exportul de bumbac să reprezinte un
sfert din total exporturi iar în 1850 ponderea era de 50%,
în condiţiile în care concurenţa bumbacului indian, mai
rezistent şi mai viu colorat, era destul de acerbă.
Resursele de potenţial inovaţional dar şi de capital
au jucat un rol important în dezvoltarea pieţelor externe.
După 1775, prin răspândirea în Anglia a maşinilor lui
Arkwright şi Crompton, calitatea bumbacului englezesc a
crescut substanţial, odată cu productivitatea. Producţia s-a
mărit de la 40 mil. yarzi în 1785 la 2025 mil. yarzi în
1850.52 Ratele foarte ridicate ale profitului rezultat au
permis acumularea de capital astfel încât după 1787
trendul economic a urmat fidel trendul ramurii textile.
Trebuie remarcat faptul că mare parte din
producţia internă era destinată exportului. Dealtfel, secolul
XVIII reprezintă pentru Anglia o perioadă de vârf în
dezvoltarea comerţului exterior. Indicele de creştere a
industriilor ce lucrează pentru export este de 550 faţă de
150 pentru cele ce lucrează doar pentru piaţa internă.
Această adevărată revoluţie comercială vine să susţină
revoluţia industrială atât în sectorul de desfacere cât şi în
cel de aprovizionare cu materii prime. Flota Angliei joacă
un rol foarte important, preluând în parte rolul flotei
olandeze şi punând bazele unui imperiu comercial foarte
vast. Legislaţia încurajează exporturile, creându-se
50
Idem, vol. II, p. 270
51
Hobsbawm, JE, Industry and Empire, Pantheon Books, 1968, NY,
p. 51
52
Hobsbawm, JE, The Age of Revolutions, W&N,London, 1962, p. 54
33
anumite facilităţi tarifare şi netarifare. Referindu-se la

ajutorul ce trebuie acordat firmelor de comerţ exterior,
tonul critic al lui Adam Smith la adresa statului şi a
formelor de monopol ce împieteză piaţa liberă se
moderează: „când o societate de comercianţi întreprinde,
pe riscul şi pe cheltuiala ei, stabilirea de relaţii
comerciale cu o naţiune îndepărtată şi înapoiată, n-ar fi
poate lipsit de justificare transformarea ei într-o societate
pe acţiuni, acordându-i-se, în caz de reuşită, monopolul
comerţului pe un anumit număr de ani.”53
Nu trebuie neglijat rolul statului în scăderea
costurilor de transport pentru mărfurile englezeşti până în
porturile sale. Dezvoltarea unei reţele de comunicaţii, întâi
după modelul Olandei, prin canale (peste 64.000Km), apoi
prin căi ferate şi drumuri pavate cu macadam, a dus la
ieftinirea transporturilor şi implicit la scăderea costurilor
de producţie. După ce în 1825 Richard şi George
Stephenson finalizează prima locomotivă ce a tractat un
tren pe o rută comercială, în mai puţin de 20 de ani reţeaua
naţională de cale ferată ajunge la peste 1000 de km. Căile
ferate au determinat schimbări importante în toate
regiunile ţării, ducând la dezvoltarea fără precedent a
zonelor interioare, fără acces la mare. Şi transporturile
maritime şi fluviale au jucat un rol foarte important în
intensificarea schimburilor. Legăturile maritime între
porturile insulei britanice ocupau peste 75% din flota
engleză. Peste 100.000 de marinari erau antrenaţi în aceste
operaţiuni de cabotaj. Râurile şi canalele navigabile
favorizează dezvoltarea unor centre industriale din
interiorul insulei, precum regiunea Norwichului. Lărgirea
sistemului de canale începuse la 1755. Descoperirea
53
Smith, A., op. cit., vol. II, p. 193
34
sistemului de ecluzare va permite amenajarea râurilor

interne pentru comunicarea cu marea, transportul pe apă
devenind astfel de trei ori mai ieftin decât cel cu căruţa şi
de 9 ori mai ieftin decât cel cu animale de povară.
Deşi metalurgia se dezvoltă mai greu în Anglia,
comparativ cu Germania şi Franţa, totuşi concurenţa va
juca un rol important în promovarea progresului tehnic şi
în această industrie. Cu toate că metoda obţinerii fontei în
furnale cu cocs fusese aplicată de Abraham Darby în
furnalele înalte de la Coalbrookdale încă din 1709, o
cerere excedentară şi un sistem de taxe vamale
protecţioniste împiedică stimularea creşterii eficienţei şi
productivităţii, astfel încât şi după circa 70 de ani, în 1775,
45% din producţia de fontă se obţinea tot după vechile
tehnologii în cuptoarele cu lemn. Abia după creşterea
preţului la cărbunele de lemn şi implicit creşterea
costurilor la cuptoarele ce-l folosesc (fonta produsă în
cuptoarele joase cu lemn ajunsese cu 2lire/tonă mai
scumpă decât cea produsă în cuptoarele înalte), se închid,
în mai puţin de 20 de ani circa 25 de furnale joase şi se
construiesc 27 de furnale înalte. Această evoluţie
argumentează oarecum afirmaţia lui Paul Bairoch că „în
timpul primelor decenii ale perioadei revoluţiei
industriale, tehnica a fost într-o măsură cu mult mai mare
un factor determinat de economic decât un factor care a
determinat economicul.”54Probabil că autorul are dreptate
când afirmă acest lucru, fără a intra în mod necesar în
contradicţie cu afirmaţia de mai sus a lui P. Drucker.
Accelerarea transmiterii inovaţiei nu ar fi avut loc dacă nu
ar fi existat o presiune a pieţei care să o favorizeze. Aşa
54
Bairoch, Paul, Revolution industrielle et sous developpement, 1974,
p. 73
35
cum afirma Schumpeter, o inovaţie poate induce progres

tehnic doar atunci când este verificată de piaţă, când
răspunde unei cereri mari şi constante care poate ridica
preţul produsului peste costurile de producţie.
Trecând peste această dilemă a relaţiei efect cauză,
indiferent care ar fi fost factorul declanşator al inducerii şi
asimilării în actul de producţie a inovaţiei, efectele rămân
aceleaşi, mai mult decât benefice pentru economia
Angliei. Chiar dacă pe parcursul ascensiunii Britaniei în
fruntea plutonului ţărilor celor mai dezvoltate au existat
perioade conjuncturale de stagnare şi chiar de regres, din
punct de vedere structural economia s-a dezvoltat într-un
ritm deosebit de alert. Revoluţia industrială nu a constituit
pentru Anglia un scop în sine. Ea a venit firesc, în urma
creării unor premise economice, politice, sociale şi
religioase încă din secolul XVII, odată cu începutul
Restauraţiei; a fost nevoie de o perioadă de frământări, de
răsturnări a unor structuri învechite, bazate pe proprietatea
funciară, nereceptive la nou şi prea puţin favorabile unei
dezvoltări susţinute; a fost nevoie de Actul de navigaţie a
lui Cromwell pentru a pune capăt unei dependenţe
comerciale faţă de Olanda şi pentru deschiderea unor
oportunităţi de comerţ extraordinare; a fost nevoie de
renunţarea la principiile mercantile care-i împiedicau pe
englezi să fie şi producători, nu numai intermediari şi
transportatori.
1.1.2 Franţa – iluzia puterii
Dacă până acum am schiţat în câteva pagini

situaţia Angliei secolelor XVII-XIX, nu se poate să
neglijăm Franţa, principala ei rivală în această perioadă.
36
Iluminismul a făcut din Franţa secolului XVIII principala

forţă politică a continentului. Dar monarhia absolutistă a
corespuns într-o măsură mai mare prezentului feudal decât
unui viitor industrial. Conservatorismul şi rezistenţa la
schimbare, combinate cu un naţionalism specific nu au
permis Franţei să cunoască o restructurare economică la
fel de dinamică şi cuprinzătoare ca în cazul Angliei.
Cultura, descoperirile ştiinţifice, o întreagă pleiadă de
străluciţi filozofi, scriitori, poeţi, oameni de ştiinţă au
conferit Franţei o poziţie de lider în aceste domenii. Cu
toate acestea, mai mult idealistă decât pragmatică, ea a
pierdut startul în prima revoluţie industrială, mulţumindu-
se doar cu poziţia a doua, în ordinea declanşării pe
continentul european. Dar la finele secolului XIX ea
ajunge doar pe poziţia a patra după SUA, Marea Britanie
şi Germania, fiind catalogată ca o ţară industrial-agrară.
Datorită faptului că mutarea centrului de greutate din
agricultură în industrie s-a facut treptat şi cu mai multe
menajamente pentru populaţie, experienţa fericită din
punct de vedere social a fost considerată ca o alternativă la
modelul englez. Însă performanţele economice nu au fost
nici pe departe în măsură să încurajeze ideea substituirii
modelului englez cu cel francez.
Evenimentele politice cu care s-a confruntat
(revoluţia, razboaiele) au marcat întreaga evoluţie a ţării.
Cu toate că în prima jumătate a secolului XVIII creşterea
populaţiei a fost de circa 6% pe an, după 1770 aceasta se
diminuează drastic. D. Poids afirma că pe parcursul unui
secol (1851-1961) practic nu s-a mai produs reînnoirea
populaţiei. Astfel, baza piramidei s-a îngustat considerabil,
ajungând ca la mijlocul secolului XIX doar o treime din
populaţie să aibă maxim 21 de ani. Conceptele
malthusiane au prins mult mai bine în Franţa decât în
37
Anglia. Chiar J.B.Say scria în 1840: "Mai bine să

încurajezi oamenii să facă economii decât copii"55. P.
Proudhon trage un semnal de alarmă şi atacă violent
această stare de spirit: "presa, guvernul, biserica,
literatura, economiştii, marii proprietari, toată Franţa au
devenit englezi, totul este malthusianism. În numele
moralei, a intereselor sacre ale familiei se susţine că nu
mai este loc pentru copiii ţării şi se insinuează ca femeile
să înceteze să mai fie fecunde."56
Fenomenul s-a declanşat în clasa superioară prin
emiterea de către Napoleon I a legii care elimina vechiul
principiu al primogeniturii, apoi s-a propagat în clasa de
mijloc şi cea rurală. Dar răsturnarea piramidei vârstelor a
avut influenţe nefavorabile asupra dezvoltării economice a
ţării. Populaţia de vârsta a doua şi a treia era
preponderentă. Fiind cunoscut faptul că mai ales clasa
tânără dezvoltă o cerere mare pentru textile şi
îmbrăcăminte, aceasta fiind doar o treime din totalul
populaţiei nu a putut stimula producţia ca în cazul
Angliei. Nu se poate vorbi nici de o omogenitate a pieţei,
structura pe vârste fiind diversificată. Astfel nu s-a putut
declanşa o producţie de masă. Chiar şi în aceste condiţii
disponibilul de forţă de muncă a fost redus, manufacturile
şi fabricile întâlnind greutăţi în găsirea muncitorilor
necesari.
Structura demografică a avut implicaţii şi în
disponibilul de capital. Populaţia vârstnică matură
predominantă a recurs la imobilizarea capitalului în bănci,
preferând încasarea dobânzilor în locul investiţiilor în
industrie sau agricultură. Aceasta a generat situaţia
55
Say, J. B., Traite d’ Economie politique, Paris, 1827, vol. 1, p. 221
56
Hartwell R.M ,The industrial Revolution and Economic Growth,
Methuen, London, 1971, p. 85.
38
paradoxală în care Franţa acelui moment, deşi denumită

"bancherul Europei", să se confrunte cu o lipsă internă de
capital. Migraţia capitalurilor prin intermediul băncilor
evreieşti de familie a limitat investiţiile interne.
Necesitatea creării unui sistem flexibil de credit a dus la
apariţia unor bănci moderne precum Credit Lyonnas,
Societe Generale, etc.
Lipsa de capital a afectat şi agricultura. Aceasta
nu s-a mai bucurat de aceeaşi susţinere ca în Anglia şi s-a
întâmplat ca tocmai în ţara în care apare noul curent
economic, fiziocratismul, ce aduce în prim plan
agricultura, aceasta să nu răspundă întocmai aşteptărilor.
Deşi baza teoretică creată prin opera unor autori însemnaţi
precum Quesney, Mirabeau, Tourgot a stârnit interesul
pentru agricultură, acesta a fost mai mult platonic decât
practic. Aristrocraţia franceză, cultivată şi obişnuită cu
luxul de la curte, nu a urmat exemplul celei engleze,
mulţumindu-se cu dispute filozofice pe marginea
subiectului.
În plus, peste 80% din terenul agricol era divizat în
proprietăţi mici şi mijlocii, sub 10 ha, ceea ce nu a putut
susţine modernizarea generală a sectorului şi a menţinut o
productivitate scăzută în comparaţie cu cea Angliei. Abia
către sfârşitul secolului al XIX lea când, adoptându-se un
sistem protecţionist corelat cu o politică avantajoasă de
credit, performanţele generale încep să crească,
deschizând drumul industrializării ţării.
În Franţa, primele adieri ale capitalismului le-a
adus Revoluţia, printr-o serie de măsuri economice
continuate apoi de-a lungul epocii napoleoniene. Astfel,
adaptarea unui Cod Comercial, a Decretului de înfiinţare
a Băncii Franţei şi reorganizarea sistemului fiscal au
consolidat cadrul general capitalist. Napoleon a încercat să
39
creeze un sector industrial francez, capabil să elimine toate

importurile din Anglia, demers care ar fi trebuit să-i creeze
acesteia grave probleme şi să-i submineze puterea
militară. Rezultatul nu a fost însă spectaculos.
Predominante rămân tot formele tradiţionale de producţie,
manufacturile concentrate şi mai ales dispersate.
Efortul consistent la care a fost supusă în acest
timp Franţa pentru susţinerea războaielor de cucerire i-au
deturnat resursele umane, financiare şi materiale care ar fi
trebuit să susţină revoluţia industrială. Progresul
mecanizării industriei franceze, inclusiv în ramura textilă,
a fost lent, iar în alte ramuri ca metalurgia a fost
nesemnificativ. Cramponarea pe surse învechite de
combustibil şi energie precum cărbunele de lemn şi forţa
hidraulică a făcut ca la mijlocul secolului XIX industria
franceză să utilizeze numai 5000 maşini cu aburi, faţă de
cele 20.000 ale Angliei.
Puţin mai bine a stat situaţia în construcţia de linii
ferate. Reţeaua s-a extins în deceniul al cincilea la circa
5000 Km, ceea ce a stimulat oarecum producţia
metalurgică. Însă încheierea tratatului comercial britanic
de catre Napoleon al III-lea, care se baza pe liberul
schimb, a adus în impas industria metalurgică.
Abia spre sfârşitul secolului, în urma descoperirii
unor noi surse de minereuri de fier în Masivul Central şi
de cărbune în bazinul Pas de Calais şi a preluării unor
procedee moderne de obţinere a oţelului, s-a ajuns la o
dezvoltare rapidă a metalurgiei şi a producţiei de oţeluri
speciale şi s-a creat posibilitatea dezvoltării unei industrii
constructoare de maşini. Cu toate că unele realizări ale
Franţei în această perioadă au fost remarcabile, ea nu a
mai reuşit să înlăture în totatlitate decalajul faţă de Marea
Britanie şi SUA.
40
1.2 Creşterea economică din secolele XV

- XIX
Încercările de a formaliza factorii care contribuie la

creşterea şi dezvoltarea economică a naţiunilor au fost
numeroase atât ca număr cât şi ca puncte de vedere
doctrinare. Fără doar şi poate, unele dintre ele au reuşit în
bună parte şi sub diferite faţete să lămurească evoluţia şi
căile urmate în procesul dezvoltării de către ţările
dezvoltate, fără a încerca neapărat să ofere soluţii
universale pentru cei ce vin din urmă.
1.2.1 Teorii explicative ale creşterii
Un prim model închegat ce evidenţiază coerent

problematica creşterii economice, este redactat de Ibn
Khaldoun într-o operă intitulată Histoire Universelle.
Cercetând pe parcursul primelor trei volume - cunoscute
sub denumirea de “Prolegomenes” - cazurile creşterii şi
decăderii marilor civilizaţii, autorul identifică, la 1375,
cinci categorii de factori determinanţi ai creşterii:
creşterea demografică, progresul tehnic, mărimea
profitului individual, respectul faţă de proprietatea
privată şi soliditatea instituţiilor politice şi juridice.
Creşterea demografică, aşa cum avea să remarce
mai târziu şi Alfred Sauvy, a jucat un rol foarte important
în apariţia premiselor revoluţiei industriale. Să nu uităm că
Veneţia, unul din oraşele stat care a adus o contribuţie
41
apreciabilă la afirmarea Sudului, pleca în secolul XV cu o

sută de mii de locuitori, pentru ca în 1586 să atingă o sută
cinzeci de mii de locuitori. Amsterdamul, inima
Provinciilor Unite, evoluează de la circa douăzeci de mii
de locuitori în anul 1500, la aproximativ o sută optzeci de
mii de locuitori în 1700. Anglia anului 1700 număra
5.835.000 de locuitori, iar în 1850 atinsese impresionanta
cifră de 18 milioane. Şi cifrele pot continua să
demonstreze că, fără o creştere demografică şi fără
consecinţele pe care le implică aceasta (creşterea cererii
efective, adâncirea diviziunii muncii, creşterea producţiei
etc.) nu ar fi fost posibilă puternica ascensiune a statelor
respective. În ce priveşte progresul tehnic, este interesant
faptul că la 1375 cineva considera acest factor ca unul
dintre mobilurile cele mai importante ale dezvoltării, în
condiţiile în care propagarea informaţiei se făcea destul de
greoi, fiind apanajul unor anumite categorii sociale şi în
special al bisericii. Cel de-al treilea mobil, promovarea
interesului individual şi mărimea profitului prefigurează
teoria clasică lansată în secolul XVIII. Statul, după
Khaldoun, este dator să ocrotească proprietatea privată,
fără de care interesul individual nu-şi are sensul.
Bunăstarea colectivă este văzută de acelaşi autor într-o
legătură directă cu bunăstarea individuală: “Civilizaţia,
bogăţia sa… nu rezistă decât graţie muncii şi efortului
populaţiei în direcţia interesului propriu”57. Într-o gândire
modernă, avangardistă chiar, Khaldoun se pronunţă
împotriva impozitelor exagerate, ca formă mascată de
spoliere a proprietăţii private şi împotriva abuzurilor ce
pot rezulta dintr-o poziţie de monopol sau monopson.
57
Ibn Khaldaun, Les textes économiques de la Mougaddimo, p. 76,
după O. de la Grandville, Théorie de la croissance économique,
Masson, Paris, 1977, p. 43
42
Preocupându-se şi de decădere, nu numai de

creştere, autorul identifică printre cauzele determinante ale
acesteia “viaţa sedentară ce corespunde unui nivel al
consumului ridicat de bunuri şi servicii”58. Această cerere
excesivă poate avea două cauze: cheltuielile masive făcute
de stat, ceea ce implică un buget excesiv şi o creştere a
cererii de bunuri de consum din partea populaţiei. Ce
anticipare mai bună a decăderii unor state precum Spania
sau Olanda am putea găsi? Să nu uităm că am identificat
ca principal motiv al stagnării Olandei apariţia surplusului
de capital ce a determinat creşterea cheltuielilor curente cu
locuinţele de lux, călătoriile şi viaţa sedentară în
detrimentul investiţiei.
Mercantiliştii şi fiziocraţii şi-au adus şi ei
contribuţia la teoriile creşterii economice. Punând accentul
pe rolul statului în protejarea şi promovarea comerţului, pe
importanţa acumulării de bogăţii sub formă de metale
preţioase şi pe populaţionism, mercantiliştii aduc câteva
contribuţii memorabile. În mod sigur încercările de
teoretizare au fost oscilante, cu plusuri şi minusuri şi
încercări timide de a iniţia modele şi teorii, dar ţinând
seama de caracterul de pionierat şi de faptul că Economia
Politică nu era încă formată ca ştiinţă, toate
inconsecvenţele sunt justificabile. Dacă mercantilismul
timpuriu scotea în evidenţă importanţa stocurilor de
metale preţioase ca simbol al bogăţiei (aşa numitul
chrysohedonism) şi că sursa era o balanţă comercială
excedentară, Montchrestien schimbă această optică,
afirmând că “nu abundenţa de aur şi argint, cantitatea de
58
O de la Grandville, op cit, p 45
43
aur şi diamante face statele bogate şi opulente, ci bunurile

necesare vieţii”59.
Preluând două dintre condiţiile creşterii de la
Kadhoun, Botero scoate în evidenţă importanţa creşterii
demografice, încercând chiar să găsească un trend optim,
şi în acelaşi timp susţine că stabilitatea instituţiilor politice
joacă de asemenea un rol foarte important. Ideile sunt
prezente în două lucrări de referinţă “Della Rogione di
stato” (1598) şi “Delle cause della grandezza della cito”
(1588).
O contribuţie interesantă o aduce Serra, în “Breve
trattato delle cause che possano far abbondare liregni
d’oro e argento dove non sono miniere” (1613), unde
subordonează fenomenele monetare celor reale şi lansează
ideea conform căreia randamentele în sectorul industrial
determină creşterea60.
Tot în această perioadă este adusă în prim plan
problema diviziunii internaţionale a muncii. Sully afirma
în 1634, spre deosebire de ceea ce avea să susţină Colbert
ceva mai târziu, că Franţa trebuie să se specializeze în
producţia de larg consum.
O idee modernă, care anticipează teoria keynesistă
îi aparţine lui J. Child. Contrar celor afirmate de Thomas
Munn, că ar exista o relaţie direct proporţională între
amploarea comerţului şi rata dobânzii, el susţine,
dimpotrivă, într-o lucrare foarte interesantă intitulată New
discourse of trade (1693), că între nivelul de dezvoltare al
unei ţări şi ratele dobânzii pe care aceasta le practică există
o relaţie inversă. De aceea solicită statului să diminueze
ratele dobânzii dacă vrea să stimuleze comerţul.
59
A. de Montchrestien, Traite de l’économie politique, 1615, citat în
Gh. Popescu, Clasicismul, Editura Mesagerul, Cluj, 1997, p. 71
60
vezi O de la Grandville, op cit, p. 57
44
Opiniile fiziocraţilor aduc o schimbare de optică

dar şi un recul în ceea ce priveşte perspectivele asupra
creşterii economice, datorită ignorării rolului industriei.
Tabloul economic al lui Francois Quesnay publicat în
1758 reprezintă o încercare de redare a circuitului în dublu
flux în economie şi de amplificare a reproducţiei
produsului naţional. Din păcate însă, tabloul nu arată cum
această reproducţie contribuie la creşterea avuţiei
naţionale. În schimb, un alt reprezentant de seamă, A.
Tourgot de l’Aulne, în lucrarea Reflexions sur la
formation et la distribution des richesses (1766), remarcă
importanţa acumulării capitalului, analizează legătura între
rata dobânzii şi rata randamentului unei unităţi monetare
investite, făcând distincţie chiar între randamentul brut şi
randamentul net: Observând că randamentele capitalurilor
nu sunt proporţionale, Tourgot analizează prin prisma legii
randamentelor descrescânde evoluţia investiţiilor în
industrie şi agricultură.
Clasicii au acordat o atenţie deosebită creşterii
economice dintr-un motiv uşor de înţeles. Ne aflăm exact
în perioada în care ţări precum Anglia sau Franţa, de unde
provine majoritatea ideilor lansate pe această temă, se
angajează într-o cursă acerbă pentru dobândirea
supremaţiei în Europa şi implicit în lume. Problema
creşterii este prezentă în mod direct sau indirect în toate
lucrările clasicilor. Făcând o sinteză a întregii teorii a
secolelor XVII- XVIII, Adam Smith scria în 1756 Avuţia
Naţiunilor, care are ca subtitlu “O cercetare asupra
naturii şi cauzelor ei”. Aşa cum reiese din capitolul III din
Cartea a II-a, intitulat “Despre acumularea capitalului sau
despre munca productivă şi munca neproductivă”, factorul
determinant al creşterii economice este acumularea
capitalului: “orice sporire sau micşorare a masei de
45
capitaluri tinde fireşte să sporească sau să micşoreze

volumul real de activitate, numărul oamenilor productivi
şi, ca urmare, valoarea de schimb a producţiei anuale a
solului şi a muncii ţării, avuţia şi venitul real al tuturor
locuitorilor ei”61. Nelimitându-se numai să analizeze ci
încercând să ofere şi soluţii, Smith arăta că economisirea
şi investiţia sunt căile ce pot duce la creşterea economică.
Mecanismul este simplu: “economisirea, sporind fondul
destinat pentru întreţinerea muncitorilor productivi, tinde
a spori numărul acelor muncitori a căror muncă aduce un
plus la valoarea obiectului la care se lucrează. Ea tinde
deci să sporească valoarea de schimb a producţiei anuale
a pământului şi muncii unei ţări. Ea pune în mişcare o
cantitate adiţională de activitate, care dă o valoare
adiţională producţiei anuale”.62 Interesant este că, poate
pentru prima dată, este considerată a fi importantă nu
acumularea de capital fizic ci de capital circulant. Prin
sublinierile de mai sus Smith anticipează funcţia de
producţie neoclasică, Q = f(K,L), în care producţia depinde
de dimensiunea capitalului şi a forţei de muncă utilizate.
Unii din factorii limitativi ai creşterii economice ţin de
“riposta guvernării” în cheltuieli neproductive de
întreţinere, a unui aport de stat exagerat şi derularea unor
războaie costisitoare. Sunt amintite războaiele Angliei cu
Franţa din 1688, 1702, 1742 şi 1756, cele două războaie
cu Olanda, revoluţiile din 1715 şi 1745, în care s-au
pierdut peste 200 de milioane lire sterline ce au făcut să
“întârzie progresul firesc al Angliei către avuţie şi
perfecţionare”63. Aceşti bani ar fi putut fi folosiţi pentru
acţiuni productive, construcţii de case, ameliorări de
61
Adam Smith, op cit, vol I, p. 227
62
Idem, p. 228
63
idem, p 233
46
terenuri etc. Raritatea terenurilor este un alt factor

limitativ al creşterii în viziunea lui Smith. Creşterea
populaţiei determină necesităţi superioare de hrană şi
materii prime pentru lărgire producţiei. Aceasta duce la
sporirea cererii de pământ fertil iar acesta fiind limitat,
intră în producţie parcele din ce în ce mai puţin
productive, ceea ce provoacă creşterea preţului grânelor.
Scade astfel nivelul salariului real până la limita
subzistenţei. Efectul ce derivă de aici este diminuarea
creşterii demografice şi staţionarea economiei.64 Cu toate
acestea Smith rămâne un optimist, fiind încredinţat că
forţele libere ale pieţei vor rezolva problemele, mâna
invizibilă spunându-şi cuvântul şi în acest caz.65
Trecând peste încrederea lui Smith în efectele
reparatorii ale mâinii invizibile, Ricardo îşi lansează
teoria sa despre creşterea economică într-un ton pesimist,
acumularea de capital ducând la modificarea pozitivă a
raportului capital/muncă. Munca devenind factor rar, va
rezulta o creştere a salariilor şi o diminuare a
productivităţii marginale a capitalului. Efectul cumulat va
duce la scăderea ratei profitului şi încetarea creşterii.
La Ricardo, creşterea este bazată pe acumularea de
capital care depinde de rata profitului marginal realizat de
ultima unitate investită. Plecând de la teoriile lui Tourgot
şi Smith, conform cărora ratele profitului marginal realizat
în toate sectoarele de activitate se egalizează66, Ricardo
ajunge la concluzia că datorită unei scăderi a
randamentelor marginale în agricultură determinată de
64
Vezi I. Ignat, I. Pohoaţă, N. Clipa, Ghe. Luţac, Economie politică,
Edit. Economica, Bucureşti, 2000, p. 490
65
Cel care dă o interpretare matematică deosebit de interesantă
modelului lui Smith este J. Hicks, în Capital and Growth
66
vezi O de la Grandville, op cit, p. 75
47
cultivarea de terenuri din ce în ce mai puţin fertile ratele

profitului în sectorul industrial şi terţiar vor scădea pe
termen lung. Există două soluţii care să împiedice această
evoluţie: liberalizarea schimburilor internaţionale şi
introducerea progresului tehnic. Dar în opinia lui Ricardo
schimburile internaţionale nu duc la acumularea de
bogăţie, aşa cum considerau mercantiliştii. Ele nu oferă
decât posibilitatea desfacerii mărfurilor şi scăderii
costurilor de producţie. “Oricâtă extindere ar lua
comerţul exterior, nu va putea face în mod nemijlocit să
crească avutul unei naţiuni, cu toate că el contribuie la
sporirea masei de mărfuri şi prin urmare, la sporirea
sumei satisfacţiilor”67. Cheia creşterii profitului stă în
scăderea salariilor, posibilă doar printr-o diminuare a
costului vieţii. “Dacă aşadar, prin extinderea comerţului
exterior sau prin perfecţionarea maşinilor, alimentele şi
obiectele de primă necesitate pot fi aduse pe piaţă cu un
preţ redus, profitul va creşte.”68
Ricardo identifică două căi prin care poate creşte
bogăţia unei ţări: mărind cheltuielile pentru întreţinerea
muncii productive, “ceea ce va adăuga nu numai la
calitatea , ci şi la valoarea masei mărfurilor”69 sau
crescând productivitatea muncii, “ceea ce va adăuga la
abundenţa, dar nu şi la valoarea mărfurilor”70. Deoarece
cel de-al doilea mod nu duce la diminuarea “plăcerilor”,
este preferabil celui dintâi. Considerând că avuţia unei ţări
stă în cantitatea de mărfuri produsă de acea ţară, este uşor
de identificat care este calea îmbogăţirii unei naţiuni:
creşterea producţiei de bunuri şi servicii.
67
D Ricardo, op. cit., vol I, p. 123
68
Idem, p. 125
69
Idem, p. 215
70
Ibidem
48
O altă viziune pesimistă asupra creşterii o aduce şi

Malthus. Prin cele două lucrări importante ale sale, ”Eseu
asupra principiului populaţiei” şi “Principii de Economie
Politică”, emite ipoteza că o creştere demografică nu
poate fi favorabilă dezvoltării economice decât în măsura
în care producţia răspunde, lansând o cerere
corespunzătoare de forţă de muncă. Altfel există pericolul
apariţiei crizelor de supraproducţie.
O sinteză a teoriilor clasice şi totodată un pas
înainte îl face J.S. Mill. Dezvoltând modelele precedente,
el ia în calcul în procesul creşterii trei elemente: populaţia,
capitalul şi progresul tehnic. Analizează modul în care este
influenţată economia de ritmul de creştere al celor trei
elemente. Îşi însuşeşte părerea lui Ricardo, de scădere pe
termen lung a ratei profitului, fără însă a se alarma de
acest lucru. Defineşte ca fiind stare staţionară acea situaţie
în care se opresc acumulările de capital pe termen lung iar
progresul tehnic nu-şi mai face apariţia. Ca soluţie, Mill
sugerează soluţia exporturilor pe termen lung. Să nu uităm
că Franţa a optat pentru această cale, însă în condiţii
interne total diferite de cele sugerate de Mill. Datorită
monopolizării capitalurilor, Franţa s-a confruntat în
secolul XVIII cu o lipsă acută de capital pe piaţa internă,
în condiţiile în care era cel mai puternic furnizor de
capitaluri pe piaţa externă.
Viziunea destul de modernă pe care o aduce Mill
în privinţa rolului pe care-l are clasa de mijloc în
dezvoltarea societăţii atrage atenţia. Punctează importanţa
societăţilor anonime şi a societăţilor cooperative ca forme
moderne de organizare în sectorul industrial. În domeniul
distribuţiei, Mill nu se sfieşte să apeleze la stat pentru că
în viziunea sa într-o societate evoluată trebuie să existe
49
securitate socială, siguranţă materială şi mai puţin

individualism.
Şcoala neoclasică oferă o analiză a economiei la
nivel strict microeconomic. Agentul economic -firma-
este considerat a fi principalul pion al jocului economic,
de acţiunea sa depinzând bunăstarea proprie şi prin
însumare bunăstarea naţiunii.
În domeniul creşterii economice, la neoclasici
apare prezentă preocuparea pentru teoria ciclurilor
economice. Clement Juglar, analizând explicaţiile date
crizelor economice dar şi derularea temporală a acestora,
observă o oarecare regularitate între momentele apariţiei
perioadelor de criză şi chiar în modul lor de evoluţie.
Extrage concluzia că dezvoltarea ciclică a economiei este
ca o “lege naturală a progresului”71. Pune această
ciclicitate pe seama circulaţiei monetare şi a funcţionării
sistemului bancar.
Probabil că cea mai bună sinteză a procesului de
dezvoltare economică din cadrul şcolii neoclasice îi
aparţine lui Alfred Marshall. Derulând o analiză ce
începe din antichitate şi continuă până la începutul
secolului XX, el cercetează forţele favorabile şi
nefavorabile dezvoltării care au influenţat economiile de-a
lungul timpului şi pe care le expune apoi în cea de-a treia
parte a Principiilor de economie, intitulată “Creşterea
industriei libere şi a întreprinderilor”.
Ca factori ce antrenează economia, Marshall
enumeră economisirea, determinismul geografic şi
progresul tehnic. Există şi elemente care frânează
creşterea, cum ar fi formele asociative ce nu stimulează
71
Juglar Clement, Des crises comerciales, 2e edition, Edit Guillan,
Paris, 1889, p. 6
50
efortul individual de inovare. Ca un studiu de caz,

Marshall analizează progresul economiei engleze
declanşat de dezvoltarea iniţială a agriculturii bazate pe
proprietate privată. Adoptă un ton moderat în privinţa
modului în care trebuie înţeleasă libertatea individuală,
apelând la responsabilitatea angajatorului în faţa
angajaţilor săi, recunoscând chiar că odată cu creşterea
libertăţii economice pot apare aspecte negative. Cu toate
acestea se pronunţă împotriva intervenţiei statului în
limitarea liberei iniţiative. Dezvoltarea economiei va duce
la o disciplinare a individualităţii prin ea însăşi.
Perspectiva mecanicistă în care au privit
neoclasicii problemele economice i-a atras mai mult spre o
teorie a echilibrului, fără a dezvolta prea mult subiectul
posibilităţilor de antrenare pe care anumite forţe le au
asupra mecanismului economic. Ipotezele de lucru care
presupuneau o piaţă cu concurenţă perfectă şi un
consumator perfect raţional au generat modele ale
echilibrului fermecătoare din punct de vedere teoretic, dar
frustrant de irealizabile în practică. Mai mult, considerând
întregul economic fiind format din entităţi însumabile,
atenţia le-a fost îndreptată prin excelenţă asupra unităţii de
bază a economiei, asupra agentului economic, neglijând
adeseori în teoria analizei aspectele macroeconomice.
1.2.2 Agricultura şi creşterea economică
Bazându-ne pe exemplul Angliei, putem afirma că

în agricultură, la fel ca în orice altă ramură a economiei,
creşterea economică poate fi indusă pe două căi
complementare:
51
- Creşterea inputurilor, ceea ce presupune un efort

de acumulare a capitalului concomitent cu extinderea
folosirii forţei de muncă, favorizată de creşterea
demografică;
- Creşterea outputurilor pe unitate de input, adică o
dezvoltare intensivă bazată pe introducerea progresului
tehnic, a cercetării şi inovaţiei.
Din păcate însă, spre deosebire de industrie unde
ce-a de-a doua cale poate genera creştere continuă,
posibilităţile de inducere a progresului tehnic nefiind
constrânse decât de limitele cunoaşterii, agricultura se
confruntă cu un obstacol greu de depăşit şi anume
posibilităţile restrânse de asimilare a progresului tehnic de
către principalul factor de producţie, pământul. La
începutul secolului XIX Ricardo emitea o întreagă teorie a
rentelor diferenţiale care inducea opinia că pe termen lung
are loc o scădere a randamentelor marginale în agricultură
datorită atragerii în folosinţă a unor terenuri din ce în ce
mai puţin productive. Au apărut critici ai acestei teorii care
acuzau faptul că autorul nu a luat în calcul beneficiile
progresului tehnic. Este greu de crezut ca un observator
experimentat ca Ricardo să nu fi avut în vedere acest
lucru. Însă probabil că a conştientizat faptul că inovaţia
poate doar să amâne momentul apariţiei randamentelor
descrescătoare în agricultură şi că, inevitabil, pe perioadă
lungă se ajunge la acelaşi impas. În condiţiile în care o ţară
mizează exclusiv pe agricultură nu poate spera la o
evoluţie pozitivă de lungă durată decât în condiţiile în care
ratele de descreştere a randamentelor sunt mai mici decât
ratele de creştere a preţurilor la produsele agricole, în
condiţii de caeteris paribus.
Mult mai târziu, în 1956, în urma unor studii
amănunţite asupra evoluţiei economiei SUA, profesorul R.
52
Solow ajungea la concluzia că acumularea capitalului şi

creşterea participării muncii au o influenţă minoră asupra
fenomenului creşterii (aproximativ 20%), singur progresul
tehnic contribuind cu mai bine de optzeci de procente la
creşterea outputului. Cercetările ulterioare ( Young 1995,
King şi Rebelo 1993, Basworth şi Collins 1996, Krugman
1996 etc) nu vin decât să întărească cu argumente solide
această opinie.
Vom încerca la rândul nostru să argumentăm,
folosindu-ne de funcţia de echilibru a lui Solow, că în
final, datorită posibilităţilor restrânse de inducere a
progresului tehnic în agricultură, creşterea este limitată,
devenind staţionară.
Considerăm o funcţie de producţie în agricultură
de tipul:
Y=ALαKβ, unde β+α=1→β=1-α.
Y=ALαK1-α (1). L este factorul muncă şi K factorul
pământ, privit în sens economic larg. Conform funcţiei lui
Solow, A surprinde influenţa progresului tehnic asupra
producţiei.
(2) A(t)=eλt, unde λ este indicele progresului
tehnic, arătând cu cât creşte Y peste creşterea determinată
de modificarea factorilor muncă şi capital.
dY dL
 L 1 K 1 e t  (1   ) K  L e t  L K 1 t
dt dt (3)
1 dY dL dK
Atunci  L1  K 1 
Y dt dt dt
53
dX
Notând X rezultă că
dt
Y L K
     (1   ) (4)
Y L K
Conform modelului neoclasic a lui Solow, lui λ i se
repartizează o valoare de 0.015. Estimările ulterioare urcă
mărimea acestei constante până la 0,04. Tot conform lui
Solow, α=0,75. Plecând de la ecuaţia de echilibru a lui
Solow,
dk
 sf k   nk (5),
dt
vom încerca să demonstrăm că în condiţiile în care
progresul tehnic este limitat, rata de creştere economică
tinde spre zero.
Y=ALαK1-α sau Y=AKβL1-β, unde A(t)=eλt .
Scriind funcţia în forma intensivă, vom avea:
Y K
 f ( ,1)  y  Ak  (6)
L L
dk
Din 5 şi 6 rezultă  sAk   nk (7) unde
dt
K L
n  .
K L
dx 1   dk
Notăm x=k1-β  dt  k   dt (8)
Din 7 şi 8 rezultă că
dx 1  
dt k

   sAk   nk   dx
dt
 (1   )(sA  nk 1  )
Dar x=k1-
dx dx
β  (1   )(sA  nx)   sA(1   )  nx(1   ) (9)
dt dt
54
Soluţia ecuaţiei diferenţiale (9) este de tipul:

x(t )  Ce (1 ) nt  x  (10),
unde x* este valoarea de echilibru a lui x(t) iar C
este o constantă.
x* de echilibru este dat de ecuaţia dx/dt=0 (11).
Înlocuind în (9) şi notând sA=p atunci
p
p(1-β) – nx*(1-β) = 0  x  (12)
n
p
Înlocuind 12 în 10 rezultă x(t )  Ce (1  ) nt 
n
(13)
Pentru a obţine soluţia k(t) revenim la notaţia
1
1-β 1 
iniţială x=k de unde rezultă k  x (14).
Din 13 şi 14 rezultă :
1
1   (1  ) nt p p
k  Ce   k  (Ce  (1  ) nt  ) 1 
n n
(15)
Pentru a determina constanta C, notăm k0=k(0).
Atunci avem:
1 1
 (1  ) n0 s s
k (0)  (Ce  e  0 ) 1   k (0)  (C  ) 1  
n n
1  s
C  k0  (16)
n
Din 15 şi 16 rezultă
1
s s
k  [(k 01   )e (1  ) nt  e (  ) t 1 
]
n n (17)
55
Dacă n>0 şi 0<β<1, este evident că funcţia k este o

funcţie continuă, astfel încât avem:
s
(18) lim(k 01   )e (1  ) nt  0, k (t )  k 0, unde
t 0 n
1
s 1 
k  ( )
n
Rezultatul demonstrează că, în condiţiile în care la
un anumit moment dat posibilitatea de inducere a
progresului tehnic stagnează şi dezvoltarea se bazează
exclusiv pe creşterea extensivă a capitalului şi a muncii, se
ajunge la acea stare staţionară anticipată de Solow. În
condiţiile în care nu se produce o mutaţie a resurselor
înspre sectorul secundar şi cel terţiar, economia tinde să
stagneze.
În concluzie, dezvoltarea agriculturii rămâne un
punct de plecare în abordarea creşterii pentru ţările în curs
de dezvoltare. Aplicarea creşterii extensive a folosirii
factorilor de producţie fiind limitativă, se impune în mod
absolut necesar o abordare intensivă prin prisma cercetării
şi a inovaţiei care să privească îmbunătăţirea calitativă a
participării la realizarea producţiei a factorului pământ
(termenul este folosit în sens economic larg) dar mai ales a
factorului uman. Din păcate, aşa cum s-a demonstrat
plecându-se de la condiţia de echilibru a lui Solow,
creşterea în agricultură ajunge să fie staţionară odată cu
trecerea timpului, situaţie ce face absolut necesară o
reorientare a efortului spre celelalte ramuri ale economiei
unde posibilităţile de promovare a progresului tehnic nu se
lovesc de bariere ce ţin de forma funcţiei de producţie şi
de imposibilitatea substituirii factorilor de producţie. Dar
agricultura rămâne trambulina oricărei economii,
56
dezvoltarea acesteia fiind un pas obligatoriu în abordarea

creşterii economice.
1.2.3 Rolul comerţului internaţional în

dezvoltarea timpurie a economiei mondiale
După evoluţia economică spectaculoasă din secolul

XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, ritmurile de
creştere încep să scadă în Europa Occidentală, regiune ce a
beneficiat cel mai puternic de avantajele primei revoluţii
industriale. O primă fază foarte importantă în dezvoltarea
modernă a omenirii se încheie, ciclul economic secular
declanşat de descoperirile importante din cea de-a doua
jumătate a secolului XVIII luând sfârşit. Care au fost
rezultatele ? Un progres economic generalizat, de care s-
au bucurat nu numai statele care l-au indus ci, printr-un
efect de antrenare la nivel internaţional, şi toate celelalte
naţiuni care s-au aflat în relaţii economice cu acestea. Fără
nici o îndoială că decalajele s-au adâncit, unii reuşind să
beneficieze mai concret de pe urma promovării inovaţiei,
însuşindu-şi atât costurile cât şi profiturile rezultate de
aici. În ciuda explicaţiilor oferite de teoriile marxiste ale
subdezvoltării, vina rămânerii în urmă nu trebuie căutată
în exterior ci doar în modul în care s-au dezvoltat factorii
de producţie în interiorul graniţelor. Teoriile liberale ale
dezvoltării economice argumentează temeinic ideea că o
economie mondială bazată pe comerţ liber, diviziune şi
specializare internaţională a muncii reuşeşte să creeze
premise mult mai adecvate pentru dezvoltarea internă
decât protecţionismul şi orientarea strictă spre resursele
interne. Dovada cea mai elocventă o găsim în evoluţia
57
rapidă a economiilor ce au renunţat la protecţionismul

specific perioadei mercantilismului, promovând liberul
schimb şi valorile pieţei libere. Rolul jucat de comerţul
internaţional în afirmarea unor economii fără un potenţial
natural remarcabil, precum Olanda în secolele XVII-
XVIII, Anglia în secolele XVIII-XIX sau Japonia în
secolul XX, nu poate fi contracarat de aşa numitele teorii
ale subdezvoltării. Relaţiile de schimb internaţional pot fi
mutual avantajoase tuturor ţărilor participante. Este
adevărat însă că unele sunt capabile să fructifice cu un
randament mai ridicat aceste avantaje. Derularea liberă a
fluxurilor de mărfuri, capitaluri, forţă de muncă şi
tehnologie duce la o apropiere – egalizare a
caracteristicilor acestora la nivel mondial, ţările slab
dezvoltate beneficiind de afluxuri de capital şi tehnologie
pe care în condiţii de izolare nu le-ar putea obţine, iar
statele dezvoltate beneficiind de pieţe de desfacere, forţă
de muncă şi materii prime ieftine.
De-a lungul timpului au fost create numeroase
modele teoretice ale schimburilor internaţionale. Cele din
perspectivă liberală încearcă să aducă în prim plan
beneficiile schimbului, în timp ce teoriile cu orientare de
stânga încearcă să explice prin prisma schimburilor
inegale decalajele economice din ce în ce mai mari între
statele lumii. Ne vom opri atenţia asupra teoriilor lansate
pe această temă până în secolul XIX şi care surprind
evenimentele prezentate de noi în această lucrare.
Prima teorie închegată a comerţului internaţional
este teoria avantajelor absolute a lui Adam Smith. Pe scurt
sintetizat, se propune o specializare a ţărilor în acele
domenii în care deţin avantaj absolut faţă cu străinătatea,
fără a-şi irosi resursele în producţii în care alte ţări au o
eficienţă mai mare. Cum pentru Smith etalonul valorii este
58
munca, raportul dintre productivitatea acesteia şi salarii dă

naştere la diferenţele din costurile de producţie. Modelul
are multe slăbiciuni ce nu au fost iertate de specialişti, dar
asta nu-i diminuează cu nimic importanţa pe care a avut-o
la momentul respectiv în dezvoltarea teoriei comerţului
internaţional.
Perfecţionarea modelului creat de Smith a fost
realizată de către David Ricardo. Acesta observă că
„aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a
mărfurilor într-o ţară nu reglementează şi valoarea relativă
a mărfurilor schimbate între două sau mai multe ţări.”72
Există posibilitatea ca o ţară să nu aibă avantaj absolut în
nici un domeniu. Aceasta nu înseamnă că ea nu trebuie să
exporte. Fiecare ţară se va specializa în acea producţie
pentru care obţine cel mai mare avantaj comparativ faţă cu
străinătatea. „Într-un sistem de perfectă libertate a
comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural
capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt
cele mai avantajoase.”73 Sintetic, modelul lui Ricardo ar
putea fi surprins astfel: dacă restrângem la două bunuri
schimburile între două ţări, oricare ar fi gradul de
dezvoltare al acestora, există fără nici o îndoială o
specializare mai bună pentru unul din produse în fiecare
din cele două ţări. Dacă ţara respectivă se va orienta spre
exportul acestui produs, avantajul reieşit va fi mai mare
pentru ea decât dacă va încerca să exporte ambele mărfuri.
Prin urmare, celei de-a doua ţări îi va rămâne posibilitatea
de a se specializa în producţia celuilalt produs. Astfel, aşa
cum afirma Schumpeter, „chiar şi naţiunile care sunt
extrem de slab productive în producerea tuturor bunurilor
72
Ricardo, David, Opere alese, Despre principiile economiei politice
şi ale impunerii, Edit. Universitas, Chişinău, 1993, vol. I, p. 126
73
Idem, p. 126
59
pot câştiga din competiţia internaţională. Dacă ţările se

specializează în funcţie de avantajul comparativ, ele pot să
prospere din comerţ exterior, indiferent cât de mare le-ar fi
ineficienţa, măsurată în termeni absoluţi, în specializarea
pe care şi-au ales-o.”74 Verificările ulterioare ale
modelului ricardian, efectuate de MacDougall în 1950,
Robert Stern în 1958, Bella Balassa etc au demonstrat
soliditatea acestuia chiar şi în contextul secolului XX. Dar
şi acestui model i se pot aduce câteva critici întemeiate.
Simplificarea excesivă a comerţului la două produse şi
două ţări duce la pierderea multor variabile care
influenţează în realitate schimbul. Apoi, valoarea adăugată
nu este aceeaşi la toate produsele, specializarea după
criteriul avantajului comparativ favorizând ţările
dezvoltate cu grad înalt de tehnologie asimilată în
producerea acelor bunuri cu valoare adăugată mare şi
consum mic de materii prime, rămânând în sarcina ţărilor
slab dezvoltate producţiile mari consumatoare de materii
prime şi cu valoare adăugată redusă. Extinzând judecata în
costuri de oportunitate, în care să fie incluse şi
consecinţele rezultate din cele prezentate mai sus, modelul
lui Ricardo nu mai rămâne valabil decât pentru schimbul
între ţări cu grad apropiat de dezvoltare şi pentru produse
cu valoare adăugată asemănătoare.
O altă teorie care nu se aplică decât între ţări cu
posibilităţi apropiate este cea a lui J. S. Mill. El dezvoltă şi
mai mult modelul clasic, lansând teoria cererii reciproce
prin care încearcă să explice derularea comerţului
internaţional în termenii schimbului echilibrat. În cazul în
care ţara exportatoare oferă o cantitate mai mare decât cea
74
Schumpeter, J.A., The miracle of trade, The Economist, ian 27th,
1996
60
cerută de ţara importatoare, raportul de schimb se

modifică în funcţie de posibilităţile de absorbţie a fiecărei
pieţe interne în parte. Dacă ţările sunt inegale sub raportul
cererii interne, preţul de pe piaţa internă din ţara mai mare
va deveni preţ de referinţă în schimbul extern, ţara mai
mică fiind astfel dezavantajată. Pentru ca schimbul să fie
reciproc avantajos, cele două ţări participante trebuie să fie
sensibil apropiate ca potenţial.
Dar dincolo de neajunsurile teoriilor clasice ale
schimbului internaţional, ele reuşesc să explice
dezvoltarea ce a avut loc în perioada analizată de noi până
acum, respectiv secolele XVI-XIX, oferind câteva
explicaţii studiilor de caz asupra Olandei, Angliei şi
Franţei.
1.3 A doua Revoluţie Industrială
Sfârşitul de secol XIX şi începutul de secol XX

marchează o accentuare a liniilor de contur trasate de
prima revoluţie industrială. De fapt chiar se poate vorbi de
o a doua revoluţie industrială declanşată de descoperirea
de noi forme de energie mai eficiente, în noul context al
maşinismului şi producţiei pe scară lărgită. Becul magic al
lui Edison (1819) şi descoperirea energiei electrice produc
mutaţii spectaculoase în toate sectoarele vieţii economice.
Se declanşează o adevărată revoluţie în producţie, unde
adoptarea de noi forme de organizare (taylorismul)
61
conduce la o creştere spectaculoasă a productivităţii

muncii şi randamentului capitalului. Într-un ritm rapid,
mai intens oricărei alte perioade anterioare, inovaţia şi
progresul tehnic îşi fac apariţia. Tramvaiul electric,
telegraful, motorul cu ardere internă, oţelurile înalt aliate,
îngrăşămintele chimice, materialele plastice şi multe alte
descoperiri nuanţează peisajul industrial al epocii, lărgind
sfera producţiei şi accentuând diviziunea internaţională a
muncii. Comerţul internaţional creşte în mod exponenţial,
mult mai rapid chiar decât producţia (între 1800 şi 1913,
volumul schimburilor internaţionale pe cap de locuitor a
crescut de 25 ori). Se conturează din ce în ce mai clar o
economie mondială integratoare pentru toate regiunile
globului, în care fluxurile comerciale şi monetare se
intensifică deosebit de puternic. În cadrul acestor
schimburi internaţionale apar noi actori: trusturile,
corporaţiile, marile firme care nu se sfiesc să
monopolizeze activităţile, de la producţie până la
desfacere. Piaţa liberă de factură clasicistă devine în scurt
timp un vis contestat chiar de cei pe care i-a promovat:
agenţii economici. Micile firme nu mai pot rezista
financiar şi tehnic în faţa progresului dar şi a crizelor
economice ce încep să apară. Prima mare depresiune
economică modernă (1873-1895), urmată de alte scurte
crize (1903-1904, 1907, 1911-1913) duc la asanarea
economiilor, rezistând în principal doar firmele mari
susţinute financiar de concerne bancare puternice.
Se face simţită din ce în ce mai des prezenţa
statului ce nu mai rămâne doar un spectator, în contextul
adâncirii problemelor economice şi sociale ce au proliferat
la sfârşitul secolului XIX. Apariţia unei enorme mase de
muncitori a fost în măsură să producă fenomene sociale
62
noi care, sub influenţa unor ideologii de factură marxistă,

puneau în pericol stabilitatea socială.
1.3.1 Primii ani ai noului mileniu

Într-o continuare oarecum firească a evoluţiei din
perioadele anterioare, Europa de N-V continuă să fie
regiunea dominantă a lumii. Ca argument, spre exemplu,
în 1900 cele trei ţări „de centru”, Anglia, Germania şi
Franţa cumulau 44 de procente din comerţul mondial şi
împreună cu Olanda şi Belgia procentul sporea la 55,3%75.
Industrializarea puternică promovată în secolul XIX a dus
la crearea unor poli industriali deosebit de puternici şi încă
greu de depăşit. Peste 90% din exporturile Europei „de
centru”76 erau alcătuite din produse prelucrate, cu valoare
adăugată mare iar 80% din importuri reprezentau materii
prime şi materiale, ceea ce sugerează un flux de capitaluri
orientat înspre această zonă şi termeni de schimb net
avantajoşi. De aceea, preţurile lider pe piaţa mondială erau
dictate de Europa, la bursele de la Londra, Frankfurt,
Amsterdam etc, aici derulându-se cele mai importante
tranzacţii ale vremii.
City-ul londonez devine o adevărată capitală a
economiei mondiale, companii şi case de comerţ precum
Lloyd‟s controlând în bună parte piaţa schimburilor
internaţionale. Între 1840 şi 1913 exporturile europene
75
Milza, P, Bernstein, S, Istoria secolului XX, Edit. All, Bucureşti,
1998, vol. I, p. 11
76
Când ne referim la Europa de centru, nu avem în vedere amplasarea
geografică ci termenul lansat de I. Wallerstein în sensul de centru de
putere
63
cresc de 17 ori iar între 1800 şi 1910 PIB-ul zonei de

centru creşte de peste şase ori.77
Fluxurile de capitaluri şi de investiţii internaţionale
se dezvoltă şi ele având ca epicentru tot Europa de N-V. În
1913, Anglia, Franţa şi Germania controlau 83% din
investiţiile internaţionale. Lira sterlină devenise principala
reprezentantă a etalonului aur, acest lucru oferind un atu în
plus Angliei. Cu toate acestea, Marea Britanie, care încă
din a doua jumătate a secolului XIX pierduse din
dinamism, începe să cedeze în faţa unor economii rivale
precum Germania, Franţa şi SUA. Prea lunga perioadă în
care ea a reprezentat simbolul capitalismului, al
prosperităţi şi al creşterii economice a reuşit s-o
secătuiască. Acumulând tensiuni interne, concomitent cu
apariţia unor probleme în coloniile ce-i furnizau necesarul
de materii prime, economia engleză dă vizibile semne de
oboseală. Încă din 1880 ritmul de creştere a economiei
britanice scăzuse la 2%, situându-se în urma Germaniei.
Între 1900 şi 1913 exporturile în Anglia au crescut doar cu
2,2% pe an, comparativ cu Germania unde cresc cu 3,2%
şi Franţa cu 4,3%. Drept urmare, ponderea Marii Britanii
în comerţul internaţional scade de la 21% în 1900 la 15%
în 1913. Tot în această perioadă ritmul său de creştere
economică scade sub 1%.
Modelele neoclasice ale creşterii economice
explică această situaţie prin diminuarea gradului de
inseminare a inovaţiei, pe creşterea preţului forţei de
muncă şi diminuarea libertăţii de acţiune a agenţilor
economici. O explicaţie deosebit de interesantă o găsim la
Mancur Olson care apreciază că lărgirea organizaţiilor
77
Compagnon, B, Thevenin, A, O cronologie a secolului XX, Edit.
All, Bucureşti, 2000, p. 64-65
64
produsă la sfârşitul secolului XIX (atât a trusturilor cât şi a

sindicatelor) a avut ca efect diminuarea eficienţei acestora.
„Ţările care au avut cea mai lungă perioadă de libertate
democratică în organizare, fără revolte sau invazii, au cel
mai mult de suferit datorită organizaţiilor şi alianţelor
care se opun dezvoltării. Aceasta explică de ce Marea
Britanie, o naţiune importantă care s-a bucurat de cea
mai lungă perioadă de imunitate la dictatură, invazii sau
revoluţii, a avut în acest secol o rată de creştere mai
scăzută decât alte democraţii dezvoltate.”78 Într-adevăr,
revoluţiile care au frământat Europa secolului XIX au
atins mai puţin sau chiar deloc conservatoarea monarhie
britanică. La adăpostul acestei stabilităţi, industria engleză
a acumulat şi dezvoltat o serie de organizaţii de interese
speciale. Demontând pas cu pas celelalte explicaţii date
„maladiei britanice”, Olson contracarează mai ales ideea
vehiculată de stângişti, a dezvoltării conştiinţei de clasă, a
opoziţiei faţă de piaţa liberă şi valorile ei, faţă de posesorii
de capitaluri şi capitalişti. Aceste manipulări ideologice nu
au o bază ştiinţifică, stârnind zâmbetul adevăraţilor
analişti. Dacă Anglia nu ar fi fost atât de conservatoare la
schimbare şi ar fi produs mutaţii în interiorul societăţii şi
chiar rupturi fundamentale cu trecutul, aşa cum a făcut în
secolele XVII-XVIII, probabil că ar fi reuşit să anihileze
acele mutaţii în sfera instituţiilor care i-au îngreunat
efortul.
Dar chiar şi în acest context, al încetinirii ritmului
de creştere, Anglia continuă ca, până la primul război
mondial, să-şi menţină statutul de principală putere a
lumii, fiind însă urmărită îndeaproape de challengeri
precum SUA şi Germania.
78
Olson, M., op. cit., p. 109
65
Germania, naţionalism şi dezvoltare

În contrast cu Anglia aceleiaşi perioade, Germania
a cunoscut o dinamică deosebit de accentuată la începutul
secolului XX. Naşterea renumitului „spirit german”
promovat de reprezentanţii Scolii istorice germane poate fi
luat ca un element de referinţă în cercetarea cauzelor. Fr.
List, fondatorul acestei şcoli şi creatorul unui sistem
naţional de economie politică vorbea încă din secolul
XVIII despre o dezvoltare a economiei indisolubil legată
de acţiunea statului, a factorilor morali, sociali, politici,
instituţionali etc. Punerea pe picior de egalitate a acestor
factori cu cei economici duce la crearea unor „forţe
productive ale naţiunii” care acţionează pentru
promovarea în primul rând a interesului naţional, ce
primează celui individual. Obiectivul considerat de List ca
prioritar pentru economia germană era ajungerea din urmă
a ţărilor dezvoltate şi în special a Angliei. Calea prin care
se putea atinge ţinta propusă era industrializarea puternică
a economiei în cadrul unui sistem protecţionist sever.
Recunoscând că puterea unei naţiuni nu stă în avuţia pe
care aceasta o posedă la un moment dat şi că „forţa de a
crea bogăţie este infinit mai importantă decât bogăţia
însăşi”79, List se foloseşte de ideea „ordinii sociale” ca
element de potenţare a munci creatoare.
Diviziunea muncii joacă un rol foarte important în
contextul industrializării. Tocmai de aceea List analizează
avantajele şi dezavantajele diviziunii muncii la nivel de
întreprindere, ţară şi la scară mondială. Dacă ideile sale s-
79
List, Fr., Sistemul naţional de economie politică, Edit. Academiei
Române, 1973, p. 122
66
ar fi păstrat în limite strict impuse de rigoarea ştiinţifică,

sistemul său ar fi avut capacitatea de a propulsa Germania
în fruntea marilor puteri încă din prima jumătate a
secolului XIX. Dar din păcate List se numără printre
teoreticienii care au aşezat structura statului, puterea
naţiunii şi politica de urmat în corelaţie nemijlocită cu
formele şi dimensiunile teritoriului: „o populaţie
numeroasă şi un teritoriu vast, înzestrat cu variate resurse
naturale, constituie elemente esenţiale pentru o naţiune
normal constituită, ele sunt condiţii fundamentale pentru
cultura cât şi pentru dezvoltarea materială şi puterea sa
politică.”80 Face greşeala de a împinge chiar mai departe
raţionamentul, transformând naţionalismul în rasism când
afirmă că există naţiuni predestinate a civiliza omenirea.
Însuşindu-şi acest naţionalism ca politică de stat,
Germania avea să declanşeze mai târziu două mari
războaie mondiale bulversante pentru omenire.
Pe tărâmul concretului, urmând îndeaproape
această doctrină ce promovează industrializarea, utilizând
cele mai noi tehnici şi tehnologii în industrie, Germania
intră pe o pantă puternic ascendentă de dezvoltare,
ajungând ca în 1913 să controleze 13% din comerţul
mondial.
Franţa şi fuga capitalurilor

Şi pentru Franţa perioada începutului de secol se
dovedeşte a fi de bun augur. O monedă deosebit de stabilă,
fără fluctuaţii importante, creează cadrul propriu
dezvoltării unor activităţi bancare şi comerciale
profitabile. Industria franceză atinge vârsta de aur. Bazinul
80
Idem, p. 148
67
siderurgic al Lorenei beneficiază de o dublare a producţiei

între 1895 şi 1913 (de la 2,3 la 5 mil. tone) în timp ce
producţia de oţel creşte de 4 ori (de la 1,2 mil. tone la 4,7
mil. tone)81. În multe alte domenii, Franţa reuşeşte să
pătrundă pe pieţele mondiale în poziţie de lider
(autovehicule, aluminiu, energie electrică). Veniturile
industriale şi bancare cresc de la 30,7% în 1859 la 37,3%
în 1913. Din păcate, aceste venituri nu sunt folosite ca
surse de finanţare pentru investiţii. Ritmul scăzut al
investiţiilor şi migraţia capitalurilor creează mari
dificultăţi, ponderea Franţei în producţia mondială scăzând
de la 9% în 1869 la 6% în 1914. Structura schimburilor
comerciale se schimbă nefavorabil, crescând la import
ponderea produselor manufacturate (de la 18% în 1890 la
20% în 1913). Drept rezultat, în 1913 balanţa comercială a
Franţei înregistra un deficit de 1540 mil. FF. Pe ansamblu
însă, datorită unor activităţi din sectorul terţiar (turism,
navlu-asigurări, activitate bancară etc) balanţa de plăţi
înregistrează un excedent de 1296 mil. FF.
Forţa economică şi politică reuşeşte să confere
Franţei o poziţie de frunte, situând-o între marile puteri
mondiale. Chiar dacă a fost mai puţin dinamică pe plan
economic decât SUA, Germania şi chiar Marea Britanie,
dinpunct de vedere financiar francezii au reuşit să domine
regiuni întinse din Europa, nemaivorbind de largile colonii
pe care le stăpâneau pe patru continente. Pentru apărarea
propriilor interese, Franţa a încheiat alianţe cu Rusia şi
Anglia, devenind „cheia de boltă” a unuia din cele 2 mari
blocuri militare europene, Antanta, şi va juca un rol
determinant în istoria primului conflict mondial.
81
Milza, P, Bernstein, S, op. cit., p. 37
68
SUA , dinamică şi inovatoare

O societate deosebit de dinamică şi cu o ascensiune
rapidă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX
este cea americană. Constituită ca o confederaţie de state,
SUA au reuşit ca într-o perioadă relativ scurtă să ajungă în
situaţia de a putea emite pretenţii în ierarhia mondială a
puterilor. Premisele dezvoltării SUA sunt diversificate.
Fără a avea o moştenire feudală de surmontat, plecând de
la o societate în care diferenţele de avere nu erau
remarcabile şi conştientizând poate mai timpuriu decât
majoritatea celorlalte state avantajele proprietăţii private şi
ale libertăţii de acţiune, după dobândirea independenţei
Statele Unite şi-au concentrat eforturile spre maximizarea
avantajelor rezultate din acţiunea economică. Beneficiind
de o enormă piaţă internă (81 mil. locuitori în 1900),
capabilă să lanseze o cerere efectivă uriaşă care să
stimuleze o producţie pe măsură, SUA dezvoltă o
societate capitalistă dinamică şi în continuă expansiune.
Iniţial, conform Doctrinei Monroe, enunţată la 2
decembrie 1823, care pe un ton diplomatic dar ferm
atenţiona Europa că întreg continentul american le
aparţine ca zonă de influenţă82, Statele Unite şi-au orientat
comerţul exterior spre America Latină şi zonele adiacente.
Anexându-şi o serie de noi teritorii (Hawai, Puerto Rico,
Guam, Filipine), în intervalul 1900-1924 SUA îşi dublează
schimburile externe şi peste 6 mld. $ sunt investiţi în afara
graniţelor. Extinzându-şi influenţa asupra întregii zone a
Pacificului, până în China, „Statele Unite îşi bazează
82
Iată un pasaj semnificativ: “Este imposibil ca puterile aliate sa-şi
extindă sistemul lor politic asupra unei părţi din aceste continente fără
a primejdui pacea şi fericirea noastră.” Vezi Culegere de texte pentru
istoria universală, EDP, Bucureşti, 1973, vol. I, p. 312
69
acţiunea pe politica porţilor deschise, susţinând controlul

politicii zonelor de influenţă inaugurată de europeni.”83
Americanii îi vor înfrânge pe europeni cu propriile lor
arme, mai bine zis cu propriile lor politici.
Exprimată cantitativ, puterea economică a SUA la
începutul secolului XX însemna o pătrime din producţia
mondială agricolă (monopolizând jumătate din producţia
de bumbac şi trei pătrimi din cea de porumb), 36% din
producţia mondială de cărbune şi 70% la cea de petrol.
Devine prima mare producătoare de oţel (32 mil. tone) şi
de autovehicule (549.000 unităţi).84
Industria americană se organizează după principiile
noi de management introduse de Taylor în 1911 şi care
permit dublarea productivităţii şi o creştere substanţială a
profiturilor. În 1913 Henry Ford introduce în uzinele sale
de la Detroit fluxul tehnologic pe bandă şi creşte
substanţial salariile lucrătorilor, lansând sloganul „5
dollars per day”. Ca urmare a acestor inovaţii
generalizate, în 1913 SUA asigurau 36% din producţia
industrială mondială, comparativ cu 15,7% Germania şi
14% Marea Britanie.
Învăţând din experienţa neplăcută a Europei şi
Japoniei, unde marile corporaţii începeau să domine
pieţele denaturând jocul liber al pieţei, America încercase
să se vaccineze împotriva monopolurilor încă din 1890,
prin vestita Lege Sherman, care interzicea fixarea
preţurilor în afara pieţei şi acordurile de tip oligopolist.
Efectul nu a fost la dimensiunea scontată, firmele găsind
imediat antidotul - fuziunea. Iau naştere astfel marile
concerne precum US Steel, American Sugar Refining,
83
Milza, P, Bernstein, S, op. cit., pag 54
84
Idem, p. 17
70
American Telephone & Telegraph, Ammerican Rubber,

American Tobaco, General Electric, General Motors,
Standard Oil etc, în total 318 mari companii cu un capital
de 7,3 mld. $ ce monopolizează circa o treime din activele
productive ale ţării.85 Dezvoltând economii de scară,
beneficiind de o conducere centralizată şi unitară, de o
dezvoltare internă pe verticală ce elimină timpii morţi în
fluxurile de producţie, marea firmă americană reuşeşte să
devină extrem de competitivă pe pieţele interne şi
internaţionale. Firmele americane reuşesc să ocupe poziţii
dominante în producţia şi desfacerea unei game mari de
produse. De fapt se poate afirma că America a început să
cucerească lumea prin puterea firmelor sale. Declanşarea
primei conflagraţii mondiale în Europa avea să confere
Statelor Unite statutul atât de râvnit de primă mare putere
a lumii. Angajându-se economic şi diplomatic în acest
război, Statele Unite reuşesc să îndatoreze ţările
beligerante într-o manieră copleşitoare.
Ţara Datoria faţă de SUA (mil $)

Marea Britanie 4.429 (46,7%)
Franţa 2.705 (28,52%)
Italia 1.051 (11,08%)
Alte state 1298
Total 9.483
Tabel nr. 1. Datoriile faţă de SUA la 8 februarie 191986
85
Vezi Reich R., Munca naţiunilor, Edit. Paidea, Bucureşti, 1996, p.
37
86
Sursa: Milza, Bernstein, op. cit., p. 108
71
1.3.2 Perioada dintre sfârşitul războiului şi

Marea Criză
În timp ce economiile europene erau sufocate de
efortul de război, firmele americane prosperau furnizând
echipamentele necesare desfăşurării lui. La sfârşitul
conflagraţiei, în 1920, SUA, marele creditor al aliaţilor,
deţineau 60% din rezervele mondiale de aur în condiţiile
în care înainte de război se aflau în situaţia de debitoare.
Având ca punct de reper sfârşitul primului război mondial,
trecerea anilor nu înseamnă nimic altceva decât un triumf
constant pentru continentul nord-american, triumf
determinat de trei aspecte importante, în opinia Susanei
Strange : datorie, dominaţie şi cerere.87
SUA până la Marea Criză

Înaintea primului război mondial, economia
americană s-a bazat într-o proporţie covârşitoare pe
finanţele europene. Ritmul alert de extindere a activităţii
nu putea fi susţinut doar de piaţa internă de capitaluri.
Cererea în continuă creştere şi pieţele noi de desfacere
cucerite prin dominaţie politică dar şi prin performanţă
economică au facilitat dezvoltarea unei producţii de masă
de înalt randament.
În tabelul 2 se poate vedea cum arăta structura
comerţului exterior al SUA în perioada 1914 – 1918.
Soldurile excedentare demonstrează capacitatea economiei
americane de a se substitui pe pieţele mondiale unor
exportatori tradiţionali precum Anglia sau Franţa.
87
Strange, S., State şi pieţe, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p.
94
72
Importuri
Anul Exporturi(mil. $) Sold
(mil. $)
1914 1893 2329 +436
1915 1674 2716 +1042
1916 2197 4272 +2075
1917 2659 6227 +3568
1918 2946 5838 +2892
Tabel nr. 2. Structura comerţului exterior al SUA
în perioada 1914 – 1918
Sfârşitul primului război mondial avea să aducă

mari schimbări în ceea ce priveşte poziţia marilor centre
de putere în ierarhia mondială. Aflată într-un regres
profund, Europa de Vest se vede confruntată cu mari
probleme. Efortul de război a diminuat serios potenţialul
intern al ţărilor participante. Finanţarea conflictului a
presupus renunţarea la o mare parte din stocurile de aur şi
contractarea unor masive împrumuturi interne şi externe.
Franţa a acumulat în 1919 o datorie internă de 219 mld.
franci aur, de şapte ori mai mare decât la începutul
războiului. Datoria internă a Angliei a crescut de la 17,6
mld. franci aur în 1914 la 196,6 mld. în 1919, în timp ce
datoria externă a crescut la 32 mld. Datorită emisiunilor
necontrolate de monedă, inflaţia a afectat şi ea în mod
serios stabilitatea internă a ţărilor europene, producţia
diminuându-se considerabil. Drept rezultat, principalele
monede europene îşi încetează convertibilitatea în aur.
Pierderile umane şi materiale ale războiului au fost
copleşitoare şi destabilizatoare. Cei peste 8 milioane de
morţi şi 6 milioane de invalizi au afectat dramatic balanţa
demografică a Europei, fiind necesară o lungă perioadă de
timp pentru ca piramida vârstelor să ajungă la forma
clasică.
73
Perioada de readaptare structurală a economiilor şi

de trecere de la producţia de război la cea civilă generează
o puternică criză mondială de reconversiune între 1920 şi
1921. Greutatea cu care oferta se adaptează la o cerere în
continuă creştere şi lipsa resurselor de finanţare duce la
apariţia unor blocaje care fac să coexiste o cerere în
expansiune cu o supraproducţie relativă. Într-o logică a
pieţei monetare, ratele dobânzilor au crescut în timp ce
preţurile pe piaţa bunurilor de consum au scăzut
vertiginos.
Se observă în tabelul 3 că toate statele analizate se
confruntă cu problema deflaţiei. Efectul a fost benefic
asupra stabilităţii monetare, dar dezastruos pentru firmele
ce nu şi-au mai putut refinanţa producţia datorită preţurilor
deosebit de scăzute, de multe ori sub costurile de
producţie. Numeroase crize monetare vin să completeze
tabloul de ansamblu. Cea mai puternică lovitură a fost dată
mărcii germane.
Evoluţia preţurilor en gros (perioada de bază 1913)
600
500
Indicele preţurilor
400
300
200
100
0
1918 1919 1920 1921 1922 1923 1924
Marea Britanie 229 254 315 137 159 159 166
SUA 194 206 226 147 149 154 150
Japonia 196 236 259 200 196 199 207
Franta 339 356 509 345 327 419 489
Tabel nr. 3. Evoluţia preţurilor en gros în perioada 1918 - 1924
74
Printr-un efect de propagare şi antrenare intră în

criză şi monedele rusească, austriacă, ungară, românească
etc. Îngrijorarea faţă de problemele pe care le provoacă
aceste crize determină guvernele să ia măsuri, astfel că în
1922, în cadrul Conferinţei de la Geneva, se pun bazele
noului sistem monetar internaţional Gold Exchange
Standard prin care se diminuează convertibilitatea în aur a
monedelor iar dolarul devine principala monedă de
referinţă în schimburile internaţionale.
După o perioadă în care SUA, sub preşedinţia lui
Woodrow Wilson, îşi concentrează atenţia asupra politicii
externe şi a promovării rolului SUA ca lider mondial,
revenirea la guvernare a republicanilor, după 1920,
marchează o „întoarcere la normalitate”, adică o
reorientare a resurselor spre interior, după sloganul
electoral al lui Harding, „mai întâi America”. Adepţi ai
liberalismului, cei trei preşedinţi ce se succed din 1920
până în 1932, Harding, Coolidge şi Hoover vor promova o
politică de „laissez-faire” benefică economiei americane.
Între 1921 şi 1929, producţia industrială a Statelor Unite
se dublează. Cauzele nu sunt numai de factură politică, ci
şi economică şi socială. Abundenţa de capitaluri rezultată
din dobânzile şi rambursările datoriilor acumulate de
Europa în anii de război facilitează dezvoltarea
investiţiilor. Uimitoarea revoluţie a productivităţii bazată
pe principiile lui Frederick Winslow Taylor (1856 – 1915)
a contribuit fructuos la rezultatele deosebite ale economiei
americane. Cu o rată de creştere a productivităţii de 3,5 –
4% pe an, întreprinderile americane dobândesc supremaţia
pieţelor în scurt timp. Să nu uităm că revoluţia tayloristă
nu avea ca scop final creşterea producţiei ci crearea unei
societăţi în care proprietarii şi muncitorii, capitaliştii şi
proletarii să împărtăşească un interes comun în
75
productivitate”88 şi că „beneficiarul principal al roadelor

productivităţii trebuia să fie muncitorul, nu
proprietarul”89. Transformarea muncitorului într-un
partener a avut ca rezultat o creştere substanţială a
standardului general de viaţă. Creşterea puterii de
cumpărare90 s-a mulat perfect pe creşterea producţiei,
termenul de societate de consum începând să capete
substanţă. Apar facilităţile care să stimuleze consumul de
genul creditelor de consum. Reclama şi publicitatea încep
să manipuleze cu succes gusturile şi preferinţele
consumatorilor. Moda automobilelor, devenite deosebit de
accesibile (preţul unui Ford T scade de la 1500$ în 1913 la
300 $ în 1926) duce la o dezvoltare puternică a ramurii
producătoare de maşini, producţia crescând de la
1.500.000 bucăţi în 1921 la 4.800.000 în 1929, generând
posibilitatea creării a patru milioane de noi locuri de
muncă.91
Ca dinamică a creşterii în Statele Unite, după
ramura constructoare de maşini se situează ramura
electronică (cu o creştere a producţiei de la 10 mil. $ la
412 mil. $ între 1922 şi 1929) apoi cea a construcţiilor,
industria petrolieră, aviaţia etc. Liberalizarea exporturilor
de capital şi încurajarea formării marilor trusturi bancare92
ridică suma capitalurilor americane investite în străinătate
de la 7 mld. $ în 1919 la 17 mld. $ în 1929. Creşterea
economică se reflectă în evoluţia venitului naţional redată
88
Drucker, P.F., op. cit., p. 31
89
Ibidem
90
În industrie, spre exemplu, între 1922 şi 1929 se înregistrează o
creştere cu 17% a salariilor reale
91
Milza P., Bernstein S., op. cit., p. 132
92
Prin legea Edge (1919), pentru filialele din străinătate băncile ies de
sub incidenţa legii Sherman
76
în tabelul nr.4. Cifrele sunt ilustrative pentru comparaţie,

întrucât indicele preţurilor rămâne relativ stabil în această
perioadă.
100
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0 1921 1922 1923 1924 1925 1926 1927 1928 1929
VN (mld $) 59.4 60.7 71.6 72.1 76 81.6 80.1 81.7 87.2
VN/cap loc. (zeci $) 52.2 55.3 63.4 63.3 64.4 67.8 67.4 67.6 71.6
Tabel nr. 4. Evoluţia venitului naţional în SUA între 1921 şi 1929
Creşterea nivelului de trai a fost generalizată, deşi

nu s-a realizat în mod uniform. Cei mai avantajaţi au fost
posesorii de capitaluri, profiturile întreprinderilor sporind
cu peste 62% între 1919 şi 1929, apoi urmează cei angajaţi
în industrie, în ramurile cu dinamica cea mai ridicată
(automobile, electronică, petrol, etc), singurii
dezavantajaţi fiind agrivultorii. Ca urmare a acestei mutaţii
în dinamica economică şi socială, simbolul capitalismului
american, ţinta invidiei şi a aspiraţiilor tuturor
americanilor şi a imigranţilor devine omul de afaceri.
Departe de individul egoist şi rapace surprins de Marx în
lucrările sale cu jumătate de secol în urmă, acesta înţelege
77
că prosperitatea sa depinde de cea a angajaţilor săi şi

invers. De aceea, nu numai salariile ci şi facilităţile şi
condiţiile de muncă se îmbunătăţesc considerabil în
această perioadă. Apar asigurările sociale, concediile de
odihnă, ziua de lucru scade la 8 ore etc. Un rol foarte
important în crearea tuturor acestor avantaje îl au
sindicatele, parteneri sociali puternici.
Franţa înaintea Marii Crize

Franţa a ieşit din primul război extrem de slăbită.
Conform estimărilor, a zecea parte din patrimoniul
naţional al Franţei a fost distrusă. Aici sunt incluse peste
600.000 de case, 20.000 de fabrici, 5.000 km căi ferate,
53.000 km şosele, 3 mil. ha teren agricol etc. Dependenţa
consumului Franţei faţă de străinătate ajunsese în 1919 la
circa 60% iar datoriile se ridicau la 32 mld. franci. La
sfârşitul războiului Franţa intră într-o criză financiară de
durată ce va fi stopată abia în 1928 de măsurile ferme ale
primului ministru Raymond Poincaré. Acesta va reuşi să
stabilizeze francul, devalorizat cu 80% faţă de valoarea sa
din 1924. Instabilitatea monetară expune economia
franceză la oscilaţii şi incoerenţă. Structura demografică
îmbătrânită diminuează ritmul de multiplicare a populaţiei
sub 0,7% pe an, aceasta crescând la doar 41,9 mil. în 1931
faţă de 39,2 mil. în 1921. Dată fiind legătura directă dintre
evoluţia şi structura demografică şi mărimea cererii
globale, dinamica şi structura consumului au fost în
această perioadă total necorespunzătoare unei însănătoşiri
a producţiei.
78
Economia franceză se bazează în special pe mica

întreprindere93, ceea ce împiedică în bună parte
introducerea inovaţiei, destul de costisitoare dealtfel şi
pentru marea întreprindere. Această situaţie menţine un
aparat de producţie învechit, slab productiv, orientat spre
producţia manufacturieră. Marile întreprinderi, în număr
destul de redus comparativ cu SUA sau Germania se
concentrează în zonele Rhône, Nord-Pas-de-Calais şi
Lorena. Investiţiile sunt atrase în special în ramuri precum
cea producătoare de autovehicule (Peugeot, Citroen,
Renault), aluminiu (Péchiney, Ugine), chimie (Saint
Gobain, Kuhlmann), acestea reuşind să ridice oarecum
potenţialul industriei franceze, astfel încât venitul naţional
începe să crească din 1923 cu 4,6% anual. Din păcate
veniturile personale au fost grav erodate de inflaţie,
încrederea tradiţională a francezilor în propria monedă
fiind spulberată până la reforma din 1928. Abia măsurile
luate de Poincaré reuşesc să întărească francul care dintr-o
monedă instabilă devine monedă de rezervă
internaţională. Se poate afirma că Franţa datorează mult
acestui om politic. Revenirea bruscă, după o perioadă de
probleme majore, se resimte şi în stocurile de aur care
cresc în 1930 până la 25% din rezervele internaţionale.
Agricultura a străbătut o perioadă şi mai slabă
decât industria. Cu toate că ea ocupa 36% din populaţia
activă, nu a reuşit să furnizeze în deceniul 3 decât 23% din
venitul naţional. Metodele arhaice de cultură, lipsa
mecanizării şi parcelarea excesivă au determinat obţinerea
unor productivităţi foarte scăzute.
93
În 1926, 41% din lucrătorii din industrie îşi desfăşurau activitatea în
întreprinderi cu mai puţin de 10 salariaţi.
79
Pe ansamblu, economia franceză, deşi se străduie

în această perioadă să ţină pasul cu ţări precum SUA sau
Germania, nu reuşeşete decât să se menţină undeva în plan
secundar, aspiraţiile la redobândirea supremaţiei fiind
neîndreptăţite de situaţia reală, cel puţin din punct de
vedere economic. Abilitatea politică îi permite în schimb
să joace în continuare un rol important în Europa şi drept
urmare, beneficiind de lobby politic, firmele franceze
reuşesc să-şi facă simţită prezenţa mai ales în Europa
Centrală şi de Est.
Marea Britanie, un pas înapoi

Calea Angliei spre prosperitate şi bunăstare în
secolele precedente a fost liberalismul. Etichetată ca fiind
cea mai liberală societate a secolelor XVIII – XIX,
„leagănul liberalismului”, Marea Britanie a reuşit să fie în
acea perioadă factorul mobilizator, catalizatorul schimbării
pe plan mondial. Atmosfera internă profund liberală, cu un
stat „paznic de noapte” ce a ştiut să intervină atunci când a
fost nevoie de el, însă fără a se substitui pieţei şi fără a
bloca mecanismele autoreglatoare ale acesteia, a stimulat
şi descătuşat „forţele creatoare ale naţiunii”. Părea că
renumitul conservatorism englez nu va ceda niciodată în
faţa curentelor de tip holist ce au început să tulbure mai
ales Europa la sfârşitul secolului XIX. Din păcate însă
pentru bunăstarea Angliei, începutul secolului XX,
culminând cu primul război mondial, a însemnat o
abandonare treptată a „bunei doctrine clasice” ce-i
adusese atâta măreţie. În mod întâmplător sau poate nu, tot
atunci începe şi faza de stagnare sau chiar regres care va
pune capăt unei lungi perioade de dominaţie la nivel
internaţional. „Războiul, indubitabil, a marcat o majoră
80
dislocare a Britaniei din poziţia de lider în comerţul

mondial.”94, aprecia un remarcabil istoric englez. Dacă
înainte de război Marea Britanie era bancherul lumii,
prima conflagraţie mondială a anulat această poziţie, ţara
confruntându-se cu o puternică depresiune ce i-a
zdruncinat imaginea de centru bancar al lumii, afectată
fiind nu numai moneda naţională ci şi întreaga economie.
Tendinţe de stagnare şi chiar declin erau observabile şi
înainte de începerea conflictului. Diminuarea investiţiilor
în agricultură a dus la scăderea randamentelor şi
scumpirea produselor de bază, consumul reorientându-se
spre importuri. Nici industriile tradiţionale pe care s-a
bazat expansiunea Angliei în perioada revoluţiei
industriale nu au fost ocolite de probleme. Noile surse de
energie au lăsat în bună parte fără pieţe de desfacere
exploatările din bazinul carbonifer Newcasttle. Ba mai
mult, datorită lipsei investiţiilor, cărbunele englez devine
mai scump şi mai slab calitativ decât cel din bazinele
continentale. Celelalte industrii tradiţionale (siderurgie,
construcţii navale, textile, construcţii de maşini) dau şi ele
semne de oboseală. Lunga perioadă de avânt a epuizat
resursele interne de creştere a productivităţii şi a acumulat
tensiuni ce au frânat progresul. Creşterea mai rapidă a
salariilor decât a productivităţii sub presiunea şi
ameninţarea mişcărilor muncitoreşti a pus în dificultate
competitivitatea produselor englezeşti pe pieţele externe.
Flota comercială a fost serios afectată de pierderile de
război, costurile de transport crescând foarte mult. Pe
fondul acestui tablou pesimist, problemele sociale devin
din ce în ce mai acute. Numărul mare al şomerilor (circa
94
Marwich, Arthur, War and social change, MacMillian,
Londra,1974, p. 59
81
2,6 mil. în 1921) şi acţiunea intensă a sindicatelor se

concretizează într-o serie de greve ce se răsfrâng asupra
dimensiunii producţiei. Polarizarea excesivă a bogăţiei în
interiorul societăţii britanice este în măsură să amplifice
neliniştea socială.95 Echilibrul, deşi fragil, este totuşi
realizat de dezvoltarea unei puternice clase de mijloc ce
cuprindea aproximativ jumătate din populaţia activă a
ţării.
În încercarea de a întări puterea zdruncinată a lirei
sterline, începând cu 1922 se adoptă o serie de măsuri
monetare deflaţioniste severe ce culminează cu restabilirea
în 1925 a etalonului aur şi a parităţii lirei sterline cu
dolarul la nivelul anului 1914. Demersul este benefic
pentru restabilirea încrederii în City-ul londonez, dar
supraevaluarea monedei a generat mari dificultăţi
exportatorilor englezi.
Germania învinsă
Pierderea războiului a umilit Germania nu numai
în plan politic ci şi economic. Epuizată de imensul efort de
război, ea va fi nevoită să plătească şi despăgubiri ţărilor
învingătoare. Sacrificiul imens la care este supusă
Germania va crea premisele ascensiunii la putere a
naţional socialiştilor înspre anii ‟30. Dealtfel, într-un
articol publicat la Londra, intitulat „Consecinţele
economice ale păcii”, J. M. Keynes atrăgea atenţia ţărilor
Antantei că ar fi trebuit să fie interesate mai mult de
dezvoltarea unei Germanii moderne, după principii
democratice, decât de recuperarea pierderilor de război.
95
Spre exemplu, în 1929, 33.3% din venitul naţional revenea la mai
puţin de 4% din totalul populaţiei.
82
Din nefericire această opinie nu a fost împărtăşită decât

relativ târziu, când în Germania se născuse deja un
puternic curent antioccidental. Numeroase organizaţii
secrete ce aveau ca obiectiv reiterarea principiilor
naţionaliste au început să acţioneze şi să atragă susţinători
atât din clasa politică, dar şi din rândurile populaţiei.
Coaliţia de la Weimar este adesea pusă în dificultate în
această perioadă de mişcările extremiste.
Economia Germaniei, atât cât mai exista din ea la
sfârşitul războiului, a fost total îngenuncheată de criza
severă prin care trece marca. Puseele inflaţioniste de o
amploare fără precedent au afectat încercările de redresare
a economiei.
Anul 1918 1919 1920 1921 1922 1923 1924

11
Indicele 217 415 1486 1911 34100 166*10 137RM
preturilor
Tabel nr. 5. Evoluţia indicelui preţurilor în Germania după primul
război mondial96
Deprecierea rapidă a mărcii survine ca urmare a

incoerenţei politicii monetare, dar şi slăbiciunii economiei.
Acţiunile speculative şi destabilizatoare ale industriaşilor
germani (mulţi dintre ei evrei, ceea ce avea să ducă la
reacţii antisemite din partea germanilor) ce au văzut în
scăderea puterii mărcii o posibilitate de a scăpa de
datoriile acumulate la bănci şi faţă de stat, alături de
încercările de finanţare a bugetelor publice prin emisiunea
de monedă şi o oferta insuficientă pe piaţa bunurilor şi
96
Sursa: P. Leon, Histoire économique et social du monde, Colin, vol.
V, p. 72
83
serviciilor au fost doar câteva din cauzele distrugerii

monedei naţionale. Încercarea de redresare a acesteia are
loc în 1923, când ministrul de finanţe Hans Luther,
împreună cu guvernatorul Băncii Centrale propun crearea
unei noi monede, Rentemark, care să aibă acoperire în
potenţialul productiv al ţării. Ideea este deosebit de
interesantă, fiind o primă încercare de rupere faţă de
şabloanele existente în plan monetar, conform cărora o
monedă trebuie să fie neapărat legată de un stoc de metal
preţios sau de o altă monedă. Conştientizând faptul că
bogăţia unei ţări nu stă în stocul de metale preţioase
deţinut ci în capacitatea acesteia de a crea bogăţie, cei doi
adaptează principiile de construcţie a monedei la realitatea
Germaniei de imediat după război, când stocurile de aur
erau inexistente iar puternicul sentiment naţionalist nu
îngăduia ancorarea mărcii de o altă monedă. Delimitându-
se de tradiţie şi beneficiind de politici monetare şi fiscale
adaptate coerent, noua monedă câştigă teren. Cum însă
restricţiile impuse consumului erau penalizatoare pentru
industria de a cărei capacitate productivă depindea însăşi
puterea monedei şi deoarece ţinta de stabilizare a inflaţiei
fusese atinsă, în 1924 Reichsbank-ul ia decizia de a reveni
la etalonul aur pentru monedă.
Eliberată de instabilitate monetară, economia
Germaniei s-a putut concentra asupra propriei dezvoltări.
Sunt atrase masiv investiţiile străine, mai ales cele
americane orientate în special spre industrie. Ramuri
precum cea mecanică, chimică, optică, electrotehnică intră
într-o expansiune puternică, ajungând ca în scurt timp
(după 1927) să ocupe primul loc în ierarhia mondială. Pe
ansamblu, între 1925 şi 1929, producţia industrială creşte
în medie cu 4,1 % pe an. Are loc şi o redresare a cererii
84
interne, ca urmare a creşterii continue a salariilor cu circa

5,7% pe an în aceeaşi perioadă.
Destinderea relaţiilor franco–germane de după
1924 a avut ca rezultat limitarea şi reeşalonarea plăţilor
internaţionale ale Germaniei în cadrul planului Dawes.
Mai mult decât atât, în 1926 Franţa propune acceptarea
Germaniei în Societatea Naţiunilor, unde dealtfel devine
membră în septembrie al aceluiaşi an. Abilitatea politicii
externe germane, conduse de Gustav Stresemann şi
deschiderea ministrului francez de externe, Aristide
Briand, au contribuit fundamental la redobândirea de către
Germania a rolului politic de dinainte de război. Purtând
amprenta de această dată benefică a politicului, cooperarea
economică dintre cele două ţări se amplifică. În 1926 ia
naştere Antanta internaţională a oţelului, ce va pune bazele
unei cooperări mai largi, europene, dezvoltată ulterior la
dimensiuni mult mai profunde.
1.4 Marea criză
Din prezentarea anterioară a principalelor

economii ale lumii rezultă că perioada 1920 –1929 s-a
caracterizat, pe alocuri cu anumite particularităţi şi
oscilaţii, printr-o creştere economică susţinută,
determinată de explozia productivităţii muncii, utilizarea
pe scară largă a electricităţii, evoluţia industriei
automobilului şi multe alte descoperiri şi inovaţii ce au
generat un progres tehnic remarcabil. Este perioada pe
care mulţi o apreciază a fi cu adevărat gazda celei de-a
doua revoluţii industriale. Entuziasmul şi încrederea
85
deplină în capacităţile de absorbţie ale pieţei, mediul

economic atrăgător, mobilitatea capitalurilor şi dezvoltarea
activităţii bursiere au avut ca rezultat o creştere
substanţială a cifrei de afaceri pentru firme, dar şi o
supraevaluare a potenţialului pe care acestea îl înglobau.
Explicaţiile legate de apariţia şi gravitatea Marii
Crize sunt numeroase. Liberalii consideră că a fost vorba
de o manifestare a tendinţelor de reechilibrare a
mecanismelor de funcţionare a pieţei dar şi o rezultantă a
intervenţionismului practicat în perioada scursă de la
începutul secolului. Cu alte cuvinte, excesul de stat ar sta
la baza blocajelor majore apărute. Structuraliştii pun criza
pe seama unei neadaptări a ofertei la nevoile reale ale
pieţei, manipularea consumatorului, concentrarea
producţiei în mari monopoluri, epuizarea rapidă a
resurselor şi îngustarea pieţelor prin neantrenarea ţărilor
mai slab dezvoltate în comerţul internaţional. Marxiştii au
considerat criza ca o perioadă de apogeu a decăderii
capitalismului, într-un proces firesc de autodistrugere.
Un cercetător atent al crizei a fost J.M. Keynes.
Schumpeter aprecia că el, ca autor de teorie
macroeconomică, a fost chiar un produs al acestei crize,
vestita sa carte Teoria generală aducându-i celebritatea
tocmai datorită analizei atente, concluziilor şi măsurilor
sugerate pentru evitarea reeditării unor asemenea
fenomene.
În explicaţia keynesiană, insuficienţa investiţiilor
ar fi cea care a stat la baza declanşării crizei. După o
perioadă de investiţii puternice determinate de nevoia de
reconstrucţie a economiilor distruse de război, începând cu
1925 se observă la nivel internaţional o diminuare a
ritmului de creştere al acestora, în contextul în care
veniturile îşi urmează trendul ascendent. Reorientarea
86
capitalurilor de la investiţii productive înspre operaţiuni

speculative şi dezvoltarea creditului de consum pun capăt
unui ciclu de expansiune economică.
Atragerea capitalurilor de mobilul speculaţiei97 în
detrimentul investiţiei a avut ca efect diminuarea cererii
efective. Lipsa unor investiţii noi a lăsat fără piaţă de
desfacere o anumită parte a producţiei care se baza tocmai
pe o creştere continuă, constantă, a capacităţilor de
producţie. Nu este de mirare aşadar că această criză a fost
una de supraproducţie. Ce s-a întâmplat de fapt? Cererea
enormă de capitaluri speculative (cu o creştere de la 2,5
mld. $ în 1926 la 6 mld. în 1929 numai în SUA) a ridicat
indicii bursieri de la 100 la 216 într-o perioadă de numai 3
ani. Câştigurile unor titluri de valoare de genul acţiunilor
provin atât din diferenţa de curs cât şi din dividendele
încasate pentru profitul realizat de firmă. Din păcate,
raportul între câştigurile din diferenţa de curs şi cele din
dividende a crescut continuu, în condiţiile în care
numitorul fracţiei a scăzut iar numărătorul a crescut.
Diminuarea ratelor profitului ca urmare a scăderii cererii
efective şi a creşterii concurenţei a dinamizat procesul
vânzării de acţiuni. În acest context, îngrijorat de
amploarea fenomenului speculativ, guvernul american
intervine ridicând ratele dobânzilor pe termen scurt. Din
păcate, decizia a fost luată prea târziu, după ce activele
fuseseră mult supraevaluate. Datorită unor impulsuri
emoţionale, în data de 24 octombrie 1929 pe piaţă ies 12
milioane de acţiuni ce nu reuşesc să-şi găsească
cumpărători. Drept urmare, cursul acestora scade
vertiginos şi panica se instalează pe pieţele bursiere. Era
97
În 1929, 6% din populaţia SUA participa direct sau indirect, ca
membri ai unor fonduri de investiţii, la activitatea bursieră speculativă
87
„joia neagră” şi începea cea mai cruntă recesiune din

istoria omenirii. Difuzându-se la nivel mondial, efectele s-
au făcut resimţite în toate economiile participante la
schimbul internaţional. Cele mai afectate au fost statele
industrializate dezvoltate. În perioada următoare,
producţia industrială a scăzut dramatic, în unele cazuri
chiar la jumătate.
1930 1932 1937
SUA 81 54 92
Germania 88 58 116
GB 92 83 124
Franţa 100 77 83
Italia 95 98 100
Japonia 95 98 171
Media 86 64 104
Tabel nr. 6. Evoluţia producţiei industriale după Marea Criză (indice
100 în 1929)98
98
Sursa: P. Milza, S. Bernstein, op. cit., p. 225
88
Se observă din datele din tabelul 6 şi din graficul

anexat că cele mai afectate au fost Statele Unite, cu o
scădere a producţiei de 19% în primul an şi de 46% pe
ansamblu, revenirea la situaţia dinaintea crizei realizându-
se abia în anii 40. SUA este dealtfel singura ţară din cele
analizate care nu reuşise în 1937 să depăşească nivelul
producţiei din 1929. În Germania, unde erau
preponderente investiţiile americane iar resursele interne
de contracarare insuficiente, criza se propagă aproape la
fel de violent, nivelul producţiei scăzând în primul an cu
12%, ajungând ca până la sfârşitul recesiunii să se
diminueze cu aproape 42%. Criza este suportată ceva mai
bine de Franţa, unde influenţa capitalului american îşi
făcuse mai puţin simţită prezenţa. Aici semnele crizei apar
ceva mai târziu iar efectele sunt amortizate de decalajul de
timp şi de structura economiei franceze, orientată spre
afacerile de familie şi întreprinderile mici, necotate la
bursă.
Confruntate cu grave probleme financiare, marile
concerne şi-au restrâns activitatea internaţională, volumul
investiţiilor internaţionale scăzând spectaculos. Acelaşi
lucru se întâmplă şi cu investiţiile interne, ca urmare a
prăbuşirii înclinaţiei spre economisire a populaţiei şi lipsei
de resurse financiare.
Tara 1928 1932 1937

SUA 18,4 9,3 14,8
Germania 14,5 7,5 17
GB 8,9 7,3 10,6
Franţa 17,5 16,4 15,6
Tabel nr. 7. Evoluţia investiţiilor interne (procente din PIB)
89
Efectul imediat al scăderii investiţiilor şi apariţiei

falimentelor în lanţ a fost creşterea şomajului, în unele
cazuri rata şomajului depăşind 20%.99De fapt şomajul a
fost principalul flagel al marii crize, afectând serios
masele largi ale populaţiei şi generând o diminuare
serioasă a puterii de cumpărare şi scăderea drastică a
nivelului de trai.
Sistemul bancar a fost ţinta tuturor şocurilor şi
fluctuaţiilor atât din economia monetară cât şi din cea
reală. În Statele Unite, din cele peste 25.000 de bănci care
existau în 1929, mai mult de 13.000 au dat faliment sau au
fost temporar închise în cei trei ani ce au urmat. Reducerea
surselor de finanţare a afectat major nu numai economia
americană ce era dependentă organic de instrumentul
creditului, ci şi economiile europene. Fiind principala
creditoare a lumii, restrângerea severă a exporturilor
americane de capital a afectat puternic ţări precum
Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia etc. În cei trei ani
ai crizei fluxul împrumuturilor internaţionale a scăzut cu
50%, ceea ce a indus o criză severă pe pieţele financiare
internaţionale. Şocul a fost amplificat de încetarea
convertibilităţii pentru una din principalele monede de
schimb, lira sterlină. Pentru a se proteja de influenţa
nefastă a mediului extern, Marea Britanie a luat această
măsură în 1931, odată cu renunţarea la liber schimb şi
impunerea unor măsuri protecţioniste extrem de dure.
Acelaşi lucru îl va face şi Japonia un an mai târziu.
Revenind în planul politicilor de combatere a
crizei, se poate afirma că, în medie, guvernele au acţionat
într-o manieră total neprofesionistă. Măsurile adoptate au
fost dintre cele mai contradictorii. Lipsa de experienţă în
99
În 1932 şomajul atinge 23,5 % în Anglia şi 43,7% în Germania.
90
gestionarea unor astfel de fenomene, intervenţia masivă şi

incompetentă a statului şi caracterul internaţional au făcut
ca pe perioada crizei „cei trei piloni ai economiei
mondiale să fie distruşi: producţia, circulaţia
internaţională de mărfuri şi capital şi sistemul monetar
internaţional.”100 Dacă guvernele ar fi ştiut cum şi când să
intervină probabil că alta ar fi fost istoria acestei crize.
Dacă în Statele Unite Sistemul Federal de Rezerve ar fi
acţionat altfel, limitând resursele de finanţare pe termen
scurt în anii precedenţi crizei şi mărind lichiditatea
băncilor, chiar şi cu preţul unei inflaţii, probabil că
prăbuşirea monetară din perioada crizei nu ar fi fost atât de
dramatică. A fost sau nu criza monetară cauza principală a
Marii Crize, nu se poate spune în mod sigur. Cert este însă
că o politică monetară coerentă şi sănătoasă ar fi reuşit să
diminueze cu mult amplitudinea acesteia.
1.5 SUA în epoca New-Deal-ului
Marea Depresiune s-a derulat sub guvernarea lui

Edgar Hoover. Se apreciază că perioada Hoover a marcat
o reîntoarcere la principiile clasice ale economiei care,
conform predicţiilor rezultate din teoriile echilibrului,
stipulează că după epuizarea tensiunilor acumulate şi
încetarea diminuării valorilor activelor ar fi urmat
redresarea. Şomajul s-ar fi supus şi el legilor cererii şi
ofertei şi s-ar fi recuperat de la sine. De aceea, statul nu
trebuia să intervină în prevenirea sau depăşirea crizei.
100
Milza. P, Bernstein. S., op. cit., p. 234
91
Privit însă din perspectiva lui Galbraith, un

cercetător atent al perioadei, dar şi un adept convins al
corporatismului şi un simpatizant al intervenţionismului,
laissez-faire-ul nu mai putea salva economia modernă de
la blocaje. Liberalismul era o doctrină ce ţinea de trecut,
aprecia autorul, iar statul trebuia să propună programe de
ajustare. De aceea, considerându-l o figură malignă a
istoriei economiei, Galbraith îl acuză pe Hoover ca fiind
principalul vinovat de propagarea crizei din 29-33,
apreciind în schimb programul electoral al lui Roosevelt
care aducea în prim plan problema preţurilor101, a
şomajului şi problemele sociale ale celor afectaţi de
recesiune. Înconjurându-se de o echipă excelentă de
consileri (Brain Trust), formată din nume sonore din
universităţile americane, cum ar fi R.G. Tugwell102, Adolf
A. Berle Jr. şi G.C. Means103, Irving Fisher, G.F. Warren,
F.A .Pearson, E.W. Kemmerer etc, Roosevelt adoptă o
serie de măsuri capabile să redreseze economia.
Politica New-Deal-ului s-a bazat pe
intervenţionism şi pe o gestionare mai amplă a resurselor
economiei. Aşa cum afirma M. Friedman, alegerile din
1932 au fost ca o separare de ape. După o lungă perioadă
de guvernare republicană, era timpul democraţilor de a-şi
demonstra potenţialul politic de guvernare. Ruptura s-a
produs în primul rând în ceea ce priveşte rolul asumat de
stat în gestionarea economiei. Până în 1932, cheltuielile
guvernamentale nu au depăşit niciodată 3% din produsul
intern brut, în timp ce odată cu venirea la putere a
democraţilor, ele au urcat la peste 20%. Este o evoluţie
101
Criza se manifestase printr-o puternică deflaţie ce a afectat
veniturile în industrie şi agricultură
102
Autor al The trend of economics şi The principles of Economics
103
Autori ai The Modern Corporation and Private Propery
92
spectaculoasă care a dat semnalul că vremurile bune ale

statului minimal au intrat în istorie. S-a conturat din ce în
ce mai mult opinia că diversitatea economiilor moderne
revendica un parteneriat activ din partea statului, ce
trebuie să ofere siguranţă socială pentru toţi membrii săi.
Schimbarea de atitudine în abordarea pieţei libere, a
principiilor economiei de piaţă şi renunţarea la doctrina
laissez-faire-ului ce a avut loc după 1932 s-a datorat
probabil faptului ca recesiunea „a convins publicul asupra
erorilor capitalismului iar războiul că guvernarea
centralizată este eficientă”104. Şi nu puţini au fost cei ce
au crezut că erorile capitalismului pot fi corijate printr-o
mixtură între stat şi piaţă. Construcţia unui stat al
bunăstării sociale apărea ca un miraj care i-a îmbătat
inclusiv pe americanii epuizaţi de lunga criză prin care au
trecut, în condiţiile în care efectele măsurilor centralizate
s-au văzut imediat. Din păcate, cei care au văzut în asta un
bumerang ce avea să se întoarcă împotriva bunăstării au
fost mai puţini decât majoritatea încântată de rezultatele
relativ bune, pe termen scurt, ale unor măsuri ferme din
partea statului şi care au vizat activitatea unui număr mare
de sectoare ale economiei.
Încheierea unui parteneriat între stat şi patronat pe
de o parte şi stat şi sindicate pe de altă parte prin „National
Industrial Recovery Act” semnat la 16 iunie 1933 dă un
răgaz guvernului pentru a putea promova reformele
economice şi sociale despre care se vorbise în campania
electorală. Popularitatea pe care i-o aduce lui Roosevelt
acest tip de politică de promovare a intereselor clasei de
mijloc şi de asistenţă socială este validată în 1936 când a
fost reales pentru un nou mandat. Continuitatea măsurilor
104
Friedman, M&R, Liber să alegi, Edit. All, Bucureşti, 1998, p.77
93
are ca rezultat, începând cu 1937, atingerea şi chiar

depăşirea nivelului de dinainte de 1929 pentru o serie de
indicatori macroeconomici foarte importanţi, cum ar fi
nivelul producţiei, dimensiunea consumului, amploarea
creditului, etc.
1929 1933 1935

PNB (mld. $) 104 56 72
Producţia ind. (%) 100 69 87
Salariul orar (%) 100 79 97
Nr. şomerilor (mil. şi 1,5 12,6 10,2
3,1% 25,2% 19,9%
procente)
Tabel nr. 8. Evoluţia principalilor indicatori în perioada 1929 – 1935
Problema celor aproape 7,5 milioane de şomeri
trebuia şi ea rezolvată. Chiar dacă nu era un adept al
deficitelor bugetare, în 1938 Roosevelt s-a văzut nevoit să
recurgă la politicile de factură keynesistă de stimulare a
cererii efective prin intermediul investiţiilor
guvernamentale. Potenţarea economiei prin intermediul
cheltuielilor guvernamentale a avut efecte benefice asupra
ocupării forţei de muncă, însă niciodată nu s-a reuşit să se
mai revină la situaţia de dinainte de 1929, când rata
şomajului se situa în jurul a 1%. Noua orientare va fi
întreruptă de declanşarea celui de-al doilea război mondial
care va deturna atenţia guvernului spre alte priorităţi.
94
1.6 Europa după criză – şomaj şi

intervenţionism
Criza a afectat Europa într-o proporţie mai puţin

severă decât SUA. Şocul a fost amortizat de o anumită
preocupare pentru sfera politicului ce a diseminat atenţia
dinspre factorul economic. Nici nu s-au făcut atât de multe
greşeli de politică economică ca în cazul Statelor Unite.
Ce anume s-a întâmplat în etapa ce a urmat crizei?
Doctrinar, perioada se caracterizează printr-o
abandonare a valorilor liberale. După victoria
conservatorilor din 1931, Anglia întăreşte măsurile de
protecţie vamală iar în 1932 renunţă la etalonul aur şi
creează un fond de stabilizare ce are ca obiectiv
restabilirea încrederii în lira sterlină. Ca o măsură de
retorsiune la creşterea taxelor vamale în Marea Britanie,
Franţa îşi va spori şi ea gradul de protecţie al economiei
naţionale, în contextul în care deprecierea lirei sterline
afectase serios francul francez şi scăzuse competitivitatea
produselor franceze ale căror preţuri au crescut cu 20%
peste cele de referinţă.
Am văzut în capitolele precedente că tocmai inerţia
şi conservatorismul societăţii franceze, structurile
economice învechite şi dinamica scăzută în asimilarea
noului au creat un scut protector Franţei în perioada crizei
şi au atenuat şi întârziat semnificativ şocurile externe. Însă
după 1933, datorită aceloraşi cauze, când celelalte ţări
încercau să se redreseze după criză, Franţa începe să se
confrunte cu numeroase probleme. Producţia industrială
scade continuu, de la 90% faţă de 1928 în 1933, la 84% în
1934 şi la 82% în 1935.
95
Ascunzându-se la adăpostul protecţionismului,

economia franceză nu este capabilă să devină competitivă
pe plan internaţional, păstrând în sistemul său structuri
specifice secolului XIX, precum micile manufacturi şi
afacerile meşteşugăreşti şi de familie. Menţinerea
artificială a unei monede supraevaluate contribuie din plin
la diminuarea exporturilor Franţei. Şomajul atinge cote
alarmante, depăşind 14,5% în 1935.
1920 1925 1930 1935 1938

Franţa 5,0 3,0 2,0 14,5 7,8
Germania - 5,2 23,2 16,2 3,2
GB 3,2 11,3 16,1 15,5 10,5
Tabel nr. 9. Ratele estimate ale şomajului în perioada 1920-1938105
Cu un şomaj foarte ridicat se confruntă şi Anglia,

dar pe fondul unei oarecare redresări a producţiei. Încă din
1932, economia engleză intrase pe o pantă ascendentă.
Cea mai rapidă revenire au avut-o ramurile tinere, precum
cea constructoare de maşini, chimică şi electrotehnică. În
schimb, vechile industrii care fuseseră serios afectate de
recesiune (textilă, minieră) nu mai sunt capabile de
redresare. Cu toate încercările de devalorizare a lirei
sterline, volumul comerţului internaţional scade
substanţial, păstrându-şi totuşi ponderea în totalul
schimbului internaţional (cca. 30%) în contextul
restrângerii generale a acestuia. Puterea de cumpărare se
ameliorează treptat, cererea internă reuşind să absoarbă în
mare parte producţia. Un rol important în creşterea
nivelului de trai l-a avut statul. În timp ce în Franţa acesta
105
Sursa : Carlo M. Cipola, The Fontana Economic History of
Europe, vol. 5, Collins, 1976, p. 143
96
încerca disperat să-şi restrângă cheltuielile pentru a putea

stăpâni inflaţia galopantă, guvernul englez creştea
alocaţiile bugetare pentru investiţii şi protecţie socială.
Dar ţara europeană care a fost cel mai serios
afectată de problema şomajului în prima jumătate a anilor
„30 a fost Germania. Cu o rată de 23,2% în 1930 şi 16.2%
în 1935, era foarte greu pentru ea să asigure un nivel
mediu de viaţă care să abată atenţia populaţiei de la
problemele reale ale economiei. Criza a adus un ajutor
nesperat naziştilor ce au ştiut să speculeze extraordinar de
bine frustrările germanilor faţă de situaţia internă dar şi
faţă de poziţia ţării pe plan extern. Ascensiunea la putere a
lui Hitler a accentuat tendinţele de militarizare ale
economiei germane. Noua doctrină economică a
corporatismului a dat câştig de cauză centralizării şi
dirijismului. Succesul politicilor macroeconomice de
limitare a şomajului şi de creştere a producţiei între anii
1935 şi 1938 avea să propulseze Germania în topul
marilor puteri industrializate.
Franţa Germania Anglia
1920 100 100 100
1925 134 126 109
1930 149 147 117
1935 138 158 128
1939 154 232 141
Rata anuală de 2,3 4,53 1,82
creştere
Tabel nr. 10. Indicele creşterii volumului total al output-urilor între
1920-1939106
106
Sursa: Carlo M. Cipola, op. cit., p. 134
97
Investiţiile masive ale statului şi pregătirile pentru

război au dezvoltat o cerere internă potenţatoare pentru
producţie. Indicele de creştere al acesteia între 1935 şi
1939, comparativ cu 1920, evoluează de la 158 la 232.
Rata medie de creştere a producţiei este de 4.53% pe an,
mult mai mare decât cea a Franţei (2,3%) sau Angliei
(1,82%). Industriile cele mai dinamice sunt cele implicate
în producţia de război : siderurgică, chimică, constructoare
de maşini, electrotehnică, etc.
Începutul războiului avea să găsească Germania ca
primă putere economică a Europei, surclasând ţările care
în mod tradiţional ocupaseră această poziţie până atunci ca
Anglia şi Franţa. Din păcate, anii ce vor urma canalizează
toate resursele spre susţinere unui război inutil şi deosebit
de costisitor din toate punctele de vedere.
1.7 Perioada postbelică
Al doilea război mondial a însemnat pentru

omenire un punct crucial de redefinire şi redimensionare
sun mai multe aspecte: geografic, politic, economic etc. A
fost momentul în care s-a declanşat un proces de
delimitare politică ce a dus la o izolare a ţărilor aflate
după cortina de fier, izolare ce a făcut ca din punct de
vedere economic aceste naţiuni să se autoexcludă din
fluxurile comerciale internaţionale. După declaraţia lui
Churchill de la 5 martie 1946, în care spunea că “o cortină
de fier s-a abătut peste Europa”, Blocul Roşu este practic
aşezat la colţ şi în consecinţă atitudinea Occidentului faţă
de acesta se răceşte în mod considerabil. Cu toate că din
perspectivă politică şi militară “zona roşie” a creat mari
98
probleme Occidentului, “contribuţia” sa la progresul

economic al omenirii a fost o mare dezamăgire pentru cei
care vedeau în socialism o alternativă viabilă la capitalism
şi pe de altă parte, o dovadă în plus că alocarea resurselor
prin orice alte mijloace decât piaţa liberă conduce către
ineficienţă pentru cei încrezători în piaţa liberă.
Orientându-ne atenţia asupra ţărilor cu economie
de piaţă, constatăm că din punct de vedere economic, cu
unele excepţii, lucrurile nu au evoluat în direcţii
neaşteptate. Supremaţia statelor industrializate se
păstrează, chiar dacă ţările în curs de dezvoltare cunosc şi
ele o oarecare creştere. 107
Şi de această dată, ca şi după prima conflagraţie
mondială, marele câştigător al războiului a fost tot SUA.
Pentru ea, războiul a însemnat un prilej de afirmare pe
scena politică internaţională. Toţi adversarii tradiţionali au
fost înfrânţi, astfel încât opoziţia pe care SUA a avut-o de
întâmpinat în promovarea intereselor proprii, dar în
numele întregii omeniri, a fost minimă. Iată ce se
consemna într-un document al Consiliului Naţional de
Securitate a SUA, la 14 aprilie 1950:”Politica noastră
generală în acest moment poate fi descrisă ca fiind menită
să menţină un mediu mondial în care sistemul american
poate supravieţui şi înflori.” 108
Avangarda politicii americane a reprezentat-o
economia sa. Deja firmele americane controlau o bună
parte din schimburile internaţionale în contextul în care
dolarul devenise mai puternic ca niciodată. Stăpână pe
sine şi conştientă de rolul internaţional major pe care şi l-a
107
Ponderea exporturilor ţărilor neindustrializate creşte de la 28% în
1937 la 35% în 1948
108
NSC68/14 aprilie 1950, redat în Allan Winkler, Trecutul apropiat,
Edit Dacia, Cluj, 1996, p. 54
99
asumat, SUA s-a hotărât să acorde Europei Occidentale şi

Japoniei încă o şansă. În balanţă a cântărit mult
ameninţarea “spectrului roşu” percepută deosebit de
puternic de opinia americană. Cu o populaţie obosită şi
dezorientată de lunga perioadă de conflict, cu mişcări
sociale de amploare şi bombardată cu o propagandă de
stânga bine orientată, sfâşiată şi dărâmată de două
conflagraţii mondiale, Europa îşi redusese substanţial
resursele interne de revigorare. Datoare bătrânului
continent pentru oportunităţile deschise de cele două
conflicte, SUA nu putea să stea să privească. Ia naştere în
aceste condiţii celebrul Plan Marshall care va încerca să
resusciteze cu o porţie de oxigen economia europeană.
Derulat între 1946 şi 1958, el a furnizat ajutor material,
specialişti şi know how în valoare de 25 miliarde dolari
către 16 ţări europene. Impactul ajutorului oferit de Statele
Unite asupra redresării celor 16 ţări a fost considerat de
aproape toţi cei avizaţi ca fiind major. Orientate spre
investiţii, resursele externe au stimulat şi angrenat
resursele interne ale ţărilor beneficiare astfel încât în
primii patru ani cât a funcţionat Programul de Redresare
europeană, ţările europene au orientat spre investiţii cel
mai mare procent din produsul naţional brut din istoria
lor109. Rezultatul: de la sfârşitul războiului şi până la prima
criză petrolieră, ţările grupate în 1948 sub sigla OCDE nu
au trecut prin nici o criză economică majoră. Premisele
unei redresări economice rapide au înlăturat angoasele
europenilor faţă de valorile capitalismului.
Succesul doctrinei americane a liberului schimb a
fost deplin. La aceasta a contribuit şi crearea unor instituţii
109
A Maddison, Creşterea economică în Occident; Macmillan, 1964,
p. 77
100
care să ajute şi să vegheze la buna funcţionare a

schimburilor internaţionale, printre care Sistemul Monetar
Internaţional şi Acordul general de tarife şi comerţ.
Sistemul monetar internaţional. A luat naştere în
iulie 1944, în cadrul unei conferinţe ce a reunit ţările aliate
(inclusiv URSS), ţinută într-o localitate de lângă New
Hampshire (SUA), numită Bretton Woods. Scopul
întâlnirii era de a pune bazele unui nou sistem monetar
internaţional şi crearea unui organism (FMI) care să
supravegheze buna funcţionare a acestuia.
Au fost prezentate două proiecte. Primul era
alcătuit de englezi, sub conducerea lui J.M. Keynes şi
propunea crearea unei monede de rezervă girată de
valoarea producţiei naţionale a ţărilor participante şi sub
supravegherea unui Institut Monetar Internaţional.
Considerând etalonul aur ca fiind învechit, proiectul se
remarca prin optica sa deosebit de modernă asupra
schimburilor internaţionale. Proiectul în sine avea multe
puncte forte şi probabil că dacă Keynes ar fi fost
reprezentantul SUA, soarta propunerii sale ar fi fost alta.
Din păcate însă era vorba de o chestiune de orgolii. Noii
stăpâni ai lumii, americanii, nu puteau accepta ca planul
lor să nu aibă câştig de cauză într-o problemă atât de
importantă. Aşa încât a fost aprobat planul americanului
White. El definea valoarea monedelor în raport cu etalonul
aur şi susţinea întoarcerea rapidă la libera convertibilitate a
monedelor între ele şi faţă de dolar, care devenea astfel
moneda centrală a noului sistem. Însă convertibilitatea
liberă trebuia să intre în vigoare abia după relansarea
comerţului internaţional, între timp fiind adoptat un
sistem de parităţi fixe ce reducea marjele de fluctuaţie sub
1%.
101
Noul Sistem Monetar Internaţional a funcţionat

efectiv abia după 1958. Americanii au interzis tuturor
ţărilor ce beneficiau de Planul Marshall să solicite
împrumuturi suplimentare de la FMI. Excepţie a făcut
Anglia, pentru a evita prăbuşirea lirei sterline după
intervenţia din Suez din 1956.
GATT (Acordul General de Tarife şi Comerţ)
Primul pas spre liberalizarea schimburilor fusese făcut
prin crearea Sistemului Monetar Internaţional de la
Bretton Woods. Dar acesta privea doar facilitarea
decontărilor prin introducerea unor rate de schimb stabile.
Rămânea problema protecţionismului. Aceasta a fost
rezolvată prin acordul de la Geneva din 1947. Principiul
de bază consta în înlăturarea oricăror bariere protecţioniste
din calea comerţului internaţional şi acceptarea unanimă a
instituţionalizării căilor de soluţionare a diferendelor
apărute. Păstrând totuşi câteva clauze speciale pentru
situaţii deosebite, încheierea acordului a reprezentat o
mare victorie pentru economia americană, care deţinea un
sfert din comerţul internaţional de la acea dată. Rezultatul
direct a fost că în 1951 schimburile internaţionale
depăşiseră nivelul din 1929, iar în 1957 90% din
contigentări fuseseră abolite în ţările europene.
Cu ajutorul acestor organizaţii, Statele Unite îşi vor
promova interesele la nivel internaţional fără a risca a fi
acuzate de ingerinţă în treburile interne ale celorlalte state.
102
1.7.1 SUA, prima superputere

Din punct de vedere economic războiul s-a
concretizat pentru SUA într-o dublare a venitului naţional
şi a exporturilor, în balanţe comerciale şi de plăţi puternic
excedentare, excedent bugetar, o monedă naţională mult
mai puternică şi o creştere substanţială a nivelului de trai
pentru cetăţenii americani. “SUA nu ies numai
învingătoare din al doilea Război Mondial, ci şi mai
bogate şi mai puternice decât înainte”110.
În aceste condiţii, este firesc ca după terminarea
războiului economia americană să-şi continue traiectul
crescător. Obişnuita criză ce urmează unei perioade de
conflict nu s-a produs. Motivul ar putea consta în existenţa
unor pieţe de desfacere enorme pentru producţia
americană în Europa şi Asia şi lipsa oricărei concurenţe
serioase. Efortul de reconstrucţie al celor două regiuni
absorbea absolut orice producea industria americană. S-a
suprapus peste acest fapt şi politica de investiţii lansată de
preşedintele Truman. Dând o nouă identitate şi orientare
New Deal-ului, sub denumirea de Fair Deal, noua
administraţie a promovat o politică liberală a abundenţei şi
creşterii economice. Urmând modelul Roosvelt, Truman a
atras de partea sa nume sonore ale vremii, unele chiar din
vechea echipă a administraţiei precedente: Arthur M.
Schlesinger (Centrul vital), Oscar R. Ewing, Leon H.
Keyserling şi Charles F. Brannan. Multe din ideile şi
acţiunile lansate în această perioadă vor fi continuate şi
sub administraţia Eisenhower.
Perioada anilor ‟50 s-a caracterizat prin
“prosperitate şi anxietate”, după cum afirma istoricul Carl
Denger. Chiar dacă şi înainte de această perioadă
110
P Milza, S. Bernstein, op. cit., vol II, p. 20
103
americanii cunoscuseră o îmbunătăţire continuă a nivelului

de viaţă, până în anii ‟50 nu se ajunsese încă la acel "stat
al bunăstării", la acea “societate prosperă” cum o numea
Galbraith, specifică Americii de astăzi. Indicatorii anilor
‟50 sunt edificatori în acest sens. Venitul personal încasat
de americani s-a ridicat la 875 mld. dolari, din care o rată
de 7,5% era destinată economisirii. Rata înaltă a
economisirii a favorizat dezvoltarea investiţiilor private
care, cumulate cu investiţiile publice ce se ridicau la 7%
din Produsul Naţional Brut în 1950 şi 9,4% în 1960, au
permis absorbţia şomajului sub 6% până în 1960. PNB a
crescut de la 322 miliarde în 1947 la peste 500 miliarde în
1960. Dezvoltarea instituţiei creditului ipotecar a permis
americanilor să se bucure din plin de această prosperitate.
Procentul familiilor americane deţinătoare de locuinţe
creşte de la 40% în 1939 la 60% în 1955; 81% aveau
televizor, 96% frigider, 89% maşină de spălat şi 67%
aspirator.111 În 1960 erau în circulaţie 74 milioane de
automobile. Toate aceste cifre arată că nivelul de
bunăstare al americanului obişnuit era la un nivel ridicat.
De ce funcţiona societatea atât de bine? Părerile
sunt împărţite. Dezvoltarea pieţei şi libera concurenţă
promovate de liberalismul democratic (lansat sub
auspiciile FAIR-DEAL-ului) sunt legate de una dintre
ipoteze. A doua ipoteză este susţinută de Galbraith, care
considera că “puterea compensatoare” este cea care
reuşea să ţină în echilibru structurile pieţei, să pună faţă în
faţă marile firme cu statul şi sindicatele, într-o interacţiune
politică şi economică.
Dezvoltarea marilor corporaţii a jucat şi ea un rol
însemnat. Existau în anii ‟50 în SUA în jur de 500 de mari
111
Allan M Winkler, op. cit. , p. 105
104
corporaţii ce produceau jumătate din producţia naţională,

deţinând ¾ din activele industriale ale ţării.112 Dintre
acestea, primii 38 de giganţi angajau 10% din capacitatea
productivă a ţării. Doar General Motors producea în 1955
aproximativ 3% din PNB, având o cifră de afaceri cât
PNB-ul Italiei.
Dezvoltând economii de scară şi diminuând
costurile fixe cu cercetarea şi dezvoltarea, marile concerne
sunt capabile să ţină pasul cu schimbările tehnologice
rapide ce au loc în această perioadă. Ele sunt adevărate
bastioane ale capitalismului şi sunt identificate adesea cu
însuşi capitalismul. Vechea îngrijorare pe care o manifesta
Schumpeter în ceea ce priveşte rolul jucat de marea firmă
în autodistrugerea capitalismului pare a fi ridicolă în acest
context. Referindu-ne la perioada anilor 50-70, putem
spune că are loc o reaşezare a firmei americane pe noi
principii de integrare socială, dobândind o imagine solidă
atât pe plan intern cât şi în exterior. Americanii sunt
mândri de brand-urile lor şi asociază bunăstarea proprie de
dezvoltarea acestora. Birocraţia ce însoţeşte activitatea
marilor firme facilitează prosperitatea unei clase de mijloc
ce cuprinde peste 50% din familiile americane. Obiectul
de activitate al acestor companii ocupă tot spectrul, de la
agricultură până la domeniile de vârf. Cele mai multe sunt
angajate în industrie, domeniu care participă cu 42% la
crearea PIB (1950) şi în sectorul terţiar unde se realizează
54% din PIB, ocupând împreună 84% din populaţia activă.
Producţia uriaşă dezvoltată de economia americană fac din
SUA cel mai mare importator de materii prime din lume.
Acest lucru le permite să dicteze în materie de preţuri
internaţionale.
112
Reich, Robert, op. cit., p. 45
105
Sectorul agricol se află într-un regres continuu,

cedând teren industriei şi serviciilor. Doar 15% din
populaţia activă mai lucra în agricultură în 1950,
participând cu mai puţin de 4% la formarea PIB.
Îngrijorarea faţă de agricultură îl face pe Truman să adopte
Planul Brannam de subvenţionare a fermierilor, care însă,
deşi declarativ părea a fi o soluţie miraculoasă, nu schimbă
prea mult starea de lucruri datorită redirecţionării atenţiei
publice, dar şi a resurselor bugetare spre Războiul din
Coreea.
1.7.2 SUA şi factorii endogeni ai creşterii

economice
Studiind perioada de la 1870 şi până în zilele

noastre, nu am putut să nu observăm că, într-un mod,
spunem noi, deloc întâmplător, procesul creşterii
economice din SUA a fost însoţit, permanent, de trei
trenduri ascendente în ceea ce priveşte:
- timpul petrecut pentru acumularea de deprinderi
şi perfecţionarea nivelului de educaţie. În 1940, spre
exemplu, 25% din adulţi terminau nivelul gimnazial de
pregătire şi doar 5% absolveau cel puţin patru ani de
colegiu. În 1993 proporţiile cresc considerabil, 80%
terminând gimnaziul şi 20% patru ani de colegiu;
- preocuparea pentru cercetare - inovare. Ca
urmare a creşterii nivelului mediu de educaţie, a crescut şi
numărul celor cu un grad înalt de educaţie, astfel încât
numărul cercetătorilor şi al inginerilor antrenaţi în munca
de cercetare – inovare a crescut de peste trei ori, de la
0,25% din total lucrători în 1950 la 0,75% în 1993;
106
- deschiderea spre economia mondială şi lărgirea

gradului de racordare la aceasta.
Atât creşterea nivelului de pregătire, cât şi a
preocupării pentru cercetare inovare, fac parte din
preocupările pentru îmbunătăţirea calităţii factorului
uman. Pentru că, pe ansamblu, cea mai mare bogăţie a
Statelor Unite şi factorul care dă reala dimensiune a puterii
acestei naţiuni este capitalul uman. Chiar dacă, iniţial, nu
a fost decât o societate de imigranţi, în general expulzaţi
din diferite motive din ţările Europei, de aventurieri şi de
băştinaşi înapoiaţi din punctul de vedere al civilizaţiei
moderne, americanii au avut forţa necesară unei evoluţii şi
primeniri rapide, pentru a deveni cea mai avansată
societate din punct de vedere politic, economic,
democratic etc. Au descoperit de timpuriu că investiţiile în
capitalul uman, în învăţare, pregătire profesională,
specializare şi reprofilare contribuie în mod direct şi
exponenţial la creşterea productivităţii muncii, la
extinderea frontierelor tehnologice, înlăturând barierele
ridicate de randamentele descrescătoare în creşterea
extensivă a factorului muncă.
Se ştie că o forţă de muncă educată facilitează
pătrunderea şi difuzarea inovaţiei (Nelson şi Phelps113,
1966). Ascensiunea economică a SUA a urmărit
îndeaproape, într-un mod deloc surprinzător, extinderea
procesului de şcolarizare. Nu este întâmplătoare
performanţa economiei americane din anii ‟20, dacă ţinem
cont de faptul că ea poate fi un răspuns la introducerea
sistemului de învăţământ gimnazial obligatoriu. De altfel,
113
Nelson, Richard R., Edmund S. Phelps, Investment in Humans,
Technological Diffusion and Economic Growth, American Economic
Review 56 (2), 1966, p. 69-75.
107
de-a lungul întregului secol XX, americanii au deţinut

supremaţia la ceea ce înseamnă şcolarizare şi pregătire
profesională.
Rapoartele OCDE din 2001 arată că abia spre
sfârşitul secolului au apărut o serie de state, mai ales în
Asia de Est, care au ajuns din urmă SUA la acest capitol.
Se apreciază, totodată, că problemele pe care le are la ora
actuală economia americană sunt legate, într-o oarecare de
măsură, de stagnarea îmbunătăţirii calităţii factorului
uman, de diminuarea investiţiilor în acesta şi, implicit, de
atingerea unor randamente descrescătoare.
Folosind o serie de date statistice furnizate de
OCDE şi de guvernul SUA şi luând drept vârstă de
referinţă cea de 35 de ani, am observat că, pentru
generaţiile născute între 1876 şi 1975, numărul de ani de
şcoală a crescut cu 6,7, din care, până în 1951, creşterea a
fost de 6,2 ani. Această rată a rămas stabilă între 1951 şi
1963, adică pentru populaţia ajunsă la maturitate
productivă începând cu 1971. Dacă facem corelaţia cu
încetinirea creşterii economice din anii ‟70 – ‟80, putem să
susţinem importanţa majoră pe care gradul de pregătire a
forţei de muncă îl are în creşterea economică. Urmează,
după cum se observă în graficul de mai jos, o nouă
creştere a anilor medii de şcoală, începând cu 1964, lucru
care se va reflecta în reluarea trendului ascendent de
modificare a outputului din anii ‟90.
Conform estimărilor unor modele ale creşterii
endogene (Bradford, Goldin, Katz, Jorgenson şi Ho,
Aaronson şi Sullivan), productivitatea muncii a crescut
între 1915 şi 2000, datorită creşterii nivelului de pregătire
a forţei de muncă, în medie, cu aproximativ 0,5 procente
anual. După aceleaşi estimări, creşterea cea mai
semnificativă a avut loc între 1960 şi 1970, şi a cunoscut o
108
încetinire puternică în ultimele două decenii ale secolului

trecut, datorită micşorării ritmului de îmbunătăţire a
nivelului de pregătire. Chiar şi fără a mai adăuga şi alte
date care să argumenteze, putem susţine că dezvoltarea
calitativă a factorului muncă a constituit cheia succesului
economiei americane de-a lungul ultimilor 150 de ani.
Figura 1: Evoluţia anilor medii de şcoală în SUA, între 1870 şi 1980
Trebuie remarcat faptul că, dincolo de preocuparea

fiecărui individ de a se perfecţiona pentru sporirea
avantajelor proprii, un rol important l-au jucat şi politicile
guvernamentale de susţinere a procesului educativ. Partea
alocată din produsul intern brut pentru educaţie a sporit
continuu, de la 3,1% în 1950 la 6,5% în 1970, după care
109
suferit o scădere uşoară, păstrând totuşi o medie anuală de

5,2%, faţă de doar 5,1% în Japonia şi 4,1% în Franţa114.
Preocuparea pentru cercetare-inovare şi
stimularea introducerii progresului tehnic a constituit,
de asemenea, una din priorităţile societăţii americane. De
ce este atât de importantă tehnologia pentru secolul XXI,
mai importantă chiar, considerăm noi, decât capitalul fizic
sau resursele naturale? Răspunsul ar putea constitui el
însuşi tema unui studiu separat de acesta. Tehnologia a
fost dintotdeauna importantă. Acolo unde a apărut, ea a
indus performanţe superioare, nu numai de natură
economică. Referindu-ne însă strict numai la efectele
economice, putem spune că inovaţia şi tehnologia se fac
„vinovate” de cea mai mare parte a stadiului actual de
bunăstare din ţările dezvoltate. Rolul cel mai important l-
au jucat marile corporaţii private care, în opinia noastră,
au constituit în permanenţă nucleul dezvoltării şi al
progresului.
Deşi, cel mai adesea, o firmă privată urmăreşte
maximizarea avantajelor proprii, în cazul firmelor şi
industriilor de înaltă tehnologie, acestea devin importante
pentru întreaga economie naţională, aşa cum se remarcă
într-un studiu OCDE. Există mai multe motive pentru a
afirma acest lucru: firmele care dezvoltă tehnologie
reuşesc să penetreze mult mai uşor pieţele internaţionale,
dezvoltând chiar pieţe noi pentru produsele inovative,
fenomen care se reflectă în primul rând în creşterea
exporturilor şi în echilibrarea balanţelor comerciale, în
atragerea de resurse financiare şi valutare şi în creşterea
114
Sursa: UNESCO, Statistical Yearbook, 1950 – 2003,
www.unesco.org
110
influenţei pe aceste pieţe (Tasey115, 1995). În al doilea

rând, există studii care arată că, datorită faptului că firmele
respective îşi măresc partea de piaţă, rezultă de aici o mai
bună recompensare a factorilor de producţie şi mai ales a
muncii, prin intrarea în zona de maturitate a firmei, cu
randamente descrescătoare (Tyson116, 1992). În al treilea
rând, datorită fenomenului de difuzie a tehnologiei, dar şi
a externalităţilor pe care aceasta le dezvoltă, apar avantaje
în sectoarele adiacente din amonte şi din aval, ce se
transpun într-o creştere a productivităţii, a gradului de
ocupare, a apariţiei de slujbe noi şi superior recompensate
(Tyson, 1992, Nadiri117, 1993).
Dispunând de surse uriaşe de finanţare, marile
companii americane şi-au bazat cel mai adesea avantajul
pe obţinerea monopolului de inovaţie. Deţinerea
supremaţiei în ramură şi obţinerea unor profituri
suplimentare constituie obiective ce nu pot fi atinse decât
prin promovarea unor produse noi, care să încorporeze
tehnologie superioară concurenţei. Din acest motiv,
importante sume din profiturile obţinute au fost realocate
dezvoltării activităţii de cercetare.
Structura firmei americane, cu departamente
distincte pe tipuri de operaţiuni, a permis ca în timp
structurile de cercetare să se autonomizeze de actul de
producţie şi să ofere servicii adiacente şi altor agenţi
115
Tasey, G., Technology and Economic Growth, NIST Planing
Report 95-3, Washinton DC, US Department of Commerce, 2003
116
Tyson, L.D., Who’s Bashing Whom: Trade Conflict in High-
Technology Industries, Washington DC: IInstitute for International
Economics, 1999
117
Nadiri, I., Innovations and Technological Spillovers, NBER
Working Papers nr. 4423, National Bureau of Economic Research,
1993
111
economici sau chiar organismelor statului, mai ales către

armată şi industria aero – spaţială. Această conlucrare a
condus la un parteneriat între firmele private şi stat în
finanţarea activităţilor de cercetare – dezvoltare, el
regăsindu-se şi în finanţarea centrelor de cercetare de pe
lângă marile universităţi, adevărate incubatoare de
tehnologii noi. Nu este deloc întâmplătoare dezvoltarea
celei mai puternice zone tehnologice, Silicon Valey, în
jurul a două dintre cele mai prestigioase universităţi ale
lumii, MIT şi Stanford.
Parteneriatul dintre firmele private, stat,
universităţi şi institutele de cercetare a condus înspre o
creştere extraordinară a beneficiului privat dar şi a celui
public, pentru că externalităţile generate de cercetarea
tehnologică au determinat îmbunătăţirea substanţială a
nivelului de trai, ameliorarea mediului etc. De altfel, odată
cu sporirea gradului de integrare a economiei mondiale,
zonele de înaltă tehnologie ajung să joace un rol din ce în
ce mai important în cadrul acesteia şi să devină dominante
pentru economia naţională. Dacă s-ar face o statistică a
ţărilor şi regiunilor cele mai dezvoltate, Silicon Valey ar
ocupa locul cinci în lume după produsul realizat.
Asemenea zone tehnologice sunt prezente şi în Italia
(Third Italy), Danemarca (West Jutlard), India (Bangalore)
etc. Există chiar afirmaţii foarte bine documentate ale unor
nume credibile din teoria internaţională (Porter, Krugman,
Sabel, Ohmae) care susţin că pe viitor competiţia se va
desfăşura între aceste zone tehnologice în detrimentul
competiţiei dintre state.
112
Figura 2: Resursele alocate cercetării-dezvoltării în SUA,

între 1953-2001
După cum se observă din figura de mai sus, după
cel de-al doilea război mondial sumele alocate cercetării –
dezvoltării în SUA au cunoscut un trend accentuat
crescător.
La finanţare a participat într-o pondere însemnată
statul, cu sume cuprinse între cincizeci şi optzeci de
miliarde anual, dar mai ales firmele private, cu sume ce au
ajuns în anul 2001 la aproape două sute miliarde de dolari.
Cele aproape 300 de miliarde de dolari cheltuite în 2001
pentru cercetare, adică 41% din totalul mondial, au depăşit
resursele folosite de Japonia, Anglia, Canada, Franţa,
Germania şi Italia luate la un loc. Este adevărat că cele
mai importante sume din bugetul public american se scurg
113
înspre apărare, însă chiar şi aceste cheltuieli duc la

dezvoltarea unor aplicaţii civile.
Cheltuielile publice cu apărarea sunt urmate, lucru
extrem de semnificativ pentru concepţia americanilor
despre locul şi rolul individului în societate, de cheltuielile
pentru cercetare în domeniul sănătăţii, care pot fi văzute
atât din prisma eficienţei economice cât şi a eficienţei
sociale. Cu asemenea sume uriaşe cheltuite pentru
cercetare dezvoltare, Statele Unite şi-au consolidat într-un
mod ireversibil poziţia de lider al economiei mondiale.
Figura 3: Destinaţia sumelor publice alocate cercetării în sectorul civil
Chiar şi în contextul apariţiei unor crize

conjuncturale, ca cea din 2001, este puţin probabil să
piardă supremaţia. Avansul tehnologic extraordinar
permite menţinerea unei stări de monopol care oferă
beneficii suplimentare. Încercările Japoniei, Germaniei,
Angliei, Franţei sau a altor challengeri de a aspira la o
apropiere de poziţia SUA nu reprezintă altceva decât un
ajutor suplimentar acordat acestora, sub forma unei
114
provocări continue, menţinând trează atenţia acordată

sectorului de cercetare, antrenând economia americană
într-un proces de distrugere creatoare, într-o dinamică
permanentă pentru promovarea inovaţiei şi tehnologiei
noi.
Economia americană poate fi definită ca o
economie a tehnologiei. Acest statut este conferit atât de
investiţiile în cercetare dezvoltare, cât şi de infrastructura
care permite susţinerea unei activităţi înalt performante.
Nu am pomenit întâmplător de infrastructură. Considerăm
că ea este importantă pentru atragerea investiţiilor în acest
sector al înaltelor tehnologii, de care este strâns legată.
Ţara Provideri Utilizatori Aeroporturi Autostrăzi
Internet internet (mil) (km)
SUA 7800 166 14695 212433

Japonia 73 47,08 173 23654
Germania 200 28,64 625 44000
Franţa 62 11,7 477 31939
Tabel 11: Infrastructura comparativă a primelor patru economii, în
118
2002
Dacă urmărim datele din tabelul de mai sus, la
câteva din elementele de infrastructură, diferenţa dintre
SUA şi restul statelor dezvoltate este atât de mare încât
aproape că nu este posibilă o comparaţie. Această
infrastructură bine dezvoltată contribuie la sporirea
capacităţii productive (Lambooy, 1985119), la punerea în
118
Sursa: CIA World Factbook, 2004,
www.cia.gov/cia/publications/factbook
119
Lambooy, J., Urban Theory and Urban Planning, în Haynes,
Kuklinski şi Kultalahti, Pathologies of Urban Process, Fnland, Finn
Publishers Tampere, 1985
115
valoare a celorlalţi factori de producţie şi la atragerea

investiţiilor. Existenţa tuturor utilităţilor necesare bunei
desfăşurări a actului de producţie conduce înspre o mai
performantă combinare a acestora, la dispariţia unor
costuri suplimentare de transport şi telecomunicaţie, cu
efect direct asupra productivităţii şi preţului şi, implicit,
asupra competitivităţii produsului. Firmele sunt atrase în

astfel de zone tocmai datorită acestor posibilităţi, efectul
final fiind de sporire atât a avantajului privat cât şi a celui
public. Însă, SUA nu deţin supremaţia doar la capitolul
infrastructură. Ele continuă să fie cel mai mare producător
de bunuri de înaltă tehnologie, acoperind aproximativ o
treime din piaţa mondială.120 Poziţia i-a fost consolidată de
regresul pe care l-a cunoscut în anii ‟90 economia
japoneză. Tot acest regres a ajutat-o ca, în aceeaşi
perioadă, să-şi sporească în mod semnificativ
120
NSB, Science and Engineering Indicators 2002, National Science
Board, vol. 1, p. 6-3
116
competitivitatea la trei din cele patru domenii industriale

de înaltă tehnologie (calculatoare şi tehnică de calcul,
farmaceutică şi echipament de telecomunicaţii), doar
industria aerospaţială aflându-se într-un oarecare regres
faţă de perioadele precedente. Această creştere a
competitivităţii a determinat, în mod firesc, o sporire a
exporturilor aferente, balanţa comercială în cazul
produselor de înaltă tehnologie fiind net excedentară. În
1998, spre exemplu, cota de piaţă a echipamentelor de
comunicaţie americane era de 34,4%, în timp ce, la
industria aerospaţială, vânzările acopereau 60% din
cererea mondială. Şi în ceea ce priveşte exportul de
know-how situaţia este asemănătoare. Sumele încasate de
firmele americane pentru accesul la propria tehnologie
este de trei ori mai mare decât cele plătite firmelor străine.
Cel mai important cumpărător de know-how american
rămâne Japonia care, împreună cu Coreea de Sud,
totalizau în 1999 aproximativ 44% din sumă.
În concluzie, considerăm că mai mult decât pentru
orice altă economie dezvoltată, în cazul SUA dezvoltarea
economică se bazează pe o atenţie sporită acordată
factorului uman. Acest lucru a contribuit substanţial la o
bună promovare şi difuzie a tehnologiei şi inovaţiei,
elemente ce au stat la originea succesului intern şi extern
al mărfurilor americane şi implicit la penetrarea pieţelor
mondiale. Dacă Statele Unite au devenit cea mai mare
putere economică a lumii, acest fapt se poate explica în
primul rând prin factorii endogeni. Influenţa acestora
asupra creşterii economice, a eficienţei şi productivităţii, a
marcat apoi evoluţia către exterior a economiei americane.
Dacă la ora actuală industria americană produce mai mult
decât cea a oricărei alte ţări, reuşind astfel să alimenteze
fluxurile comerciale internaţionale în proporţii deosebit de
117
însemnate, este în principal rezultatul pregătirii, iniţiativei

şi disponibilităţii întreprinzătorului american de a-şi asuma
riscul.
1.7.3 Dificultăţile de adaptare ale Europei

Dincolo de Atlantic, în Europa, în perioada
postbelică situaţia nu a fost atât de optimistă ca în SUA.
Fragmentarea Europei în două blocuri ideologice
antagoniste, ruperea în două a Germaniei, distrugerea
aproape completă a unei mari părţi a economiei europene
şi pierderile umane enorme erau în măsură să împiedice o
redresare rapidă a situaţiei. Abia după demararea planului
Marshall lucrurile au început să se mişte rapid. Producţia
creşte într-un ritm alert, dinamica cea mai mare având-o
industria. Având ca an de referinţă 1947, ratele de creştere
în aceste sector au fost de 35% în Danemarca, 33% în
Norvegia şi Belgia, de 32% în Marea Britanie, 39% în
Franţa, 54% în Italia şi 56% în Olanda121, în timp ce
comerţul intern creşte de la 5 miliarde dolari în 1947 la
13,1 miliarde dolari în 1951. Dependenţa faţă de SUA
scade considerabil, importurile diminuându-se de la 15,2
miliarde în 1947 la 4,4 miliarde în 1958, iar exporturile
crescând de la 0,73 miliarde la 1,81 miliarde122. Crearea în
1951 a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECA) a jucat un rol important în gestionarea fondurilor
de redresare şi punerea în acord a strategiilor de dezvoltare
industrială.
Evoluţia cea mai spectaculoasă o cunoaşte RFG-
ul. Complet distrusă în urma războiului, obligată să
121
Grosser, Alfred, Occidentalii, Edit Style, Bucureşti, 1999, p. 117
122
Ibidem
118
suporte consecinţele pierderii acestuia, era greu de crezut

că Germania şi-ar fi putut reveni prea repede. Dar
conjunctura politică europeană avea să fie de partea sa.
Separarea în două blocuri ideologice a creat şansa RFG-
ului de e deveni un exemplu al prosperităţii capitalismului
comparativ cu socialismul. Interesul occidentalilor de a
face din zona de vest o oază a economiei de piaţă şi a
bunăstării a apărut chiar din 1947. După ce în mai 1947 se
creează o Zonă Economică Unică în scopul favorizării
reconstrucţiei economice, zonă ce cuprindea teritoriile
administrate de anglo-saxoni, deciziile favorabile încep să
se accelereze. Sub presiunea evenimentelor, proiectul de
reconstrucţie pentru Germania, prevăzut în planul
Marshall a fost revizuit la 29.08.1947, devenind astfel
mult mai ambiţios şi propunându-şi reconstruirea
capacităţilor de producţie la nivelul anilor 1936 în
proporţie de 100%.
Din păcate, instabilitatea monetară şi inflaţia
declanşată în anii 1945-1947 puseseră serios sub semnul
întrebării succesul politicilor economice pentru perioada
următoare. Aşa încât, evaluându-se peste 218 de propuneri
de reformă, la 20.06.1948 a luat naştere o nouă monedă,
marca germană (DM), administrată de o nouă Bancă
Centrală, denumită Deutche Bank. Impactul reformei
monetare a fost deosebit de puternic, impulsul monetar
schimbând brusc cursul descendent al economiei reale.
Iată cum apreciau Jacques Rueff şi Andre Pietre acest
moment: “Numai martorii oculari pot să dea o idee despre
efectul imediat pe care reforma monetară l-a avut la
reumplerea depozitelor şi abundenţa vitrinelor….Aşa
încât nimeni nu putea să se mai îndoiască: reconstrucţia
119
hotărâtoare a economiei germane s-a instalat odată cu

reforma monetară”123.
Succesul reformei nu putea să fie deplin într-un
sistem de preţuri administrate. Piaţa poate da semnale
pozitive doar când funcţionează în mod liber, oferind o
imagine asupra confruntării dintre cerere şi ofertă. Un
sistem de preţuri administrate deformează primite de
producători atât asupra mărfurilor ce trebuiesc produse cât
şi asupra costurilor la care pot fi produse. Aceste idei nu-i
erau străine administratorului Zonei Economice Libere,
Ludwig Erhard. Membru al Colocviului Lipman (în cadrul
căruia se dezbătuseră pe larg valorile economiei de piaţă)
şi întemeietor al Şcolii de la Freiburg, figura lui Erhard va
marca profund evoluţia postbelică a Germaniei. Lansând
conceptul “economiei sociale de piaţă”, Erhard va reuşi să
îmbine valorile pieţei libere cu diminuarea inegalităţilor
sociale şi crearea unui stat al bunăstării.
Constatând că “numai o formare concurenţială a
preţului pe pieţele de bunuri asigură adaptarea necesară
a ofertei actuale la cererea cu putere mare de
cumpărare”124, Consiliul de Administrare al zonei libere
aprobă la 24 iunie 1948 “Legea asupra directivelor pentru
administrarea economică şi politica preţurilor după
reforma monetară”. Începând chiar cu momentul intrării
în vigoare a legii, economia germană a cunoscut o evoluţie
spectaculoasă. Între 1947 şi 1951 producţia industrială a
crescut cu 312%. Desigur, entuziasmul indus de datele
123
Rueff, J., Natürliche Erklärung eines Wunders, 1953, citat în H
Lampert , Ordinea economică şi socială, Editura Univ. Al. I Cuza ,
1994, p. 71
124
Consiliul Ştiinţific al Administraţiei pentru Economie a Zonelor
libere Unite , Expertize 1968 până în mai 1950, MFE, Gottingen, p25
120
satistice seci se diminuează dacă se are în vedere de unde

s-a plecat, adică de la o producţie aproape inexistentă.
Ajutorul american de 4047,7 milioane dolari a completat
efortul intern de reconstrucţie.
Interesul americanilor pentru redresarea Germaniei
de Vest a fost vizibil. În condiţiile în care în Franţa se
vorbea din ce în ce mai mult de “marea familie a Europei”
şi de o “Europă unică”, SUA îşi simţea ameninţată
influenţa şi ascendentul pe care-l avea asupra europenilor.
Redresarea Germaniei îi oferea prilejul de a face din
această ţară un pilon geostrategic deosebit de important în
Europa. Decât o Germanie slabă şi bântuită de spectrul
comunismului, mai degrabă una prosperă şi aliată. Întărită
de blocada din iarna lui 1948, alianţa dintre SUA şi
Germania culminează cu succesul diplomatic din mai
1949, când ia fiinţă RFG.
Cu dificultăţi enorme s-a confruntat şi fosta aliată a
SUA în războiul ce tocmai luase sfârşit. Franţa a avut de
suferit enorm de pe urma războiului. Populaţia s-a redus
cu peste 2 milioane de locuitori, majoritatea tineri. Ca
atare, structura demografică s-a modificat, bătrânii şi
femeile formând marea majoritate iar potenţialul uman
productiv a fost astfel considerabil diminuat. În plan
material, economia Franţei era la pământ. Căile de
comunicaţie terestră şi flota fuseseră grav afectate (au fost
distruse 25% din locomotive şi 66% din vagoanele de
marfă, 2/3 din cargouri, ¾ din petroliere, 8,5% din
materialul fluvial şi 40% din vehiculele auto125. Potenţialul
industrial suferise grave pierderi în urma
bombardamentelor şi a lipsei de investiţii pe perioada
ocupaţiei. Deficitul bugetar consolidat atingea 1500
125
P Milza, S Berstein, op cit, vol II, pag 68
121
miliarde franci francezi, iar rezervele de aur şi devize erau

ca şi inexistente. În asemenea condiţii, nu este de mirare
că inflaţia afectează economia franceză, constituind o
problemă majoră a perioadei postbelice. Asistăm la
degradarea balanţei comerciale, la multiple speculaţii
asupra monedei naţionale şi la o creştere succesivă a
preţurilor şi salariilor. Între iunie 1950 şi martie 1952
preţurile de consum au crescut cu 38% în timp ce salariile
nominale s-au mărit cu 50%126.
Grava criză prin care a trecut Franţa după război a
înlăturat orice încredere în capacitatea pieţei libere de a
readuce ţara la ceea ce fusese înainte. De aceea, statul se
simte dator să îşi asume rolul de motor al reconstrucţiei,
substituind în bună parte mecanismele concurenţiale. O
serie de naţionalizări masive în sectoarele cheie ale
economiei ( energie: Gaz de France, Electricite de France,
transporturi: SNCF şi Air France, sistemul bancar: Credit
Lyonnais, Societé Generale, etc) aducea la dispoziţia
statului resursele necesare unei planificări minuţioase.
Francezii au avut mereu o predilecţie către statism şi
centralism astfel încât noile provocări nu au surprins pe
nimeni. Sub directa conducere a lui Jean Monnet, comisar
al Planificării, s-au adoptat o serie de măsuri menite să
redreseze economia franceză. Accentul era pus pe şase
sectoare considerate a fi strategice: electricitate, cărbune,
oţel, ciment, transporturi feroviare şi material agricol.
Dispunând de resursele furnizate prin planul
Marshall (peste 2629,8 milioane dolari) şi apelând la
împrumuturi publice (peste 1460 miliarde franci între
1945 şi 1949) planul Monnet şi-a atins obiectivele
126
Mosse, Eliane, Comprendre la politique économique, Tome 1,
Edition de Seuil, 1978, p. 55
122
propuse, astfel încât în 1950 economia franceză poate fi

considerată ca fiind reconstruită la nivelul anului 1938 şi
chiar mai mult decât atât (indicele producţiei industriale în
1950 comparativ cu 1938 este de 128). Totuşi, în afara
ramurilor prioritare, restul industriilor ce n-au fost pe lista
de priorităţi se situau destul de prost în ansamblu, astfel
încât e luată decizia ca planul Monnet să fie continuat
până în 1952. Din păcate, politicile intervenţioniste de tip
keynesist, bazate pe stimularea investiţiilor (în 1942,
20,5% din venitul naţional este alocat investiţiilor) au
accentuat inflaţia, astfel încât statul s-a văzut nevoit să
intervină ferm, recurgând chiar la îngheţarea preţurilor.
Perioadele ce vor urma vor fi marcate de instabilitate
monetară şi de o creştere economică temperată.
Guvernul Pinay ce preia puterea în martie 1952 îşi
propune un program sever antiinflaţionist, care merge
până la luarea măsurii îngheţării preţurilor (12 septembrie
1952). Concomitent se reduc cheltuielile publice şi se
întăreşte disciplina fiscală pentru diminuarea cererii
excesive, care era considerată a fi principala cauză
inflaţionistă. Ca rezultat, asistăm la o scădere a preţurilor
dar şi la o frânare a activităţii economice. În anii ‟52 şi ‟53
producţia industrială îşi reduce ritmul de creştere, de la
10% în decembrie 1951 la 6% în decembrie 1952, iar
resursele bugetare cresc până la 662 milioane dolari în
decembrie 1952. Pe ansamblu politica restrictivă dusă de
guvernul Pinay, chiar dacă a reuşit oarecum să stăvilească
inflaţia şi să pună ordine în masa monetară, a avut ca
rezultat o diminuare a avântului economic într-o perioadă
în care acesta era absolut necesar pentru reconstrucţie.
Datorită slăbiciunii economiei, după 1952 inflaţia revine şi
până în 1963 media creşterii preţurilor a fost de 4,8% pe
123
an, în condiţiile în care, pe ansamblul zonei OCDE,

inflaţia a fost de 2,7%127.
1.7.4 Japonia între miracol şi realitate

Înfrângerea Japoniei în cel de-al doilea război
mondial a spulberat un vis de secole al inviolabilităţii
acestei naţiuni. Probabil că suferinţa cea mai mare în
conştiinţa japonezului obişnuit n-au provocat-o cele două
bombe atomice de la Hiroshima si Nagasachi ci vocea
sobră a împăratului Hiro-Hito care anunţa capitularea
necondiţionată.
Starea generală a economiei japoneze după război
era critică. Oraşele japoneze au fost distruse în mare
proporţie (Hiroshima şi Nagasachi 100%, Nagoya 75%,
Osaka 70%, Tokyo 60%). Infrastructura de comunicaţii
era şi ea aproape impracticabilă. Industria, concentrată în
marile centre urbane, fusese distrusă aproape în întregime
de bombardamente iar agricultura, care depindea foarte
mult de îngrăşămintele chimice furnizate de ramura
chimică, a fost şi ea serios afectată şi incapabilă de a hrăni
afluxul de peste 7 milioane de japonezi ce veneau dinspre
teritoriile pierdute în urma capitulării.
Aflată sub monitorizare americană, Japonia
depindea întru totul de hotărârile luate la Washington, iar
decizia de a numi un guvernator american, în figura
legendarului general Mac Arthur, a fost mai mult decât
benefică. Japonia democratică de astăzi datorează foarte
mult regimului american instituit după război. Primele
decizii ale lui MacArthur au vizat distrugerea vechilor
structuri imperiale şi democratizarea ţării. Orientându-se
127
Idem, p. 58-59
124
după sistemul britanic, puterile împăratului au fost

limitate, acesta devenind mai mult un simbol decât o
prezenţă politică. S-a redactat o nouă Constituţie prin care
se anula dreptul Japoniei de a deţine o armată care să
iniţieze o confruntare militară. Totodată s-a înfiinţat un
Parlament bicameral cu puteri legislative, după modelul
anglo-saxon. Din punct de vedere economic, au fost
desfiinţate toate structurile vechi de genul zaibatsui,
organizate după criterii militare. Aceste concerne uriaşe,
deosebit de puternice, începuseră să ameninţe poziţiile
firmelor americane încă din perioada interbelică, zaibats-
uri precum Mitsui, Mitsubishi, Yasuda, Sumimoto
ocupând poziţii importante în ramuri ale comerţului
internaţional. Reforma industriei japoneze a fost un bun
prilej de a sparge aceste monopoluri într-o multitudine de
firme mici ce nu mai puteau pune probleme concurenţei
americane.
Din nou, ca şi în cazul Germaniei, conjunctura
politică regională îşi va pune amprenta asupra şanselor de
redresare ale unui stat. Revoluţia maoistă din China
aducea mari schimbări în structura geopolitică a zonei
Asia-Pacific. SUA îşi vedea acum ameninţat sistemul
democratic nu numai dinspre Europa ci şi de cealaltă
parte, dinspre Asia, unde China comunistă conferea zonei
Pacificului statutul de zonă nesigură. De aceea, SUA a
văzut în Japonia un aliat care, pentru a-i fi de ajutor,
trebuia să devină puternic. Începând cu suspendarea plăţii
despăgubirilor de război ca prim pas, SUA îşi
concentrează atenţia asupra dezvoltării economice a
Japoniei. Izbucnirea războiului din Coreea, în iunie 1950,
va urgenta ajutorul american. Nevoile enorme ale trupelor
americane staţionate în zonă au fost ca un balon de oxigen
pentru economia japoneză. Şi cum micile firme nu puteau
125
face faţă unei cereri în continuă creştere, legislaţia

antitrust care prevedea desfiinţarea zaibatsui a fost
revizuită, dându-se astfel cale liberă reconcentrării
economiei în formaţiuni tradiţionale mari, ce integrează
întregi sectoare pe orizontală şi pe verticală, denumite
ZAIKAI. Astfel că, la o rată de creştere a PNB de 11% pe
an128, în 1953 industria japoneză depăşeşte nivelul
antebelic, urmând ca în următorii 10 ani producţia să
crească de cinci ori. Acum se pun bazele viitorului
“miracol” japonez, economia orientându-se spre sectorul
industrial şi al serviciilor (ca procente în total producţie,
agricultura ocupă 17,5%, industria 25,5%, iar sectorul
serviciilor 57,3%129). Cu o populaţie numeroasă (87
milioane în 1953) şi disciplinată, Japonia se angajează
într-un efort de durată, conştientizând că singura cale
rămasă de a deveni o mare putere este cea economică.130
1.7.5 Stat şi protecţie socială

Perioada ce va urma reconstrucţiei se află sub
semnul extinderii aplicării politicilor de tip keynesian.
Succesul repurtat de ţările occidentale în recuperarea
economică în perioada „45-52 a scos în evidenţă rolul pe
care îl poate juca statul în buna funcţionare a economiei şi
într-o realocare a resurselor de care dispune societatea.
Chiar dacă, în general, se vorbeşte de o întoarcere
la valorile liberalismului în perioada postbelică, afirmaţia
nu poate fi decât parţial adevărată. Desigur, comparativ cu
128
Mosse, Eliane, op cit, p. 77
129
Ibidem
130
În doctrina ce-i poartă numele, primul ministru Shigeru Yoshida definea
ca prim obiectiv al politicii japoneze dezvoltarea economică.
126
situaţia ce existase până atunci în economiile de război

centralizate, revenirea la unele mecanisme ale pieţei libere
a fost în măsură să entuziasmeze adepţii liberalismului,
considerându-se că ar fi un semnal pozitiv pentru ceea ce
va urma. Dar nu mai este vorba în nici un caz de o
restabilire a valorilor clasice ale liberalismului. Rolul
statului s-a mărit considerabil, ideea statului bunăstării,
Welfare State, prinzând din ce în ce mai mult contur.
Inegalităţile sociale perpetuate până în perioada interbelică
au făcut posibilă extinderea ideilor de stânga şi lărgirea
ariei geografice în care ideologia marxistă a fost adoptată
ca doctrină de stat.
Efortul susţinut pe care ţările democratice trebuiau
să-l întreprindă pentru a stăvili extinderea zonei roşii
presupunea atragerea de resurse suplimentare la dispoziţia
statului. Declanşarea războiului rece a presupus
dezvoltarea unor strategii militare costisitoare. Numai un
stat puternic putea dispune de asemenea sume capabile să
susţină structuri militare şi politice enorme.
În acelaşi timp, marea criză din „29-‟33 trăsese un
semnal de alarmă asupra potenţialului exploziv pe care-l
poate avea economia asupra întregii societăţi.
Complexitatea mecanismului economic modern nu mai
permitea statului să privească indiferent la ceea ce se
întâmpla. Probleme grave precum inflaţia şi şomajul
deveniseră însoţitoare permanente şi subversive ale vieţii
cotidiene.
Pus în faţa unor asemenea multitudini de probleme,
statul se vede nevoit sa-şi extindă aria de intervenţii şi să-
şi dezvolte instrumentele necesare.
127
1.7.6 Welfare State şi economia socială de

piaţă
Ideea unei echităţi în distribuirea resurselor
limitate de care dispune orice societate este mult mai
veche decât faptul în sine. Republica gândită de Platon
este prima formă ipotetică de organizare care ridică
problema justei distribuiri a bogăţiei între cetăţeni, în
funcţie de nevoile pe care aceştia le au pentru a-şi menţine
statutul social în care se încadrează. Între cele trei clase
sociale, filozofi, militari şi producători, nu trebuiau să
existe diferenţe flagrante de avere. Diferenţierea se putea
face pe plan spiritual, materialul fiind doar un rău necesar
în funcţionarea societăţii. Indivizii trebuiau să aibă şanse
egale la punctul de plecare şi, în funcţie de calităţile
proprii şi nu de posesiunea materială să fie încadraţi într-o
clasă sau alta. Dar indiferent de poziţia pe care o are
fiecare individ pe scara socială, toţi sunt egali în faţa legii.
Trecând peste această stare a statului ideal, gândind statul
posibil, Platon gândeşte în “Legile” o formă de organizare
bazată pe “amiciţii” între cetăţeni. Se renunţă la ideea
distribuirii echitabile a bogăţiei în favoarea
egalitarismului, iar cel care trebuie să supravegheze
menţinerea egalităţii şi să coordoneze producţia şi
repartiţia era statul. Şi la Aristotel, chiar dacă acesta a fost
un critic înverşunat al lui Platon, găsim ideea binelui
comun şi a întrajutorării indivizilor. Chiar dacă
proprietatea trebuia să fie privată, folosirea acesteia era
necesar să se facă în comun pentru a crea acel sentiment al
“imparţialităţii”, atât de necesar stabilităţii cetăţii.
De armonie şi solidaritate va vorbi şi Toma
d‟Aquino în principala sa operă ”Summa Teologica”,
punând moralitatea şi valorile nobile pe primul plan în
128
organizarea statului ca un organism solidar, al cărui scop

trebuia să fie atingerea “binelui comun”. Sub influenţa
scrierilor lui Aristotel, Toma d‟Aquino consideră că
proprietatea privată este cea care asigură libertăţile
indivizilor, iar folosinţa acesteia trebuie să se facă în
comun. “O justă repartiţie a posesiunii contribuie mult la
păstrarea statului şi poporului”131. Statul va veghea la
realizarea echităţii sociale prin păstrarea “preţului just” la
bunurile şi produsele destinate vânzării, iar recompensarea
muncii depuse se va face după un “salariu just” care să-i
asigure posesorului forţei de muncă un standard de viaţă
acceptabil.
Conceptele de securitate şi bunăstare socială capătă
şi accente de utopie la unii gânditori cum ar fi Thomas
Morus (1478-1535) şi Tommaso Compannella (1568-
1639).
Utopia lui Morus apare ca o notă total discordantă
în cadrul spiritului mercantilist al perioadei sale (1516). A
gândi societatea în termenii unui egalitarism perfect, a
unei bunăstări generale şi a redistribuirii produsului fără
intermediul banului este într-adevăr un demers utopic. În
condiţiile în care “nimeni n-are nimic pentru sine” şi
totuşi “toată lumea este bogată” pentru că societatea în
ansamblul ei este bogată, statul nu are “nimic” altceva de
făcut decât să “conducă producţia şi repartiţia
bunurilor”132. Libertăţile individuale care derivă în mod
normal din existenţa proprietăţii private cedează în faţa
egalităţii şi a bunăstării colective. Ideea este preluată de
Campanella în “Cetatea soarelui” (1602). Fiind un discipol
al lui Platon, acesta pledează pentru desfiinţarea nu numai
131
Dimitrie B Ionescu, Istoria Doctrinelor Economice, vol. I, Sibiu,
1941, p. 122
132
Morus, Thomas, Utopia, Edit. Paideia, Bucureşti, 1998
129
a proprietăţii private ci şi a familiei, lăsând individul să se

concentreze doar asupra lui Dumnezeu şi a binelui comun.
Trecând peste această perioadă utopică în gândirea
rolului statului în cadrul unei societăţi echilibrate, fără
probleme majore de inechitate socială, ideea modernă a
Statului Bunăstării ( Wohlfahrstaat) îi aparţine lui Johan
H. Gottlob von Justi (1717-1771). Într-o serie de lucrări
(System des Finanzwesens-1766, The Groundwork of the
power and Welfare of State-1760) Justi se opreşte asupra
responsabilităţilor economice ale guvernului în faţa
nevoilor indivizilor. Obligaţia statului este de a asigura un
cadru social, moral şi economic propriu dezvoltării
armonioase a vieţii. Cum se realizează acest lucru? Prin
îmbunătăţirea metodelor de producţie în vederea creşterii
ofertei de bunuri şi servicii, prin recurgerea la principiile
planificării în vederea unei mai bune organizări a
producţiei şi, de ce nu, în anumite cazuri fixarea preţurilor
“este o măsură pe care guvernul are dreptul şi datoria să
o adopte pentru scopuri particulare şi în scopuri
deosebite”133. Ocrotirea industriei interne prin intermediul
taxelor vamale este o altă obligaţie a statului. Îmbinarea
proprietăţii de stat cu cea privată şi orientarea acestora
după principiile unui laissez-faire supravegheat reprezintă
cadrul în care economia Germaniei se dezvoltă cel mai
bine în perioada în care Justi emite aceste idei.
Chiar şi din interiorul şcolii clasice avem
reprezentanţi ce nu se sfiesc să facă apel la stat atunci când
este necesar. J.S Mill este probabil cel mai citat autor în
acest sens. Adept al valorilor liberalismului şi al
principiului laissez-faire-ului în teorie, când ajunge la
133
J.A. Schumpeter, History of Economic Analysis, Routlege, London,
1994, p. 171
130
aplicarea sa în practică, Mill se vede nevoit să recurgă la

câteva concesii necesare a îmblânzi inechităţile ce apar
inevitabil în urma redistribuirii produsului după principii
stricte de piaţă. “Militaristul liberal devine […] social,
deschis reformismului şi în căutarea armoniei
economice”134. Plecând de la punerea în discuţie a
statutului proprietăţii ca o “instituţie socială şi un drept
natural”135, politicianul J.S. Mill merge mai departe şi
militează pentru schimbări reformiste în domeniile
repartiţiei , fiscalităţii, vieţii sindicale etc. Pentru Mill
“cea mai bună stare pentru natura umană este aceea în
care nimeni nu este bogat, nimeni nu aspiră să devină mai
bogat şi nu este obligat să regreseze din cauza eforturilor
altora de a progresa”136. Pentru transformarea acestui
ideal în realitate este chemat statul cu prerogativele sale în
domeniul legislativ, fiscal şi social.
În procesul dezvoltării conceptului economiei
sociale de piaţă, profesorul Heinz Lampert identifică două
rădăcini:
- Socio-economiştii neoliberali ( Rustow
Alexander şi Wilhelm Röpke);
- Şcoala de la Freiburg.
Preluând de la şcoala clasică valorile liberalismului
şi adaptându-le cerinţelor secolului XX, neoliberalii
îmblânzesc atitudinea faţă de stat şi intervenţia acestuia pe
tărâmul economiei. “Dorinţa esenţială a tuturor
neoliberalilor este formarea conştientă a unei ordini
sociale, economice şi a societăţii, în principiu liberală,
134
Ion Pohoaţă, op. cit, vol I, p. 79
135
Idem, p. 89
136
H. Denis, Histoire de la pansee economiqué, PUF, Paris, 1966, p.
467
131
dar în acelaşi timp obligată social şi asigurarea ei printr-

un stat puternic”137.
Renunţând la pasivitatea statului, dar păstrând
valorile clasice ale liberalismului: proprietate privată,
concurenţă, formare liberă a preţurilor, neoliberalii vor
crea un nou concept de organizare a economiei, Economia
Socială de Piaţă. Bagajul ideatic avea să fie îmbogăţit de
nume sonore precum Franz Böhm, Walter Eucken, Hans
Grossmann-Doerth şi Ludwig Erhard.
Această nouă doctrină avea să înglobeze în planul
politicilor economice principiile keynesiste promovate în
Teoria generală. Având la îndemână un asemenea
instrument preţios, L. Erhard, directorul Administraţiei
economice a celor două zone germane şi apoi ministrul
federal al economiei trece la acţiune reuşind ca, în mai
puţin de zece ani, să aducă Germania de Vest în fruntea
Europei.
Aspectele pe care le are în vedere economia socială
de piaţă sunt legate de crearea unei ordini sociale
echitabile, fără discrepanţe şi bazată pe o economie de
piaţă performantă, fără oscilaţii majore şi fără blocaje
generatoare de inflaţie şi şomaj. Proprietatea privată
rămâne pilonul de bază, în jurul ei construindu-se un
sistem economic în care concurenţa duce la performanţă şi
are rol de propulsare a progresului tehnic. Alocarea
resurselor se face după criterii de eficienţă, în condiţii de
libertate a posesorilor factorilor de producţie în
gestionarea acestora. Preţurile se formează liber, prin
confruntarea cererii cu oferta.
Şi totuşi, în toate aceste direcţii, se simte prezenţa
statului, ce nu se mai mulţumeşte doar cu rolul de arbitru
137
H. Lampert, op. cit., pag 74
132
ci se transformă într-un “paznic de noapte” ce intervine ori

de câte ori mecanismele economice dau semne de
oboseală. Prerogativele lărgite de care se bucură statul îi
permit acestuia ca, pe baza unor planuri de acţiune la nivel
macroeconomic, să supravegheze buna desfăşurare a
activităţii. Dispunând de pârghii bugetare şi monetare,
organismele statului pot orienta economia în direcţia
dorită, cu restricţia neintervenţiei directe la nivel
microeconomic.
Apărând ca o încercare de aplanare a conflictului
dintre libertate şi echitate, economia socială de piaţă este
definită de Müler-Armack ca “o idee politică de ordine a
cărui scop este să lege iniţiativa liberă, pe baza economiei
concurenţiale, cu un progres social asigurat tocmai prin
performanţa economică de piaţă”138.
Criza din ‟29 - ‟33 şi mişcările sociale intense ce
au rezultat din scăderea drastică a nivelului de trai
generaseră o atitudine rezervată faţă de neintervenţionism
şi au indus opinia, dealtfel parţial eronată, că piaţa liberă
trebuie dublată de o atentă supraveghere a statului pentru
înlăturarea tuturor neajunsurilor ce pot perturba stabilitatea
unei societăţi democratice. În plan politic, Roosvelt a fost
cel care a înţeles primul importanţa cadrului social stabilit,
iniţiind încă din 1933 o serie de reforme economico-
sociale cunoscute sub denumirea de New-Deal şi care au
avut ca scop ”o nouă împărţire a cărţilor pentru poporul
american”139, aşa cum avea să declare el însuşi într-o
şedinţă publică.
Scopurile New-Deal-ului, de inspiraţie socială, vor
fi preluate mai târziu, în 1949 de preşedintele Truman şi
138
Muller Armack , Sotiale Marktwirtschaft, 1947, articol citat în H
Lampert, “Ordinea economică şi socială”, p 77
139
vezi P Milza, S. Bernstein, op cit, p 239
133
încorporate într-un nou program denumit Fair Deal.

Aplicat într-un cadru mai puţin frustrant decât New Deal-
ul, “adepţii acordului Fair Deal făceau eforturi
sistematice pentru descoperirea tehnicilor care ar fi
îndată mai echitabile şi mai practice în eliminarea
problemelor inegalităţii bogăţiei şi a şanselor”140. Spre
deosebire de concepţia germană, care se baza pe
încercarea de redistribuire cât mai echitabilă a produsului
naţional, doctrina lansată de Leon H. Keyserling,
principalul consilier pe probleme economice al lui
Truman, mergea pe ideea lărgirii produsului naţional, ceea
ce ar fi indus şi o creştere a venitului redistribuit fiecărui
individ.
1.7.7 Revoluţia keynesistă şi efectele sale

Considerat a fi cea mai ilustră figură a teoriei
economice a secolului XX, J.M. Keynes îşi lasă amprenta
asupra evoluţiei gândirii economice încă de la prima sa
lucrare de amploare, Indian Currency Finance (1913) în
care realizează o analiză atentă asupra arhaismelor din
sistemul monetar indian şi desprinde concluzii în privinţa
lipsei de potenţial a etalonului aur pentru economiile
moderne. Fire dinamică, implicată în viaţa socială, Keynes
ia parte, ca membru al delegaţiei britanice, la Conferinţa
de Pace de la Paris (1919). Nemulţumit de soluţiile
propuse şi de politica adoptată faţă de Germania învinsă,
el scrie Consecinţele economice ale păcii în care, într-o
atitudine critică, expune implicaţiile pe care le vor avea
140
Alonza L Hamby, Fair-Dealul şi politica liberală, citat în Allan
M. Winkler, Trecutul apropiat , Edit Dacia, Cluj, 1996, p. 79
134
plăţile împovărătoare ale datoriilor de război asupra

progresului şi atitudinii Germaniei în perioada următoare.
Revenind la câteva din gândurile sale mai vechi, în
1923 Keynes scrie The Tract of Monetary Reform în care-
şi îndreaptă atenţia asupra etalonului aur pe care-l
consideră „relicvă barbară” total necorespunzătoare
dinamicii economiilor dezvoltate şi societăţilor
industrializate. Detestând atitudinile distructive ce nu lasă
nimic în loc, specifice celebrului său duşman Marx,
Keynes vine cu soluţia înlocuirii acestui etalon cu unul
nou, bazat pe „o marfă compusă” şi pe intervenţia statului
în domeniul monetar. Ideea este dezvoltată în The Tract of
Money (1930), unde încearcă să integreze moneda unui
sistem economic dinamic, bazat pe stimularea investiţiilor.
Apogeul afirmării gândirii keynesiste este atins
odată cu publicarea Teoriei generale (1936). Realizând o
sinteză a ideilor şi gândurilor sale de până atunci, dar şi o
atentă observaţie asupra evenimentelor ce s-au desfăşurat
în perioada interbelică, Keynes pune bazele unei noi
perioade de prosperitate şi avânt economic fără precedent
în istoria omenirii.
Analizând Teoria generală, mulţi autori sunt de
acord că deşi nu este decât într-o mică proporţie originală,
este totuşi genială. Contrar opiniei clasice conform căreia
echilibrul nu poate fi atins decât în condiţii de ocupare
deplină, Keynes consideră că nu există neapărat o
dependenţă între cele două stări ale economiei. Legea lui
Say conform căreia fiecare ofertă îşi creează propria-i
cerere astfel încât există în permanenţă egalitate între cele
două mărimi îl inspiră pe Keynes, făcându-l să afirme că,
pentru a genera creşterea economică, statul trebuie să
intervină în stimularea cererii efective deoarece, contrar
opiniei lui Say, vinovată de dezechilibre este cererea
135
insuficientă şi nu oferta. Într-o evaluare a teoriei

keynesiste, J.K. Galbraith afirma: „Echilibrul de
subocupare, respingerea legii lui Say şi recurgerea la
cheltuielile excedentare ale guvernului pentru susţinerea
cererii, aceasta este esenţa sistemului keynesian.”141 Dar
aşa cum menţionează Galbraith în continuare,
keynesianismul a existat înainte de Keynes. Un prim
exemplu, prezentat însă fără prea multă admiraţie, este
acela la Germaniei lui Hitler care, printr-un amplu
program de investiţii publice finanţate prin deficit bugetar,
reuşeşte să recupereze rapid pierderile cauzate de Marea
Depresiune şi să elimine şomajul. Un alt model, „mult mai
civilizat” , după cum ţine să precizeze Galbraith, este cel
al Suediei. Sub influenţa unor economişti de marcă (Knut
Wicksell, G. Myrdal, B. Ohlin, E. Lindahl, etc) Suedia a
reuşit să creeze un sistem social bazat pe economia de
piaţă, aparent eficient şi echitabil. Recurgerea la deficite
bugetare pentru susţinerea cererii şi manevrarea ratelor
dobânzii erau politici aplicate în Suedia chiar înainte de
1930. Că a existat un paralelism între evoluţia teoriei
keynesiste şi politicile aplicate în Suedia este un fapt
confirmat şi de Schumpeter.142 Cu toate acestea, meritul
lui Keynes nu este deloc diminuat. Dezvoltarea unui
model coerent al creşterii economice, bazat pe politici
bugetare şi pe un sistem mobil al ratelor dobânzii l-au
consacrat ca părinte al macroeconomiei. Mecanismul
simplu şi ingenios pe care l-a dezvoltat a creat
posibilitatea redresării rapide a economiei mondiale după
1945. Există chiar multe voci care atribuie un rol
important politicilor keynesiste în ieşirea din Marea
141
Galbraith, J.K., A History of Economics, Penguin Books, 1987, p.
222
142
Vezi J.A. Schumpeter, op. cit., p. 1173-1174
136
Depresiune. Probabil că se exagerează puţin, în dorinţa de

a-i crea lui Keynes o aureolă mai strălucitoare. Chiar dacă
au existat câteva întâlniri între Roosevelt şi Keynes în
1933, nu putem spune că aceştia au căzut de acord asupra
unor măsuri de politică economică. Să nu uităm că
Roosevelt era adversarul deficitelor bugetare, ori tocmai
pe acestea se bazează politica keynesistă. Şi totodată, nu
trebuie uitat că Teoria Generală a fost publicată în 1936,
adică după trei ani de la terminarea crizei, când economiile
occidentale, în ansamblu, reuşiseră să se redreseze
substanţial. De aceea, atenţia noastră asupra impactului pe
care l-a avut teoria cererii asupra evoluţiei economiilor de
piaţă se va îndrepta asupra perioadei postbelice.
Înainte însă de a vedea efectele, vom încerca să ne
reamintim care este de fapt logica teoriei keynesiste?
Plecând de la cea mai gravă consecinţă a Marii Crize,
şomajul de masă la cote alarmante, pe Keynes îl preocupă
ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă în condiţii de
echilibru. Analiza clasicilor conform căreia solicitările
salariaţilor au loc în termenii salariului real i se pare
nefondată. De regulă, muncitorii revendică măriri ale
salariului nominal, lăsând astfel deschisă opţiunea
guvernanţilor de a manevra salariile reale în vederea
creşterii gradului de ocupare. Nimeni nu va renunţa la
locul de muncă pentru că i s-a redus salariul real, atât timp
cât această reducere nu coboară sub nivelul dezutilităţii
marginale a folosirii mâinii de lucru.
Comparând datele din tabelele 12 şi 13 se observă
că ipoteza lui Keynes a fost absolut corectă. În perioada
1950-1970, pe fondul apariţiei unui decalaj între creşterea
salariului nominal şi creşterea salariului real, gradul de
ocupare a crescut considerabil, aşa cum dealtfel anticipase
Keynes că se va întâmpla.
137
Bazându-se, din punct de vedere teoretic, pe un

mediu static, în care progresul tehnic, volumul resurselor
şi salariul unitar sunt constante date, Keynes aprecia că
fiecare întreprinzător îşi va dimensiona activitatea în aşa
fel încât diferenţa între încasări şi costuri să se
maximizeze. Deoarece asupra costurilor nu se poate
acţiona direct (în special asupra costurilor cu salariile, care
nu pot fi reduse decât în urma unor negocieri îndelungate
cu sindicatele), veniturile vor fi direct proporţionale cu
încasările. Cum încasarea totală este direct proporţională
cu dimensiunea producţiei şi aceasta la rândul ei depinde
de cantitatea de forţă de muncă înglobată, rezultă că
veniturile vor fi direct proporţionale cu gradul de ocupare.
Concluzia ce poate fi dedusă de aici este că pentru a atinge
un grad de ocupare cât mai deplină, cererea de investiţii
trebuie să preia o parte din cererea totală, adică tocmai
diferenţa dintre oferta totală şi cererea de consum. Cererea
de investiţii, determinată de imboldul la investiţii, depinde
la rândul său de „raportul dintre curba eficienţei
marginale a capitalului şi complexul de rate ale dobânzii
percepute la împrumuturi cu scadenţe şi riscuri
diferite.”143
FRANŢA GERMA- ITALIA SUEDIA ANGLIA

NIA
SN SR SN SR SN SR SN SR SN SR
1961 7,7 4,4 8,6 6,0 4,5 2,3 8,9 6,2 5,5 2,0
1962 8,5 3,4 10,7 7,6 10,7 5,8 7,0 2,5 3,3 -1,0
1963 8,6 3,6 6,5 3,4 14,7 6,7 8,7 5,6 2,9 0,8
1964 6,9 3,4 6,9 4,5 14,0 7,6 6,0 2,5 4,9 1,5
143
Keynes, J.M., Teoria generală, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.
64
138
1965 5,8 2,5 7,0 3,4 8,5 3,8 11,3 6,0 5,9 1,2
1966 5,9 3,1 7,4 3,8 3,8 1,4 7,6 1,2 6,0 2,0
1967 6,0 3,3 5,3 3,8 5,2 2,0 9,4 4,9 4,3 1,8
1968 12,4 7,5 4,4 2,6 3,6 2,2 6,5 4,4 8,0 3,1
1969 11,3 4,6 6,4 3,7 7,5 4,8 8,1 5,3 5,8 0,0
1970 10,5 5,3 12,6 8,6 21,7 15,8 13,8 6,2 9,6 3,0
1971 11,7 5,4 13,7 8,0 13,5 8,2 7,1 0,0 11,4 1,9
Tabel nr. 12 Creşterea procentuală a salariului nominal (SN) şi
salariului real (SR)144
Germa-
Franţa Italia Suedia Anglia
nia
1950 - 7,0 - - 1,2
1955 1,5 3,8 7,6 - 0,8
1960 1,3 7,6 4,0 1,5a 1,3
1965 1,4 - 3,7 1,2 1,2
1970 1,7 0,8 3,2 1,5 2,2
a
Tabel nr. 13 Rata şomajului între 1950 – 1970 ( 1962)
Schema prezentată până aici este simplă şi logică:

Eficienta _ m arg inală _ a _ capitalului

complexul _ de _ rate _ ale _ dobânzii
imboldul la investiţii ---
volumul investi’iilor curente ---
Nivelul de echilibru al ocupării
Chiar dacă cererea joacă rolul esenţial în
determinarea nivelului ocupării, oferta nu este mai puţin
importantă. Ea trebuie să răspundă structural şi cantitativ
solicitărilor pieţei. Economia va fi în echilibru doar atunci
când oferta globală este egală cu cererea globală. Şi dacă
acest lucru se întâmplă la un grad cât mai înalt de folosire
a forţei de muncă, este cu atât mai benefic pentru
144
Sursa: OECD, Mains economic indicators, Various Issues
139
ansamblul economiei. Nu trebuie uitat că obiectivul

politicilor macroeconomice trebuie să fie tocmai obţinerea
unei rate a şomajului cât mai scăzute. În acest sens, statul
este chemat să intervină în stimularea cererii efective şi cu
precădere a celei de-a doua componente a sale, cererea de
investiţii.
Datorită efectului de multiplicare a investiţiilor
asupra veniturilor viitoare (ΔY=KxΔI), acestea joacă rolul
primordial în angrenarea economiilor. În general,
investiţiile se realizează pe seama economiilor, condiţia de
echilibru fiind ca toate economiile (S) să se transforme în
investiţii (I). Imboldul la investiţii depinde la rândul său de
curba eficienţei marginale a capitalului şi de complexul de
rate ale dobânzii. Eficacitatea marginală a capitalului este
influenţată de starea economiei (aici intră cantitatea şi
structura capitalului, componenţa demografică, cadrul
politic şi social, etc) şi de perspectivele investiţionale. În
această direcţie statul nu poate interveni imediat deoarece
doar măsurile conjugate pe termen lung pot atenua
randamentul capitalului.
În schimb, politica economică poate fi deosebit de
eficientă în gestionarea ratelor dobânzii, care depind la
rândul lor de preferinţele indivizilor şi a firmelor pentru
lichiditate, în diferite scopuri (mobilul tranzacţiei, mobilul
întreprinderii şi mobilul speculaţiei) dar şi de masa
monetară aflată în circulaţie. Rata dobânzii este atât un
reper pentru întreprinzători, „dat fiind că stabileşte un
etalon pe care trebuie să-l atingă eficacitatea marginală a
unui bun capital pentru ca acesta să fie produs din
nou”145, cât şi un instrument la îndemâna statului pentru a
gestiona cantitatea de bani din economie. Atunci când
145
Idem, p. 237
140
creşte oferta monetară, rata dobânzii scade în mod natural,

ceea ce duce la ieftinirea creditului şi creşterea înclinaţiei
spre investiţii. Sporirea nivelului investiţiilor are ca efect
antrenarea unui volum de forţă de muncă mai mare,
crescând astfel veniturile personale. O parte din aceste
venituri vor fi destinate consumului suplimentar iar o altă
parte, conform legii psihologice fundamentale,
economisirii.Există şi un efect negativ al creşterii masei
monetare care se regăseşte într-o creştere a preţurilor ce
diminuează salariul real şi implicit puterea de cumpărare a
indivizilor. Considerând însă mai importantă problema
şomajului decât cea a inflaţiei, Keynes pledează pentru
orientarea atenţiei asupra stimulării cererii efective şi mai
ales a cererii de investiţii.
Eforturile deosebite pentru investiţii pe care le-au
depus ţările occidentale s-au transpus în rate de creştere
economică amplificate proporţional de multiplicatorul
investiţiilor, aşa cum reiese şi din tabelul şi graficul de mai
jos.
Creşterea PIB real (%) Rata medie de investiţii
1950-1970 (% din PIB)
Japonia 8,4 29,9
RFG 5,5 23,0
Franţa 4,8 21,2
Italia 4,6 20,7
SUA 3,5 17,6
Anglia 2,5 16,9
Tabel nr. 14. Ratele de creştere ale PIB –ului şi ratelor medii de
investiţii
141
120
108.4
105.5 104.8 104.6 103.5 102.5
100
80
60
40
29.9
23 21.2 20.7
17.6 16.9
20
0
Japonia RFG Franţa
I t a l i a S U A A n g l i a
Creşterea PIB real (%) 1950-1970 Rata medie de investiţii (% din PIB)
Sporirea cheltuielilor guvernamentale pentru

susţinerea industriei în perioada 1950 – 1970 concomitent
cu creşterea cererii menajelor a creat posibilitatea
dezvoltării producţiei interne şi creşterea gradului de
ocupare. Din 1950 până în 1970, pe total ţări membre
OCDE, la o rată medie de creştere a PIB de 4.9%,
consumul public a susţinut această evoluţie cu o creştere
anuală de 4,5% iar consumul privat cu 3,8%.146În
Germania, unde influenţa statului s-a făcut simţită mai
pregnant sub influenţa orientării spre economia socială de
piaţă, ponderea consumului guvernamental în total PIB a
fost de 14,4% între 1950-1959, respectiv de 15,4% între
1961 şi 1970. Această susţinere a consumului prin
146
Sursă: Raportul OCDE, 1970
142
comenzi de stat a determinat o creştere a investiţiei brute

până la 26,8% din PIB între 1950-1959 şi de 28,7% între
1961 şi 1970.147 Susţinută de o monedă relativ stabilă,
economia germană parcurge un adevărat miracol în
această perioadă. Dezvoltarea ramurilor industriale cu
valoare adăugată mare şi a sectorului terţiar a permis
absorbţia şomajului aproape în totalitate, astfel încât în
1970 Germania avea o rată a şomajului de doar 0,6%. În
1969, industria participa la crearea PIB-ului cu 52%,
serviciile cu 44% iar agricultura cu 4%. Ponderea mare pe
care o ocupă industria în formarea PIB dă o imagine
asupra dimensiunii şi performanţei acesteia.
Urmând reţeta politicilor keynesiste, Franţa
cunoaşte în perioada 1950-1979 o evoluţie favorabilă atât
în plan economic cât şi în contextul politicii de construcţie
europeană. Chiar dacă pe ansamblu populaţia Franţei este
una îmbătrânită, explozia demografică din perioada 1946 –
1954, când rata natalităţii a atins cifra de 2%, alături de o
creştere continuă a salariului real (de circa 4% anual) şi o
politică a măririi cheltuielilor guvernamentale vor
determina o creştere considerabilă a cererii globale. Ca
urmare, este favorizată investiţia, Franţa ocupând cu
21,2% din PIB al treilea loc, după Japonia şi RFG, în topul
efortului de investiţii ca procent din PIB, aşa cum se vede
din graficul de mai sus. Industrializarea puternică ce are
loc după 1950 creşte ponderea contribuţiei industriei la
realizarea PIB (48% în 1969), ţinând ocupată 38,8% din
populaţia activă. Creşterea PIB a fost de 4,8%/an între
1950 şi 1970. Nu este o rată stabilă, ci una oscilantă, fiind
adesea perturbată de încercările de diminuare a inflaţiei
din perioadele 1952-1953 şi 1958-1959 (în timpul
147
Sursă: Raportul OCDE, 1973
143
guvernării lui Antoine Pinay) şi între 1965 şi 1966 când la

guvernare se afla Giscard d‟Estaign. Au predominat în
general politicile de diminuare a şomajului (1,3% în 1960
şi 1,7% în 1970) în detrimentul stăvilirii inflaţiei (creşterea
preţurilor între 1949 şi 1973 a fost de 155%).
Adoptarea unor politici de factură keynesistă a fost
mai rezervată în Statele Unite, cel puţin în intervalul de
până în 1961. Perioada 1950-1970 a constituit pentru SUA
cireaşa de pe tortul bunăstării create până în anii ‟50.
Devenită cea mai mare forţă economică a lumii (vezi
tabelul 15), SUA se orientează în această perioadă asupra
politicii externe, asumându-şi rolul de tutore al
democraţiei şi de principal lider în derularea Războiului
Rece.
1950 1964
SUA 100 100
RFG 44 58
Franţa 47 61
Belgia 59 62
Olanda 56 63
Anglia 56 56
Italia 29 44
Tabel nr. 15. Indici comparativi ai PIB pentru principalele state
dezvoltate148
148
Sursa: OCDE, Varrious Issues
144
100 100 100
80
62 63
60 59 5656 58 61 56
44 47 44
40
29
20
SUA RFG Franta Belgia

Olanda Anglia Italia
Ajunsă la o perioadă de maturitate încă din

perioada celui de-al doilea război mondial, economia SUA
cunoaşte rate de creştere stabile de 3,5% pe an şi în
perioada postbelică. Deoarece aceste rate sunt ceva mai
scăzute decât media statelor dezvoltate, decalajul major
apărut între SUA şi restul lumii începe să se diminueze
(tabelul de mai sus).
Guvernarea Eisenhover a reprezentat pentru
economia americană o perioadă de inconsistenţă şi
incoerenţă, caracterizată prin măsuri conjuncturale de tip
stop and go ce au dat economiei o evoluţie ciclică pe
perioade scurte. Dupăce în 1954 are loc o scădere cu 1,3%
a PIB-ului, acesta îşi revine spectaculos în 1955 (creştere
de 8%), stagnează între 1956 şi 1958, în 1959 înregistrând
o nouă creştere de 5,7%. Politica monetară restrictivă nu
împiedică diminuarea ratei şomajului sub 7% până în
1961. În timp ce ţările OCDE, în spiritul politicilor
keynesiste, angajau deficite bugetare şi rate ale inflaţiei
ridicate în favoarea creşterii economice şi a scăderii ratei
şomajului, în SUA bugetul rămânea echilibrat iar balanţa
145
contului curent avea în 1961 un sold excedentar de 3mld.

$. Creşterea preţurilor între 1953 şi 1961 a fost moderată,
de circa 2%, comparativ cu 3,5% în Europa Occidentală.
Abia după revenirea din 1961 a democraţilor la Casa Albă
SUA renunţă la politica de rigiditate bugetară şi monetară,
angajându-se într-un amplu proces investiţional în vederea
reducerii ratei şomajului sub 4%.
Explozia demografică din anii ‟50 (cunoscută sub
denumirea de baby-boom) şi-a pus amprenta asupra
volumului şi structurii cererii interne, conturându-se din ce
în ce mai evident un tip de societate orientată spre consum
(American Way by Life). Diferenţele mari de avere şi
divizarea societăţii în bogaţi şi săraci (în 1959, 39,5
milioane de americani trăiau sub pragul sărăciei,
determinat la 3000 $ venit anual) a atras atenţia clasei
politice asupra pericolului pe care-l presupunea
polarizarea bogăţiei asupra stabilităţii sociale. Între 1961 şi
1968 preşedinţii Kenedy şi Johnson promovează o politică
ponderată, axată pe măsuri de atenuare a diferenţelor de
venit şi de încurajare a clasei de mijloc, baza societăţii
americane. Acea Great Society vizată de cei doi preşedinţi
avea să se concretizeze printr-o creştere a nivelului mediu
de viaţă şi o scădere a numărului de săraci la 25,4
milioane, adică mai puţin de 8% din populaţia ţării.
În planul instrumentelor folosite, cele două
administraţii vizate mai sus recurg la soluţiile keynesiene:
pentru stimularea cererii se face apel la resursele bugetare,
diminuarea fiscalităţii şi reducerea ratelor dobânzii.
Rezultatele pozitive nu întârzie să apară, astfel încât în
perioada 1962 – 1966 creşterea anuală a PNB a fost de
146
5,1%149 pe fondul unei creşteri a volumului investiţiilor cu

peste 7%. Ca urmare, rata şomajului s-a redus în 1966 la
3,6%. Perioada ce urmează anului 1966 este marcată de
efortul susţinerii războiului din Vietnam. Acest lucru va
afecta negativ stabilitatea economiei şi va accentua
tendinţele inflaţioniste ( se ajunge la o rată a inflaţiei de
3,5% în 1967 şi 4,5% în 1968). Sunt primele semne ale
crizei ce va marca dolarul şi va determina încetarea
convertibilităţii sale în 1971.
1.7.8 Japonia – un model al creşterii

economice?
Între 1950 şi 1970 Japonia s-a lansat într-o luptă
încrâncenată pentru surmontarea handicapului economic
pe care-l avea în faţa principalelor ţări dezvoltate. Modelul
adoptat în acest sens nu poate fi încadrat decât într-o foarte
mică măsură în şabloanele obişnuite. Cu o combinaţie
între vechi şi nou, între tradiţie şi modernism, Japonia
izbuteşte ca în 20 de ani să-şi multiplice de cinci ori
produsul intern brut, cunoscând rate de creştere de peste
10% anual. Beneficiind de ajutorul financiar şi tehnic al
Statelor Unite, dar mai ales printr-un efort propriu rezultat
dintr-o atitudine deosebită faţă de muncă la nivel
individual şi un suport consistent al statului, Japonia
reuşeşte să identifice şi să dezvolte câteva priorităţi majore
ale economiei: dezvoltarea industriei, lărgirea pieţelor
externe, introducerea masivă a progresului tehnic,
eficientizarea aparatului de stat, găsirea unor scheme de
finanţare ingenioase şi performante, etc.
149
Datele statistice sunt preluate din Elliane Mossé, Comprendre la
politique économique, tome 1, edition du Seuil, 1980. p. 93 - 95
147
Construcţia economiei japoneze s-a realizat

stratificat, pe două etaje. Primul nivel, dealtfel cel mai
performant, s-a bazat pe marile concerne (zaibatsu) ce
acoperă o gamă foarte largă de activităţi, având sisteme de
finanţare proprii şi un număr impresionant de salariaţi.
Aceste concerne uriaşe au fost principalele purtătoare ale
progresului tehnic, fiind orientate spre ramurile de înaltă
tehnologie şi performanţă. În jurul acestora gravitează un
număr impresionant de firme mici, cu până la 300 de
salariaţi, ce asigură servicii ”de completare” pentru marile
firme. Aceste firme mici formează cel de-al doilea nivel
după care s-a structurat economia japoneză. Cele două
paliere complementare au reuşit să impună un ritm intens
de dezvoltare, bazat pe creşterea substanţială a
productivităţii muncii. Comparativ cu celelalte ţări
analizate, sistemul de organizare a întreprinderii nipone
bazat pe relaţia de devotament a angajatului faţă de
angajator dar şi pe o grijă deosebită a firmei faţă de
propriul salariat a dus la atingerea unor ritmuri de creştere
a productivităţii întâlnite poate doar în perioada
introducerii fordismului în SUA.
Ritm de dezvoltare Creşterea
(% din PIB) productivităţii (%)
SUA 4 2,1
Franţa 25,6 4,9
RFG 4,5 4,2
Anglia 3,1 2,8
Japonia 9,25 8,4
Tabel nr. 16. Indicatori economici de dezvoltare în perioada
1960 - 1973150
150
Sursa: OCDE, Mains economics indicators , 1973
148
Pe ansamblu, structura economiei nipone s-a

modificat substanţial, industria dezvoltându-se în
detrimentul agriculturii şi a sectorului terţiar.
1953 1973
Agricultură 17,5 5,9
Industrie 25,2 48,3
Servicii 57,3 45,9
Tabel nr. 17. Ponderea în producţia totală pe ramuri de activitate151
Această migraţie a resurselor exclusiv spre

industrie a determinat crearea unui mare număr de locuri
de muncă, absorbind aproape în totalitate şomajul. În
condiţiile unei stabilităţi monetare remarcabile, cu un nivel
al inflaţiei aproape de zero, nivelul de viaţă a crescut
considerabil, PIB pe cap de locuitor crescând de la 280$ în
1950 la 3760$ în 1973. Această creştere extraordinară s-a
realizat în condiţiile în care Japonia este o ţară săracă din
punctul de vedere al înzestrării cu materii prime şi resurse
energetice. Situaţia s-a reflectat imediat în dezechilibrul
balanţei curente. Deficitul a fost accentuat şi de îngustarea
pieţelor de desfacere în Asia spre mijlocul anilor ‟60
datorită expansiunii firmelor americane şi europene în
zonă. Îngustarea posibilităţii derulării operaţiunilor de
export a diminuat rezervele oficiale ale Japoniei până la
1,8 mld.$, sumă suficientă pentru acoperirea importurilor
pentru doar trei luni. Această stare de lucruri va cauza o
încetinire a ritmului de creştere la rate ceva mai scăzute
decât cele anterioare, dar oricum mult mai ridicate decât în
restul lumii.
151
Sursa: OCDE, Etude economique sur le Japon, Iulie 1974
149
În sinteză, dezvoltarea Japoniei în perioada 1950 –

1970 s-a caracterizat printr-o puternică dezvoltare internă
în condiţiile degradării continue a balanţei comerciale şi
de plăţi, în lipsa unei strategii de cucerire a unor pieţe de
desfacere în afara zonei asiatice. Acumularea datoriei
publice a avut ca rezultat scăderea relativă a
performanţelor Japoniei spre sfârşitul perioadei.
1.7.9 Criza petrolului şi sfârşitul iluziei

creşterii continue
Dezvoltarea industrialismului şi a producţiei de

masă s-au realizat fără a ţine prea mult seama de caracterul
limitat al resurselor energetice. Entuziasmul indus de
beneficiile pe care le poate aduce industrializarea şi
creşterea extraordinară a nivelului de viaţă, senzaţia de
măreţie şi putere pe care o induc societăţile industrializate
şi nevoile într-o creştere exponenţială au dus la depăşirea
unei anumite cumpătări în ceea ce priveşte strategiile pe
termen lung şi evaluarea posibilităţilor de creştere. Iluzia
conform căreia nivelul de dezvoltare al unei ţări poate fi
direct proporţional cu volumul de energie consumat pe cap
de locuitor a provocat o adevărată febră a dezvoltării
ramurilor energofage în rândul statelor care dispuneau de
suficiente resurse de capital care să le permită derularea
unor investiţii masive. Nevoia enormă de produse
industriale dezvoltată de societăţile de consum ale statelor
avansate şi posibilitatea aprovizionării cu resurse la preţuri
mai mult decât acceptabile au determinat concentrarea
industriilor în câteva centre industriale deosebit de
150
puternice. Din întâmplare sau nu, numeroase state bogate

în resurse de materii prime şi energie dar fără resurse de
capital au rămas în afara sferei industrializate, aflându-se
în postura de simple furnizoare primare pentru industriile
din ţările dezvoltate. Frustrarea acestor ţări a crescut odată
cu tentativele reuşite de impunere a unor preţuri scăzute
mai ales la resursele energetice, în special la petrol. Acest
lucru a fost posibil datorită unei structuri de tip
oligopolistic a pieţei respective. Şapte mari giganţi
controlau în anii „60 piaţa achiziţiilor de petrol: Exxon,
Texaco, Mobil, Standard of California, Gulf, Shell şi
British Petroleum. Productivitatea ridicată şi costurile
scăzute de exploatare determinaseră aceste companii să
stabilească un preţ scăzut la barilul de petrol.
Revolta statelor producătoare de petrol avea să fie
provocată de politica de forţă a acestor firme care în 1960
au adoptat decizia unilaterală de a scădea preţul cu 10
cenţi în condiţiile în care acesta era deja foarte mic.
Deoarece puterea individuală de negociere a acestor state,
provenind în general din lumea arabă, era destul de
scăzută, au luat decizia înfiinţării unei organizaţii
puternice care să le reprezinte. Astfel apare OPEC-ul care,
aşa cum declara ministrul venezuelean Calderon Berti, "va
trebui să devină instrumentul cel mai puternic pus
vreodată în slujba ţărilor lumii a treia."152 Membrii
organizaţiei deţineau peste 90% din resursele de petrol ale
lumii.
Sub coordonarea acestei organizaţii, în perioada
1960 – 1970 au avut loc o serie de încercări de reglare a
preţului la un nivel acceptabil şi pentru furnizorii de
152
Servan-Schreider, J.J., Sfidarea mondială, Edit. Politică, Bucureşti,
1982, p. 17
151
petrol, însă rezultatele nu au fost de natură să-i satisfacă pe

aceştia. Părăsind calea amiabilă de negociere, s-a recurs la
măsuri dure şi categorice. Prima lovitură majoră a venit
din partea Libiei care forţează compania Occidental
Petroleum să accepte ridicarea cu 50 de cenţi a preţului de
achiziţie a barilului, în caz contrar aceasta riscând să-şi
piardă toate instalaţiile prin naţionalizare. Rând pe rând
toate celelalte companii sunt nevoite să cedeze în faţa
şantajului. După negocieri succesive, în 1971 la Teheran s-
a semnat o înţelegere ce prevedea creşterea preţului
barilului de la 1,8$ la 2,5$, urmând ca până în 1975 acesta
să crească anual cu 2,5 procente. Devalorizările dolarului
din 1971 şi 1973 au schimbat termenii acordului, astfel
încât în octombrie 1973 OPEC-ul a luat decizia istorică de
a ridica preţul barilului la „fantasticul” nivel de 11,67$.
Impactul acestei măsuri a fost devastator pentru economia
mondială care era dependentă în proporţie uriaşă de
petrolul importat (SUA importau 45% din necesarul de
petrol iar Europa şi Japonia peste 80%). În deruta şi
buimăceala creată, reacţia Occidentului s-a concretizat mai
mult pe tărâmul disputelor ştiinţifice în cadrul Clubului de
la Roma şi a altor foruri asemănătoare. Succesul politicii
OPEC-ului a fost probabil cel mai important eveniment al
anilor „70. Creşterea facturilor la petrol a împovărat
costurile de producţie, declanşând un recul inflaţionist
deosebit de puternic. Spre exemplu, factura petrolieră
pentru SUA a crescut de la 4,8mld.$ în 1972 la 80mld. $
în 1980.153
Chiar dacă în 1974, la iniţiativa SUA, statele
occidentale creează Internaţional Energy Agency (IEA),
153
Walters, S.R., Blake, D.H., The politics of global economic
relations, Prentice Hall, 1992, p. 204
152
această instituţie nu se ridică la puterea de decizie şi

negociere a OPEC-ului, nereuşind să împiedice avalanşa
creşterii preţului petrolului în următorii ani.
În planul politicilor economice, crizele petroliere
au tras un semnal de alarmă asupra modului în care a fost
gândită structura economiilor ţărilor dezvoltate. Se părea
că se apropia sfârşitul erei industrialismului, a epocii
"coşului de fum"154, mai ales că încercările de a găsi
resurse alternative petrolului au dat greş. Una din
industriile cele mai afectate a fost cea a automobilului. În
SUA, 20% din populaţia ocupată lucra în acest domeniu
iar în Europa circa 15%. Scăderea drastică a cererii de
autovehicule a ridicat rata şomajului în această ramură la
20%, firme vestite precum Chrysler, Ford, General
Motors, Renault ajungând în pragul falimentului.
Industriile metalurgice şi chimice au fost şi ele
afectate într-un mod drastic, devenind deosebit de
costisitoare şi nerentabile economic. S-a înregistrat o fugă
a capitalului din aceste domenii, know-how-ul şi
tehnologiile fiind vândute ţărilor în curs de dezvoltare
unde forţa de muncă ieftină putea compensa creşterea
costurilor cu energia. În consecinţa a avut loc o migrare a
acestor industrii, avantajul fiind reciproc: ţările dezvoltate
au renunţat la industriile mari consumatoare de energie şi
materii prime în favoarea celor de înaltă tehnologie unde
valoarea adăugată era ridicată iar ţările neindustrializate au
avut acces la unele industrii pe care în alte condiţii nu le-ar
fi putut dezvolta în viitorul apropiat. A fost momentul în
care inclusiv România a beneficiat de importul de
154
Sintagmă lansată de Alvin Toffler în celebra sa carte Al treilea val,
prin care defineşte producţia de masă
153
tehnologie ieftină în domeniul metalurgic, al construcţiilor

de maşini şi chimic.
1.7.10 Dezechilibre interne şi externe

Perioada ce a urmat celei de-a doua crize petroliere
poate fi caracterizată ca una de regres pentru economia
mondială. Fluxurile comerciale şi de plăţi s-au reorientat
dinspre ţările dezvoltate înspre cele exportatoare de petrol.
Evoluţia comparativă a balanţelor comerciale a ţărilor
OPEC şi OCDE arată că între 1970 şi 1979 excedentul
acumulat de statele din zona OPEC-ului a fost de
400mld.$ în timp ce deficitul principalelor "victime" a
atins uriaşa sumă de 250mld. $.
1970 1973 1974 1975 1976 1977 1978 1979
OCDE 8,7 8 -26 5,5 -17,5 -23 5,5 -34,5

OPEC 6,5 21,5 7,7 49,5 65 61,5 46 104
Ţări -6 -7,5 -23,5 -38,5 -25 -37 -47 -59,5
î.c.d.d
Alte -2 -4 -10,5 -18,5 -13 -8 -9 -9,5
ţări
Tabel nr. 18. Dezechilibrele balanţelor comerciale în urma crizelor
petroliere (mld. $)155
Succesul repurtat de ţările OPEC în faţa ţărilor
dezvoltate a modificat substanţial matricea relaţiilor
internaţionale. A început să se audă din ce în ce mai
viguros vocea celor care cereau instituirea unei noi ordini
mondiale care să aibă drept scop reducerea enormelor
decalaje între statele dezvoltate şi restul lumii. Totuşi
155
Sursa : OCDE, Perspectives économiques, nr. 23 şi 26
154
situaţia economică a anilor „70 nu permitea adoptarea unor

măsuri de acest gen. Guvernele ţărilor industrializate erau
confruntate cu probleme interne destul de grave care
necesitau concentrarea tuturor resurselor bugetare în
această direcţie. Inflaţia afectase fără milă toate
economiile lumii deoarece crizele petroliere apăruseră pe
fondul existenţei unor rate ale inflaţiei deja ridicate
datorită acumulării deficitelor bugetare şi a politicilor
monetare expansioniste din perioada anilor ‟50 – ‟70. Pe
ansamblul ţărilor OCDE, creşterea anuală a preţurilor era
deja de 3,7% în a doua jumătate a anilor ‟60. După prima
criză petrolieră rata inflaţiei s-a ridicat la 7,9% (1973). La
această creştere a preţurilor au contribuit şi criza prin care
a trecut dolarul şi criza pieţelor materiilor prime.
Au existat opinii sceptice care au contraargumentat
influenţa preponderentă a creşterii preţului petrolului
asupra stabilităţii preţurilor, aruncând vina puseelor
inflaţioniste exclusiv asupra politicilor de tip keynesist
promovate în deceniile precedente. Pentru a înlătura orice
dubiu în această privinţă, prezentăm în tabelul de mai jos o
detaliere a influenţei fiecărui factor asupra ansamblului
preţurilor, aşa cum rezultă din studiile neutre ale OCDE.
Se observă fără greutate că previziunile creşterii
preţurilor înaintea apariţiei crizei petroliere au fost
substanţial depăşite în realitate. Aruncarea exclusivă a
poverii inflaţioniste a anilor „70 asupra politicilor de
relaxare monetară din perioadele precedente este mai mult
decât neîntemeiată. Se observă o legătură directă între
creşterea generală a preţurilor şi gradul de dependenţă a
economiei de importurile de petrol. În SUA, unde doar
45% din necesarul de petrol era importat, creşterea
preţurilor a fost mult mai redusă decât, spre exemplu, în
Japonia unde dependenţa faţă de OPEC se ridica la peste
155
80%. Orice dubiu asupra influenţei creşterii preţului

barilului dispare însă când, după al doilea şoc petrolier din
1973, creşterea preţurilor ajunge la 13,4% în ţările OCDE,
la 22% în Japonia şi 26,2% în Anglia.
Previzi-
Contrib.
Contrib. unile
creşterii
creşterii creşterii
preţuri- Creşte
preţurilor preţuri-
lor Total rea
materiilor lor Total
Ţara petro- I+II reală a
prime la înaintea III+IV
lului la (III) preţu-
creşterea crizei
creşterea rilor
inflaţiei petroli-
inflaţiei
(I) ere
(II)
(IV)
SUA 0,1 0,4 0,5 6,7 7,2 9,0
Japonia 0,4 2,6 3,0 9,2 12,2 22,0
Franţa 0,4 2,7 3,1 7,7 10,8 12,0
RFG 0,2 1,5 1,7 7 8,7 8,0
Italia 0,6 3,8 4,4 10 14,4 19,0
Anglia 0,5 2,9 3,4 6,2 9,6 26,2
Tabel nr. 19. Influenţa creşterii preţurilor la materii prime şi petrol
asupra creşterii reale a preţurilor156
Panica ce a apărut ca urmare a confruntării

economiilor cu rate atât de ridicate ale inflaţiei a
determinat, pe ansamblul ţărilor afectate, renunţarea la
politicile de stimulare a cererii şi recurgerea la politici
restrictive de diminuare a imenselor deficite publice.
156
Sursa: OCDE, Main economics indicators
156
Ţara 1975 1980

SUA -4,2 -0,8
Japonia -4,0 -4,7
RFG -5,8 -3
Franţa -2,2 -1,8
Anglia -5,3 -3,2
Tabel nr. 20. Finanţarea sectorului public (procente din PIB)
Din păcate, restricţionarea accesului la resursele de

finanţare a investiţiilor datorită diminuării cheltuielilor
publice şi creşterii dobânzilor a creat mari probleme
industriilor deja afectate de crizele petroliere. Cererea
globală a cunoscut o scădere însemnată, ducând la nivelul
anului 1975 la o diminuare a producţiei industriale de 13%
în SUA, 14,5% în Japonia şi 14% în RFG .
Ratele medii ale
Producţia Preţurile de
şomajului
Ţara industrială consum
1974-
1979 1974-1975 1974-1975
1978
SUA 6,8 5,8 -13 +9,3
Canada 4,9 7,7 - -
Japonia 1,9 2,1 -14,5 +14,4
RFG 3,2 3,3 -14 +6,4
Italia 6,4 7,7 -17 +19
Franţa 4,3 5,9 -10 +11,7
Anglia 4,9 5,3 -8,7 +25,9
Tabel nr. 21 Efectul politicii monetare restrictive asupra principalilor
indicatori economici157
Politicile de austeritate bugetară nu au avut ca efect

decât diminuarea drastică a locurilor de muncă. Cu
157
Sursa: rapoartele OCDE
157
excepţia Statelor Unite, care au obţinut o scădere

nesemnificativă a ratei şomajului cu 1%, ajungând la 5,8%
în 1979, restul statelor s-au confruntat cu o creştere a
gradului de neocupare concomitent cu creşterea nivelului
preţurilor. Celebra curbă a lui Phillips nu-şi mai găsea
corespondent în realitatea economică.
Pe ansamblu, anii ‟70 au adus un regres dacă
privim din perspectiva ritmurilor de creştere economică şi
a încrederii în capacitatea statului de a gestiona şi
implementa politici de dezvoltare. Speranţele pe care le-a
dat keynesismul în legătură cu soluţia miraculoasă a
investiţiilor publice au fost serios zdruncinate de
imposibilitatea aplicării sale în condiţii de stabilitate a
preţurilor. Inflaţia a devenit o problemă importantă, dacă
nu chiar gravă pentru această perioadă. Drept urmare, se
impunea găsirea unor noi soluţii de abordare a politicilor
macroeconomice. Deşi credem că era nevoie de o
întoarcere la principiile de bază ale liberalismului, la
asanarea mediului economic de intervenţia
guvernamentală şi de o întărire a pieţei libere,
evenimentele nu au mers într-o asemenea direcţie.
Concluzii
Ajungând la momentul de final al perioadei
premergătoare fenomenului ce marchează sfârşitul
secolului XX şi începutul celui de-al XXI-lea,
globalizarea, putem să afirmăm şi noi că evoluţia
economiei mondiale a fost marcată de evoluţia
capitalismului, că apariţia şi formarea celei dintâi a stat
sub semnul ascensiunii sau decăderii relaţiilor de tip
capitalist.
158
Au existat trei elemente comune ce au marcat

dezvoltarea celor două concepte:
- conturarea drepturilor de proprietate;
- descoperirile ştiinţifice şi progresul tehnologic;
- diviziunea internaţională a muncii.
Prin interacţiunea acestor factori cu diverse situaţii
conjucturale a rezultat o evoluţie, la început mai lentă şi
apoi din ce în ce mai rapidă, înspre ceea ce cunoaştem
astăzi ca fiind economia mondială, adică un sistem parţial
integrat de state, organizaţii suprastatale şi firme
multinaţionale. Procesul nu a fost deloc confortabil pentru
cei implicaţi în mod direct, presupunând adeseori
sacrificii, renunţări şi relansări pe noi direcţii. Căutările
soluţiei optime de evoluţie nu au fost întotdeauna reuşite,
existând eşecuri ce au încetinit ritmul de transformare.
Nici măcar nu se poate spune că a existat o soluţie unitară,
fiecare regiune a economiei mondiale cunoscând şi
parcursuri independente sau izolate. Totuşi, din
perspectiva pe care ne-o conferă evoluţia istorică, putem
spune că regiunile care au cunoscut o perioadă prea lungă
de izolare au rămas în urmă în procesul creşterii.158 Numai
contactul cu ceilalţi participanţi a facilitat antrenarea într-o
competiţie cu rol stimulator. Liantul care a făcut posibilă
menţinerea legăturilor în cadru neinstituţionalizat a fost
comerţul internaţional. El a fost cel care a transmis din
aproape în aproape resurse materiale şi tehnologie şi a
facilitat selectarea şi răspândirea unui sistem comun de
valori sociale, politice şi economice.
Dar fără consolidarea drepturilor de proprietate nu
ar fi fost posibilă lărgirea bazei de schimb la nivel
internaţional. Se ştie că sistemul proprietăţii private este
158
Vezi exemplul blocului socialist
159
cel mai potrivit pentru desfăşurarea activităţilor

productive. El naşte comportamente raţionale şi motivează
indivizii în eficientizarea actului economic. Nici o altă
formă de proprietate nu poate determina omul să aplice
atât de bine principii maximizatoare. Sentimentul
proprietăţii vine în completarea unei dorinţe naturale de
recunoaştere159 astfel încât el nu scoate din tiparele
normalului comportamentul hedonistic al individului. Am
văzut că în cazul Angliei restructurarea drepturilor de
proprietate a stat la baza rentabilizării agriculturii şi a
formării unei clase de producători agricoli eficienţi.
Drepturile de proprietate stau la baza afirmării
celorlalte libertăţi ale individului, dreptul la exprimare, la
liberă circulaţie, la religie, la liberă practică etc. Or dreptul
la liberă practică a fost cel care, spre exemplu, a focalizat
atenţia meşteşugarilor de origine germanică asupra unor
locaţii precum Olanda sau Anglia. Aceste ţări au
beneficiat mult de pe urma aportului de tehnologie din
meşteşugurile aduse de aceştia şi au dobândit, fără un efort
major de resurse, un avantaj tehnologic ce a stat la baza
prosperităţii din secolele XVI-XVII.
Am atins astfel un alt element determinat al
evoluţiei economie mondiale şi al intensificării
schimburilor, respectiv progresul tehnologic.
Manifestându-se sub multe faţete, atât direct în actul de
producţie cât şi indirect prin scăderea costurilor de
transport, tehnologia a permis ţărilor care au înţeles
importanţa ei să capete un avans important faţă de
competitori. Poate cel mai important exemplu este cel al
războiului de ţesut mecanic neasimilat de către breslaşii
francezi datorită unei greşite înţelegeri a potenţialului său
159
Vezi Nietzche, Voinţa de putere, Editura Aion, 1999
160
dar introdus cu mult interes în producţie de către

meşteşugarii britanici. După cum se ştie astăzi, banalul
război de ţesut a stat la baza unei etape foarte importante
în istoria Angliei şi a omenirii, prima revoluţie industrială.
Nu a fost nici prima nici ultima dată când francezii,
datorită conservatorismului şi înclinaţiei înspre autoritate
centralizată au avut de pierdut.
Al treilea factor enunţat de noi ca având un rol
esenţial în evoluţia capitalismului şi a economiei mondiale
este diviziunea muncii. Omului nu i-a fost greu să observe
că prin diminuarea numărului de operaţiuni în procesul de
fabricaţie şi repetarea acestora de un număr mare de ori a
reuşit să dobândească o îndemânare mai mare şi să obţină
o producţie superioară atât cantitativ cât şi calitativ.
Aplicată iniţial la nivel individual şi apoi la entităţi din ce
în ce mai extinse până la nivel regional sau naţional,
diviziunea muncii a favorizat apariţia unor surplusuri ce au
fost destinate schimbului. Indiferent care au fost criteriile
diviziunii şi ale specializării, aceste fenomene au dat o
amploare fără precedent comerţului. Ne amintim de
Nordul specializat industrial şi de Sudul agricol din
secolele XII-XV şi de intensul schimb dintre cele două
regiuni care a condus la prosperitatea unor oraşe precum
Amsterdam, Anvers, Veneţia, Napoli etc.
Dacă la începuturile perioadei precapitaliste,
coexistenţa celor trei factori a fost sporadică iar
profunzimea manifestării fiecăruia în parte superficială,
odată cu conştientizarea importanţei lor s-a mărit şi
impactul acestora asupra economiei mondiale, ajungând ca
la un moment dat, la începutul secolului XIX, ele să facă
diferenţa între state puternice şi state slabe, între bunăstare
şi înapoiere.
161
Secolul XX a adus o recunoaştere profundă a

importanţei acestor factori dar a şi demonstrat că dacă se
renunţă cel puţin la unul dintre ei, mecanismul nu mai
funcţionează. Marile experimente totalitariste, însoţite de
izolaţionism, protecţionism şi îngrădirea drepturilor de
proprietate au pus piedici însemnate dezvoltării unor
regiuni vaste din economia mondială. Comparaţiile care s-
au putut face în timp între zonele ce nu au renunţat la piaţă
liberă, la concurenţă, proprietate privată şi liber-schimb şi
cele din blocul comunist au fost net în favoarea celor
dintâi. Omenirea a avut de învăţat că iluzia egalitarismului
este la fel de dăunătoare evoluţiei ca şi izolaţionismul sau
conflictul armat. Anii cei mai prosperi pentru lumea
democratică au fost cei postbelici, până la primul şoc
petrolier. Comerţul liber nu a avut de înfruntat zone
deschise de conflict dar a avut de suferit de pe urma
separării zonei roşii, cu peste un miliard jumătate de
oameni, de restul lumii. Cu toate acestea, dinamismul
societăţii capitaliste a permis o expansiune fără precedent
a prosperităţii.
Deşi evoluţia economiei mondiale nu se opreşte la
anii „70, considerăm că perioada ce urmează se încadrează
într-o nouă etapă majoră de evoluţie ce stă sub semnul
unui fenomen nou, al globalizării. Tocmai de aceea ne-am
propus ca acest subiect să-l abordăm într-o lucrare
viitoare, considerând că tematica este mult prea vastă şi
pretenţioasă pentru a fi expediată într-un capitol al lucrării
de faţă.
162
Bibliografie
*** Culegere de texte pentru istoria universală,

EDP, Bucureşti, 1973
Adda, Jacques, La mondialisation de l economie,
vol. II, La Decouverte, Paris, 2002
Bairoch, Paul, Revolution industrielle et sous
developpement, Galimard, Paris, 1974
Barro, R.J., Sala-i-Martin, X., Economic Growth,
The MIT Press, Cambridge, 1995
Braudel, F., Mediterana şi lumea mediteraneană în
epoca lui Filip al II-lea, Editura Meridiane, Bucureşti,
1996
Braudel, Fernand, Timpul lumii, Edit. Meridiane,
Bucureşti, 1989
Brăilean, Tiberiu, O istorie a doctrinelor
economice, Institutul European, Iaşi, 2000
Carlo M. Cipola, The Fontana Economic History
of Europe, Collins, 1976
CIA World Factbook, 2004,
www.cia.gov/cia/publications/factbook
Compagnon, B, Thevenin, A, O cronologie a
secolului XX, Editura All, Bucureşti, 2000
Corm, G, Noua ordine economică mondială,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1996
Court, Pieter de la, Memoires de Jean de Witt,
1709, http://www.malaspina.org
163
Da Silva, José-Gentil, Banque et Crédit en Italie

Au XVII° siècles, Les foires de Change et la Dépréciations
Monétaire, I, Paris, 1969
Denis, H., Histoire de la pansee economiqué,
PUF, Paris, 1966
Drîmbă, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Edit.
Vestala, Bucureşti, 1999, vol 9
Drucker, Peter F, Societatea postcapitalistă, Edit.
Image, Bucureşti, 1999
Dyker, David A., The National Economies of
Europe, Longman, New York, 1992
Fried, Ferdinand, Le tournant De L'économie
mondiale, Paris, Payot, 1942
Friedman, M&R, Liber să alegi, Edit. All,
Bucureşti, 1998
Galbraith, J.K., A History of Economics, Penguin
Books, 1987
Grandville, O. de la , Théorie de la croissance
économique, Masson, Paris, 1977
Grosser, Alfred, Occidentalii, Edit Style,
Bucureşti, 1999
Grousset, Paul, în Regine Pernaud, Les villes
marchandes aux XIVe et XVe siècles, Tallandiere, 1948
Habakkuk HJ, American and British Technology in
the Nineteenth Century, Cambridge University Press, 1962
Hartwell R.M, The industrial Revolution and
Economic Growth, Methuen, London, 1971
Hobsbawm, JE, Industry and Empire, Pantheon
Books, 1968, NY
Hobsbawm, JE, The Age of Revolutions, W&N,
London, 1962
164
Hodgson, G.M., Itoh, M., Yokokawa, N.,

Capitalism in evolution, Edward Elgar, Northampton,
2001
Ibn Khaldaun, Les textes économiques de la
Mougaddimo, http://www.malaspina.org
Ignat, I., Pohoaţă, N. Clipa, Ghe. Luţac, Economie
politică, Edit. Economica, Bucureşti, 2000
Ignat, Ion, Pralea, Spiridon, Economie Mondială,
Editura Symposium, Bacău, 1994
Ignat, Ion, Uniunea Europeană: De la Piaţa
comună la moneda unică, Editura Economica, Bucureşti
2002
Ionescu, Dimitrie B., Istoria Doctrinelor
Economice, vol. I, Sibiu, 2001
Juglar Clement, Des crises comerciales, 2e edition,
Edit Guillan, Paris, 1889
Keynes, J.M., Teoria generală, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970
Lambooy, J., Urban Theory and Urban Planning,
în Haynes, Kuklinski şi Kultalahti, Pathologies of Urban
Process, Fnland, Finn Publishers Tampere, 1985
Lampert , Heinz., Ordinea economică şi socială,
Editura Universităţii Al. I Cuza Iaşi , 1994
Leon, P., Histoire économique et social du monde,
Colin, Paris, 1994
List, Fr., Sistemul naţional de economie politică,
Edit. Academiei Române, 1973
Maddison, Angus, Economic Growth in the West,
Comparative Experience in Europe and North America,
UK. George Allen and Unwin., 1965
Malthus, Th. R., Eseu asupra principiului
populaţiei, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992
165
Marwich, Arthur, War and social change,

MacMillian, Londra,1974
Marx, Roland, La revolution industrielle en
Grande Bretagne des Origines a 1850, Colin Edit., Paris,
1970
Michael Flinn, The Origins of the Industrial
Revolution, RM Hartwell ed., 1966
Milza, P, Bernstein, S, Istoria secolului XX, Edit.
All, Bucureşti, 1998
Montchrestien, A. de, Traite de l’économie
politique, 1615, http://www.malaspina.org
Morus, Thomas, Utopia, Edit. Paideia, Bucureşti,
1998
Mosse, Eliane, Comprendre la politique
économique, Tome 1, Edition de Seuil, 1978
Muller Armack , Sotiale Marktwirtschaft, 1947,
http://www.berufskolleg1.de/ama/ama.htm
Nadiri, I., Innovations and Technological
Spillovers, NBER Working Papers nr. 4423, National
Bureau of Economic Research, 1993
Nelson, Richard R., Edmund S. Phelps, Investment
in Humans, Technological Diffusion and Economic
Growth, American Economic Review 56 (2), 1966
Nitzsche, Friedrich, Voinţa de putere, Editura
Aion, Oradea, 1999
NSB, Science and Engineering Indicators 2002,
National Science Board
OCDE, Etude economique sur le Japon, Iulie 1974
OCDE, Perspectives économiques, nr. 23 şi 26
Olson, Mancur, Creşterea şi declinul naţiunilor,
Edit. Humanitas, Bucureşti, 1999
Parival, J. N., Les delices de la Hollande, 1662,
http://www.malaspina.org
166
Parker, R.E., Reflections on the great depression,

Edward Elgar, Northampton, 2002
Perroy, Edouard, A l’origine d’une economie
contracteé, les crises du XIXe siècle, Annales ESC, IV, 2
Pohoaţă, Ion, Capitalismul, itinerarii economice,
Editura Polirom, Iaşi, 2001
Pohoaţă, Ion, Doctrine economice universale,
Editura Ghe. Zane, Iaşi, 1994
Pollard, S, D.W. Crossley, Wealth of Britain,
1085-1966, Schochen Book, New York, 1969
Popescu, Ghe., Clasicismul, Editura Mesagerul,
Cluj, 1997
Reich, Robert, Munca naţiunilor, Editura Paidea,
Bucureşti, 1996
Ricardo, David, Opere alese, Despre principiile
economiei politice şi ale impunerii, Editura Universitas,
Chişinău, 1993
Rueff, J., Natürliche Erklärung eines Wunders,
1953, http://www.academie-francaise.fr/immortels/
Sapori, Armando, Studi di Storia Economica,
Secoli XIII, XIV, XV, Firenze, 1955
Say, J. B., Traite d’ Economie politique, Paris,
1827
Schumpeter, J.A., History of Economic Analysis,
Routlege, London, 1994
Schumpeter, J.A., The miracle of trade, The
Economist, jan 27th, 1996
Servan-Schreider, J.J., Sfidarea mondială, Edit.
Politică, Bucureşti, 1982
Sismondi, Simone de, Nouveaux principes
d’economie politique, http://www.cosmovisions.com/
Smith, Adam, Avuţia Naţiunilor, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1965
167
Sombart, Werner, Die Juden und das

Wirtschaftsleben, 1911, http://socserv2.socsci.mcmaster.ca
Strange, S., State şi pieţe, Editura Institutul
European, Iaşi, 1997
Tasey, G., Technology and Economic Growth,
NIST Planing Report 95-3, Washinton DC, US
Department of Commerce, 2003
Tyson, L.D., Who’s Bashing Whom: Trade
Conflict in High-Technology Industries, Washington DC:
Institute for International Economics, 1999
Vitale, Luis, Latin America: feudal of capitalist, în
J. Petras şi M. Zeitlin, ed., Latin America: reform and
revolution, Fawcett, Connecticut, 1968
Wallerstein, I, Sistemul mondial modern, Edit
Meridiane, Bucureşti, vol 1-2
Walters, S.R., Blake, D.H., The politics of global
economic relations, Prentice Hall, 1992
Winkler, Allan, Trecutul apropiat, Edit Dacia,
Cluj, 1996
Wrigley, E.A., The Growth of Population in
Eighteenth-Century England, in Past and present, 98, 1983
168
View publication stats

Cristian Popescu Economiamondiala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cristian Popescu Economiamondiala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Economia mondiala intre evolutie si stagnare

Book · January 2005

Human and social capital View project

International Economics View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

1.7.1 SUA, prima superputere 103

A studia trecutul în ansamblul caracteristicilor sale

acestora, de inovaţie, progres tehnic, deci de progresul

univers”4 şi cuprinde “specia umană sau acea parte a

politicului. Or economia marilor imperii era subordonată

decât a producţiei agricole.10 Ideea pare a fi preluată de la

ar fi să acceptăm explicaţia lui Mancur Olson,

1.1 Preistoria Europei

Pentru câteva pagini vom ieşi din dimensiunea

Anglia, cu 27% în Italia, cu 38% în Franţa şi Ţările de Jos

căutarea de noi rezerve. Expediţiile unor cutezători

Africii. Experienţa în comerţul pe distanţe mari şi

schimbării, economia sa nu poate susţine acest proces

Această uşurinţă în câştigarea traiului în zonele

decât la celelalte vase de acelaşi tonaj – dar şi de salariile

înspre toată Europa. Se creează o serie de instituţii

griji ce se trage de la acest lux aduce adesea o mare

Amsterdam. Referindu-se la acest moment, Adam Smith

sfârşitul secolului XVII ea pierde supremaţia navală în

1.1.1 Anglia - capitalism şi industrializare

progresul formidabil al Angliei nu ar fi fost posibil fără o

clase sociale, mult mai vivace şi receptivă la nou, orientată

Principala contribuţie a Angliei în domeniul

O oarecare stagnare se resimte între 1650 şi 1690,

sau nu agricultura factorul declanşator al Revoluţiei

Mica proprietate funciară a fost restructurată în

economie.44 După îndelungi dispute politice între cele

ce mijloacele de subzistenţă nu ar putea să crească mai

argumente empirice în favoarea unei oarecare continuităţi

până la J. Watt. O întrebuinţare mai complexă în industrie

continuă.”50Iar „în prima fază a industrializării britanice,

anumite facilităţi tarifare şi netarifare. Referindu-se la

sistemului de ecluzare va permite amenajarea râurilor

cum afirma Schumpeter, o inovaţie poate induce progres

1.1.2 Franţa – iluzia puterii

Dacă până acum am schiţat în câteva pagini

Iluminismul a făcut din Franţa secolului XVIII principala

Anglia. Chiar J.B.Say scria în 1840: "Mai bine să

paradoxală în care Franţa acelui moment, deşi denumită

creeze un sector industrial francez, capabil să elimine toate

1.2 Creşterea economică din secolele XV

Încercările de a formaliza factorii care contribuie la

1.2.1 Teorii explicative ale creşterii

Un prim model închegat ce evidenţiază coerent

apreciabilă la afirmarea Sudului, pleca în secolul XV cu o

Preocupându-se şi de decădere, nu numai de

aur şi diamante face statele bogate şi opulente, ci bunurile

Opiniile fiziocraţilor aduc o schimbare de optică

capitaluri tinde fireşte să sporească sau să micşoreze

terenuri etc. Raritatea terenurilor este un alt factor

cultivarea de terenuri din ce în ce mai puţin fertile ratele

O altă viziune pesimistă asupra creşterii o aduce şi

securitate socială, siguranţă materială şi mai puţin

efortul individual de inovare. Ca un studiu de caz,

1.2.2 Agricultura şi creşterea economică

Bazându-ne pe exemplul Angliei, putem afirma că

- Creşterea inputurilor, ceea ce presupune un efort

Solow ajungea la concluzia că acumularea capitalului şi