UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA DREPT EUROPEAN ȘI INTERNAȚIONAL

REFERAT LA

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

DICTATURA

Andreea-Daiana Caragioiu

Anul I, ZI, grupa 2 DEI

 CONSIDERAȚII GENERALE

Regimul politic este una dintre laturile componente ale formei de stat, alături de forma de
guvernământ și structura de stat, și reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de conducere a
societății, cu referire imediată la raporturile dintre stat și individ și la modul concret în care un
stat asigură și garantează drepturile subiective. Sfera drepturilor și a libertăților fundamentale
recunoscute, garantarea și respectarea valorilor statului de drept, raporturile între stat și indivizi
sunt elementele constitutive ale clasificării regimurilor politice în regimuri democratice și
regimuri dictatoriale.

Spre deosebire de democrație, în dictaturi nu există alegeri libere, nici opoziție recunoscută de
către putere. Din punct de vedere marxist, prin dictatură se înțelege o formă a dominației unei
sau unor clase sociale într-o anumită orânduire socială. Dictatura se exercită pe plan politic,
economic și ideologic; în orânduirile bazate pe exploatarea capitalistă, ea îmbracă diferite
ipostaze: relativ moderate (monarhia constituțională, republica parlamentară) sau discreționare
(dictatură personală, dictatură militară, dictatură fascistă).

Alexandru Radu descrie totalitarismul ca fiind regimul politic caracterizat prin absența sau
suprimarea drepturilor și libertăților cetățenești , printr-o dominație nelimitată, prin subordonarea
domeniilor vieții publice și chiar private a cetățenilor, ca și prin folosirea mijloacelor de
constrângere violentă. Regimurile politice dictatoriale (totalitare) concentrează puterea în
mâinile unei singure persoane sau ale unui grup restrâns de persoane, fiind exercitată în mod
absolut, fără restricții constituționale sau limitări de altă natură. Există mai multe tipuri de
manifestare a dictaturilor, precum dictatura civilă- dominația partidului unic sau cultul
personalității, dictatura militară- puterea absolută a unui grup militar(junta militară) deținută,
de regulă, în urma unei situații excepționale (lovitură de stat, război civil), dictatura religioasă-
supremația absolută a legii divine (de exemplu, statele islamice fundamentaliste).

Care este originea puterii dictatoriale?

Dictatorii își pot dobândi puterea în mai multe feluri, astfel, în cadrul dictaturii ereditare, puterea
este moștenită prin legături de familie. Dictatura militară instituie puterea prin forță militară sau
prin lovitură de stat. În America Latină, dictaturile militare au fost adesea conduse de comitete
cunoscute drept Junte militare. În dictatura constituțională, puterile dictatoriale sunt asigurate
prin prevederi constituționale, adesea pentru cazul de provizorat în situațiile de urgență. Statul
comunist este caracterizat prin dictatura proletariatului. Un alt mod prin care se poate institui
dictatura este prin lovitura de stat personală, prin suspendarea mecanismelor democratice
existente după obținerea funcției prin mijloace constituționale.

Cauzele apariției dictaturii au fost politica revizionistă a țărilor nemulțumite la finalul primului
război mondial, criza economică, sărăcia, apariția unor lideri carismatici, lupta pentru supremație
a marilor puteri, politica revizionistă, vechi probleme teritoriale nerezolvate, falsificarea
alegerilor, cultul personalității conducătorilor.

EXEMPLE ISTORICE
Eticheta de “totalitar”a fost aplicată mai întâi nazismului și fascismului Italian, apoi, în mod
firesc, stalinismului- regimuri contemporane care au făcut din societățile guvernate de ele spații
concentraționare, ale fricii generalizate , regimuri care se aseamănă în multe privințe.

Fascismul italian- În aspirația sa către putere fascismul s-a sprijinit pe nemulțumirile Italiei
referitoare la izbucnirea Primului Război Mondial. Italia a luptat de partea câștigătoare, însă a
făcut mai puține cuceriri decât s-a așteptat. Probabil că acest lucru nu ar fi avut importanță în
cazul in care țara ar fi revenit la normal dupa război. Perioada postbelica a fost însa agitată și
tensionată. Ca reacție la aceasta, fasciștii au promis restabilirea ordinii, însă repetatele lor atacuri
și înlăturarea ilegală a guvernelor de stânga a unor orașe au slăbit mult autoritatea statului.

La început un simplu conducător al unei coaliții, Mussolini a reușit treptat să innăbușe toate
formele de opoziție și până în 1928 a devenit "IL Duce" (Conducătorul), deținand controlul
absolut asupra unui stat cu un singur partid. În aceasta perioadă, mulți europeni au fost
impresionați de felul în care Mussolini părea să fi restabilit ordinea, imprimându-le italienilor
simțul mândriei și al țelului în viață. Mussolini susținea idei precum naționalismul exacerbat,
dorea să refacă gloria și puterea Italiei din timpul Imperiului Roman, predica xenofobia, cultul
violenței și al acțiunii, cultul șefului etc.
Fasciile create de el s-au unit în 1920 în Partidul Național Fascist. Opunându-se acțiunilor
comuniștilor, Partidul Fascist și-a sporit popularitatea în următorii ani, de aceea în octombrie
1922 Mussolini i-a cerut regelui Victor Emanuel al III-lea să-l numească prim-ministru. În caz
contrar, el amenința că fasciștii vor organiza un marș asupra Romei care va mătura totul în cale.
Deși armata l-a asigurat pe rege că se poate opune cu succes fasciștilor, acesta l-a numit prim-
ministru pe Mussolini, nedorind să declanșeze un război civil. Marșul asupra Romei a avut loc,
dar a devenit doar o manifestație de bucurie a fasiștilor. După preluarea puterii, fasciștii au
câștigat și alegerile parlamentare, astfel că în 1925 și 1926 Mussolini a putut impune legile
fastistissime. Prin acestea regimul politic democratic a fost desființat și înlocuit cu un regim
politic totalitar. Drepturile și libertățile cetățenești au fost îngrădite, partidele de opoziție
desființate și s-au înființat un sistem de închisori politice și o poliție politică numită OVRA -
Organizația Voluntară de Luptă împotriva Antifascismului.
Organizațiile sindicale și cele patronale au fost desființate și în locul lor au fost înființate
corporații pe ramuri economice care cuprindeau și patroni și muncitori. În acest fel Mussolini
încerca să înlocuiască lupta de clasă cu colaborarea între clasele sociale pentru interesul comun și
să întărească unitatea națiunii. Tot în economie, Mussolini a încercat să depășească acea criză
economică din 1929-1933 prin impunerea autarhiei(economie închisă care nu depinde de
importuri sau de condiții impuse de alte state). Tot Mussolini a încurajat și un cult al
personalității sale, încercând să se prezinte ca un om de acțiune, atotcunoscător. S-au lansat
lozinci, sloganuri precum: „Mussolini are întotdeauna dreptate.”, s-au lansat acțiuni
propagandistice, el ținea dese discursuri în care încerca să-i facă pe cetățeni mândri de trecutul
lor roman și dornici să-l reînvie.

Sfârșitul mișcării fasciste nu putea fi prevăzut în anul 1930, când secolul XX părea să fie, după
prezicerile lui Mussolini, "era fascistă". Germania și Italia se aflau în acțiune, la fel și Japonia
Imperială. Deși actele ei de agresiune nu aveau un real caracter fascist, relațiile sale amicale cu
Germania și Italia au situat-o în tabăra fascistă. Partide de tip fascist s-au răspândit în întreaga
Europa, au luat naștere inclusiv Uniunea Britanica a Fasciștilor, condusă de Sir Oswald Mosley
și "Acțiunea Franceză" în Franța. Regimuri mai mult sau mai puțin fasciste au preluat puterea în
Portugalia, Austria, Grecia și România, doctrinele fasciste pătrunzând deopotriva în Brazilia și
Argentina.

Germania nazistă sau Al treilea Reich se referă la Germania dintre anii 1933 şi 1945. Ţara a
fost sub controlul ferm al ideologiei totalitare a Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist (sau
Nazist), în frunte cu dictatorul Adolf Hitler, führerul. Ideologia nazista se baza pe nationalismul
exacerbat, pe rasism, pe antisemitism, prin controlul statului asupra mijloacelor de informare in
masa, dar si prin multe alte caracteristici si concepte care au instalat teroarea in randul raselor
considerate inferioare. Lucrarea in care este expusa ideologia nazista este Mein Kampf (Lupta
mea) a lui Adolf Hitler. Acesta considera ca germanii fac parte dintr-o rasa superioara( cea
ariana), adoptand ideea conform careia, cel mai puternic supravietuieste, considerand astfel ca
este dreptul rasei superioare sa se impuna in fata celor considerate inferioare, din care faceau
parte negrii, slavii,evreii etc.

Pe durata celor 12 ani cât au fost la putere, naziștii au atacat și cotropit statele Europei
continentale, cu excepția statelor fasciste Italia, România, Ungaria, Spania și Portugalia, statelor
colaboratoare, ca Finlanda, Norvegia, Danemarca, Olanda, Turcia, Bulgaria și neutre,
ca Andorra, Vaticanul, Suedia, Elveția și zonele din preajma Munților Urali. Acțiunile naziștilor
au avut menirea creării Germaniei Mari, cu capitala la Berlin, redenumită Welthauptstadt
Germania („Germania, capitala lumii”). Noua Germanie urma să cuprindă între granițele ei pe
toți „arienii”, apartenenții la Herrenrasse (cetățenii de origine germană "pură").

Ideologia „socialismului național” (ideologia nazistă) considera că puritatea etnică și rasială a

poporului german este o realitate fundamentală. În baza acestei idei (pseudoștiințifice) regimul
nazist și-a fundamentat ideologic programul de persecuție și exterminare sistematică a celor
considerați de naziști drept „nedemni de a trăi” (lebensunwertes Leben), între
care evreii,țiganii, homosexualii, Martorii lui Iehova, socialiștii, comuniștii precum și cei
cu handicap mental, fizic sau afecțiuni genetice, criminalii de drept comun, prostituatele și alte
persoane considerate de ideologia nazistă a fi „asociale”. Aplicarea acestei concepții ideologice a
însemnat (în special în anii războiului, 1939 - 1945) asasinarea în masă, prin diverse metode de
exterminare, a peste unsprezece milioane de oameni în genocidul
numit holocaust (în elină „ardere completă”, în cadrul unor ceremonii religioase antice de
sacrificare).

Regimul nazist a fost caracterizat prin controlul politic al fiecărui aspect al societății cu scopul
atingerii "purității rasiale", sociale și culturale a „arianului”, a „nordicului”. Arta abstractă și arta
de avangardă au fost scoase din muzee și expuse în manifestări speciale drept entartete
Kunst („artă degenerată”), fiind ridiculizată.

Prin legile de la Nürnberg din 1935, evreilor germani li s-a anulat cetățenia germană și li s-a

interzis să mai ocupe funcții în instituțiile statului. Cei mai mulți evrei germani angajați și-au
pierdut slujbele, locurile lor de muncă fiind luate de șomerii considerați corespunzători din punct
de vedere etnic-rasial („arieni”).

Naziştii au înfiinţat lagăre de concentrare pentru a suprima orice activitate a oponenţilor lor
politici şi pentru a izola o parte dintre elementele "indezirabile" din interiorul societăţii germane.
Aceste lagăre, "neoficiale" la început, au fost imediat legalizate de către regim, devenind o
componentă importantă a sistemului. Brutalitatea regimului, teroarea, au fost astfel
instituţionalizate. Pe parcurs, naziştii au ajuns să folosească lagărele şi pentru exploatarea
economică a prizonierilor, supuşi unui regim de muncă forţată, epuizantă.

Comunismul este acea ideologie socială, politică și economică care are ca scop construirea unei
ordini sociale fără clase și fără proprietate privată, în care mijloacele de producție sunt deținute
în comun și bunurile sunt împărțite în funcție de nevoi. În teoria marxistă, comunismul este o
etapă superioară a societății, la care se poate ajunge tranzitând socialismul, etapa intermediară în
care este necesar controlul proletariatului asupra economiei și politicului. Marx considera că doar
statele foarte dezvoltate și puternic industrializate vor ajunge să parcurgă etapele necesare până
la comunism. Teoria lui Marx, cristalizată în secolul al XIX-lea, a fost interpretată diferit în
Europa față de Rusia, ceea ce a condus la evoluții diferite a interpretărilor și practicii
comunismului. În Rusia, pe fondul unei înapoieri economice grave, teoria marxistă a fost
adaptată de Lenin, și apoi de Stalin, care i-au conferit un plus de violență și autoritarism.
Stalinismul, dezvoltat în secolul XX, în mod particular a fost un mix de represiune violentă a
opoziției, cu muncă forțată în lagăre și pe șantiere gigantice, și cu dezvoltarea industriei grele,
fără a ține cont de nevoile de hrană și îmbrăcăminte ale populației.
Pentru muncitorii din secolul al XIX-lea, care trăiau în sărăcie și foamete, aceste curente de idei
au reprezentat un mod de a se face auziți și de a protesta pentru a obține drepturi sociale și
salariale: limitarea numărului de ore de muncă la 8 din 24, plătirea unor asigurări, pensie.

Începând cu 1917, Rusia a îmbrățișat regimul comunist. Revoluția Bolșevică a stat la baza
instaurării acestuia. Lenin a reușit să înlăture regimul țarist și să transforme Rusia în cel mai
puteric stat comunist din Europa. După Revoluția Bolșevică, Rusia a abandonat lupta alături de
Antanta, ieșind din Primul Război Mondial. Lenin a creat URSS, stat ce avea să domine puternic
perioada postbelică. În contextul celui de-al Doilea Război Mondial, comunismul s-a extins în
mai multe state din lume. Preluarea puterii de către Stalin a dus la crearea unei țări unde crima
împotriva adversarilor era literă de lege. După venirea la putere a lui Gorbaciov, cursul politicii
rusești s-a schimbat, fiind mult mai moderată. Acest fapt s-a simțit atât în URSS cât și în alte
state comuniste din Europa.
Raymond Aron identifică, în cartea sa despre Democrație și totalitarism, principalele deosebiri și
asemănări dintre regimul comunist și regimul de tip fascist. Astfel, ambele regimuri presupun
existența unui partid unic, care deține monopolul activității politice. Partidul monopolist este
înarmat sau animat de o ideologie revoluționară, adică de voința de a transforma radical
societatea existentă.
Cea de-a doua asemănare privește o împletire de ideologie și de teroare. Regimurile folosesc
într-o mai mică sau mai mare măsură teroarea împotriva oponenților lor, în numele unei idei.
Toate regimurile de acest tip consider că dușmanul ideologic este mai vinovat decât criminalul
de drept comun.
Ca deosebiri, menționăm atitudinea diferită a claselor conducătoare față de partidele fasciste și
față de partidele comuniste. În Italia, înainte ca Mussolini să vină la putere, o parte din clasa
conducătoare italiană, în special în mediile industriale sau financiare, era favorabilă partidului
fascist. În Germania, Hitler a primit subvenții de la marii industriași. Partidele fasciste au hrănit
speranțele privilegiaților pe care îi nelinișteau fie legile spoliatoare ale regimurilor
constituționale-pluraliste, fie revendicările revoluționare tolerate de acestea.
O alta diferență este cea dintre ideologii, și, în consecință, dintre obiectivele regimurilor.Este
evident faptul că aceste două tipuri de mișcări sau regimuri comport în egală măsură existența
unui partid monopolist, dar acest lucru nu este prin sine relevant. Monopolul puterii este un
mijloc, nu un obiectiv. Obiectivele, ideologiile, practicile sunt diferite.
 COMUNISMUL ÎN ROMÂNIA

Factorii care au favorizat instaurarea regimului comunist în România au fost atât interni, cât și
externi. Relevante în acest sens sunt angajamentele diplomatice dintre marile puteri învingătoare
în război și crearea sferei de influență sovietică în estul Europei. Astfel, la 9 octombrie 1944, la
Moscova, se semnează acordul procentajelor între Stalin și Churchill, admițându-se pentru
România o influență sovietică de 90%, occidentalii, dorind salvarea Greciei, au sacrificat
România. Conferința de la Yalta din februarie 1945 și Conferința de la Potsdam din august 1945
au confirmat acordul occidentalilor privind sfera de influență. Din punct de vedere intern,
instaurarea regimului comunist a fost favorizată de prezența Armatei Roșii pe teritoriul României
încă din primăvara anului 1944.

Odată instaurat, regimul comunist a guvernat România aproximativ jumătate de secol. În această
perioadă, la cârma țării s-au aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965) și ulterior Nicolae
Ceaușescu (1965-1989), care s-au impus poporului prin teroare și opresiune.

La 6 martie 1945, printr-o intervenție sovietică, s-a impus guvernul Petru Groza. În anii următori
regimul s-a consolidat prin fraudarea alegerilor(1946), desființarea partidelor de opoziție (1947)
și înlăturarea Regelui Mihai (30 dec.1947) urmată de proclamarea Republicii Populare Române.
Perioada 1945-1965 a fost una de subordonare față de URSS, numită din acest motiv și perioada
stalinistă și avându-l ca secretar general al PCR -devenit între 1948-1965 PMR- pe Gheorghe
Gheorghiu –Dej. În această perioadă s-au aplicat practici politice de tip totalitar care au
schimbat profund sistemul politic și economic din România. În plan politic, prin adoptarea
Constituției din 1948 întreaga putere în stat aparținea PMR (Partidul Muncitoresc Român, fostul
PCR) devenit partid-stat iar practici politice precum pluripartidismul și separarea puterilor în stat
încetau să mai funcționeze.Vechile instituții politice erau înlocuite cu instituții noi, controlate de
singurul partid politic : Marea Adunare Națională, Consiliul de Miniștri. În 1948 s-a format
Direcția Generală a Securității Poporului (Securitatea) principalul instrument de represiune al
regimului. Represiunea și teroarea reprezintă practici specifice oricărui regim totalitar, în cazul
regimului stalinist din România victimele au fost: partidele politice de opozitie, intelectuali,
partizanii anticomuniști din munți, țăranii care s-au împotrivit colectivizării. Metodele folosite
de regim pentru a reprima orice formă de opoziție au fost: execuțiile, condamnările ( în
închisorile politice de la Sighet, Aiud, Gherla, Pitești, lagărul de la Canalul Dunăre-Marea
Neagră), deportările (ex.cele din Banat în Bărăgan).

Pe plan economic regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej a declanșat un proces de etatizare a

economiei pentru a o transforma într-o economie de stat, planificată și centralizată. Ca urmare,
la 11 iunie 1948 a fost adoptată Legea Naționalizării prin care au fost trecute în proprietatea
statului intreprinderi industriale, de transport, bănci, magazine etc (aproximativ 9000 de
întreprinderi). În agricultură naționalizarea a s-a pus în practică prin procesul de colectivizare
declanșat în anul 1949 și finalizat în 1962. În această perioadă aproximativ 95 la sută din
suprafața agricolă a României a intrat în posesia unor Gospodării Agricole Colective (GAC)
numite mai târziu Cooperative Agricole de producție (CAP). Colectivizarea forțată a declanșat
proteste ale țărănimii reprimate violent de Securitate , aproximativ 80000 de țărani fiind victime
ale represiunii (executați, condamnați, deportați).

În perioada național-comunistă regimul Ceaușescu a continuat politica de independență față

de URSS în plan extern care începuse la sfârșitul perioadei staliniste. Pe plan intern, a existat o
continuitate a unor practici politice precum represiunea politică și controlul economiei.
Securitatea și-a continuat acțiunile dar intensitatea și violența acestora a scăzut comparativ cu
perioada stalinistă folosindu-se mai ales cenzura și informatorii. În plan economic a continuat
procesul de industrializare cu accentul pus pe industria grea, iar în agricultură GAC-urile au fost
înlocuite cu CAP-urile. În ambele ramuri s-au fixat planuri cincinale (primul data din 1951) care
mai ales în agricultură nu erau îndeplinite.

Primul fapt istoric din perioada național comunistă a fost adoptarea unei noi Constituții în
1965 care se asemăna cu precedentele din 1948 și 1952 prin funcționarea acelorași practici
politice totalitare( rolul conducător al partidului-stat, lipsa separării puterilor). O deosebire între
constituții constă în situația proprietății, noua Constituție declarând proprietatea de stat singura
formă de proprietate acceptată în timp ce precedentele acceptau și forme de proprietate privată..
Alte fapte istorice prin care regimul național-comunist a controlat societatea la toate nivelurile au
fost: decretul prinvind interzicerea întreruperilor de sarcină (1966) , adoptarea tezelor din iulie
(1971, după vizitele familiei Ceaușescu în China și Coreea de Nord), raționalizarea bunurilor de
consum și urbanizarea (sistematizarea) forțată a teritoriului în anii 80. Aceste măsuri au dus la
încălcari grave ale drepturilor omului și au avut drept consecință apariția fenomenului disidenței
atât în interiorul cât și în afara României. Disidenții (ex: Paul Goma, Monica Lovinescu, Mircea
Dinescu, Doina Cornea) criticau încălcarea drepturilor omului, cenzura, cultul prersonalității,
scăderea nivelului de trai din România anilor 80.
 TIPURI DE DICTATURĂ ACTUALE

Deși timpurile noi indică dispariția treptată a acestui regim politic și orientarea colectivă spre
democrație, de la declinul său din secolul trecut, dictatura a evoluat, s-a modificat și a luat
diferite forme. Sorin Bocancea și Daniel Șandru afirmă că evenimentele politice ale ultimelor
două decenii arată cu prisosință că totalitarismul nu a dispărut odată cu regimurile lui etalon. S-a
păstrat, dimpotrivă, în guvernămintele teocratice fundamentaliste, a rămas în fibra societăților
post-comuniste și mai respiră prin adepții diverselor grupări extremiste cu substrat rasist sau
religios. Pe glob, există mai multe tipuri de dictatură:

Autoritarismul este o latură a dictaturii în care forma de guvernare este compusă dintr-o singură
persoană sau elită politică. Etimologia provine din conceptul autocrație, din grecescul
„autokráteia”, care înseamnă „sine” (sine) și „putere” (krátos), fiind astfel înțeles ca putere
absolută.

În acest tip de guvern, sunt restricționate libertățile civile și chiar sociale, de gândire și de

întâlnire. Orice confruntare cu statul este adesea văzută ca un act de conspirație și trădare.

Totalitarismul este opusul autoritarismului. Spre deosebire de primul, totalitarismul caută

sprijinul maselor, acceptare și legitimitate, deși apoi folosesc puterea pentru a eradica orice tip de
disidență, adesea cu practici de teroare.

În această dictatură ideologia proprie este bine elaborată și are un cadru de acțiune foarte larg în
cadrul societății, cum ar fi cultura, economia, valorile, obiceiurile și religia. Puterea este, de
asemenea, concentrată într-o singură persoană în jurul căreia este conturat un cult al peronalității.

Dictatura militară a fost, de asemenea, foarte populară în secolul al XX-lea, datorită

schimbărilor profunde care au avut loc odată cu decolonizarea în America Latină, Orientul
Mijlociu și Africa. În acest caz toată puterea se află în mâinile a ceea ce se numește Junta
Militară, al cărui șef de stat este șeful forțelor armate și are sprijinul armatei.

În mod normal, dictaturile militare rămân la putere doar prin utilizarea forței, lovituri de stat care
au răsturnat un alt tip de sistem politic anterior, fie el democratic, legitim sau autoritar.

Teocrația este un model relativ nou, cu nuanțe autocratice, dar nu exclusiv, deoarece există
guverne teocratice care au ajuns la putere prin alegeri libere, cum este cazul Iranului sau al
Sultanatului Oman.

Fie în mod consensual, fie prin impunere, regimurile teocratice sunt conduse de divinitate, de o
religie specifică, și legiferează pe baza acestuia. Constituția relevantă recunoaște de obicei religia
ca un mod de administrare a statului, atât politic, cât și civil. Aceste sisteme au de obicei un lider
religios suprem în cadrul guvernului.
Monarhiile tribale sunt un concept post-colonial care a fost stabilit în tot Golful Persic până în
Africa de Nord.

La fel ca în orice monarhie convențională, puterea este controlată de un singur rege înconjurat de
supuși cărora le dictează norme sociale sau politice, care sunt de obicei de natură religioasă, ca
într-o teocrație, cu liderii lor divini respectivi și o constituție rigidă.

Puterea este deținută de o familie care s-au perpetuat la putere prin forță sau înșelăciune,
stabilindu-se ca lideri ai națiunii.

Controlul societății este total, opoziția este persecutată, pedepsită și reprimată cu cruzime. În

plus, aceste tipuri de practici nu sunt ascunse, ceea ce le diferențiază de modelele anterioare de
dictatură. Executările în piețe publice sau spații civice aglomerate se desfășoară cu totală
normalitate. Ca exemple putem evidenția Regatul Arabiei Saudite, Dubai, Qatar sau Kuweit.
 DICTATURILE DE ASTĂZI

Grupul de presă britanic The Economist Group a creat Indicele Democrației . A publicat primul

său raport în 2006 și de atunci publică o versiune anuală. Aceasta clasifică țările în patru
categorii în funcție de regimul lor politic: democrație deplină, democrație imperfectă, regim
hibrid și regim autoritar. Această ultimă categorie nu include dictaturile stricto sensu, însă
rapoartele anuale, precum cel din 2022, specifică că „în această categorie multe țări sunt dictaturi
fără îndoială”.

În 2021, pentru ziarul Le Télégramme, există 7 dictatori moderni: Kim Jong-un (Coreea de

Nord), Xi Jinping (China), Vladimir Poutine (Rusia), Recep Tayyip Erdogan (Turcia), Jair
Bolsonaro (Brazilia), Rodrigo Duterte (Filipine) și Carrie Lam (Hong Kong).
COREEA DE NORD
Când ne gândim la dictaturile de astăzi, primul stat care ne vine în minte este adesea Coreea de
Nord. Țara este în prezent condusă de Kim Jong-Un, al treilea membru al dinastiei Kim, care a
condus țara din 1948. Înzestrată cu puteri depline asupra deciziilor politice și economice ale țării,
conducător incontestabil și sărbătorit de poporul său la evenimentele oficiale, Kim Jong-Un este
arhetipul dictatorului. Folosind extensiv propaganda pentru a menține sprijinul poporului său (și
prin înrolarea de la școală), arestând toți potențialii oponenți ai regimului, el a reușit să păstreze o
țară completă.
Dinastia Kim a reușit să limiteze influența străină și, în special, a suprimat ideologia liberală
americană. Protejat de aliați puternici (Rusia (de la alegerile lui Vladimir Putin) și, mai presus de
toate, China), a căutat întotdeauna să-și stabilească propria apărare militară față de alte puteri, în
special Statele Unite.
Această apărare constă în principal în achiziționarea de arme nucleare, printr-un program de
cercetare care a început în 1965. Acest program, denunțat de Occident, a putut fi realizat datorită
bunăvoinței aliatului său chinez, protejând Coreea de Nord de sancțiuni prea grele, votat de
Consiliul de Securitate al ONU, dar și prin diplomație alternând între amenințări verbale și
calmare diplomatică. Această strategie a făcut Occidentul foarte ezitant și chiar precaut cu privire
la luarea în considerare a unui atac asupra Coreei de Nord, care i-a permis acesteia din urmă să
câștige timp pentru a-și dezvolta programul nuclear.
Declarația surprinzătoare și istorică dintre cele două Corei (Panmunjom, 27 aprilie 2018)
prevede în special instituirea unui regim de pace, dar și denuclearizarea întregii peninsule
coreene. Este cu adevărat această declarație o dorință de cooperare sau este o nouă modalitate
pentru Coreea de Nord de a câștiga timp pentru a-și îmbunătăți și consolida arsenalul nuclear?
DICTATURILE DIN ASIA CENTRALĂ

Turkmenistan, Uzbekistan, Kazahstan și Tadjikistan sunt, de asemenea, considerate țări de

dictatură.
Conduse de lideri re-aleși în mod constant cu peste 90% din voturi și care au păstrat cultul
personalității din patrimoniul sovietic, aceste țări, în plină creștere economică, rămân regimuri
autoritare, conduse de autocrați care și-au plasat aproape de cheie pozițiile puterii. Acesta este
cazul lui Nursultan Nazarbayev, președinte al Kazahstanului și reales cu 97,7% din voturi în
2015. Fiica sa Dinara Kulibaeva și ginerele său Timur Kulibaev sunt proprietari ai Halyk Bank,
una dintre cele mai mari instituții financiare din Kazahstan.
BELARUS
Ultima dictatură din Europa este în Belarus. Fost aparat al regimului sovietic, Alexander
Lukashenko se află în fruntea țării din 1994, fiind reales de 4 ori, cu aproape 80% din voturi la
fiecare alegere. Acest regim dictatorial s-a întărit treptat, trecând de la speranțele democratice la
independență în 1991 (odată cu căderea URSS), la o dictatură bazată pe modelul sovietic.
Regimul belarus a reușit să se mențină în ciuda sancțiunilor economice din partea Uniunii
Europene și a Statelor Unite, iar acest lucru se datorează în mare parte sprijinului rus al lui
Vladimir Putin, cel mai mare partener comercial din Belarus (47% din comerțul exterior din
Belarus se desfășoară cu Rusia ). De asemenea, Belarus se poziționează ca un mediator între
Rusia și Occident (ceea ce a fost cazul în timpul crizei ucrainene, unde au avut loc negocierile de
pace la Minsk).
DICTATURILE AFRICANE

Douăzeci de dictaturi sunt listate pe continentul african. Există 11 președinți africani care sunt în
fruntea țării lor de mai bine de 15 ani, precum Idriss Déby, președintele Ciadului de 27 de ani,
sau Denis Sassou-Nguesso, la putere de peste 20 de ani în Congo.
Aceste regimuri se bazează foarte adesea atât pe o elită cu putere atât politică, cât și economică,
dar și pe sprijinul etnic. În schimbul acestui sprijin, președintele aflat la guvernare încearcă să
satisfacă nevoile materiale și de avere ale acestui grup etnic. O astfel de politică este numită
„politică de burtă” de Jean-François Bayart, politolog francez (Statul din Africa: politica burții).
Exemplul Ciadului este destul de revelator al dictaturilor africane. De îndată ce a ajuns la putere,
Idriss Déby s-a înconjurat de membrii grupului său etnic, Zaghawa, și i-a plasat în vârful
ierarhiei militare sau în poziții importante. Pentru a păstra o aparență de democrație, au avut loc
alegeri prezidențiale în 1996, 2001, 2006, 2011 și 2016, acordând de fiecare dată câștigătorului
lui Idriss Déby cu aproape 60% din voturi, din primul tur.
În termeni economici, resursele naturale din Ciad sunt utilizate pentru a asigura sustenabilitatea
dictaturii. Astfel, exploatarea petrolului din Ciad, care a început în 2003, a făcut posibilă
finanțarea nu a dezvoltării țării, ci mai degrabă a armatei din Ciad.
Cheltuielile militare ale Ciadului au crescut astfel de șapte ori între 2004 și 2008, de la 35,3
miliarde franci CFA (53 milioane euro) la 275,7 miliarde franci CFA (420 milioane euro).
Prioritatea acordată bugetului militar asigură stabilitatea regimului, dar servește și ca instrument
diplomatic în relațiile internaționale. Într-adevăr, armata din Ciad servește mai mult sau mai
puțin în mod direct interesele occidentale din Africa subsahariană, unde încearcă să mențină
stabilitatea în regiune, evitând astfel o desfășurare excesivă și costisitoare a armatelor străine.
ERITREEA

Mai puțin cunoscută și mediatizată decât alte dictaturi din lume, dictatura eritreană este totuși
una dintre cele mai violente și sângeroase din Africa. A fost condusă cu un pumn de fier de
președintele Issaias Afewerki (liderul partidului unic al țării) de când țara a obținut independența
în urmă cu 24 de ani.
S-a întărit treptat, de exemplu, în 2001, suprimarea tuturor presei independente și a oponenților
politici. Înființarea unui serviciu militar obligatoriu îndelungat (oficial 18 luni, dar care poate
dura de fapt mai mult de zece ani) și existența a peste 314 lagăre de detenție în țară permit
regimului să „instaleze teroarea și să-i asigure sustenabilitatea. Represiunea efectuată de regim
este de așa natură încât, potrivit ONU, peste 5.000 de tineri lunar fug din țară spre Etiopia sau
Sudan. Astfel, din 2004, din cei 5 milioane de locuitori ai acestei țări, aproape 1 milion de
oameni au părăsit țara și au fugit din dictatura sa.
Aceste mișcări migratorii succesive, precum și instabilitatea permanentă care domnește în Cornul
Africii, sunt la originea crizelor multiple (foamete, tensiuni diplomatice, tulburări etnice) sau
conflicte.
 BIBLIOGRAFIE

 Popa, N., Teoria generală a dreptului, ediția a 3-a, Editura C.H.Beck

 Bocancea, Sorin; Șandru, Daniel, Totalitarismul-De la origini la consecințe,
Editura Academica
 Pisier, Evelyne, Concepțiile politice ale secolului XX
 Aron,Raymond, Democrație și totalitarism, Editura Ideea Europeană
 Radu, Alexandru, Sisteme politice contemporane, Forme de guvernare în 29
de state, Editura C.H.Beck
 https://ro.warbletoncouncil.org/tipos-de-dictadura-3131
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Germania_Nazist%C4%83
 https://historia.ro/sectiune/general/fascismul-putere-dictatoriala-576809.html
 https://www.istoriacontemporana.info/2013/10/fascismul-in-italia.html
 https://www.iiccmer.ro/comunism/introducere/
 https://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/dictaturile-romaniei-
40620.html