Caragioiu Andreea-Daiana

Grupa 2 DEI

Globalizarea economică

-referat-

Ce este globalizarea economică?

Globalizarea este definită de FMI drept „creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din
întreaga lume prin creşterea volumului şi varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste
graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a
tehnologiei”.[1] Abordată din punct de vedere economic şi financiar, globalizarea reprezintă
întărirea şi lărgirea legăturilor dintre economiile naţionale pe piaţa globală a bunurilor, serviciilor
şi mai ales a capitalurilor.

Termenul de globalizare a fost utilizat prima dată în publicaţia „Towards New Education“ în
anul 1930. Începând cu anii `60, termenul a început să fie frecvent utilizat atât de economişti cât
şi de sociologi. Marshall McLuhan introduce într-o lucrare publicată în anul 1962 [2] termenul
de Global Village (Satul Global), în scopul de a descrie noul mod de comunicare între diferitele
regiuni ale globului, începând cu anii 1920, bazat pe comunicarea radio. Expresia de “sat
mondial” surprinde și esența fenomenului din zilele noastre: tehnologii ale informației care ne
pun mai rapid și mai des în legătură unii cu alții, comprimarea distanțelor prin noi tehnologii,
interconectarea și creșterea dependențelor reciproce, integrarea piețelor financiare și comerciale,
internaționalizarea producției prin intermediul firmelor cu activitate globală, apariția unor
probleme la scară largă, care necesită abordări globale, dezvoltarea de identități transnaționale.

Economia mondială încă nu a devenit real globală, aflându-se la începutul acestui fenomen.
Aproximativ jumătate din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare trăiesc într-o economie închisă,
puţin afectată de creşterea schimbului economic internaţional şi a circulaţiei capitalului. Ţările cu
o economie în tranziţie vor mai avea nevoie de timp, de reforme, de capital, de combaterea
corupţiei şi de democratizare pentru integrarea completă în economia mondială.

Globalizarea creează noi oportunităţi, dar şi riscuri fără precedent. Dacă ţările cele mai sărace ar
putea fi incluse în economia globală şi să aibă din ce în ce mai mare acces la noile tehnologii,
aceasta ar putea avea ca efect o reducere rapidă a sărăciei globale dar şi la extinderea
competitivităţii în comerţ şi investiţii. În absenţa unei asemenea abordări deschise, ţările cele mai
sărace sunt marginalizate, iar diviziunea la scară globală va creşte. Dinu Marin afirmă, în cartea
sa, “Ce este globalizarea?”, că atât pentru Europa, dar și pentru NAFTA și Asia, va fi nevoie de
rabat de la exigențele economice pentru ca obiectivele globalizării să fie atinse. „Țări precum
România sau Bulgaria, pentru Uniunea Europeană, Mexic, pentru NAFTA, sau Malaezia, pentru
Asia de Sud-Est, sunt în situația de a se integra în zonele lor prioritar sub raport politic, de
context principial, fără ca ele sa aibă performanțele adecvate economiei integrate. Într-un fel,
tranziția postcapitalistă și globalizarea trebuie să reverse preaplinul economic și spre alte țări, să
Caragioiu Andreea-Daiana
Grupa 2 DEI
le tragă în trena dezvoltării până la declanșarea resorturilor interne specifice cuplării naturale la o
economie în curs de globalizare.” Pentru a face globalizarea să lucreze pentru cei mai
defavorizaţi la nivel naţional este necesar un sector privat puternic şi eficient precum şi o
guvernare eficientă, iar la nivel mondial sunt necesare instituţii internaţionale puternice şi
reformate. În procesul globalizării rolul fiecărui guvern din statele dezvoltate sau în curs de
dezvoltare devine esenţial.

Concentrarea capitalului în anumite zone, în primul rând în S.U.A, ca și a forței de inovare

tehnologică, face ca lumea să se împartă în centru și periferie, adică în zona care dispune de forța
de presiune politică a capitalului și în zonele cărora le rămâne doar șansa de a atrage spre folosire
acest capital. Acest fapt ridică multiple probleme economice, dar și de factură morală. Ca o
reacție la supremația sufocantă a centrului unic american, au apărut formulele de integrare
zonală, fiind vorba de un sistem tricentric-S.U.A (zona NAFTA), Europa (zona Uniunii
Europene) și Asia și Pacific (zona APEC), ce au ca finalitate limitarea condiției de periferie în
lumea contemporană. Tendința iminentă spre globalizare se evidențiază prin aceea că aceste trei
macroregiuni vor ajunge să aibă interese amalgamate până la a fi comune prin fuziunea
giganților economici, a firmelor globale. Această fuziune reprezintă o șansă pentru periferie,
pentru că superconcentrarea capitalului productiv are o forță pe care trebuie să o deverseze
inevitabil în zonele periferice și, o dată cu aceasta, o întreagă pleiadă de efecte care înfiripă
cursul dezvoltării. Deși tot zonele de concentrare a capitalului își păstrează avantajele,
deschiderea este mai mare spre extraeconomic, tocmai pentru că firmele globale devin
suprarentabile și își permit să reverse preaplinul către amplasamentele teritoriale ale investițiilor.
Prin globalizare, datorită fuziunilor, beneficiază semnificativ chiar munca, prin creșterea
salariilor în regiunile mai puțin dezvoltate, dar care devin amplasamente pentru firmele globale.

În prezent, există în jur de 60.000 de societăţi transnaţionale, dintre care doar 4.000 în ţările mai
puţin dezvoltate. Puterea lor economică depăşeşte pe cea a unor ţări mari. De exemplu, în 1968,
în termeni de putere economică, General Motors ajungea la rangul 18 înaintea Germaniei de Est,
a Belgiei şi a Elveţiei. În 1982, Canadian Pacific avea o cifră de afaceri de 12,3 miliarde de
dolari la egalitate cu Noua Zeelandă, iar în 1993 Exxon, cu 11 miliarde de dolari din vânzări
anuale deţinea o avere de trei ori PNB al Irlandei. Aceste cifre arătă cât de mare este puterea
economică a unora dintre societăţile transnaţionale şi ce pot face ele, în plan politic, de pildă, la
nivel planetar.

S-a afirmat că procesul de globalizare a sistemului financiar ar fi adus anumite avantaje tuturor
ţărilor. Crizele financiare care au atins Asia, Mexicul şi Rusia, toate produse în plină perioadă de
globalitate, au pus însă la îndoială acest presupus avantaj. Unii autori merg mai departe şi susţin
că înmulţirea crizelor financiare după 1980 ar fi tocmai rezultatul liberalizării financiare şi al
posibilităţii de operare pentru un număr foarte mare de bănci. Se mai adaugă la explicaţiile
crizelor financiare şi fenomenul numit contagiune, care se poate manifesta mai liber într-o
economie globală (Suian, 2005, p. 52). Pentru ieşirea din criză, hiperglobaliştii ne propun
controlul întregii economii mondiale printr-o bancă unică şi, poate, o monedă unică sau printr-o
Caragioiu Andreea-Daiana
Grupa 2 DEI
autoritate unică de control monetar. Iată ce spune Rockefeler: „Suntem într-un proces de
transformare globală. Mai avem nevoie doar de o criză majoră necesară şi toate naţiunile vor
accepta Noua Ordine Mondială”, iar bancherul J.P Warburg: „Vom avea un Guvern Mondial fie
că ne place fie că nu ne place”. Așadar, un minus al mediului financiar internațional este
reprezentat de volatilitate și de incertitudine, care își găsesc expresie în intensitatea efectelor de
contagiune.

Reversul medaliei globalizării este ilustrat și de accentuarea decalajului dintre bogați și săraci,
din cauza faptului că prea puține resurse au fost dedicate corectării deficiențelor. O pondere de
1% dintre cei mai bogaţi oameni din lume primesc tot atât cât 57% din populaţia cea mai săracă.
Mai mult de un miliard de oameni trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi. Aproape un miliard nu
au acces la apă curentă, iar 826 de milioane de oameni suferă de malnutriţie. În fiecare an, 10
milioane de oameni mor datorită lipsei de asistenţă medicală de bază.

În ceea ce priveşte criticile care sunt aduse companiilor multinaţionale şi tendinţei acestora de a
elimina firmele autohtone de pe piaţa naţională, este adevărat faptul că acestea au un avantaj în
concurența cu micile companii de anvergură națională, însă aduc cu ele tehnologii noi, know-
how, deschid pieţe, creează sectoare de activitate. În plus, companiile private sunt de cele mai
multe ori mai apte în a genera bogăţie decât statul, acesta având tendinţa de a abuza de propria
putere. Globalizarea oferă un grad de libertate individuală pe care statul nu îl poate asigura.
Concurenţa liberă la scară globală a eliberat talente antreprenoriale şi creative şi a accelerat
inovaţiile tehnologice.

O altă zonă delicată este reprezentată de problema identitară. Globalizarea este acuzată de
tendința de omogenizare și de standardizare a valorilor culturale. Cu toate acestea, în mod
paradoxal, se manifestă un interes crescut tocmai pentru limbile ignorate, pentru tradiţii pe cale
de dispariţie şi pentru recuperarea şi răspândirea acestora prin mijloace neexistente înainte.

În concluzie, fenomenul globalizării, definit de către Daniel Dăianu drept o stare a omenirii care
să permită dialogul între civilizații (coexistența pașnică), pe fondul creării de șanse egale pentru
cât mai mulți locuitori ai planetei de a avea o viață demnă, aduce cu sine atât avantaje și
posibilități extraordinare pentru dezvoltare, cât și dezavantaje precum tensiuni ale structurilor
sociale și economice ce nu se pot adapta rapid, distribuția inegală a câștigurilor sau creșterea
șomajului în țările dezvoltate, deoarece companiile multinaționale își deschid sedii în țările în
curs de dezvoltare, unde materiile prime și forța de muncă sunt mai ieftine.

În opinia mea, sub aspectul atrăgător al egalității, al prosperității, al creării unei societăți globale
care să soluționeze corect și durabil probleme precum protecția ecosistemului, asigurarea
surselor de hrană, subdezvoltarea, globalizarea aduce și realități mai puțin amintite de către
adepții fenomenului, aduce dimensiuni complexe, ce necesită o evaluare profundă și o
coordonare eficace între state, precum și crearea unor instituții globale pentru gestionarea
problemelor și a noilor amenințări.
Caragioiu Andreea-Daiana
Grupa 2 DEI

BIBLIOGRAFIE

[1] FMI, World Economic Outlook, mai 1997

[2] M. McLuhan, The Gutenberg Galaxy, University of Toronto Press, Toronto, 1962 (tradusă în
română la Editura Politică, Bucureşti, 1975)

Economie contemporană-Ce este globalizarea? / Dinu Marin- București; Editura Economică,

2000

Pariul României. Economia noastră: reformă și integrare / Daniel Dăianu- București, Compania,
2004

Economie teoretică şi aplicată Volumul XIX (2012), No. 9(574), pp. 68-90

Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 4/2010

https://ro.warbletoncouncil.org/ventajas-y-desventajas-de-la-globalizacion-1003

DICTATURI ÎN ROMÂNIA

Una dintre cele mai cunoscute teze despre perioada interbelica romaneasca i-a apartinut lui
Lucretiu Pătrașcanu. El a identificat și a analizat trei dictaturi "burgheze" – carlistă, legionară și
antonesciană.

Incepand cu 23 august 1944, liderii comunisti au emis diferite teorii despre istoria Romaniei
interbelice, unele dintre acestea perpetuandu-se si dupa prabusirea "lagarului socialist". Dintre
ele, cea mai cunoscuta a fost emisa de Patrascanu, referitor la cele trei dictaturi "burgheze":
carlista, legionara si antonesciana.

La scurt timp dupa 23 august 1944, comunistii romani s-au aliniat la directivele Moscovei si au
inceput sa "lucreze" ideologic legitimarea prezentei lor la guvernare. La sfarsitul acelui an,
Lucretiu Patrascanu, comunist roman de traditie, a publicat lucrarea "Sub trei dictaturi", in care
fixa limitele "fascismului" romanesc. Acesta incepea cu instalarea regimului autoritar al Regelui
Carol al II-lea la 10 februarie 1938, continua cu instaurarea "statului national-legionar" la 6
septembrie 1940 și se termina cu impunerea guvernării autoritare a lui Ion Antonescu la 23
ianuarie 1941. Perioada de șase ani le oferea comuniștilor un spațiu larg de unde să-și recruteze
victimele "fasciste". În plus, succedarea celor trei dictaturi îi servea teoretic pe comuniști,
deoarece justificau apariția celei de-a patra dictaturi, a proletariatului, în care oamenii simpli vor
deține puterea în stat.
Caragioiu Andreea-Daiana
Grupa 2 DEI
Se pune problema însă cat de "fasciste" au fost cele trei regimuri nominalizate de Patrascanu,
mai ales ca incadrarea facuta de el este asumata de unii istorici si astazi. Prin definitie, un regim
fascist are la baza un partid unic, alimenteaza teoria suprematiei unei clase sau etnii, interneaza
oponentii sau "rasele inferioare" in lagare de concentrare.

"DICTATURA CARLISTA". Regimul autoritar al lui Carol al II-lea poate fi cu greu incadrat

in ansamblul regimurilor de extrema dreapta. Cand regele a suspendat Constitutia in februarie
1938, toata clasa politica s-a impacat cu ideea instantaneu, fara sa protesteze fata de "moartea
democratiei". Partidele se compromisesera atat de mult, incat populatia era dispusa sa-i ofere
incredere lui "Voda". Oricum, oamenii de rand nu prea pricepeau ei ce-i cu democratia, asa ca au
votat peste 99% Constitutia din 1938. Doar legionarii s-au agitat contra regelui, drept pentru care
au infundat inchisorile, deoarece erau considerati "periculosi pentru siguranta statului". A existat
un partid de mase destul de anemic, Frontul Renasterii Nationale, in care membrii au intrat din
obligatie, majoritatea fiind functionari ai statului. Politicienii s-au trezit sa-l acuze pe Carol al II-
lea ca a inmormantat democratia abia cand s-a prabusit Romania Mare, in 1940, si aveau nevoie
de un tap ispasitor. Cat despre fascism, acesta a fost drastic pedepsit, legionarii infundand
inchisorile sau alegand calea exilului in Germania.
"DICTATURA LEGIONARA". Sintagma "dictatura legionara" a fost inventata de comunisti
si consacrata de Lucretiu Patrascanu in 1944. Adeptii Moscovei aveau nevoie de un "partid
fascist" pentru a justifica rezistenta lor contra Germaniei in timpul razboiului. In realitate,
regimul instaurat dupa abdicarea lui Carol in septembrie 1940 a purtat numele de "statul
national-legionar". Formal, Ion Antonescu si legionarii si-au impartit puterea, insa a existat o
permanenta competitie pentru legitimitate ce a impiedicat instaurarea unui "stat fascist" dupa
normele consacrate. Regimul nu a avut un partid de mase, deoarece legionarii tocmai se
reorganizau dupa "prigoana" carlista. Mai mult, noul lider Horia Sima nu era recunoscut de toata
Miscarea Legionara si era o harababura in organizatie. In final, "statul national-legionar" a murit
in ianuarie 1941 datorita luptei pentru putere intre Antonescu si Sima. Regimul nu a reusit sa-si
instaureze controlul total asupra segmentelor societatii. In consecinta, termenul de "dictatura
fascista" este exagerat pentru situatia Romaniei.

"DICTATURA ANTONESCIANA". Dupa inabusirea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie

1941, Ion Antonescu a tinut singur fraiele puterii. Legionarii au fost calmati fie de valul de
arestari, fie de nazisti, care i-au trecut granita spre Germania si i-au internat in lagare. Ion
Antonescu a impus un regim militar, in conditiile in care Romania a intrat in razboiul antisovietic
la 22 iunie 1941. El nu a infiintat vreo organizatie politica prin care sa guverneze dupa esecul
colaborarii cu legionarii. Posturile administrative inalte au fost controlate de ofiteri si de
functionari civili fideli regimului. Antonescu a tolerat activitatea opozitiei, iar liderii politici
importanti nu au avut parte de nici un fel de restrictii privind libertatea de miscare. Mai mult,
conducatorul statului a inchis ochii cand Iuliu Maniu sau Constantin Bratianu negocia cu englezii
in momentele in care armata germana se prabusea pe frontul de Est. Antonescu a dus o politica
antisemita, insa Romania nu a organizat campanii de exterminare a populatiei evreiesti in stilul
lui Hitler. Regimul lui Ion Antonescu poate fi considerat mai degraba un regim militar decat unul
"fascist".
Caragioiu Andreea-Daiana
Grupa 2 DEI