Sunteți pe pagina 1din 19

Specializarea:

Administratie Publica

Regimuri politice nedemocratice


Studiu de caz:

ITALIA FASCISTA

Indrumator: Student:
Corina Barbaros
Grupa 1,Seria 3
Anu II

Iasi,2009
1. Regimuri politice

1.1 Regimuri politice dictatoriale


1.2 Regimuri ploitice nedemocratice-trasaturi

2. Doctrina fascista

3. Fascismul

4. Cauzele aparitie fenomenului fascist

5. Fascismul in Italia

6. Bibliografie
1. Regimuri politice

Problema regimurilor politice este vitala pentru organizarea si


fundamentarea vietii sociale.De natura regimurilor politice depinde in
mare masura solutionarea in interesul cetatenilor a problemelor legate de
viata si activitatea acestora.
Regimul politic reprezinta forma concreta de organizare si functionare
a sistemului politic,indeosebi modul de constituire si actiune a organelor
de stat in raport cu cetatenii.
Natura regimului politic, forma sa de exprimare in planul practicii
sociale este rezultatul raportului de forte dintre clase, grupuri sociale,
partide, formatiuni politice, intr-un cuvant, dintre cetateni, organizatii,
dintre acestea si societatea civila si politica;
Regimul politic nu poate si nu trebuie identificat cu forma de guvernare.
Forma de guvernare desemneaza modul concret de formare si organizare
a organelor puterii de stat, caracteristicile si principiile lor, raporturilor
dintre ele si celelalte organe ale statului, ca si a raporturilor dintre ele si
celelalte forme institutionalizate ale sistemului politic. In schimb, regimul
politic inseamna materializarea expresa a unor operatiuni axiologice, a
unei ierarhii specifice a valorilor, in general, a valorilor politice, in
special. Chiar daca unele elemente ale regimului politic se suprapun intr-
o oarecare masura si sub anumite aspecte, cu cele ale formei de
guvernamnt sau ale structurii de stat, prin aceasta ele nu-si dizolva
identitatea, calitatea distincta de a fi laturi definitorii ale regimului
politic. Cu exceptia monarhiilor absolute unde se nasc regimuri
dictatoriale, forma de guvernare nu poate decide natura regimului politic,
ci ea, in cea mai mare masura, este rezultatul raportului dintre aceasta si
cetateni.

1.1 Regimurile politice dictatoriale

Termenul de "dictatura" provine din latinescul "dictatura", derivat


din "dictare - a afirma, a porunci", însemnând dominatia nelimitata a unui
grup social, a unei persoane.
Dictatorul (lat. "dictator") este persoana care exercita conducerea
fara nici un control al statului, având puteri discretionare.
În Roma antica, dictatura însemna puterea absoluta a unui despot(autocrat,
tiran). Notiunea era atribuita magistratilor superiori, investiti cu puteri
nelimitate în împrejurari exceptionale - razboaie, rascoale populare - pentru
o perioada, în principiu, de 6 luni. Exprimând, initial, o putere legal
instituita, la sfârsitul republicii romane prin dictatura se înte lege puterea
celui care a acaparat-o prin mijloace ilegale.
În politologie, termenul de dictatura este identificat cu cel de
totalitarism, absolutism, despotism, autocratie, existând o diversitate de
pareri cu privire la trasaturile definitorii ale dictaturii, printre care
mentionam: caracterul absolut al autoritatii supreme; absenta unor norme de
succesiune; lipsa unor legi sau cutume în virtutea carora dictatorii sa
raspunda pentru faptele lor; concentrarea puterii în mâna unei singure
persoane s.a.
În definirea conceptului de dictatura, politologia evidentiaza
mijloacele si metodele proprii guvernarii dictatoriale, de la cele legale pâna
la cele ilegale, de la manipularea "pasnica" la violenta deschisa, în functie de
evolutia concret istorica.
Dictatura reprezinta, asadar, caracteristica principala a oricarei
dominatii, modul si formele ei de exercitare, în raport cu toate conditiile
concrete ale momentului istoric.
De-a lungul istoriei, au existat mai multe regimuri
dictatoriale,îndeosebi în epocile sclavagista si feudala, sub forma
monarhiilor absolutiste. O data cu epoca moderna, regimurile absolutiste au
primit puternice lovituri, prin aparitia regimurilor democratice. Cu toate
acestea,istoria moderna si, în mod deosebit, cea contemporana, au înregistrat
si regimuri politice dictatoriale. Mare amploare au avut dictaturile de tip
fascist (Moussolini, Hitler, Horty etc.) si comunist (Stalin, Mao Tzedun
Politologie etc.). În afara de aceste regimuri dictatoriale de mare amploare se
cunosc si alte regimuri dictatoriale militare, personale etc.
Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe
ideologia si partidul politic de extrema dreapta sau de extrema stânga, ale
caror mijloace si practici de guvernare au atins formele cele mai arbitrare ale
puterii absolute discretionare, exercitate prin teroare, propaganda si asasinat.
Regimurile totalitare au unele trasaturi comune: la baza aparitiei si
mentinerii lor au stat: existenta unui singur partid, fapt ce a determinat
înlaturarea statului de drept; ideologii singulare, absolutiste, cu caracter
mesianic, care la fascism s-a manifestat în exterminarea popoarelor si
indivizilor apartinând altor comunitati, rase sau conceptii, iar ideologia
comunista, prin misiunea "istorica" a clasei muncitoare si a tezei "luptei de
clasa", care a distrus drepturile si libertatile natiunilor, ale indivizilor, ale
tuturor comunitatilor sociale care s-au aflat sub comunism; mitul dominatiei
charismatice, mitologia sefului predestinat sa conduca, creându-se cultul
sefului (personalitatii) întretinut prin mijloacele propagandei si ideologiei
partidului, impuse pâna la dimensiunile unei isterii colective.
Regimurile totalitare comuniste au aparut în timpul primului razboi
mondial (în fostul imperiu tarist) si dupa al doilea razboi mondial în unele
tari din centrul si estul Europei, în Asia si America Latina si au disparut, în
buna parte, ca urmare a revolutiilor anticomuniste din anii 1989-1990.
Regimurile totalitare fasciste au aparut dupa primul razboi mondial si
au fost înlaturate la sfârsitul celui de al doilea razboi mondial, ca urmare a
victoriei Natiunilor Unite

1.2 Regimuri politice nedemocratice


trasaturi

Sintetizand, putem aprecia ca regimurile politice nedemocratice,


dictatoriale se individualizeaza in teorii si practica vietii politice prin urmatoarele
trasaturi:
-puterea de stat este detinuta si exercitata in mod absolut de catre o
persoana sau un grup de persoane care concentreaza in mainile lor intreaga
putere, indeosebi cea politica;
-aplicarea puterii nu se realizeaza in baza principiului separarii acesteia sau
chiar daca acest principiu se mentine, el este formal avand un rol propagandistic;
-inexistenta unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar daca
acestea sunt prezente in viata politica, atributiile si prerogativele lor sunt
considerabil restranse. Organele puterii, atat cate exista, sunt numite, ele
subordonandu-se total puterii. In aceasta situatie nu se mai poate vorbi de
existenta statului de drept;
-lipsa pluripartidismului politic si ideologic si, in consecinta, a opozitiei
politice. In cadrul societatii se instaureaza dominatia politica si ideologica a unui
singur partid, a celui aflat la putere. Singura ideologie admisa este ideologia
partidului unic, aceasta devenind ideologia oficiala a puterii. Ea va intemeia si va
promova interesele partidului, ale grupului aflat la putere, impunandu-se adeseori
si prin forta;
-prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului are loc crearea
cultului personalitatii sefului partidului, asa cum s-a intamplat in cazul lui
A.Hitler, B.Mussolini, V.Stalin, I.B.Tito, Mao Tzedun, N.Ceausescu, Kim Ir Sen
etc.;
-regimurile dictatoriale isi au mijloacele si metodele proprii de guvernare
de la cele legale, pana la cele ilegale, de la manipularea "pasnica", pana la
violenta deschisa. Folosirea unora sau altora dintre aceste metode depinde de
momentul concret istoric, de forta grupului aflat la putere etc.

2. Doctrina fascista

Ca miscare orientata spre cucerirea puterii ,fascismul nu a fost


niciodata preocupat de definirea teoretica a scopurilor si originilor sale.El
a construit mai degraba instrumente ale puterii si mai putin teorii.Pe de
alta parte insa,o teorie era putin utila ,cel putin in momentele de conturare
a miscarii,atunci cand o atitudine doctrinara ferma ar fi riscat sa
indeparteze o serie intreaga de potentiali sustinatori.Atat Mussolini cat si
Hitler s-au declarat impotriva ideologiilor : « Noi nu avem nici o doctrina
,doctrina noastra este fapta »,spunea primul ,iar cel de-al doilea
completa : « Toate programele sunt zadarnice ,ceea ce conteaza este
vointa umana »
Cu toate acestea,pot fi identificate o serie de concepte –cheie
fundamentale ale doctrinei.Primul este glorificarea statului si ideea
completei subordonari ale individului in fata acestuia.Statul este definit
ca un tot organic in care indivizii trebuie incadrati pentru binele lor si al
natiunii.Fascismul este o exaltare a statului ,iar pentru fascismul iatlian
statul este un scop in sine.Mussolini declara la Scala din Milano : »Totul
in stat,nimic impotriva statului,nimic in afara statului ».Statolatria
italiana nu se regaseste insa si in nazismul german.
Pentru acestia(pentru Hitler mai ales) statul este doar un « mijloc
pentru conservarea rasei ».A subliniat ca miscarea pe care o conduce nu
se « intemeiaza pe ideea de stat » ci este in primul rand bazata pe o
inchisa « Volkgemeinschaft »(comunitate populara)-intemeiata pe
egalitatea absoluta nu de drepturi,ci de natura a tuturor germanilor si pe
absoluta lor deosebire fata de toate celelalte popoare.Promisiunea
timpurie a lui Hitler-« Nu am sa recunosc niciodata ca alte natiuni au
aceleasi drepturi ca si germanii »-a devenit doctrina oficiala in statul
nazist.Ideea de unicitate a Volk-ului german completata de tezele
geopoliticii si ale garwinismului social,aveau sa conduca cu multa
usurinta la politica expansionista si la incercarea de a obtine hegemonia
mondiala.
Pentru fascisti,orice individ conteaza doar in masura in care este
integrat in sistemul total,politic sau social si intelege sa il
serveasca.Trebuia eliminata astefel orice contradictie din interiorul
sistmului social;cerinta suprema era unitatea,motiv pentru care formula
marxista a luptei de clasa devine o inacceptabilitate teoretica.In fapt,are
loc o preluare nationala a socialismului :se pastreaza retorica ,insa se
inlocuieste ideea de clasa cu cea de natiune.Mussolini preia ideea
sindicalistilor revolutionari,a lui Enrico Corradi mai precis,care
formulase conceptul de « natiune proletara »-lupta nu se da intre
sectoarele dintr-o societate si asa saraca,ci ca « adevaratele diferente de
clasa »apar intre natiunile sarace si cele capitaliste dezvoltate.
Atat fascismul cat si nazismul si-au asumat aceste puncte de
vedere,declarand ca « national-socialismul este singurul socialism » si ca
fascismul nu poate accepta o doctrina(socialismul) care nu vede statul ca
un singur tot unitar in care clasele se topesc intr-o singura unitate morala
si economica.Acestea au fost tot atatea argumente pentru a stopa orice
revendicari sociale,inclusiv pentru a interzice greva(in Italia
mussoliniana).
Asadar,fascismul a gasit pentru problemele economice si sociale reale
o « rezolvare » :substituirea lor cu problema natiunii ;individul si
problemele sale conteaza prea putin sau deloc,ceea ce este important este
binele intregului.Iar daca intregul se afla in pericol trebuie sa ne ocupam
in primul rand de el.

3. Fascismul
Termenul fascism îşi are etimologia în latinescul fasces care simboliza
un snop de nuiele în care este înfiptă o secure, simbol al autorităţii care era
purtat de lictorii ce-i însoţeau pe înalţii magistraţi romani. La începutul sec.
XX, în Italia, fasciile erau grupuri revoluţionare de sorginte socialistă care se
distingeau printr-o atitudine naţionalistă şi o activitate non-parlamentară şi
chiar non-partinică.
Fascismul este produsul ideologic al sec. XX iar termenul ca atare este
folosit deseori peiorativ, fascist şi dictator fiind considerate echivalente.
Sloganurile fascismului italian, ”Crede, Supună-te, Luptă” şi ”Ordine,
Autoritate, Dreptate”, au înlocuit cunoscutul refren la Revoluţiei franceze
”Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Partidul fascist italian se naşte în 1919,
iar în 1922 liderul său Benito Mussolini este numit prim-ministru. Partidul
naţional socialist german se formează tot în 1919, iar în 1933 Adolf Hitler
devine cancelarul Germaniei. Baza populară a partidului fascist era formată
din pătura de jos a clasei mijlocii, mici întreprinzători, fermieri, meşteşugari,
ceea ce explică ostilitatea atât faţa de capitalism, cât şi faţa de comunism.
Ca ideologie fascismul este dificil de analizat din mai multe motive:
În primul rând, este un conglomerat de trăsături negative, anti-liberalism,
anti-parlametarism, anti-democratic, anti-capitalist, anti-burghez, anti-
comunist, etc, fiind greu de stabilit ce anume afirmă şi sprijină. El apare ca o
reacţie la politica europeană dominată de valorile Revoluţiei franceze.
În al doilea rând, este o ideologie eclectică, un fel de viziune asupra lumii,
cum o considera Hitler, aidoma unei viziuni religioase care presupune
credinţă oarbă, supunere şi mai puţin dezbatere şi analiză critică. Nu
întâmplător sloganul favorit al lui Mussolini era ”Fapte, nu vorbe” sau
”Inactivitatea înseamnă moarte”.
Ceea ce deosebeşte fascismul de naţional-socialismul german este
chestiunea rasei, a tradiţiei Volk. In Germania nazistă istoria, cultura, statul
erau subordonate ideii de rasă. În Italia fascistă elementul central al
ideologiei era Statul corporatist privit ca instrument foarte important în
modernizarea ţării. În ambele ipostaze însă masele erau doar ipostaze ale
unor realităţi transcendente: rasa şi statul corporatist

4. Cauzele aparitiei fenomenului fascist

Putem identifica mai multe categorii de explicatii,de la cele


sociologice la cele psihologice.Toate acestea trebuie avute in vedere intr-
o incercare de explicatie,insa nici una nu poate fi declarata drept cauza
unica,nici macar cauza principala a nasterii fenomenului fascist.Aparitia
acestuia a fost determinata de un complex de factori,de o anumita
conjunctura,motiv pentru care explicarea prin reducera la un singur factor
ar fi atat falsa cat si nesatisfacatoare.
1. Fascismul este consecinta intrarii maselor pe scena
istoriei:aceasta explicatie,favorizata mai ales de autorii care pun
semnul egal intre fascism si comunism sub umbrela de
totalitarism,presupune ca masele,atomizate si dezorganizate in
trecerea de la societatea traditionala la cea industriala au fost
foarte de manipulat si mobilizat.Omul societatii de masa este
izolat,expus si prin urmare disponibil;comportamentul sau tinde
spre extrem ,unde modurile active de reactie si interventie in
procesul politic constituie o altrnativa la aparitie.Astfel,o
societate este predispusa dominarii carismatice si mobilizarii
politice.
2. Fascismul este consencinta crizei care a urmat primul razboi
mondial:umilintele impuse se statele victorioase in primul
razboi mondial,asociate cu dificultatile recesiunii economice au
creat furie si puternice nemultumiri in randul populatiei
infrante.Furia a fost canalizata de o ideologie care sustinea nu
doar importanta actiunii,cat mai ales rolul ei predestinat in
istorie.A fost suficient ca la aceasta sa se adauge identificarea
tapului ispasitor si o figura salvatoare pentru a se ajunge la
ororile nazismului.
Masele populare,lipsite de o cultura politica democratica au fost usor
de manipulat,cu atat mai mult cu cat evolutia spre fascism a coincis cu
evolutia mijloacelor de comunicare in masa.Exista asadar un receptor
cu stare de spirit favorabila,canalele de comunicare erau in plina
expansiune,astfel incat propaganda a devenit,alaturi de teroare,cel mai
uzitat tip de aciune politica.
3. Fascismul este expresia unui radicalism unic al claselor de
mijloc:aceasta idee sustine ca principalul actor a fost clasa de
mijloc care nu avea suficienta autoritate politica.Teza s-a
bucurat de mare succesc si coincide cu cea a lui Seymour
Martin Lipset,a radicalismului centrului,conform careia patura
cea mai radicala dintr-o societate este cea mijlocie.La ideea ca
fascismul se sprijina in primul rand pe clasa de mijloc ajunge si
Leon Trotki,desi isi construieste argumentatia ca raspuns la teza
socialista conform careia fascismul este creatia marelui capital
monopolist.
4. Fascismul este rezultatul impulsurilor psihosociale neurotice sau
patologice:teza aceasta a fost formulata mai ales de E. Fromm,
W Reich, si Th. Adorno.Erich Fromm in lucrarea sa „Frica de
libertate” leaga aparitia fascismului de sentimentul izolarii ,al
impotentei,anomiei si frustarii care caracterizeaza,crede el,clasa
de mijloc din Europa Centrala.Reich in lucrarea sa „The Mass
Pshycology of Fascism” apropie si mai mult interpretarea
fascismului de Freud,afirmand ca acest regim este o combinatie
intre represiunea sexuala si impulsuri compensatorii agresive si
sado-masochiste,ca este,asadar,consencinta certa a „societatii
burgheze” bazata pe represiunea sexuala.

5. Fascismul in Italia
Din 1922, cand a avut pentru prima data puterea asupra
guvernului italian in Roma, pana in 1927, Benito Mussolini si-a
consolidat progresiv dictatura, dand forma statului fascist italian.
Statul si partidul au devenit instrumente monolitice in mainile lui
Mussolini, care era capo di guverno (seful guvernului), al statului si el
Duce, conducatorul partidului.
Legge fascistissime ( legile cele mai fasciste), realizate de
liderul fascist, juristul Alfredo Rocco, a transformat Parlamentul intr-
un congres al partidului si practic a fuzionat puterea legislativa si cea
executiva si a facut Marele Consiliu Fascist un instrument al Ducelui,
pe care putea sa il convoace singur si sa ii determine agenda.
Cu acest succes Mussolini a inceput sa se gandeasca mai departe la
viitor. Pana in 1930 a inceput greul proces de modernizare fortata a
tarii, de catre un guvern puternic si eficient cu o noua conducere ce
comunica intregului popor vitalitate si energie.
Pe 25 octombrie 1932, Musolini a tinut in Milano o cuvantare
prin care punea Italia Fascista printre liderii lumii: "Astazi, cu o
incredere absoluta, va spun ca secolul douazeci va fi secolul
fascismului, secolul puterii italiene, secolul in care Italia va fi pentru
a treia oara liderul omenirii."
In 1934 Mussolini afirma ca fascismul a devenit din 1929 nu numai
un fenomen italian ci unul mondial. Pentru a duce la bun sfarsit ceea
ce a inceput, Mussolini cere transformarea Italiei intr-o natzione
militarista e guerriera.
In indeplinirea acestui obiectiv el a reusit inca si mai putin decat
reusise in modernizarea Italiei.

In primele sale faze, Musolini privea Fascismul ca o dezvoltare a


civilizatiei Occidentale si privea cu neincredere asupra germaniei si
mai ales asupra Socialismului National promovat de Hitler, in care
vedea " o suta de procente rasism: impotriva oricui: ieri impotriva
crestinatatii, astazi impotriva latinitatii iar maine, cine stie, impotriva
intregii civilizatii". Dar imperialismul si supraestimarea fascismului l-
a condus pe Mussolini in bratele Partidului National Socialist German.
Cucerirea Etiopiei (1935) a separat Italia de Europan de Vest si
de Organizatia Natiunilor. In anul urmator, impresionat de succesul
german, Mussolini incepe sa vorbeasca de o axa Roma-Berlin si o
promoveaza in mtimpul vizitei la Berlin in 1936, vizita pe care Hitler
o reintoarce in mai 1938.
Sincerele admiratii ale lui Hitler pentru Mussolini au facut sa creasca
increderea sa inj sine. Interventia fascismului in Razboiul Civil
Spaniol si tratatul Munchenului cu Anglia din septembrie 1938 a
insemnat incoronarea succesului politicii lui Mussolini; in realitate se
masca odata cu acceptarea politici anti-semite de catre Italia, trecerea
acesteia intr-o pozitie de satelit al germaniei. Din aceasta cauza, dar si
din dorinta de glorie si de marire, Italia intra in iunie 1940 in razboiul
pornit de Germania in septembrie 1939. Razboiul a dezvaluit
ineficienta Italiei, iar trei ani de razboi au adus caderea lui Musolini si
a partidului sau.
Politica economică
Mussolini şi Partidul Fascist au promis italienilor un nou sistem
economic numit „corporatism”. Acesta ar fi trebuit să fie o fuziune a
capitalismului şi socialismului într-un nou sistem economic, care ar fi
păstrat ierarhia socială şi de clasă, dar ar fi permis muncitorilor să fie
capabili să negocieze pe baze egale cu proprietarii afacerilor în
problemele salariilor, programului şi condiţiilor de muncă şi altele.
În 1935, a fost publicată sub semnătura lui Mussolini „Doctrina
fascismului”. Se pare că autorul a fost cel mai probabil Giovanni Gentile.
Doctrina descria rolul statului în economie în noile condiţii corporatiste.
Până în acel moment, fascismul fusese mai favorabil păstrării libertăţii
forţelor pieţii decât intervenţiei statului în economie.
„Statul corporatist consideră că intreprinderea privată din sfera producţiei
este cel mai eficient şi mai folositor instrument în interesul naţiunii.
Luând în consideraţie faptul că organizaţia privată de producţie este o
funcţie de interes naţional, organizatorul intreprinderii este responsabil
faţă de stat pentru orientarea dată producţiei. Intervenţia statului în
producţia economică apare numai când iniţiativa privată lipseşte sau este
insuficientă, sau când sunt implicate interesele politice ale statului.
această intervenţie poate lua forma controlului, asistenţei sau a conducerii
directe”.
Fasciştii au pretins că acest sistem nou va fi egalitarist şi tradiţional în
acelaşi timp. Politica economică a corporatismului a dat rapid faliment:
prevederile de stânga ale manifestului fascist au trezit opoziţia
industriaşilor şi marilor proprietari de pământ, care îl sprijiniseră pe
Mussolini pentru că acesta promisese că va apăra Italia de socialism şi
comunism. Ca urmare, sistemul corporatist a ajuns să fie dominat de
interesele industriaşilor. În întreaga perioadă a dictaturii mussoliniene,
legislaţia economică a favorizat în primul rând clasa marilor industriaşi şi
a moşierilor prin privatizări, liberalizări ale legilor arendei şi prin
desfiinţarea sindicatelor nefasciste. Sindicatele fasciste nu puteau apăra
muncitorii de consecinţele economice, fiind responsabile pentru
distribuirea ajutoarelor de asistenţă socială, plăţilor compensaţiilor de
concediere şi, în unele cazuri, fiind împuternicite să megocieze contracte
de muncă.
După ce Marea criză economică a lovit economia mondială începând din
1929, regimul fascist a urmat exemplul altor ţări care au introdus tarige
protecţioniste şi au încercat să intervină în stabilirea de direcţii de
dezvoltare economică. În deceniul al patrulea, guvernul italian a sprijinit
creşterea producţiei de grâu, ceea ce a dus la asigurarea necesarului din
producţia internă şi încetarea importurilor din Canada şi Statele Unite. În
schimb, schimbarea destinaţiei unor terenuri arabile, a dus nu doar la
creşterea producţiei de grâu, dar şi la scăderea producţie de zarzavaturi şi
de fructe. În ciuda creşterii producţiei de grâu, situaţia ţăranilor nu s-a
îmbunătăţit. Aproximativ 0,5% din populaţia italiană deţinea 42% din
pământurile agricole, iar veniturile ţăranilor nu au crescut, în vreme ce
taxele de tot felul s-au mărit. Criza economică cauzase o creştere a
şomajului de la 300.000 la 1 milion de oameni în 1933.Tot criza
economică a făcut ca veniturile reale ale populaţiei să scadă cu 10% şi
exporturile să se prăbuşească. Italia a traversat mai uşor perioada crizei
economice mondiale decât alte state occidentale. Serviciile de asistenţă
socială au reuşit într-o mai mare măsură decât în alte ţări să reducă
impactul crizei. Creşterea industrială italiană din perioada 1918 – 1938 a
fost mai mare decât cea a Germaniei în aceiaşi perioadă. Creşterii
economice mai mari în acea perioadă au avut doar Regatul Unit şi
naţiunile scandinave.
[Politica externă
Benito Mussolini şi Partidul Fascist au promis să refacă statutul de mare
putere europeană al Italiei prin crearea „Noului Imperiu Roman”.
Mussolini a promis că Italia va deveni puterea dominantă în Marea
Mediterană. Propaganda fascistă se folosea de anticul termen roman
„Mare Nostrum” (în limba latină: Marea noastră) pentru descrierea
Mediteranei. Regimul fascist crescut fondurile alocate proiectelor
militare şi a început planuri pentru crearea unui „Imperiu Italian” în
Africa şi a încercat să domine regiunile mărilor Mediterana şi Adriatică.
Fasciştii au luat în consideraţie declanşarea unor războaie pentru
cucerirea Dalmaţiei, Albaniei şi Greciei, care urmau să completeze
posesiunile Imperiului Italian.
Prima decizie de politică externă a guvernului fascist cu privire la
posesiunile din afara Europei a fost concesiunarea unei regiuni ocupate
de armata italiană în Anatolia în primul război mondial, care fusese
cedată noului guvern republican turc în 1923. După acest moment, Italia
a început o serie de acţiuni expansioniste. Eforturile colonialiste au
început cu negocieri cu guvernul britanic pentru extinderea graniţelor
coloniei Libie. Primele negocieri au început în 1925 şi priveau definirea
graniţei dintre Libia italiană şi Egiptul sub control britanic. Aceste
negocieri au dus la ocuparea de către Italia a unui teritoriu nerevendicat
până în acel moment. În 1934, Italia a cerut încă o dată mai mult teritoriu
pentru colonia sa libiană, de această dată pe seama coloniei britanice
Sudan şi din nou Anglia a cedat şi a permis ca anumite teritorii sudaneze
să fie anexate la Libia. Aceste concesiuni au avut loc pe fundalul unor
bune relaţii iatalo-britanice de la acea vreme.

Bibliografie

- Mark Robson, Italia: liberalism si fascism, 1870-1945, ed. All,


1997
- Paul Guichonnet, Mussolini si fascismul, ed. Corint, Buc., 2002