IDEOLOGII SI

PRACTICI
D E M O C R AT I C E I N
E U R O PA
SECOLULUI XX

Profesor coordonator:
Gecala Steliana

Elevi:
Stancu Alexia
Popa Andrei
• Secolul al XX-lea este cunoscut în istorie și sub denumirea de „secolul extremelor”, deoarece a fost marcat deopotrivă de
democrație, dar și de totalitarism. În secolul al XX-lea au existat atât ideologii democratice, precum liberalismul,
conservatorismul, socialismul, cât și totalitare: fascismul, național-socialismul, marxism-leninismul.
 În secolul al XX-lea, în plan european s-au afirmat atât ideologii democratice,
cât și totalitare. Între ideologiile democratice, se înscrie liberalismul, ce are la
bază: promovarea libertății individuale; egalitatea, ca egalitate a șanselor;
interesul individual promovează binele public; binele public reprezintă binele
fiecărui individ; stat minimal. Ideologiile totalitare sunt de regulă ideologii
unice și universaliste, care pretind că dețin monopolul cunoașterii absolute,
afirmând că reprezintă ultimul stadiu al evoluției umanității; resping societatea
actuală ca fiind coruptă și imorală; propun un alt tip de societate (o altă
„ordine socială”); visează realizarea unui „om nou”. Între ideologiile totalitare
desfășurate pe parcursul secolului al XX-lea, menționăm fascismul. Ideologia
fascistă își găsește originile în unele teorii de sfârșit de secol XIX, apărute ca
reacție la democrație. Fasciștii cred că, o națiune presupune o conducere
puternică, o singură identitate colectivă și capacitatea de a comite violențe și
război, cu scopul de a menține națiunea puternică. Baza doctrinei fasciste era
națiunea, pe care o considerau nu doar o sumă de indivizi, ci un organism viu,
o Ființă. Fascismul este anticomunist, antidemocratic, antiparlamentar,
anticonservator, antiburghez și antiproletar .
• În ceea ce privește România, în prima jumătate
a secolului al XX-lea, democrația este
consolidată după Marea Unire din 1918, prin
Constituția din 1923, care includea votul
universal.
• Constituția din 1923, a avut un rol important în
consolidarea statului român unitar, a
independenței și suveranității sale, definind mai
precis trăsăturile și conținutul regimului politic
din România, formulând cu claritate principiul
suveranității naționale, comparativ cu cea din
1866.
Constituția din 1923 a reprezentat monarhia și continuitatea ei,
apreciată în epocă ca factor al stabilității statului, al păstrării
intereselor tuturor categoriilor sociale, al menținerii unității statale
depline. Regimul democratic a început să se degradeze, în timpul
domniei lui Carol al II-lea, începând din 1934, ajungându-se în 1938
la regim politic autoritar. În perioada 1866-1938 au fost folosite
practicile politice democratice. După 1944, când puterea revine în
mâinile monarhiei și partidelor istorice, democrația românească
reapare, dar este încetul cu încetul înlocuită cu totalitarismul
comunist. În anul 1948 este elaborată o nouă Constituție, ce
organizează România în conformitate cu noua formă de guvernământ,
republica, și noul regim politic totalitar, comunist. În perioada
stalinistă, organizarea instituțiilor statului s-a realizat după modelul
impus de URSS: partid unic; eliminarea opoziției; represiunea, ca
politică de stat; limitarea drepturilor cetățenești. Instituțiile statului au
aplicat practici politice după modelul stalinist: naționalizarea
mijloacelor de producție (1948), centralizarea economiei, planificarea
economică (primul plan cincinal: 1951-1955), industrializarea,
colectivizarea agriculturii (1942-1962). Perioada național-comunistă a
început cu modificări legislative pentru a sublinia că evoluția
comunistă a României este ireversibilă și că procesul de destalinizare
s-a încheiat. Constituția din 1965 a legiferat rolul conducător al
partidului unic pentru întreaga societate și scopul acestuia de a
construi societatea socialistă și de a sigura condițiile pentru trecerea la
comunism.
• Regimul comunist va dura până în decembrie 1989,
răsturnat ca urmare a concentrării întregii puteri în
mâinile lui Nicolae Ceaușescu și refuzului acestuia de
a tolera apariția unor poli de putere alternativi care să
poată negocia o tranziție pașnică spre democrație, cum
s-a întâmplat în alte state din blocul comunist.

• In România s-a asigurat o alternanță la guvernare, între

partide sau coaliții politice de stânga și de dreapta,
sistemul democratic cunoscând o evoluție progresivă.
În ciuda parcursului dificil, în special în anii `90,
democratizarea României nu poate fi pusă sub semnul
întrebării, fiind recunoscută și de organizații
internaționale, precum NATO, sau Uniunea
Europeană.