ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

LUCRARE DE DIPLOMĂ

TRANSNAŢIONALIZAREA VIEŢII ECONOMICE

ŞI IMPLICAŢIILE EI

Coordonator: prof. univ. dr. SILVIU NEGUŢ

Absolvent: STROE SIMONA

BUCUREŞTI, 2002
 1. INTRODUCERE

Ne-am propus sã ne referim în aceastã lucrare la un singur element dintre

implicaiile transnaţionalizarii, şi anume la umplicaţiile culturale. Am considerat necesar,
totui, ca primul capitol sã fie dedicat caracterizãrii procesului de transnaţionalizare a
vieţii economice, susţinut de firmele transnaţionale şi de uriaşul val de fuziuni şi achizţii
apãrut la începutul anilor 1990.
În al doilea capitol este vorba despre caracteristicile industriilor culturale. În
ultimul timp s-a demonstrat clar cã desfăşurarea comunicării între societãţi, contactul cu
diferite evenimente din diverse ţări depinde şi va depinde în tot mai mare mãsurã de
acst sector. industriile culturale, reprezentate de radio, televiziune, filme, publicaţii,
internet, este un sistem de servicii care au o influenţã substanţialã supra formãrii
valorilor, selectãrii problemelor de interes public. De asemenea, joacã un rol important
în sfera politicã şi a relaţiilor dintre state şi societate. Nu mai puţin importantã este
influenţa lor în formarea unui mediu favorabil sau nefavorabil pentru integrarea
regionalã şi cooperare.
Capitolul trei aduce în discuţie schimbările determinate de acest nou mod de
gândire şi de a acţiona, determinat de importanţa industriilor culturale şi de caracterul
lor transnaţional. Implicaţiile sunt văzute din douã puncte de vedere: pe de-o parte
globalizarea culturii poate însemna şteregerea distincţiilor, ceea ce semnificã creşterea
cantitãţii comunicãrii şi un progres evident al civilizaţiilor. Sunt principiile pe care se
bazeazã societãţile multiculturale, ce discern acele aspecte ale culturii care nu
ameninþã unitatea şi stabilitatea societãţii. Pe de altă parte, globalizarea culturalã
înseamnã difuzarea culturii de masã occidentale, în special nord-americane. SUA joacã
rolul unui centru hegemonic, care dominã media. De aici pleacã majoritatea mesajelor
care inundã lumea. Impactul asupra societãţii este complex. În ţările în curs de
dezvoltare indivizii se confruntã cu o discrepanţã între ceea ce le este oferit prin
importurile culturale din ţãrile dezvoltate şi accesul sau excluderea de la progresul
material. Existã o creştere a aşteptărilor legate de cultura de masã ca şi în gradul de
frustrare al oamenilor care nu ating acest nivel.
Dar cultura nu înseamnã numai industria cinematograficã şi muzicalã. Cultura
înseamnã diferenţã, adicã ceea ce distinge un grup de altul (limbã, obiceiuri, religie,
credinþe care guverneazã societetea). Capitolul patru pune accentul pe diferenţele

2
culturale şi problema identitãţii. Cultura este folositã de conducãtorii societãţii pentru a
impune şi a asigura ordinea. Conflictele culturale pot fi conflicte religioase
(creştini/musulmani, musulmani/evrei, hinduşi/musulmani), etnice (slavi/turci,
sârbi/bosniaci, ruşi/ceceni). O ilustrare a cestor tipuri de conflicte sunt cele din fosta
Iugoslavie sau India. Diferenţele culturale sunt adesea sanctificate datoritã moştenirilor
istorice şi spirituale. Istoria aratã cã evitarea unor astfel de conflicte necesitã anumite
structuri, legi, instituţii.
Ultimul capitol este dedicat unor analize fãcute de reputatţi sociologi, istorici,
politologi, referitoare la mutaţiile din societate şi perspective. Deja sunt evidente
sfârşitul conflictelor militare şi ideologice, înlocuit de apariţia unor probleme de naturã
demograficã, tehnologicã, culturalã sau legate de mediul înconjurãtor. Toate acestea
aratã globalizarea ca pe un fenomen social total.

3
2. CARACTERISTICILE TRANSNAŢIONALIZĂRII VIEŢII ECONOMICE

2.1. TRANSNAŢIONALIZARE - GLOBALIZARE

UNCTAD defineşte transnaţionalizarea prin trei factori care măsoară cota parte
dintr-o firmă: activele deţinute în străinătate, vânzările realizate în străinătate şi locurile
de muncă realizate în străinătate. Transnaţionalizarea poate avea un caracter mai mult
sau mai puţin permanent după cum reprezintă o voinţă strategică sau o simplă acţiune
de reducere a costurilor.
Transnaţionalizarea poate fi considerată o strategie în prelungirea exportării,
internaţionalizării, multinaţionalizării.
Prima etapă în evoluţia firmelor corespunde exportului produselor pentru piaţa
internă spre pieţele externe, fără modificarea importantă a procesului de producţie, dar
cu crearea unei filiale de export.
Internaţionalizarea este repede substituită simplei politici de export odată ce
întreprinderea decide să se implanteze şi să producă în străinătate. Aceasta impune o
reorganizare a firmei dupa criteriul geografic, ce impune crearea unor stucturi a caror
coordonare cu restul intreprinderii este destul de complicata.
Faţă de creşterea barierelor vamale şi a măsurilor protecţioniste, întreprinderile
au dezvolatat o a treia strategie internaţională - multinaţionalizarea - ce corespunde
creării filialelor în străinătate cu statut local şi integrând din ce în ce mai mult
particularităţile cererii locale în alcătuirea ofertei, dar dependente de societatea-mamă.
În această etapă întreprinderea produce şi vinde în mai multe ţări (caracter multi-
naţional) fără să existe relaţii industriale, comerciale între filialele aflate în diferite ţări,
toate activitatile se desfasoara in fiecare tara, concurenta se stabileste la nivelul
fiecarei tari, activitatea de marketing este la nivel national. Organizaţia este în acest
moment regională sau continentală.
Unii autori vorbesc de transnaţionalizare pentru a defini o etapă ulterioară şi
anume raţionalizarea resurselor şi obiectivelor grupului. Dacă rămânem în sfera
economică, această etapă se identifică cu globalizarea, considerată de majoritatea
economiştilor o extensie la scară largă a globalizării. Firmele transnaţionale se
caracterizează prin faptul ca adoptă strategii globale: coordonarea diferitelor filiale ce
desfăţoară activităţi diferite, în funcţie de ţări; operaţiunile sunt legate între ele la nivel

4
mondial, iar poziţia concurenţială într-o ţară este influenţată de poziţia din alte ţări şi
întreprinderea desfăşoară un marketing global.
Firmele transnaţionale sunt principalii agenţi ai globalizării şi au tendinţa de a-şi
extinde operaţiunile în funcţie de avansul tehnologic şi de economiile de scară. Piaţa
naţională este prea mică să absoarbă ceea ce produc şi economisesc acestea. Astfel,
acestea achiziţionează sau fuzionează cu firme rivale în încercarea de a pătrunde pe
pieţe noi, de a-şi delocaliza activităţile în funcţie de costuri de producţie mai mici şi de a
economisi bani pentru profituri mai mari. Există aproximativ 39.000 de mari corporaţii
transnaţionale în lume care au în jur de 270.000 de filiale. Acestea sunt implicate în mai
mult de două treimi din comerţul mondial, din care jumătate se desfăşoară între firme şi
controlează majoritatea mişcărilor internaţionale de capital.
Corporaţiile transnaţionale sunt omniprezente. Unele sunt concentrate pe
comerţ, cum sunt Coca-Cola, Pepsi, McDonalds, Pizza Hut, Shell, altele furnizează
servicii cum sunt Hollyday Inn Hotels, Hilton, City Bank şi American Express, altele sunt
concentrate pe producţie - Unilever, British American Tobacco (BAT), Batas, Nestlé.
Acestea se completează pentru a-şi mări cota de piaţă şi adesea fac operaţiuni de
achiziţii sau fuziuni; de exemplu Boeing şi McDonnell Douglas, Microsoft şi Apple,
BMW şi Chrysler, Volkswagen şi Rolls Royce. Într-o perioadă de schimbări tehnologice
rapide, firmele trebuie să cheltuiască milioane pentru a rămâne competitive şi să-şi
mărească cota de piaţă; fuziunile şi achiziţiile le oferă accesul la resurse şi în acelaşi
timp reduc competiţia. Acestea nu ezită să folosească propriile guverne pentru a
pătrunde pe noi pieţe. În 1994 Motorola a influenţat guvernul S.U.A. să obţină, prin
negocieri oficiale, o cotă de piaţă în Japonia pentru telefoanele sale celulare.
Autorităţile americane folosesc frecvent Reglementarea 301 referitoare la comerţ
pentru a impune sancţiuni ţărilor care nu oferă acces pe piaţă pentru bunurile
americane.
Societăţile transnaţionale tind să submineze suveranitatea guvernelor naţionale
în problemele economice. Ele influenţează guvernele prin intermediul lobby-ului şi sunt
puterea noului mileniu. Marile corporaţii transnaţionale sunt mai puternice decât multe
din ţările în curs de dezvoltare. Vânzările firmei Mitsubshi în 1994 au fost de 175,8
milioane de dolari şi ale firmei General Motors au fost de 152,5 milioane de dolari, în
timp ce PIB-ul Thailandei a fost de 143,2 milioane de dolari.

5
 Globalizarea operaţiunilor acestor firme este ilustrată de faptul că McDonalds
are mai mult de 22.000 de restaurante în 105 ţări şi Pizza Hut mai mult de 10.000 de
restaurante în 86 de ţări. Piaţa mondială este dominată de corporaţiile transnaţionale
care determină formarea preţurilor. Cinci mari corporaţii deţin mai mult de jumătate dinn
piaţă în sectoare cum sunt aeronautica, echipamentul electric, componente electronice
şi software; două companii în domeniul fast-food şi cinci în cel al tutunului, băuturilor
alcoolice şi răcoritoare.
Piaţa mondială de ceai este dominată, de asemenea, de câteva mari corporaţii
transnaţionale. Unilever Group, care a cumpărat mai multe firme rivale ca Lipton, Brook
Bonds, Bushells (Australia), Salada (Canada) şi Quality Tea (Noua zeelandă)
controlează aproape 35% din comerţul mondial cu ceai; în plus, deţine 17.000 de
hectare cu plantaţii de ceai în cinci ţări. Unilever şi Allied-Lyons controlează cam 53%
din piaţa britanică de ceai.
Investiţiile străine directe sunt cea mai importantă funcţie a corporaţiilor
transnaţionale. Mai multe tipuri de operaţiuni sunt considerate investiţii străine directe:
crearea unei unităţi în străinătate (uzine, laboratoare de cercetare) sau extinderea celor
existente; participarea la capitalul unei societăţi; fluxurile financiare între filiale;
profiturile reinvestite în unitatile controlate din străinătate, dar reglementările statelor in
acest domeniu sunt diferite. Acestea au crescut de patru ori mai rapid decât PIB-ul
mondial şi de trei ori mai repede decât comerţul mondial. Primele 300 de corporaţii
transnaţionale concentrează 70% din totalul investiţiilor străine directe.
Transnaţionalizarea producţiei a determinat împărţirea procesului de producţie în
zone geografice diferite, în general în cele în care exista mână de lucru ieftină.
Modernizarea comunicaţiilor şi tehnologiei au permis firmelor să-şi coordoneze
producţia, exportul şi marketingul aflate în locuri diferite. De exemplu, Matushita Electric
Company produce componente pentru echipamente audio în mai multe ţări: Singapore,
Malayesia, Filipine, Indonezia.
Corporaţiile transnaţionle îşi globalizează operaţiunile atât prin înfiinţarea de
filiale, cât şi prin subcontractarea diferitelor componente ale unui produs. Firma
Mercedes Benz este un bun exemplu: a amplasat uzine de asamblare în India,
Indonezia, Malayesia, Filipine, Thailanda şi importă componente de la subcontractanţi.
Uzinele firmei produc aproape 40% din maşină: motorul, cutia de viteză, caroseria şi
importă restul: instalaţia de încălzire şi aer condiţionat din Franţa şi Japonia, fibre

6
naturale din sud-estul Europei şi Brazilia, lemn pentru interior din Canada şi România,
huse din Cehia etc.
Gradul în care firmele transnaţionale au patruns în ţările în curs de dezvoltare
este ilustrat prin prezenţa în următoarele ţări: în China există aproximativ 16.000 de
filiale străine, în Singapore sunt în jur de 10.000, iar în Brazilia cam 7.000 de filiale.
Corporaţiile transnaţionale au luat locul Companiilor de Comerţ cum ar fi
Compania Indiilor de Est care a început un proces de integrare a economiilor naţionale
o dată cu apariţia colonialismului şi imperialismului.
Globalizarea este susţinută de instituţiile financiare şi de comerţ internaţionale
cum sunt F.M.I., Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Acestea
au cerut ţărilor să liberalizeze şi să privatizeze economiile lor pentru a facilita comerţul
şi investiţiile internaţionale. Au creat un mediu permisiv pentru a atrage corporaţiile
transnaţionale prin adoptarea politicilor de liberalizare a pieţelor cum sunt privatizarea
întreprinderilor de stat, eliminarea intervenţiei statului, reducerea deficitelor bugetare
prin anularea subvenţiilor, liberalizarea pieţelor financiare, a investiţiilor străine şi
comerţului internaţional.
Aceste politici sunt destinate să crească investiţiile străine, în special în
industriile destinate exportului, să dezvolte economia şi să ridice standardul de viaţă al
populaţiei. Astfel, liberalizarea comerţului internaţional şi investiţiile străine sunt parte
integrantă a globalizării.
În anumite industrii, mişcările strategice ale firmelor transnaţionale vor contribui
la formarea unor industrii globale, ale căror caracteristici sunt: nivel ridicat pentru
cheltuielile de cercetare-dezvoltare, existenţa produselor omogene în diferite ţări,
economii de scară importante, costuri mici de transport, prioritatea acordată preţului şi
calităţii. Putem defini o industrie globală prin următoarele elemente: prezenţa pe piaţă,
mărimea ofertei de produse şi servicii, marketing, concurenţă.
Participarea şi prezenţa pe piaţă corespund alegerii întreprinderii de a viza
principalele pieţe în care există cerere pentru produsele şi serviciile sale. Globalizarea
înseamnă o expansiune geografică maximă a întreprinderii care trebuie să fie
implantată la nivel mondial, atât din punct de vedere al producţiei cât şi al vânzărilor.
Firmele tind să vizeze pieţele cele mai importante - americană, europeană, japoneză -
dar întreprinderea globală nu poate neglija celelalte pieţe. Riscurile pe care o
întreprindere le întâlneşte pe o piaţă pot fi: abandonarea unei clientele potenţiale sau

7
pierderea unei surse de informaţii esenţiale despre strategiile concurenţilor şi orientările
pieţei. Pe plan strategic, întreprinderile pot păstra o piaţă naţională privilegiată, adesea
cea pe care s-au constituit dar nu pot rămâne legate de un singur continent.
Mărimea ofertei de produse şi servicii corespunde capacităţii întreprinderii de a
oferi pe o piaţă cât mai largă, pe cât posibil, acelaşi produs sau serviciu. Pentru
aceasta trebuie organizat serviciile cercetare-dezvoltare, producţie, marketing pentru a
dezvolta o ofertă omogenă ţinând cont, totuşi, de caracteristicile particulare ale
anumitor pieţe. Urmează ca întreprinderea globală să minimizeze costurile provenite
din răspunsul dat pieţelor locale.
Marketingul global conduce la privilegiul utilizării mondiale a unei mărci sau a
unei idei comerciale unice. Avantajele sunt: o mai bună capacitate de a satisface
consumatorii cu gusturi din ce în ce mai omogene, o dezvoltare internaţională mai
rapidă, o ameliorare a controlului exercitat prin managementul central. Experienţa arată
însă, că aceste avantaje sunt adesea supraestimate. Pentru a evita piedicile unei
marketing global, întreprinderile trebuie să standardizeze numai anumite elemente-
cheie şi să adopte o strategie de marketing adaptată.

2.2 FACTORI CARE DETERMINĂ GLOBALIZAREA

Sunt două mari categorii de factori: factorii conjuncturali sau de mediu şi factorii
structurali, ce decurg din alegerile strategice ale întreprinderii.
Prima categorie de factori se referă la evoluţia tehnologiei, a activităţii de
cercetare-dezvoltare şi evoluţia concurenţei. Distingem factori politici şi guvernamentali
şi factori legaţi de piaţă şi cerere.

1. Factori politici şi guvernamentali

Barierele vamale şi reglementările reprezintă unul din principalele obstacole în
calea globalizării. Aceasta presupune ca comerţul internaţional să fie mai întâi posibil
(deschiderea frontierelor), facil (acordurile internaţionale de liber-schimb) şi mai puţin
costisitor (slăbirea sau absenţa taxelor vamale). Această liberalizare a schimburilor
internaţionale, pe de-o parte, şi integrarea economică a naţiunilor, pe de altă parte,
sunt factori importanţi ai globalizării.

8
 Integrarea economică a marilor regiuni (UE, NAFTA, ASEAN) este un proces de
creare a pieţelor libere, dar şi de unificare a condiţiilor tehnice, sociale, fiscale şi
monetare a activităţii ţărilor membre. Un astfel de proces accelerează
internaţionalizarea întreprinderii, atât la nivelul zonei economice cât şi la nivelul altor
zone.Imperativele politice constituie un factor important al globalizării. Întreprinderile se
confruntă cu cererile guvernelor, acestea opunându-se uneori strategiilor acestora de
globalizare. Întreprinderile se pot găsi în situaţia unui conflict între propriile exingenţe şi
imperativele politice. În acest caz întreprinderile vor adopta răspunsuri care vor depinde
de puterea de a negocia. Aceasta este legată fie de cota de piaţă, fie de gradul de
deţinere a tehnologiilor cheie sau de importanţa pieţelor naţionale şi comenzilor publice
la care întreprinderile vor să acceadă.

2. Factori legaţi de piaţă şi de cerere

Unificarea şi ameliorarea mijloacelor de transport facilitează strategiile globale
ale întreprinderilor, în special din punct de vedere al reducerii preţurilor şi al timpilor de
transport. Reţelele pentru transportul bunurilor, persoanelor şi informaţiilor constituie
infrastructura necesară globalizării, iar calitatea lor va fi un factor favorabil globalizării
întreprinderii.
Omogenizarea cererii este o condiţie necesară pentru o întreprindere care
doreşte să-şi globalizeze activităţile. Cererea pentru anumite produse sau servicii tinde
să se omogenizeze în ţările Triadei (S.U.A, Japonia, U.E). În consecinţă, întreprinderile
trebuie să-şi unifice gama de produse la nivel mondial. Pentru numeroase produse şi
servicii, cererile la nivel naţional ramân diferite datorită disparitătilor culturale şi
obiceiurilor de consum dintr-o ţară sau alta. Astfel, omogenizarea cererii are un rol
inegal funcţie de sectoare şi de produse şi nu este o condiţie suficientă pentru a explica
strategiile globale ale întreprinderii, dar este un fenomen care favorizează acest
proces.
A doua categorie de factori ce determină globalizarea rezultă din activitatea
întreprinderii sau din procesul de producţie. Căutarea economiilor de scară, a unei cote
de piaţă superioare sunt factori care contribuie la globalizarea unei întreprinderi.

9
 3. Factori legaţi de cercetare şi competitivitate
Diminuarea ciclului de viaţă al produsului este cu atât mai importantă cu cât
sectorul de activitate este considerat de înaltă tehnologie şi cu cât partea din cifra de
afaceri alocată cercetării-dezvoltării este mai mare. Creşterea costurilor de cercetare-
dezvoltare conduce firma la rentabilizarea investiţiilor tehnologice şi specializarea
centrelor.
Economiile de scară semnifică reducerea costurilor unitare medii de producţie
datorită creşterii volumului şi reprezintă un puternic factor de globalizare. Globalizarea
producţiei internaţionale a unei întreprinderi şi specializarea unităţilot de producţiesunt
adoptate în scopul reducerii costurilor unitare. Economiile de scară diferă după tipurile
de produse şi după activitate. Pentru un produs dat, volumul producţiei determinat prin
mecanismul economiilor de scară se stabileşte plecând de la mărimea pieţei. O altă
tendinţă conduce întreprinderea la construcţia de uzine cu o talie mare, pentru că
decizia de a investi în echipamentul de mare capacitate permite reducerea costurilor
unitare, mai ales dacă se recurge la cele mai recente tehnologii.

4. Factori concurenţiali
Stuctura şi intensitatea concurenţei influenţează direct strategiile internaţionale
adoptate de întreprinderi. Extinderea geografică a pieţelor şi formarea marilor
ansambluri economice integrate ajută concurenţa să depăşească caracterul de
constrângere al frontierelor naţionale şi pieţele protejate, naţionale dispar.
Lupta concurenţială a făcut ca firmele să-şi dezvolte fluxurile încrucişate de finanţare
ale unei filiale de la altă filială. Fluxurile încrucişate constau în utilizarea resurselor
financiare degajate de o filială dintr-o regiune pentru a finanţa lupta concurenţială din
altă regiune. Aceste fluxuri încrucişate traduc o dublă evoluţie: există o interdependenţă
între zone şi între concurenţi.
În cazul unei concurenţe multi-naţionale diferitele pieţe sunt separate.
Concurenţa este specifică fiecărei pieţe. Statele joacă încă un rol important prin
ridicarea unor bariere la intrarea în anumite sectoare, considerate strategice. Această
etapă se caracterizează prin delocalizarea completă a producţiei, fiecare filială dispune
de ansamblul funcţiilor unei întreprinderi, cu excepţia funcţiei de cercetare.
Strategia globală presupune specializarea pe o piaţă continentală sau globală.
Fiecare filială este specializată pe unul sau mai multe produse şi posedă ansamblul

10
funcţiilor. Această specializare pe produs provine dintr-o raţionalizare a costurilor şi
conduce la dezvoltarea fluxurilor comerciale între fiecare din filialele dintoate zonele.
Centrul intervine în alegerea gamelor de produse şi la nivelul unei planificări
internaţionale a vânzărilor.
Tot în cadrul strategiei globale distingem specializarea pe sector ce semnifică
specializarea fiecărei filiale pe o anumită activitate sau o etapă din procesul de
producţie. Numai o filială este însărcinată cu comercializarea produsului în celelalte
zone. Filialele sunt organizate în mod ierarhic: cele din amonte sunt aprovizionare sau
cercetare,iar filialele din aval sunt însărcinate cu montajul şi cu ansamblarea.
Printre beneficiile globalizării putem enumera:
• Reducerea costurilor, în special a celor de producţie, care are efect asupra
economiilor de scară. Economiile de cost mai sunt legate de mărirea puterii de
negociere a firmei faţă de furnizori sau distribuitori, diversificarea gamei de produse;
• Ameliorarea calitătii produselor, datorită existenţei unui număr mic de produse ce
răspund caracteristicilor pieţei globale;
• Fidelizarea clientelei, care se datorează accesului la un produs sau serviciu
omogen oferit în toate regiunile;
• Creşterea capacităţii de acţiune şi reacţie concurenţială prin multiplicarea punctelor
de contact cu principalii concurenţi şi cu pieţele lor de origine.

2.3 CĂI DE DEZVOLTARE A GLOBALIZĂRII

Există două modalităţi principale de dezvoltare a globalizării: fie prin intermediul

achiziţiilor, fie prin cel al fuziunilor.
Valul de fuziuni şi achiziţii care se desfăşoară de la mijlocul anilor ţ90 este
impresionant. Punctul de plecare îl constitue S.U.A şi s-a întins şi în Europa sau în
ţările asiatice. Majoritatea operatiunilor se situeaza in sectorul tertiar (62%), iar o treime
privesc intreprinderile industriale Aceste operaţiuni sunt adesea justificate de către
manageri şi bancheri prin creşterea valorii bursiere a întreprinderii. Ele constituie decizii
importante căci reprezintă investiţii importante. Aceste operatiuni sunt facilitate de
existenta unui mediu bursier si financiar favorabile, caracterizate printr-o mobilitate a
capitalurilor.

11
 Achiziţiile şi fuziunile sunt operaţiuni ce implică schimbarea controlului
capitalului. În cazul fuziunilor întreprinderile decid fuzionarea activităţilor şi controlul în
comun. Distingem doua tipuri de situatii in cazul fuziunilor: fuziuni pe plan de egalitate,
ce sunt destul de rare in practica si fuziuni-absorbtii intre intreprinderi ce nu au marimi
comparabile (in acest caz una din intreprinderi primeste sub forma unui aport activele
celeilalte intreprinderi). În cazul achiziţiilor o întreprindere cumpără o alta. Nu este
stabilit, însă, un prag pentru care controlul să fie considerat definitiv (s-a vorbit de
cumpărarea firmei Nissan de către Renault, deşi partea firmei franceze în capitalul
societăţii japoneze este de 36,8%, dar a preluat controlul gestiunii sale).
Cele mai mari valuri de fuziuni şi achiziţii au avut loc la sfârşitul secolului XIX şi
la începutul secolului XX şi coincid cu o dezvoltare a economiei şi tehnologiei. În 1999
totalul mondial al acestor operaţiuni a atins un record ajungând la 3435 de dolari,
aceasta însemnând o creştere de mai mult de 30% în comparaţie cu 1998. Importanţa
acestui ultim val de fuziuni-achiziţii are o importanţă deosebită pentru economia
europeană unde acestea au fost mai puţin numeroase. În 1999 aceste operaţiuni au
reprezentat aproape 11% din PIB-ul Franţei şi 12% din cel al Germaniei. Multiplicarea
operaţiunilor europene a condus la o creştere valorică a operaţiunilor de la 589 miliarde
de dolari în 1998 la 1200 de miliarde în 1999. Deciziile în favoarea acestor operaţiuni
se iau fie din motive de restructurare, fie este vorba de un context economic favorabil.
Primul val de achiziţii şi fuziuni din economia americană în anii 1895-1904 apare
ca efect al faptului că a avut loc o evoluţie în domeniul infrastructurii şi al tehnologiilor
de producţie. El a urmat realizării sistemului feroviar pe tot teritoriul SUA şi apariţiei
electricităţii. Reţelele feroviare au fost un element fundamental pentru dezvoltarea
pieţei americane şi transformarea întreprinderilor regionale în mari întreprinderi
naţionale. Gruparea lor a permis apariţia unor economii de scară pe care le oferea o
piaţă atât de mare.
Valul din anii ′20 a atins sectoare ca electricitatea, chimia, domeniul bancar şi
agroalimentar. Operaţiunile au reprezentat o diversificare a activităţilor întreprinderilor
în noi domenii, cum este cazul distribiuţiei unde utilizarea radioului şi a automobilului au
fost factori de unificare a pieţei americane.
În anii ‘60 SUA au cunoscut un al treilea val de fuziuni-achiziţii cu un vârf în
intervalul 1967-1969. Întreprinderile vizate, cumpărători sau vânzători erau de obicei de
talie mică şi căutau să se protejeze şi să îşi asigure o mai mare stabilitate a profiturilor.

12
Domeniile respective erau cele care se confruntau cu o instabilitate a vânzărilor:
aeronautică, echipament industrial, echipament feroviar. Întărirea politicii antitrust în
anii ′60 a împins întreprinderile să aleagă calea diversificării.
În anii ‘80 fuziunile si achiziţiile au avut ca scop reducerea capacitaţilor în
domeniile care au fost afectate de şocurile petroliere, de creşterea concurenţei
internaţionale sau de procesul de dereglementare (unde s-a pus problema conceperii
unor noi strategii care au antrenat cresterea investitiilor).
În anii ‘90 achiziţiile si fuziunile sunt mult mai des motivate de strategii de
creştere în domenii noi, dar rolul cel mai important îl au totuşi cele care sunt făcute cu
scopul de a rezista la şocuri. Astfel, în sectorul petrolier au avut loc o serie de
restructurări în anii ‘80, apoi din nou în anii ‘90 când preţul ţiţeiului era scăzut. A fost şi
cazul sistemului bancar care a trebuit să se adapteze la procesul de dereglementare a
pieţelor financiare din numeroase ţări, apoi adoptării monedei unice.
Ca o regulă generală putem distinge câteva tendinţe în cadrul operatiunilor de
achiziţii şi a fuziunilor: în sectoarele vechi, tendinţa este aceea de contragere a
activităţilor în timp ce în sectoarele noi este vorba de a concepe noi mijloace de
dezvoltare. Pe ansamblul economiei, fuziunile şi achiziţiile participă la procese prin care
sunt degajate resurse pentru noi domenii economice.
Întreprinderile sunt astăzi nevoite să depăşească cadrul naţional în activităţile
lor. Într-un număr crescut de domenii mediul întreprinderii trebuie analizat într-o
perspectivă internaţională. Scăderea costurilor de transport, agresivitatea concurenţilor
nu se limitează la piaţa naţională, crearea spaţiilor economice regionale cum ar fi UE
sau NAFTA conduc la creşterea rapidă a schimburilor şi a concurenţei internaţionale.
Fie că doreşte sau nu să-şi dezvolte activitatea în străinătate, întreprinderea trebuie să
ia în considerare internaţionalul în definirea strategiei sale, indiferent de mărimea sa.
Strategiile internaţionale ale întreprinderii se află sub influenţa factorilor de
mediu, externi întreprinderii, dar şi a factorilor interni. Mediul în care evoluează
întreprinderile se schimbă rapid sub influenţa scăderii costurilor de transport şi
liberalizării continue a schimburilor. După al II-lea Război Mondial, schimburile
internaţionale au cunoscut o creştere rapidă, superioară creşterii investiţiilor.
Întreprinderile sunt din ce în ce mai mult expuse concurenţei internaţionale, fie din
partea ţărilor industrializate, fie din partea ţărilor în dezvoltare ce se caracterizează prin

13
mână de lucru ieftină sau o combinaţie între acestea două în cazul unor ţări ce cunsc o
dezvoltare rapidă (Singapore, Coreea de Sud).

2.4. RELAŢIA TRANSNAŢIONALE - STAT

Conflictele potenţiale generate de procesul de transnaţionalizare sunt între

firmele transnaţionale şi statele-naţiune, acestea deşi conştiente de interdependenţa lor
au întreţinut mult timp relaţii conflictuale căci au luat în considerare aspectele negative
pe care le presupunea coabitarea. Atitudinea aceasta a pornit de la convingerea, atât
din partea statelor cât şi a întreprinderilor transnaţionale, că pentru realizarea
obiectivelor trebuie să aibă controlul resurselor. Concepţia s-a modificat în sensul că a
devenit mult mai importantă folosirea competenţelor pe care se bazează avantajul lor
concurenţial.
Transnaţionalele deţin o mare parte din resurse în ţările de origine, prin urmare
sunt dependente de acestea, în multe cazuri cea mai mare parte a personalului este
angajată în ţara de origine.
Începând din anii ‘80 integrarea crescută a ţărilor emergente în schimburile
internaţionale a lărgit posibilitatea întreprinderilor de a recurge la mâna de lucru străină
cu implicaţii asupra pieţei muncii (exercitarea unor presiuni ce au avut ca rezultat
scăderea salariilor, cele mai afectate fiind persoanele mai puţin calificate şi
remunerate). În plus, evoluţia tehnologiei şi intensitatea concurenţei mondiale au
accentuat ameniţarea delocalizării a numeroase activităţi. Într-o primă etapă autorităţile
publice, căutând să reţină maximum de activităţi, au făcut presiuni asupra
transnaţionalelor prezente pe teritoriul lor naţional în vederea creşterii “conţinutului
local” al activităţii lor.
La sfârşitul anilor 1990 guvernele au renunţat în parte la impunerea unor condiţii
transnaţionalelor în scopul de a le atrage pentru ca acestea să dezvolte activităţi de
producţie pe teritoriul lor. În cadrul politicilor de atragere autorităţile publice locale
subvenţionează o parte din noile investiţii.
Principalul avantaj al transnaţionalelor în faţa guvernelor este acela că primele
au opţiunea de a nu investi sau în cazuri extreme de a părăsi ţara de origine.
Globalizarea creşte puterea de a negocia a firmelor dar este limitată din cauza
investiţiilor pe care le-au realizat şi a relaţiilor productive stabilite pe plan local. Într-o

14
economie globală, spaţiul naţional devine mai puţin important şi activitatea lor nu se
mai concentreză pe resursele naţionale.
Din punct de vedere al statelor trei fenomene se combină: integrarea,
fragmentarea sau excluderea, redefinirea funcţiilor.
Fluxurile comerciale, de investiţii, de capitaluri, care favorizează integrarea fac
ca frontierele să fie permeabile, disociind limitele statale. Procesul de integrare
economica regionala tinde să transforme statele într-o societate mondială. Dinamica
integrării atrage statul într-o competiţie unde este confruntat cu alţi actori
(întreprinderile sau ONG-urile) carora trebuie să le demonstreze că este cel mai bun
prin legislaţia sa, prin fiscalitatea sa, prin capacitatea de adaptare. Liberul schimb
presupune negocierea unor norme si recunoaşterea mutuală a accesului la pieţe. El
dărâmă normele naţionale de protecţie a unor sectoare economice în care intervenţia
statului era un lucru obişnuit. Statele realizează că pentru a creşte competitivitatea
întreprinderilor sale trebuie să-şi reducă rolul în economie.
Două mari mişcări apar la sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial:
• mişcare de liberalizare comercială odată cu semnarea la Geneva în octombrie 1947
a GATT;
• o mişcare de apropiere între ţările din Europa Occidentală odată cu înfiinţarea la 9
mai 1950 a CECO. Ambele mişcări s-au dezvoltat concomitent pe parcursul a 50 de
ani.
Spaţiul naţional se dislocă sub şocul globalizării. În timp ce unele zone, de
trecere, se integrează în spaţiul mondial, altele nu reuşesc- apar fracturi: între India
rurală şi marile aglomerari urbane, la fel între China litorală şi centrul Chinei.
Excluderea rezultă mai ales din accelerarea tehnico-economică, care respinge pe toţi
cei ce nu se adaptează rapid.
Statul este entitatea care la sfârşitul secolului este afectat cel mai mult de
schimbările sociale, economice, politice. Statul este ameniţat de marile ansambluri
economice şi politice care tind să erodeze competenţele acestuia şi de presiunile
exercitate de forţele de fragmentare din interiorul său. În faţa acestor noi provocări
statul trebuie să-şi modifice acţiunile.
Statul favorizează acţiunile companiilor transnaţionale punând în practică un
mediu legal, fiscal si normativ adaptat; se implică din ce în ce mai mult în cucerirea
pieţelor pentru întreprinderi (de exemplu implicarea directă a doamnei Margaret

15
Thatche, primul ministru de atunci al Marii Britanii în negocierea unui contract
aeronautic al firmei Torado cu Arabia Saudită la mijlocul anilor ţ80). Rolul statului în
politica globală favorizează dezvoltarea industrială..
Relaţia firme transnaţionale - stat a evoluat de-a lungul timpului: în anii ţ60-ţ70
firmele erau identificate cu ţara de origine, apoi în anii ţ80 au apărut nemulţumiri din
partea ţării de origine odată cu delocalizarea producţiei in funcţie de costuri mai mici.
Companiile transnaţionale pot fi considerate ameninţătoare pentru stat deoarece
acestea:
• Caută costurile de producţie cele mai joase şi îşi delocalizează total sau parţial
producţia determinând denaţionalizarea produselor;
• Identitatea naţională a întreprinderii este determinată de faptul că un capital cu
origini diferite duce la formarea consiliilor de administratie cosmopolite;
• Interdependenţa dintre relaţiile financiare şi comerciale mondiale face ca
notiunea de naţionalitate a întreprinderii să fie depaşită;
• Cercetarea şi tehnologia sunt stabilite în ţara de implantare şi sunt folosite numai
în scopurile întreprinderii;
• Cifrele de afaceri ale întreprinderilor transnaţionale sunt superioare bugetelor
unor state. Această putere le permite să pună în practică politici autonome,care
pot fi opuse strategiilor statului.

Dezvoltarea internaţionalizării necesită aplicarea unor reguli care să protejeze

deopotrivă statele şi transnaţionalele. Astfel fiscalitatea constituie un domeniu
tradiţional de conflict. Întreprinderile doresc să li se aplice reguli echitabile şi să nu fie
percepute impozite de mai multe ori sub pretextul că acţionează în mai multe ţări,
statele doresc să perceapă impozite şi să limiteze frauda fiscală. Există numeroase
acorduri care se referă la această problemă, mai ales cele referitore la taxarea
dividendelor. Securitatea este o altă zonă de conflict deoarece firmele transnaţionale
au fost împiedicate să deţină controlul activităţilor prpoductive considerate importante
pentru securitatea naţională. Domeniile vizate tind să se restrângă: furnizarea
electricităţii, serviciile de comunicaţii nu mai sunt supuse controlului întreprinderilor
naţionale. Producerea de armament este un sector mai deschis în măsura în care

16
armele moderne şi reţelele de telecomunicaţii (de care depind armele) se bazează pe
tehnologii de origine civilă sau străină.
Cel mai mare succes al transnaţionalelor vine din partea ţărilor în curs de
dezvoltare datorită recunoaşterii rolului acestora în activităţile economice, dar şi lărgirii
sferei economiei de piaţă prin liberalizarea schimburilor şi dereglementare. În acest
context, extinderea operaţiunilor în alte ţări depinde de existenţa unui cadru naţional
bine stabilit. Din acest punct de vedere, ţările din America Latină sunt mai primitoare
decât unele ţări din Europa Centrală sau Rusia. China a încercat mult timp să atragă
resursele, menţinând un control naţional şi impunând întreprinderilor transnaţionale să
se alieze cu parteneri locali.
Există numeroase acorduri bilaterale care au ca obiectiv garantarea unui cadru
legal favorabil pentru aceste întreprinderi. Acordurile s-au înmulţit din anii ţ80 şi au
mers în sensul loberalizării. Importanţa investiţiilor străine şi ampoarea operaţiunilor
necesită negocierea unui acord muitilateral.
Negocierea Acordului multilateral pentru investiţii (AMI) a avut loc în cadrul
OCDE. Această alegere, în detrimentul OMC, semnifică că ţările în dezvoltare nu iau
parte în mod direct. De altfel procesul de negociere a părut în favoarea
transnaţionalelor, afectând capacitatea guvernelor locale în materie de legiferare a
dreptului muncii, protecţiei mediului şi a bunurilor culturale. Eşecul AMI şi stoparea
negocierilor la sfârşitul anului 1998 sunt rezultatul atât al divergenţelor între ţările
OCDE, dar şi impresiei că acordul ar trebui să servească firmelor transnaţionale.
Contrar obiectivului său, acordul a dat naştere la tensiuni între autorităţile naţionale şi
(principalii opozanţi au fost guvernele francez şi canadian în numele “excepţiei
culturale”) şi grupurile multinaţionale (ecologiste) pe de-o parte şi transnaţionale.
La începutul secolului XXI întreprinderile transnaţionale nu mai sunt ameniţate
cum erau în anii ‘70. Totuşi, având în vedere că mai persistă unele surse de tensiune
între acestea şi state, trebuie adoptate reguli care să permită un tratament egal între
diferite firme. Două teme sunt importante: controlul concurenţei şi armonizarea regulilor
naţionale.
Dezvoltarea întreprinderilor transnaţionale în anii ‘80 corespunde unei creşteri a
concurenţei. De asemenea inovaţiile au permis noilor veniţi să ameniţe poziţia marilor
întreprinderi. Valul de fuziuni naţionale şi transnaţionale ale marilor întreprinderi din
ultimii ani poate avea ca efect reducerea concurenţei. La sfârşitul secolului XX a

17
reapărut unval de fuziuni-achiziţii comparabil cu cel cunoscut de S:U:A la sfârşitul
secolului XIX. Acest lucru a determinat punerea în aplicare a legislaţiei anti-trust
americane. În prezent multe ţări dispun de asemenea politici şi Comisia europeană
supraveghează operaţiunile de concentrare la nivelul UE. Nu există, însă, o instanţă
internaţională care să poată asigura desfăşurarea procesului de concurenţă la scară
mondială, deşi există dispozitive de cooperare între anumite instanţe internaţionale:
există un acord bilateral între SUA şi UE care a fost utilizat în cazul fuziunii între Boeing
şi McDonnell Douglas.
Deschiderea frontierelor si liberalizarea schimburilor au favorizat aparitia firmelor
transnationale dotate cu strategii la nivel mondial, iar statele s-au angajat alaturi de
intreprinderi in politica de cucerire a pietelor. Principala schimbare o reprezinta faptul
că factorul economic a devenit mai puternic decat cel politic si militar, deschizând o
epocă nouă, cea a geoeconomiei, aşa cum anunţa economistul Edward Luttwak la
începutul anilor ‘90 sosirea unei noi ordini internaţionale în care -armata economică
înlocuieşte armata militară, in dorinta de afirmare pe scena internationala.
Geoeconomia nu constituie sfârşitul puterii, ci căutarea puterii economice va
deveni un obiectiv strategic al guvernelor. Aceasta este astăzi un spaţiu nou de
competiţie între statele dezvoltate.

18
 3. INDUSTRIILE CULTURALE

În primul rând observăm pentru face o legătură între cultură şi economie ne

referim de fapt la bunurile şi serviciile care sunt legate de culură. Putem încadra în
această categorie: echipamentele şi serviciile legate de audoivizual, cinematografie,
presă, imprimerie şi editare, spectacole, antichităţi, fotografii şi videograme. Putem
admite, deci, că piaţa este un spaţiu de desfăşurare pentru industriile “culturale”, în
special cinematografia şi audiovizualul.
În orice activitate de consum există două potenţiale efecte:
• un efect de experienţă, care se observă prin instaurarea obiceiurilor, a rutinei, a
dependenţei în consum (presupune că preferinţa pentru un bun sau serviciu creşte
cu cât îl consumăm mai mult);
• un efect de externalitate, ce este asociat cu ideea conform căreia consumul unui
bun de către o persoană depinde de gradul în care este utilizat de alţi consumatori.

Externalitatea este pozitivă dacă creşterea consumului unui bun sau serviciu
determină dorinţa de a consuma acest bun pentru persoanele ce nu îl consumă încă.
Acest mecanism poate fi înţeles prin efectul de modă sau difuzarea unor norme de
consum în cadrul unui grup de indivizi sau în întreaga societate.
În afară de faptul că sunt sunt supuse acestor două efecte, bunurile şi serviciile
aparţinând culturii mai sunt obiectul unor dezbateri economice privind consecinţele
primei oferte şi diferenţele de mărime dintre ofertanţi care pot conduce la distorsiuni ale
concurenţei.
Dinamica concurenţială înseamnă că actorii dispun de un avantaj inişial în
termeni de costuri sau capacitate financiară şi astfel pot suporta cheltuieli ce le permit
să creeze un efect de experienţă şi de externalitate asupra consumatorilor. În final,
produsele concurenţilor nu vor mai corespunde criteriilor consumatorilor şi vor fi
excluse de pe piaţă.
Astfel, marile companii americane din domeniul audiovizualului şi
cinematografiei produc bunuri care răspund preferinţelor americanilor şi îşi amortizează
o parte din costurile iniţiale pe piaţa internă. Apoi ele pot exporta cu riscuri minime
aceste bunuri sfârşind prin a modifica gustul consumatorilor din alte ţări în detrimentul
produselor naţionale, iar producătorii lor nu îşi vor mai găsi loc pe piaţă. Pentru a evita

19
acest efect de excludere, s-au convenit clauze excepţionale cu scopul de a proteja
produsele naţionale şi în special producătorii naţionali.
Cauza o constituie diferenţa iniţială între actori ce operează pe pieţe interne de
mărime diferită. Apare necesitatea de a beneficia de economii de scară, independent
de mărimea pieţei de origine. Firmele din ţările unde piaţa internă este puţin dezvoltată
nun pot suporta deschiderea pieţei interne. Expunerea la concurenţa internaţională ar
însemna excluderea acestor firme pe criterii legate de insuficienţa mărimii lor şi nu pe
criterii ce ţin de ineficienţa economică (tehnicile utilizate, calitatea produselor, costurile
de producţie).
Teoriile comerţului internaţional susţin instaurarea barierelor temporare (teoria
protecţiei optimale) care lasă timp firmelor mici să se adapteze la condiţiile deschiderii
pieţei. Este necesar ca protecţia optimală să fie aplicată temporar şi să aibă la bază
evaluări precise ale diferenţelor între actorii noi şi ceI vechi aflaţi pe pieţele recent
deschise la concurenţa internaţională. Aplicarea necorespunzătoare a regulilor de
protecţie poate conduce la: accentuarea diferenţelor de talie din cauza intrării sau
supravieţuirii unor actori neviabili pe pieţele protejate, cantonarea producătorilor
naţionali pe segmente restrânse de piaţă, surse de profit pentru unele firme care vor
beneficia de o protecţie nejustificată, distorsionări ale concurenţei în cazul nerespectării
principiilor egalităţii de tratament.
Dacă în industriile culturale efectul de talie este determinant pe termen lung,
acest lucru duce la apariţia concetrărilor, ce dau naştere la teorii conform cărora
reducerea numărului de firme sau concentrarea pe anumite prodsuse înseamnă
omogenizarea domeniului cultural.
Sistemul de protecţie a dat rezultate în cazul Franţei pentru că a permis apariţia
unor firme capabile să înfrunte concurenţa internaţională. Grupul Vivendi -Universal
este fără îndoială cel mai bun produs al politicii protecţioniste franceze în domeniul
cultural. Beneficiind de protecţie, Grupul francez a putut să susţină o strategie de
internaţionalizare în Africa şi Europa, apoi printr-o strategie de achiziţii şi fuziuni în jurul
lui Canal Plus a devenit unul din marii actorii pe piaţa mondială a industriilor culturale
(muzică, cinematografie, edituri).
Calitatea produselor culturale face obiectul a două viziuni distincte: din punctul
de vedere al producătorului, calitatea este determinată de vânzări (indicatori precum
audienţa, cifra de afaceri, numărul de cititori ) şi produsele trebuie să se adapteze la

20
gustul consumatorilor în timp ce un al doilea punct de vedere ţine seama de anumite
criterii pe care ar trebui să le urmărească produsele (în acest caz, consumatorul este
cel care trebuie să se adapteze la produsele care îi sunt propuse).
Dacă cele două opţiuni pentru determinarea calităţii coincid, atunci nu se pune
problema unei politici culturale. Dar, în general nu este cazul. Se pune problema
alegerii între calitatea ce se doreşte a fi consumată şi cea efectiv cerută de
consumatori.
Astăzi industria cinematografică cunoaşte o serie de schimbări majore:
- Dezvoltarea capacităţilor tehnice. În ceea ce priveşte televiziunea, imaginile au
fost difuzate pe unde hertziene până în 1960, când a apărut televiziunea prin satelit în
SUA. Transmisia prin cablu a apărut tot în SUA la sfârşitul aceluiaşi deceniu. În anii 80,
scăderea costurilor de lansare a sateliţilor, multiplicarea lor oferă fiecăruia posibilitatea
de a capta direct semnalele emise prin satelit (în SUA în 1995, numărul abonaţilor la
televiziunea prin satelit era de 2,2 milioane; iar în anul 2000 de 15 milioane). Apariţia
televiziunii numerice permite comprimarea imaginii, aceaste la rândul ei combinată cu
scăderea costurilor. Telespectatorul va avea acces pentru preţuri modice la un număr
din ce în ce mai mare de canale de televiziune.
- Creştera cererii. În SUA un american priveşte în medie patru ore pe zi la
televizor. În această pasiune pentru micul ecran, americanii sunt urmaţi de turci,
britanici, japonezi, australieni. Se pare că, în general, cu cât o ţară este mai dezvoltată,
cu atât populaţia sa este mai mare consumatoare de imagini. În plus, cererea pentru
televiziune poate fi însoţită şi de o frecventare masivă a sălilor de cinema, deşi a fost
mult timp asociată cu scăderea interesului pentru cinema. SUA, ţare televiziunii sunt şi
ţara cu cel mai mare număr de cinematografe.
- Oferta de imagini. Nevoia crescândă de imagini stimulează cererea. Cererea
cuprinde: seriale televizate, emisiuni pedagogice, documentare. Aceaste stimulează
concurenţa pentru achiziţionarea bibliotecilor de filme - unul din cazurile cele mai
cunoscute este cel al lui Ted Turner, fondatorul CNN, ce a devenit la sfârşitul anilor 80
propietarul MGM (Metro Goldwyn Mayer). Acest domeniu al imaginilor se
caracterizează prin costuri fixe ridicate. Produsul odată realizat, costul său de
distribuţie variază puţin, chiar dacă ajunge la milioane de spectatori. Iar aceste este
primul avantaj al SUA- o piaţă internă mare, avidă de imagini.

21
 - Dereglementarea. Statele, care mult timp au controlat acest sector şi-au dat
seama că în acelaşi mod ca în faţa fluxurilor de capital, orice barieră riscă să devină
derizorie contra răspândirii imaginilor şi sunetelor, acceptând astfel privatizarea,
dereglementarea.
Faţă de aceste schimbări întreprinderile sunt nevoite să se adapteze. Mai întâi
mass - media sau după o formulă mai nouă, multimedia este văzută ca un nou
Eldorado. Viitorul nu mai aparţine materialului, ci sferei comunicaţionale. În societăţile
unde nevoile fizice ale majorităţii sunt satisfăcute (hrană, îmbrăcăminte), noile domenii
ale bogăţiei sunt în schimbul de informaţii şi de idei. Studiourile hollywoodiene sunt
beneficiarii, dar şi victimele acesatei fascinaţii pentru imaginar. Ca şi în alte sectoare,
mărimea este percepută ca un factor decisiv.

3.1. FUZIUNI ŞI ACHIZIŢII

Sectorul activităţilor culturale a fost marcat în aceşti ultimi ani de un val de

fuziuni şi achiziţii la scară internaţională. Această concentraţie îşi găseşte justificarea
atăt în dorinţa de a îmbunătăţi eficacitatea economică a întreprinderilor căt şi în cea de
a-şi întări puterea de piaţă. În industriile culturale, în ultimul timp au fost anunţate
parteneriate de mare amploare: fuziunea AOL (America Online) cu Time Warner, cea
dintre Vivendi, Canal Plus şi Seagram sau recenta cumpărare a firmei Harcourt de
către Reed Elsevier. Cu toate acestea, concentrarea nu caracterizează industriile
culturale: din 20 cele mai importante achiziţii şi fuziuni anunţate în 1999 şi 2000 în
lume, numai trei aveau legătură cu industriile culturale.
Cea mai emblematică alianţă este cea Time Warner - AOL. Încă dinainte de
fuziunea lor din 1989, companiile Time Inc. şi Warner Communications obţinuseră o
poziţie dominantă pe piaţă. În prezent, Time Warner este una din cele mai mari
societăţi mondiale de înregistrare şi editare muzicală. Filiala sa, Warner Music şi grupul
britanic concurent, EMI au renunţat în octombrie 2000 la proiectul lor de fuziune după
ce Comisia europeană a emis rezerve cu privire la aceasta. Dacă fuziunea s-ar fi
produs, patru grupuri, Time Warner - EMI, Universal Music, Bertelsmann şi Sony Music
ar fi deţinut 80% din piaţa europeană muzicală, spulberând orice concurenţă. Datorită
alianţei cu AOL, un gigant AOL - Time Warner - EMI ar fi dominat distribuţia muzicală
prin intermediul internetului, o piaţă în plină expansiune. Totuşi, Comisia europeană a

22
autorizat în octombrie 2000, fuziunea dintre Time Warner şi AOL - cel mai mare furnizor
de acces la internet. Această fuziune a fost estimată de analişti la 350 miliarde de
dolari.
În ceea ce priveşte ameniţările la adresa concurenţei libere trebuie subliniată
influenţa unei televiziuni a cărei influenţă este considerabilă - CNN, care este asociată
la 11 reţele de televiziune, 2 reţele de radio, 12 situri de internet reprezentând o
audienţă de un milioard de persoane. Pe plan internaţional CNN este divizată în cinci
reţele regionale: Europa - Africa - Orientul Mijlociu, Asia-Pacific, America Latină,
America de Nord şi, din iulie 2000, Asia de Sud-Est. Regionalizarea a apărut în 1996
pentru a răspunde mai bine cerinţelor. Este prevăzută crearea de reţele non-anglofone,
în limba spaniolă (în America şi Spania în colaborare cu Canal Plus), în limba turcă şi
germană cu CNN Turk. Şapte situri internet non-anglofone există deja: spaniol,
portughez, italian, suedez, norvegian, danez şi japonez şi o secţiune în chineză pe
CNN.com.
Grupul francez Vivendi este succesorul Companiei Generale a Apelor şi
acoperă toate domeniile de comunicaţie: telefonie, editură, audiovizual. Filiala sa,
Cegetel este primul operator privat de telecomunicaţii, în Franţa, cu aproape 9 milioane
de abonaţi în 1999 care pot recurge şi la serviciile de telefonie mobilă a unei alte filiale -
SFR. Deţinut de Vivendi, Havas este prezent în 40 de ţări şi este lider în Franţa, în
presă şi multimedia. Societatea deţine 80 de titluri de presă: l’Expanssion, l’Express,
l’Usine nouvelle, Micro-Hebdo, etc.
Filială a Havas Education, Nathan este prima editură şcolară din Franţa.
Principalele sale mărci sunt: Nathan, Retz, Sedes, Galé. În fiecare an, editura Nathan
imprimă aproape 30 de milioane de opere, noutăţi sau reeditări şi este prezentă pe
cinci continente.Grupul Canal Plus deţinut în proporţie de 34% de Vivendi este prezent
în Europa şi Africa, mai ales în Belgia,Spania, Italia, Polonia, iar în Africa în Senegal,
Tunisia, Maroc.
În iunie 2000, Vivendi a anunţat fuziunea sa cu Canal Plus şi grupul canadian
Seagram, primul producător muzical din lume, deţinând 27% din piaţa muzicală. Noua
companie, a cărei naştere a fost aprobată de Comisia europeană în octombrie, este
numărul doi mondial în sectorul telecomunicaţiilor (activităţile sale au generat o cifră de
afaceri de 24,6 miliarde de euro în anul 2000) şi lider în editarea muzicală cu marca
Vivendi Universal.

23
 Lagardère Médias revendică primul loc pe piaţa mondială în producţia şi
distribuţia presei (200 de titluri în 33 de ţări dintre care: Elle, Paris Match, Premèire, etc)
şi primul loc în Europa ca furnizor de acces la internet. Hachette Multimédia este
deţinută de Lagardère.net, o filială a grupului Lagardère,este unul din cei mai importanţi
editori de CD-uri şi grupează trei game de produse:enciclopedii, atlase, dicţionare şi
enciclopedii tematice. În 1999, a fost lansat portalul digitall.fr, dedicat în întregime
comerţului electronic de multimedia (jocuri electronice, compact discuri, softuri, DVD-
uri).
Hachette Livre este primul grup de editare francez. Reuneşte mai mult de 40 de
edituri, atât în Franţa cât şi în Spania sau Marea Britanie: Calmann-Lévi, Fayard,
Foucher, Grasset, Guides Bleus, Guides Voir, Hachette Classiques, Hachette
Jeunesse, Hachette Littérature, Livre de Paris, Livre de Poche, etc.
Grupul canadian Québécor are ca activităţi editarea, distribuţia muzicală şi de
casete video, imprimarea (domeniu în care este lider mondial prin implantările în
America de Nord, Europa, America Latină şi Asia). Québécor publică împreună cu
Corporation Sun Media (al doilea grup de presă din Canada) opt ziare urbane în
Canada şi 181 de ziare locale şi alte publicaţii.
În octombrie 2000 Québécor.inc a anunţat achiziţionarea pachetului majoritar de
acţiuni a DM Diffusion Multimédia inc., în urma căreia devine cel mai important
distribuitor de produse multimedia în limba franceză din Canada, atât pentru reţelele
şcolare cât şi pentru marele public.
Grupul german Bertelsmann AG operează în 54 de ţări şi principalele sale
activităţi sunt: editare (cărţi, ziare, reviste), muzică (BMG), televiziune, cinematograf,
radio, multimedia şi comerţ electronic.
CLT-UFA, compania luxemburgheză de televiziune, filială a Bertelsmann AG
este astăzi cel mai mare grup de radio şi televiziune din Europa, prezent în nouă ţări
europene şi având 22 canale de televiziune. Grupul este foarte activ în producerea,
achiziţia şi comercializarea drepturilor audiovizuale.
Fuziunile şi achiziţiile urmăresc câteva motivaţii: fie este vorba de cucerirea şi
întărirea puterii de piaţă, fie au ca scop îmbunătăţirea eficienţei economice sau o
adaptare la exigenţele pieţelor financiare.

24
 Cucerirea sau întărirea poziţiei pe piaţă. Fuziunea planificată între EMI şi
Warner Music, două din cele cinci mari firme care domină industria muzicală (alături de
Bertelsmann Music Group, Sony şi Vivendi-Universal) a permis acestei noi entităţi să
deţină mai mult de o treime din piaţa mondială muzicală.
Gestionarea accesului la conţinutul produselor industriei culturale.
Producătorii sunt furnizori de materii prime aflate pe diverse suporturi de difuzare-cărţi,
CD, staţii de radio,internet, televiziune prin cablu, prin satelit, CD-ROM, jocuri video).
Integrarea verticală a producătorilor reprezintă o modalitate de a controla conţinutul
acestor produse. Fuziunea dintre American Online (AOL) şi Time Warner a permis
primului furnizor mondial dec acces la intrernet, cu aproape 30 de milioane de abonaţi
să mărească atracţia pentru portalul său datorită informaţiilor aduse de noul său
partener- aproximativ 30 de reviste (dintre care Time, People, Life) plus un milion de
titluri muzicale şi drepturile audiovizuale a 5700 de filme, 30500 de desene animate,
32000 episoade de seriale de televiziune.
Garantarea debuşeelor pentru conţinutul produselor culturale. Creatorii
operelor culturale încearcă să asigure pieţe pentru creaţia lor prin integrarea ăn aval,
spre sectorul de distribuţie. Principalele studiouri de producţie hollywoodiene sunt
prezente în sectorul de difuzare prin intermediul televiziunilor: Disney a cumpărat în
1995 canalele de televiziune ale Capital Cities/ ABC - una din cele patru mari reţele de
difuzare din SUA; un an mai târziu Time Warner a cumpărat Turner Broadcasting
System (deţinea mai multe canale printrec care CNN), iar în 1999 Viacom, după de a
preluat controlul studiourilor de producţie Paramount, a achiziţionat reţeaua CBS. După
acelaşi principiu s-a ghidat şi grupul Bertelsmann când a cumpărat cea mai mare firmă
de vânzare a CD-urilor prin internet - CDNow - înainte de lansa prin intermediul
companiei Napster trei luni mai târziu un serviciu de difuzare muzicală pe internet..
Diversificarea portofoliului de activităţi. Declinul sau caracterul ciclic al
anumitor sectoare determină grupurile să se apere prin creştere externă. Scopul este
de areduce riscul prin diversificarea portofoliului de activităţi sau de a realiza o mutare
a acesti portofoliu. Este drumul ales de Vivendi -Universal care s-a separat de
activitatea grupului originar - Compania Generală a Apelor.

25
 Răspuns la acţiunile strategice ale concurenţilor. O operaţiune de
concentrare poate fi văzută ca un mijloc de a-şi reabilita poziţia concurenţială faţă de
concurenţii care s-au angajat în operaţiuni de concentrare (fuziunea dintre Vivendi-
Universal şi Canal Plus ca răspuns la cea dintre AOL-Time Werner) sau un mijloc de a
descuraja încercările de a fi preluat de alte firme (cumpărarea editurii americane
Harcourt de către grupul editorial european Reed Elsevier a dus la apariţia liderului
mondial în domeniul ştiinţific şi face puţin probabilă preluarea sa de către altă
companie).
Adaptarea la mediul financiar. Fuziunile şi achiziţiile apar şi ca urmare a cererii
acţionarilor de a urmări anumite norme de rentabilitate, ce nu pot fi atinse decât prin
efectuarea unor operaţiuni de creştere externă.
Rata de rentabilitate a devenit din ce în ce mai mult un criteriu, iar dorinţa unui
câştig mai mare poate avea efecte perverse. Conştienţi de interdependenţele dintre
ele, marile grupuri industriale pot avea interesul de a se coaliza dacă profitul rezultat îl
poate depăşi pe cel care ar fi fost obţinut de fiecare în parte dacă ar fi urmat o strategie
individuală. Astfel, cele cinci mari firme din industria muzicală au fost acuzate anul
trecut în SUA că au făcut o înţelegere pentru a mări preţul compact-discurilor, ceea ce
le-a permis să obţină un căştig suplimentar de 480 de milioane de dolari.
Recurgerea la profitabilitate ca etalon conduce la o strategie de construire a
notorietăţii plecând de la concentrarea cererii la un număr redus de titluri. Produsele
culturale sunt bunuri speciale-aptitudinea lor de a satisface dorinţele consumatorilor nu
se relevă decât ulterior, după ce au fost consumate. Notorietatea autorilor, a
realizatorilor, actorilor, informaţiile furnizate de diverşi intermediari (critici, emisiuni
culturale), dar şi publicitatea devin semnale clare pe care se bazează deciziile
consumatorilor. Ţinând cont de aceste caracteristici, marile grupuri profită de puterea
lor financiară pentru a se dota cu bugete de producţie şi promovare care le permite să
atragă consumatori de la cei mai puţin mediatizaţi.
Acest fenomen este amplificat de creşterea concentrării în sectorul distribuţiei.
Marile grupuri de distribuţie cum sunt Barnes and Noble în SUA sunt astăzi controlate
de un acţionariat care cere o rentabilitate identică cu a altor ramuri industriale. Riscul
este acela ca logica vânzărilor să prevaleze în faţa diversităţii. Consumatorii sunt
orientaţi spre câteva produse ce beneficiază de importante eforturi de promovare şi se
presupune că vor atinge rapid pragurile minime de vânzare.

26
 Bineînţeles, promovarea unui număr mic de articole nu este neapărat
dăunătoare diversităţii producţiei. Până în prezent metoda compensare a riscurilor a
fost dominantă în industria culturală: succesele permit compensarea pierderilor
suportate în cazul creaţiilor mai dificile. Căutarea unei rentabilităţi constante care să nu
se mai exercite asupra totalităţii bunurilor culturale, ci asupra fiecăruia în parte poate
pune sub semnul întrebării această logică ce garantează diversitatea creaţiei.
Acelaşi lucru se întămplă şi în industria cinematografică americană. Disney şi
Time Warner au anunţat o reducere a numărului de filme cu 20%. În prezent, această
tendinţă de diminuare a varietăţii producţiei culturale pare că a ajuns şi în Europa, în
special în Franţa. Un exemplu de reducere a varietăţii produselor în favoarea
concentrării pe titluri de mare audienţă îl constituie politica de gestiune a Warner Music
care a anunţat în martie 2001 regruparea a două dintre filialele sale specializate în
muzica clasică: Teldec (cu sediul la Hamburg) şi Erato (cu sediul la Paris) cu scopul
declarat de a avantaja înregistrările destinate marelui public. Aceasta se va face în
detrimentul politicii de înregistrări mai originale pe care o dezvoltaseră aceste două
filiale acrdând o mare importanţă specificităţilor culturale ale muzicii clasice din Franţa
şi Germania.
Concentrarea nu reprezintă o frână în calea diversităţii dacă nu împiedică
procesul continuu al intrărilor pe piaţă. Fluxul continuu de intrări pe piaţă constituie o
garanţie în industriile culturale datorită costurilor relativ scăzute pentru a produce
independent. Astfel, o mulţime de mici societăţi independente gravitează în jurul marilor
grupuri. Ele nu se constituie o amenitare concurenţială, ci mai degrabă servesc ca
centre de cercetare şi experimentare pentru marile grupuri. Micii producători
independenţi din industria discului şi cinematografică au sarcina de a descoperi noi
talente care vor ajunge mai târziu la marile companii capabile de investiţiile necesare
unei difuzări în masă. Societăţile mici sunt considerate mai apte să sesizeze
schimbările pieţei şi posedă un avantaj în termeni de reactivitate. Dacă se dovedesc
performante, producătorii periferici sunt absorbiţi de centre mai puternice: Barclay
(Franţa), Chaos (Marea Britanie), Island (SUA), Ricordi (Italia) au cunoscut aceeaşi
evoluţie- distribuţie-participare- cumpărarea de către marile companii. Multe din
societăţile independente rămân cantonate pe segmente de piaţă puţin rentabile: în SUA
micile edituri reprezentau 1% din totalul vânzărilor de carte în 1997, iar cele mai bine
vândute cărţi proveneau din editurile companiei Bertelsmann.

27
 Valul recent de fuziuni şi achiziţii în industriile culturale necesită o vigilenţă
crescută din partea autorităţilor naţionale şi europene care se ocupă de politica
concurenţei. Refuzurile succesive ale Consiliului european de a autoriza fuziunile dintre
Warner Music sau Bertelsmannn Music Group cu swingura mare companie
independentă din industria discului-EMI constituie un element de siguranţă. În acelaşi
timp, însă, politica de susţinere a creaţiei europene estew fragilizată de schimbările din
ultimul timp: mutarea la New York a sediului principalului grup francez sau austeritatea
impusă lui Canal Plus, considerat întotdeauna ca unul din cei mai mari apărtători ai
cinematografiei franceze îi nelinişteşte pe specialişti.
Paradoxal, incertitudinea succesului ce caracterizează acest domeniu este
favorabilă diversităţii. Disney a anunţat reducerea a 4000 de locuri de muncă ca
urmare a rezultatelor slabe obţinute de filmele Pearl Harbour şi Atlantida. Politica de
concentrare pe un număr mic de titluri s-a dovedit un eşec.

3.2. PIAŢA OPERELEOR DE ARTĂ - CARCTERISTICI

Activităţile culturale sunt activităţi sociale ca oricare altele. Chiar dacă orice
operă de artă poartă elemente care transcend timpul şi spaţiul, modul de fabricaţie,
utilitatea sa, naşterea sa se înscriu într-o epocă şi sunt legate de un anumit loc. În
epoca feudală, artistul trăia pe baza comenzilor. Averea şi gloria sa depindeau de
gusturile unui cerc restrâns, acela al curtenilor. În secolul al-XIX-lea, odată cu apariţia
burgheziei arta s-a democratizat. Negustorul de artă se im,pune ca un intermediar
indispensabil între cei bogaţi şi artiştii pe care îi descoperă sau îi fabrică. Piaţa operelor
de artă urmează şi ea tendinţele generale ale societăţii de globalizare.
O primă tendinţă care se manifestă este lărgirea şi transformarea clientelei.
Piaţa operelor de artă a fost mult timp europeană, apoi euro-americană reprezentată în
special de muzee, marile galerii de artă şi colecţionarii ce dispuneau de mijloace
financiare foarte ridicate. În anii 80-90 apar noi colecţionari: propietarii şi cadrele
superioare ale multinaţionalelor, băncile nipone.
Ca orice alt bun al cărui preţ urmează fluctuaţiile ciclurilor economice, cursul
operelor de artă prezintă sensibilitate la variaţiile economice. Acest fenomen s-a
observat foarte bine laq sfârşitul secolului XIX, când picturile impresioniste au fost
afectate de crahul Uniunii generale din 1882. Între 1975 şi 1989, indicele general al

28
preţurilor operelor de artă (indicele Sotheby) a crescut de la 100 la 1000, fară a fi luată
în calcul inflaţia. La Paris, cifra de afaceri a sălilor de vânzare a explodat: în 1981
indicele vânzărilor a ajuns la 117 ( baza de calcul este 1980 - considerând indicele
100), în 1990 era 655. În acelaşi timp, contracţia din anii 90 este foarte dură: între 1990
şi 1991 cifra de afraceri a sălilor pariziene a scăzut de la 30 miliarde de franci la 15
miliarde. Cei doi giganţi ai vânzărilor au fost foarte afectaţi: pentru Christie s, vânzările
în anul 1991 au fost de 5,8 miliarde de franci faţă de 11,8 miliarde (1990), iar pentru
Sotheby s, 6,1 miliarde de franci în 1991 faţă nde 13,9 (1990).
Creşterea cererii şi a ofertei se întreţin una pe cealaltă. Dinamica acestui
domeniu este susţinută de apariţia mai multor şcoli, fabricarea industrială, uzura rapidă
a unor opere. Piaţa devine mai complexă: pe de-o parte, arta tradiţională unde operele
rămân încadrate în nişte caracteristici precise, majoritatea schimbărilor efectuându-se
pe pieţe regionale, iar pe de altă parte, arta contemporană cu o piaţă mult mai instabilă,
unde operele sunt sub influenţa modelor, reacţiilor criticilor.
De la criza pieţei de artă din anii ‘80, sectorul galeriilor de artă a cunoscut
inportante schimbări. Evoluţiile recente au scos în evidenţă apariţia unor mişcări de
concentrare. Internaţionalizarea pieţei de artă şi schimbările ce au intervenit în acest
domeniu au condus pe de-o parte la apariţia unor noi actori şi pe de altă parte la
creşterea capitalului necesar pentru promovarea artiştilor.
Caracteristicile economice şi organizaţionale ale galeriilor sunt apropiate de cele
ale micilor întreprinderi industriale sau comerciale, cu o cifră de afaceri nu foarte
ridicată, subordonarea organizaţiei faţă de personalitatea conducătorului şi mai ales o
mare vulnerabilitate financiară datorată unei puternice dependenşe faţă de un număr
redus de clienţi. Galeriile realizează trei sferturi din cifra lor de afaceri din vânzările
către colecţionari particuleri, aceştia reprezentând debuşeul exclusiv pentru mai mult
de jumătate din galerii. În medie cinci din cei mai importanţi colecţionari ai unei galerii
asigură o treime din cifra de afaceri a unei galerii. Dar pentru o treime din galerii, cei
mai importanţi colecţionari asigură mai mult de 50% din cifra de afaceri.
Vulnerabilitatea este mai mare din cauza absenţei contractelor scrise de
exclusivitate cu artiştii pe care îi susţin. Singurele angajamente sunt cele determinate
de condiţiile geografice: galeriile din provincie beneficiază de o exclusivitate regională.
Exclusivităţile internaţionale sunt foarte rare, difuzarea în străinătate se realizează prin
intermediul acordurilor cu galeriile străine.

29
 Cea mai mare parte a galeriilor sunt structuri mici, iar competitivitatea acestora
nu depinde de modul de organizare internă. Diviziunea muncii este slabă şi directorul
intervine în toate deciziile.
Fragilitatea financiară a galeriilor a crescut în ultimii ani ca urmare a evoluţiilor
pieţei. Internaţionalizarea schimburilor a făcut necesară participarea la diferite
manifestări internaţionale costisitoare căci acestea trebuie să intervină în amonte, prin
finanţarea procesului de producere a operelor. Paralel cu această creştere a nevoilor
financiare, galeriile trebuie să facă faţă noilor concurenţi- în special societăţi de vânzare
cu o clientelă bogată şi noi forme organizaţionale de difuzare a artei apărute chiar la
iniţiativa artiştilor ca răspuns la unele insuficienţe ale sistemului.
Până la jumătatea anilor ‘80 creaţia artistică era reletiv autonomă şi galeriile
interveneau în aval jucând rolul de intermediar între artişti şi colecţionari. În ultimii ani,
artiştii au devenit dependenţi de mijloacele financiare necesare producerii marilor
opere, pentru care folosesc tehnici costisitoare. Galeria devine astfel producătoare,
intervenind nu numai în alegerea artiştilor pe care doresc să-I promoveze, dar şi în
propunerea unor proiecte. Puterea financiară devine o armă importantă pentru
atingerea notorietăţii.
Mondializarea schimburilor a determinat creşterea costurilor de promovare a
artiştilor. Până de curând, tranzacţiile erau concentrate în jurul marilor poli: Paris, la
începutul secolului, apoi New York. Dezvoltarea marilor târguri internaţionale a urmat
acestei evoluţii a pieţei. Multiplicarea lor în ultimii ani şi costul ridicat al standurilor cer
un important efort financiar din partea galeriilor.
Galeriile trebuie să înfrunte concurenţa marilor societăţi de vânzări (Sotheby’s şi
Christie’s ), puţin prezente pe piaţa de artă contemporană până la începutul anilor ‘90.
Dotate cu mijloace financiare, dar fără mare experienţă în domeniul artei
contemporane, casele de licitaţii au dezvoltat o strategie ofensivă. Ele şi-au reorganizat
departamentele de artă contemporană şi au angajat specialişti din domeniul galeriilor,
au organizat şi susţinut expoziţii importante: Christie′s a participat la finanţarea
expoziţiei Sensation (colecţia Saatchi) de la muzeul Brooklyn din New York în 1999, au
cumpărat galerii: Sotheby’s a cumpărat galeria Emmerich la New York în 1996. Filiala
comună realizată în 1997 cu Jeffrey Deitch (participare în proporţie de 49% la
proiectele Deitch) îi permite să fie prezentă la producerea şi realizarea proiectelor,
condiţii indispensabile pentru accesul la piaţa internaţională şi pentru a vedea artiştii. În

30
sfârşit, punerea la punct a unui sistem de distribuţie pe internet de către Sotheby′s prin
intermediul alianţei cu Amazon a dotat-o cu una din cele mai puternice reţele de
distribuţie, chiar dacă vânzările în reţea sunt marginale în cadrul strategiei grupului.
Au apărut şi alte noi forme de susţinere a artei, gestionate de către artişti şi
funcţionând pe bază de proiecte, cu bugete foarte reduse. Pentru a contracara
insuficienţa circuiotelor comerciale existente, artiştii şi-au extins activitatea în sectorul
de promovare, nemailimitându-se numai la activitatea de creaţie. De altfel, evoluţia
procesului de creaţie necesită o participare activă a receptorului şi îi determină pe
artişti să iasă din atelierele lor pentru a stabili legăturin cu publicul nu numai prin
intermediul galeriilor, care nu sunt foarte bine adaptate la această formă de artă.
Aceste colective de artişti nu formează, însă, un ansamblu omogen: unii întreţin relaţii
strânse cu diferite instituţii artistice, alţii sunt marginalizaţi.
Modificările pieţei şi importanţa crescândă a puterii financiare au determinat
apariţia unui proces de concentrare, mai ales în sectorul distribuţiei. Această tendinţă
ar putea conduce la o organizare a pieţei de tip oligopol, în care nucleul ar fi format
dintr-un număr redus de structuri cu putere financiară şi capacitate de expertiză (mari
galerii, case de licitaţii), iar restul structurilor alcătuind o constelaţie de mici galerii şi
colective de artişti apropiate de tendinţele pieţei, dar cu existenţă fragilă. Organizaţiile
mai importante au interesul să-şi dezvolte activitatea în amonte faţă de micile galerii şi
colective de artişti, care descoperă noi artişti şi îi fac cunoscuţi. Pentru micile galerii,
cărora le lipsesc de la început mijloacele financiare există riscul de a nu ajunge
niciodată la nucleul oligopolului, cu atât mai mult cu cât nu există cfontracte scrise cu
artiştii şi acestea nu se pot opune la plecarea unor artişti promiţători.
Această evoluţie constituie o ameniţare pentru independenţa pieţei şi formarea
valorilor artistice. Datorită puterii lor financiare, actorii dominanţi pot proiecta artificial
nişte artişti provocând mişcări speculative. În plus, concentrarea este un teren propice
pentru încheierea înţelegerilor, coaliţiile formându-se mai rapid cu cât numărul
participanţilor este mai redus. Acestea pot viza la fel de bine preţurile, nivelul
comisioanelor sau strategiile de promovare. Dezvoltarea vânzărilor pe internet nu
inversează tendinţa de concentrare, ţinând cont de investiţiile publicitare necesare
pentru a te face cunoscut în reţea, dar favorizează apariţia unor noi actori cum este
cazul lui Ebay, care a cumpărat casa de licitaţii Butterfield and Butterfield.

31
 Ţinând cont de dificultăţile financiare ale galeriilor şi pentru a menţine un mediu
creativ, statul a pus la punct diferite ajutoare ( ajutoare pentru prima expoziţie, ajutoare
pentru participarea la târguri) destinate să reducă constângerile financiare. Totuşi,
aceste ajutoare sunt subiectul a numeroase polemici, iar criticile referitoare la puterea
publică o acuză de clienterism şi de punerea în practică a unui alt sistem de legitimare
a acestora prin intermediul politicii de achiziţii.
Centrele de artă au fost create în favoarea descentralizării, în anii ‘80, dar
constituirea lor a fost denunţată de către galerii ca o reţea de promovare şi distribuţie
paralelă. Aceeeaşi ambiguitate transpare referitor la efectele reglementărilor şi
fiscalităţii. Astfel statul, care ar fi trebuit să reducă incertitudinea pe o piaţă marcată de
risc, a contribuit de fapt la întărirea acestuia, de unde rezultă necesitatea ca în politica
publică în materie de artă să se facă distincţii între consideraţiile economice şi cele
artistice.

32
 4. DIVERSITATE VS. OMOGENIZARE
4.1. MULTICULTURALISMUL

Diversitatea culturală intră în dezbaterile politice începând cu anii ’70, odată cu

apariţia dreptului la diferenţă. După logica democratică clasică, de aceleaşi drepturi
trebuie să beneficieze toţi indivizii: libertatea de asociere şi de expresie, satisfacerea
nevoilor fundamentale (sănătate), egalitatea şanselor. Dar nici diferenţele nu trebuie să
fie la originea vreunei discriminări, ele trebuie respectate pe deplin (protecţie pozitivă).
Dinamica dreptului la diferenţă cuprinde mai multe etape: în primul rând, în democraţiile
occidentale “minorităţile” nu se mai resemnează să supravieţuiască condiţiei lor ci îşi
apără specificul în numele dreptului fiecăruia de a fi el însuşi; dreptul de a păstra
propria cultură, de a o afirma destabilizează Sudul la rândul său. Decolonizarea face ca
noile state, în cadrul cărora se juxtapun etnii şi culturi diverse, să se confrunte cu
vigoarea revendicărilor identitare. Populaţiile autohtone sau indigene, până atunci
ignorate nu mai admit să fie marginalizate şi îşi găsesc aliaţi externi.
În acelaşi timp, opoziţiile Nord-Sud se deplasează. Dacă în anii ’70, Sudul
preconizează o nouă ordine economică internaţională fondată pe preţul echitabil al
maqteriilor prime (dar încă de la jumătatea deceniului şapte, istoria nu mai curge în
favoarea socialismului, ci a liberalismului, dereglementării, privatizării) după 1990,
modelul occidental se difuzează în cea mai mare parte a planetei şi economia de piaţă
înlocuieşte politicile intervenţioniste. Aceasta determină în rândul non-occidentalilor
numeroase reacţii, fondate pe afirmarea sau reafirmarea unei identităţi culturale proprii.
Cultura şi politica nu pot fi disociate. Orice putere-stat afirmă o cultură. Pe de
altă parte orice cultură are o viaţă proprie. Astfel, Occidentul constituie un ansamblu
politic cu instituţii şi valori legate de individualism, democraţie, economie de piaţă.
Aceste idei, chiar dacă servesc Occidentul nu sunt proprietatea sa exclusivă, ele
circulă, seducând un mare număr de ne-occidentali care le adoptă şi le remodelează.
Alţii, în numele identităţii lor le resping pentru a evita “contaminarea”.
Culturile nu scapă raporturilor de forţă. Cultura învinşilor se ofileşte sau se
reinventează din temelii, cultura învingătorilor îi atrage pe toţi cei ce aspiră la o viaţă
mai bună (de aici atracţia exercitată de cultura americană). Dar cultura nu este
niciodată proprietatea necontestată a cuiva, ea se caracterizează prin disipare.

33
 Referitor la intersecţia dintre interesele politice şi cultură putem observa
interacţiunea a trei factori:
• Occidentalizarea lumii - cultura occidentală devine planetară, toate societăţile sunt
nevoite să se definească în raport cu Occidentul. Acesta a inventat modernitatea şi
a conceput un sistem tehnic, economic şi social de o eficacitate superioară,
aducând pentru cea mai mare parte din locuitorii săi abundenţa. Provocarea
individului, a creativităţii sale, punerea în practică a unor incitaţii cum sunt
competitivitatea, profitul au asigurat o îmbogăţire fără precedent. Cei care nu au
urmat acest model se luptă astăzi cu mizeria.
• Falimentul altor modele alternative, cum a fost socialismul sovietic.
• Afirmarea multiculturalismului. Principiul multiculturalismului cuprinde de la
recunoaşterea limbii minoritare până la grija “corectitudinii politice” care veghează
să nu rănească nici o cultură minoritară şi recunoaşte adevărata lor valoare (astfel,
în SUA se constată o rescriere a istoriei ştiinţei pentru a reevalua aporturile
africanilor sau ale asiaticilor).

Pârghiile ideologiei multiculturale sunt cetăţenia şi comunitatea, ceea ce implică

respectul faţă de diversitate. Multiculturalismul se prezintă ca o alegere politică care se
referă la recunoaşterea diferenţelor sau la ceea ce se numeşte astăzi a politicilor de
identitate. Constă în promovarea specificului cultural şi asigurarea unei reprezentări
egale în comunitatea politică. În consecinţă multiculturalismul priveşte înainte de toate
statul-naţiunecare tinde spre unificare teritorială, lingvistică şi culturală. Pentru unii,
multiculturalismul corespunde respectului identitiţii culturale, egalităţii drepturilor şi
şanselor şi constituie fundamentul democraţiei (este folosit pentru a contracara
naţionalismul); pentru alţii, dimpotrivă, pune în discuţie integritatea şi unitatea naţională
asigurată de către stat, este asociat “tribalismului” (este la originea sentimentelor şi
expresiilor naţionaliste).
Mai multe fenomene subliniază evoluţia multiculturalismului:
- proclamarea celei de-a treia generaţii a drepturilor omului (Această noţiune s-a
conturat în anii ’70 şi se referă la promovarea drepturilor întregii specii umane:
dreptul la pace, la dezvoltare, mediu sănătos şi echilibrat. Presupune de asemenea
recunoaşterea şi protejarea libertăţii culturale a fiecărui grup sau individ);

34
- problema popoarelor indigene (în 1978, la Conferinţa mondială pentru lupta
împotriva rasismului şi discriminărilor rasiale, în cadrul ONU, statele recunosc
drepturile acestor popoare);
- protecţia minorităţilor (la 19 decembrie 1966, Pactul Naţiunilor Unite asupra
drepturilor civile şi politice păstrează individualismul în sensul că menţionează
minorităţile, dar nu face nici o referire la drepturile indivizilor care aparţin acestor
minorităţi. La 18 decembrie 1992, Adunarea Generală a adoptat “Declaraţia asupra
drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi
lingvistice”).

Problema minorităţilor mai revine în actualitate în cadrul Conferinţei pentru

securitate şi cooperare în Europa (CSCE, devenită în 1994, OSCE). În martie 1995
apare Pactul de Stabilitate în Europa (planul Balladur), cadru multilateral care
promovează între statele din Centrul şi Estul Europei acorduri de bună vecinătate
(inviolabilitatea frontierei, protecţia minorităţilor). Consiliul Europei realizează o Cartă
europeană a limbilor regionale sau minoritare (5 noiembrie 1992), semnată de 15 state
(intrată în vigoare în martie 1998) şi o adoptă o Convenţie-cadru privind protecţia
minorităţilor naţionale (februarie 1995), semnată de aproape 40 de state şin intrată în
vigoare la 1 februarie 1998.
Fleras şi Elliot (Unequal Relations: An introduction to Race, Ethnic and
Aboriginal dynamics in Canada, 1996), desprind următoarele dimensiuni ale
multiculturalismului: realitate demografică, pluralism ideologic, politici şi programe
guvernamentale, acces la resurse economice şi politice. Este o realitate demografică
faptul că societăţile actuale sunt formate din grupuri etnice şi culturale diferite, în
special în ţările care s-au confruntat de-a lungul timpului cu mari grupuri de emigranţi
(SUA, Canada, statele din Europa Occidentală). Toleranţa, principiul fundamental
promovat de multiculturalism se referă atât la convieţuirea mai multor etnii şi culturi, cât
şi la diferenţele ideologice (pluralismul politic este o dovadă a gradului de dezvoltare a
unei societăţi). Oportunităţi egale şi accesul neîngrădit la resursele sociale, economice
şi politice sunt foarte importante deoarece inegalitatea socială determină apariţia unor
tensiuni şi neînţelegeri pe care multiculturalismul încearcă să le elimine.

35
 Aceiaşi autori consideră că există trei etape în dezvoltarea multiculturalismului:
folclorică, instituţională şi civică. Etapa folclorică se caracterizează prin exprimarea
diversităţii culturale datorită dansului şi muzicii. Faza instituţională corespunde
promovării unor acte normative care susţin eliminarea barierelor culturale şi a
discriminării. Ultima fază este cea a construirii societăţii civile unde grupurile etnice
trăiesc în armonie.
Originile multiculturalismului se află în tradiţia liberală modernă. Toţi oamenii se
nasc egali şi au un set inalienabil de drepturi, prin urmare toate minorităţile etnice şi
socio-economice au dreptul la oportunităţi egale. În operele unor filozofi ca Hobbs,
Locke, Montesquieu, Rousseau pot fi găsite idei care reprezintă fundamentul
conceptului de multiculturalism: drepturile naturale (dreptul la viaţă) sunt inalienabile,
toţi oamenii se nasc egali, garantarea drepturilor. Aceste idei au condus la revoluţii
politice şi sociale în America şi Franţa influenţând Constituţia Americană, Declaraţia
Franceză a Drepturilor Omului şi Cetăţenilor, Constituţia Franceză.
Susţinând principiul recunoaşterii particularităţilor culturale de către instituţiile
publice, constituie începând cu anii ’80 una din temele cele mai dezbătute în domeniul
ştiinţelor sociale şi este tema majoră a organizaţiilor internaţionale, în special a
UNESCO. Această organizaţie pe care au părăsit-o SUA şi Marea Britanie în 1984,
exasperate de susţinerea Lumii a-III-a şi denunţarea imperialismului occidental (Marea
Britanie s-a realăturat UNESCO în 1997, sub autoritatea prim-ministrului Tony Blair) îşi
caută o nouă identitate. În 1988, UNESCO a lansat Deceniul mondial al dezvoltării
culturale (1988-1997) şi prevedea înfiinţarea unei Comisii mondiale pentru cultură şi
dezvoltare, al cărei raport, publicat în 1996 poartă un titlu semnificativ: “Diversitatea
noastră creatoare”. Astfel, rolul UNESCO se limitează adoptarea unor rezoluţii, la
utilizarea organizaţiei ca forum de discuţii şi la recunoaşterea universală a unei
solidarătăţi între culturi, sub sloganul “Să promovăm diversitatea creatoare în epoca
mondializării”.
Termenul “multiculturalism” este o etichetă ce califică revendicări diferite, chiar
opuse. Pentru ţările din Sud este vorba de a se proteja contra hegemoniei occidentale.
Luptând în exterior pentru diversitatea culturală planetară, afirmă simultan
suveranitatea lor culturală în interiorul frontierelor lor, înţeleasă ca dreptul de a impune
aceeaşi cultură care să garanteză coeziunea naţională. Pentru Occidentul liberal şi

36
democratic, respectul pentru egalitatea culturilor trebuie să se aplice atât între state cât
şi în interiorul lor.
Conceptul de multiculturalism are conotaţii diferite şi în Europa comparativ cu
SUA. În ţările europene se referă în special la integrarea imigranţilor şi minorităţilor
etnice în sistemele politice naţionale, ceea ce contribuie la împovărarea autorităţilor
publice locale şi la suprasolicitarea programelor de bunăstare socială. SUA şi Canada
încearcă să aplice principiile multiculturalismului în toate sferele vieţii sociale, fiind mult
mai expuse la “capcana multiculturală”, respectarea identităţii culturale implicând şi
riscul izolării şi fragmentării sociale.
Într-o lucrare publicată în 1991 – “The Disuniting of America. Reflections on a
Multicultural Society” istoricul Arthur Schlessinger atrage atenţia pericolului
multiculturalismului excesiv care poate afecta America.
În cursul istoriei, Statele Unite ale Americii au perceput multiculturalismul ca
fiind o etapă naturală de integrare a noilor imigranţi într-o cultură şi naţionalitate
comună. În ultimii ani multiculturalismul a luat o formă ideologică, traducându-se prin
refuzul unei culturi comune, respingând idealurile de asimilare şi integrare.
O formă extremă a multiculturalismului îl reprezintă cea care glorifică
sentimentele de superioritate ale unei culturi asupra celorlalte. Este vorba de o formă
de rasism în sens contrar.
Trebuie să subliniem că impactul emigraţiei este esenţial în dinamica
multiculturalismului în SUA şi în ţările din Europa Occidentală, unde străinii constituiau
în 1996 între 8,8% din populaţia totală (în Germania) şi 1,4% (în Spania). Paralel cu
acest proces, se trezesc identităţi mai vechi, reprimate prin procesul de integrare
naţională. Este vorba în Europa de tendinţele regionaliste din Scoţia, Corsica, Nordul
Italiei. Fiecare din aceste fenomene este rezultatul unor condiţii specifice, dar există şi
factori comuni cum sunt folosirea unor argumente economice (dorinţa ca regiunea să
beneficieze pe deplin de bogăţiile şi resursele sale, care să nu mai fie sub controlul
statului central) şi slăbirea sau abandonarea mecanismelor unificatoare. Construcţia
europeană constă într-o regrupare de entităţi existente-statele care o compun. Iniţial, în
anii ‘50-’60, diversitatea este considerată fie o ameniţare (pentru susţinătorii unei
Europe federale), fie un fapt inevitabil (pentru partizanii unei Europe a naţiunilor).
Începând cu anii ’70, acest fenomen devine o revendicare şi totodată o valoare. În orice
caz, Europa se caracterizează încă de la origini printr-un pluralism de fapt:diversitate

37
lingvistică şi culturală (fie că se referă la naţiuni sau regiuni, fie că este vorba de
minorităţi sau majorităţi), diversitate instituţională, care se bazează pe puternice tradiţii
culturale şi politice.
Problema multiculturalismului în Uniunea Europeană naşte întrebarea dacă
aceasta este la originea diviziunilor în cadrul statului naţiune sau poate fi legată de
apariţia unei identităţi politice europene, comună tuturor statelor membre. Europa, ca
un spaţiu deschis revendicărilor cetăţenilor săi în calitate de rezidenţi, a stimulat
participarea transnaţională care ca permis afirmarea unei anumite autonomii faţă de
stat. Astfel, imigranţii se folosesc acţiuni ce depăşesc graniţele statului pentru a susţine
revendicările de egalitate a drepturilor şi egalitate de tratament la nivel european.
Acestea contrubuie la formarea unor “comunităţi transnaţionale” şi constituie o
modalitate de a modifica politicile naţionale. Întărirea solidarităţilor transnaţionale are
scopul de a influenţa statele din exterior. Ideea multiculturalismului se opune
federalismului, fundamentat pe unitatea teritorială şi politică, qadoptând calea inversă,
încercând să stabilească un echilibru între cultură, politică şi teritoriu, care să dea
naştere pe termen lung unei identificări cu noua entitate politică.
Procesul de integrare europeană contribuie la trezirea sau chiar naşterea unor
identităţi cum a fost cazul în Catalonia sau Scoţia, în regiunea Rhône-Alpi sau în Italia
de Nord. În spatele fiecăreia din aceste realităţi, există desigur o componentă culturală
a cărei dimensiune este variabilă: dacă Catalonia şi Scoţia se înscriu în prelungirea
unei istorii îndelungate, Italia de Nord îşi fondează conştiinţa pe reuşita economică, pe
capacitatea lor de a se afirma în spaţiul european. Astfel, în Europa, multiculturalismul
corespunde unor situaţii diverse în funcţie de formarea statului şi politica sa de
recunoaştere a particularităţilor regionale şi lingvistice. Unele ţări, cum sunt Italia şi
Spania au instituţionalizat pluralismul prin crearea de regiuni (în Italia 5 regiuni din cele
20 beneficiază de un statut special, iar Spania după dictatura lui Franco a acrdat o
autonomie crescută “comunităţilor autonome” în număr de 17 şi a recunoscut patru
limbi oficiale), altele ca Belgia şi Elveţia au construit statul pe baza pluralismului
lingvistic. În ţări ca Franţa, Germania, Marea Britanie multiculturalismul apare, ca şi în
cazul SUA, sub forma comunităţilor de imigranţi şi revendicării specificităţii lor în sfera
politică.

38
 4.2. HEGEMONIA AMERICANĂ –EXCEPŢIA CULTURALĂ

La începutul anilor ’90 apar dezbaterile asupra “excepţiei culturale”. În planul

secund există, omniprezentă, revoluţia tehnologică care bulversează sectorul cultural,
mai ales cel legat de imagine (cinematografie, televiziune). Imaginea este un bun
comercial, care se vinde şi se cumpără. De partea cererii sunt miliarde de oameni,
atraşi de televiziune, de spectacol; în timp ce oferta cuprinde fabricarea industrială a
emisiunilor, reţele de transmisie planetare. SUA doreşte să fie cea care se angajează
în apariţia unei pieţe mondiale a imaginilor. Pe fondul negocierilor din cadrul GATT
privind liberalizarea serviciilor se ia în considerare şi difuzarea filmelor.
Franţa, îngrijorată de erodarea sistemului său cultural (în cadrul UE , engleza tinde
să devină limba principală; în SUA, franceza, limbă elitistă, pierde teren în favoarea
spaniolei) se opune hegemoniei americane, conferind un aspect filozofic conflictului,
luptând pentru “excepţia culturală” ce a fost înlocuită cu “diversitatea culturală”
(expresie considerată pozitivă, excepţia apare negativă). Cultura nu este o marfă sau o
activitate ca oricare, ea constituie fundamentul grupurilor umane (naţiuni, dar şi regiuni,
clase sociale, ce au toate o cultură proprie), prin urmare ea trebuie să beneficieze de
reguli speciale. Sub acest discurs sunt vizate preocupări foarte concrete:
-menţinerea mecanismelor de susţinere a producţiei şi distribuţiei cinematografice;
-menţinerea “cotelor de difuzare”, obligând canalele europene de televiziune să rezerve
producţiilor europene “o proporţie majoră din timpii de difuzare, cu excluderea timpilor
consacraţi informaţiilor, manifestaţiilor sportive, jocurilor,publicităţii şi serviciilor teletext
(Directiva comunitară-“Televiziunea fără frontiere”, octombrie, 1989).
O situaţie asemănătoare se produce în 1997-1998, la discuţiile proiectului AMI
(Acordul Multilateral pentru Investiţii) în cadrul OCDE. Ca şi în cadrul GATT-OMC, au
fost prezentate două concepţii referitoare la rolul industriilor culturale: ideea, susţinută
în special de Franţa conform căreia produsele culturale nu sunt produse pur
comerciale. Ele sunt considerate o parte a identităţii culturale, iar protecţia nu poate fi
asigurată dacă se adoptă deschiderea totală a pieţei pentru investitorii străini; şi
cealaltă abordare, care insistă pe faptul că industria culturală este înainte de toate o
industrie şi întreprinderile americane susţin că principalul lor obirctiv este cel comercial.

39
 Dezbaterile în cadrul UNESCO, OMC; OCDE rezumă fără să rezolve tensiunile
din câmpul cultural.
Cultura nu este o competenţă comunitară decât începând cu tratatul de la
Maastricht iar cultura şi audiovizualul reprezintă doar 0,12% din bugetul Uniunii.
Conform articolului 128 Comunitatea nu se poate substiui ţărilor membre în ceea ce
priveşte responsabilităţile lor culturale. Ea poate doar să completeze acţiunile acestora.
În virtutea principiului subsidiarităţii, intervenţia comunitară se justifică din două motive:
- punerea în valoare a caracteristicilor comune ale culturilor europene;
- stimularea operatorilor culturali din diferite state membre să coopereze între
ei.

Intervenţia CE se concretizează în trei programe: Kaleidoscop, Ariane şi

Raphael. Kaleidoscope ofer[ ajutor financiar pentru proiectele de creaţie şi cooperare
artistică şi culturală în următoare arii de interes: spectacole (teatru, muzică, dans,
operă), arte vizuale (pictură, sculptură, gravură), arte aplicate (arhitectură, fotografie,
creaţii individuale) şi asigură contribuţii pentru “Oraşul european al culturii”.
Ariane are în vedere sectorul cărţii şi lectura - traducerea operelor literare ale
secolului al XX, proiectele de cooperare între biblioteci, asociaţii culturale şi
profesioanle. Raphael se ocupă de proiectele de dezvoltare a ptrimoniului (mobilier,
muzee, arhive, arheologie).
Sectorul audiovizual este abordat de Comisie din două perspective:
1. Concentrată pe modul de difuzare şi criterii tehnice – convergenţa
telecomunicaţiilor, media şi tehnicile de informa’ie.
2. Concentrată pe conţinut (caracteristicile culturale). Este la originea principalelor
măsuri: Directiva “Televiziunea fără frontiere” (3 octombrie 1989, modificată în
1997), care prevede eliminarea obstacolelor ]n calea liberei circulatii a emisiunilor tv
şi programul Media (măsuri pentru dezvoltarea industriei audiovizuale), care
prevede întărirea competitivităţii internaţionale a industriei europene de cinema,
audiovizual, video si multimedia.

40
 În America de Nord, cultura şi artele au vizat încă de la început un public larg,
compus din imigranţi veniţi din întreaga lume care au devenit americani cât mai repede
posibil. Clasele privilegiate din societatea americană-aristocraţia din Sud şi marea
burghezie a oraşelor erau mult mai aproape de marea masă a populaţiei decât
omologii lor europeni. Pe acest teren în SUA au fost elaborate în trei secole tradiţia
unei culturi de masă, care se adresează tutiuror, este înţeleasă de toţi. Filmele în SUA
nu au fost niciodată concepute ca obiecte de cultură în sensul restrâns al termenului, ci
pentru divertisment care se adresează tuturor.
Cultura europeană, arta în special a fost creată şi destinată unei anumite elite,
aflată de altfel la originea acesteia. Operele nu au fost destinate unui public larg, au
păstrat particularismele locale sau naţionale. Cultura europeană este caracterizată de
diversitate. Se poate să existe un cadru, instituţii culturale, finanţare, proiecte
europene, dar să nu existe un produs european care să abandoneze identitatea sa
naţională.
SUA au fost primele care au observat importanţa factorului cultural ca instrument
al puterii. În mijlocul unei economii care se globalizează rapid, referinţele culturale ca şi
industriile culturale găsesc un loc special şi ocupă astăzi un caracter strategic. Ultimile
decenii au fost martore la apariţia în REI a fenomenului cultural. Într-o primă fază,
factorul cultural a fost perceput ca adjuvant în beneficiul diplomaţiei făra a modifica
percepţia afacerilor internaţionale. Fiecare stat a încercat alături de mijloacele de
expansiune militară şi de influenţă, de a difuza propria sa cultură.
În al-II-lea Război Mondial, SUA lansează o ofensivă de o rară violenţă pentru
dominaţia informaţiei prin două agenţii de presă europene: Reuters şi Havas. Era vorba
de a profita de război pentru a cuceri această sursă de putere. Aceasta va deveni un
obiectiv important al politicii americane condusă de Foster Dulles, secretarul de stat
american declarând că dacă ar trebui să spună care este prioritatea politicii externe a
SUA, ar cita în primul rând libertatea informaţiei. Crearea UNESCO, din iniţiativa SUA
este deci destinată să asigure libertatea informaţiei şi să evite ca orice barieră
protecţionistă să împiedice propagarea media, dominată de SUA.
Decolonizarea va aduce în cadrul UNESCO, statele din Lumea a-III-a,
nealiniate, manipulate de blocul estic, vor reclama o nouă ordine mondială a informaţiei
ce va genera o opoziţie între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Această
luptă va marca profund mandatul lui Amadou Makhtar M’bow, iar SUA îşi văd propria

41
creaţie scăpând de sub control şi alături de britanici refuză să-şi onoreze contribuţia.
Americanii nu vor înceta, însă, să rămână participanţi la “Programul General de
Informare”-instrumentul lor privilegiat în cadrul UNESCO prin contribuţii voluntare la
programe specifice, care le vor permite să-şi urmărească interesele. Dispariţia blocului
sovietic, globalizarea economică poate a redus retorica ţărilor din Lumea a-III-a, dar nu
a avut ca urmare diminuarea fenomenului cultural, dimpotrivă, tendinţa a fost de a i se
acorda un loc preponderent.
Industria cinematografică americană nu este uniformă, ea cuprinde
reprezentanţii hollywoodieni şi pe cei independenţi. Industria hollywoodiană domină
toate celelalte cinematografii din lume, graţie unei concepţii industriale şi de marketing
a filmelor şi a unor mijloace de distribuţie care acoperă lumea întreagă. În SUA nu
există bariere reglementare care să frâneze difuzarea filmelor europene sau a filmelor
independente americane. Există, însă, bariere structurale cum sunt: costurile de acces
la piaţă (de editare şi publicitate) care este în medie 25,3 milioane de dolari pentru un
film; integrarea verticală a funcţiilor producătorilor şi distribuitorilor; refuzul de a
organiza proiectarea filmelor în versiunea dublată, ceea ce limitează difuzarea filmelor
străine la câteva oraşe şi la un public cu un nivel înalt de educaţie. Este paradoxal ca
într-o ţară unde coexistă atâtea comunităţi lingtvistice, ansamblul fimelor străine să
realizeze doar 2-3% din intrările în sală. Acest protecţionism structural nu face totuşi
obiectul unor negocieri în instituţiile internaţionale pentru că nu este obiectul unor
reglementări, ci al comportamentului actorilor pe piaţă.
Industria americană de divertisment joacă pe plan mondial un rol foarte
important, indistria spectacolului aducând cel mai mare profit comercial alături de
construcţia de avioane. India realizează cu mult mai multe filme decât orice altă ţară,
iar Brazilia este liderul mondial la cantitatea de producţie de televiziune. Dar în ambele
ţări majoritatea cinefililor, a telespectatorilor şi a ascultătorilor preferă divertismentul
american. În timp ce peliculele realizate în SUA reprezintă mai puţin de o zecime din
producţia mondială de filme de lung metraj, sunt văzute de 65% din populaţia lumii.
Asigurată de limba engleză, imensa piaţă americană le permite studiourilor de la
Hollywood să mărească susţinerea financiară pentru produţie şi comercializare, ceea
ce nu este posibil în cazul studiourilor mai mici de pe piaţa de limba franceză sau de
limbă germană. Acest fapt a dat industriei americane a spectacolului libertatea de a
alege subiectului, vedetele, muzica.

42
 După cum spunea Dominique Moisi – “Dacă America este imperialistă, acest
lucru se datorează înainte de toate a ceea ce numim soft power”. Criticii acestui
fenomen subliniază procesul procesul de infantilizare la care este supusă societatea de
către media şi show-bussiness. Pericolul îl reprezintă conformismul social şi optimismul
obligatoriu pe care îl promovează acestea.
Pentru a sublinia noul tip de putere pe care l-a dobândit America, ministrul
francez de externe, Hubert Védrin, a creat un nou concept – cel de “hiperputere”.
America nu mai este o supreputere clasică, nici una care a rezultat din dispariţia
Războului Rece. Prin acest termen el evocă o putere nouă unde ponderea culturii, a
întreprinderilor, a indivizilor şi a societăţii civile în ansamblul său au devenit legate
indisolubil de ceea ce reprezintă SUA.
Dacă luăm în considerare excepţia culturală, principiul este clar de
protecţionism. Excepţia culturală are ca obiectiv prezervarea diversităţii
cinematografice. Acest protecţionism este justificat de necesitatea pentru fiecare stat,
de a păstra libera alegere a politicii culturale, concepţia majorităţii ţărilor lumii în materie
de cinema fiind o apropiere artistică, unde opera reflectă viziunea despre lume a
autorului şi care se opune concepţiei de la Hollywood. Filmele americane promovează
imaginea Americii şi a produselor sale, iar guvernul americam a fost întotdeauna atent
să obţină de la partenerii săi comerciali o deschidere pentru cinematografia şi producţia
lor audiovizuală pentru a favoriza raportarea la un mod de viaţă asociat cu produsele
americane. Acest lucru va fi întărit de dezvoltarea tehnologiei informaţiei care va
permite o difuzare mult mai puternică a producţiilor cinematografice şi audiovizuale.
Trebuie amintit de altfel că industria de programe este concentrată în California, un stat
determinant pentru alegerea prteşedintelui SUA şi că oamenii politici americani au
nevoie de susţinerea Hollywood-ului pentru a-şi asigura finanţarea campaniilor
electorale.
Cultura poate fi un mijloc de dominaţie politică a unei naţiuni asupra alteia. De
exemplu, fostele republici sovietice sunt părţi ale culturii imperiale ruseşti, create la
Moscova, bazată pe limba rusă, mituri, simboluri naţionale. Cultura repubilicilor
sovietice a suportat constrângerile politicii coloniale a centrului, care a impus un
sentiment de inferioritate acestora.

43
 După colapsul URSS, cultura rusă şi-a menţinut poziţia în fostele republici
socialiste datorită mai multor motive: a rămas o cultură cu un mare prestigiu
internaţional, este dublată de o limbă considerată limbă internaţională şi pe plan
regional rămâne cea mai importantă, cultura rusă este cultura unei ţări cu resurse
economice, politice şi militare importante şi din acest motiv facilitează prezenţa Rusiei
în fostele republici sovietice, cultura rusă a înghiţit multe instituţii, resurse materiale şi
umane din fostul imperiu (cei mai buni profesionişi în diferite domenii au fost aduşi din
URSS la Moscova). Toate acestea fac ca statul rus să aibă nevoie de foarte puţin
eforturi pentru a influenţa fostele republici. Cazul Ucrainei este cel mai complex şi
important. În 1989 etnicii ucrainieni reprezentau 73% din populaţie, în timp ce ruşii
reprezentau 22%. Datorită acestui lucru naţionalismul ucrainian pare într-o poziţie de
forţă pentru a-şi impune cultura în faţa minorităţii ruse. În 1991 se votează
independenţa ţării, iar în 1996 limba ucrainiană este prevăzută de Consituţie drept
singura limbă oficială. Numărul copiilor educaţi în limba ucrainiană a crescut, ca şi
numărul instiuţiilor de învăţământ cu predare în această limbă, limba rusă nu mai este
obligatorie iar autorităţile locale pot decide să o înlocuiască cu orice altă limbă. Aceste
reglementări, totuşi, nu se refereau la şcolile ruseşti nici chiar la cele aflate în regiunile
rusificate. Măsurile de sprijinire a limbii se extind la ajutoare financiare pentru cărţile
publicate în ucrainiană, iar taxele pentru publicare sunt scăzute (conform unei legi
adoptate de Parlament în septembrie 2000). O lovitură serioasă pentru mass media
rusească a constiuit-o măsurile ce prevedeau ca posturile tv şi radio să aibă nevoie de
licenţă pentru a transmite programe ruseşti, iar aceasta se va retrage dacă cel puţin
50% din programe nu vor fi în limba ucrainiană; de asemenea, ziarele ruseşti
înregistrate în Ucraina erau obligate ca măcar parţial să aibă articole în limba
ucrainiană.
O altă plângere a venit din partea autorităţilor ucrainiene care pierdeau venituri
din publicitate deoarece companiile străine şi ucrainiene preferau să îşi plaseze
reclamele în ziarele şi programele ruseşti care erau transmise în Ucraina atingând
astfel ambele pieţe. Toate aceste discuţii au iritat autorităţile ruseşti, au provocat relaţii
diplomatice încordate cu Moscova, iar naţionaliştii rusofoni acuzau ucrainizarea forţată.
De cealaltă parte naţinaliştii ucrainieni considerau că ţare este condusă de o minoritate
rusofonă în detrimentul majorităţii. Plângerile acestora erau susţinute de fapte: din
reţelele de televiziune numai 18% erau ucrainiene în 1999, numărul publicaţiilor tipărite

44
în ucrainiană a scăzut de la 68% în 1990 la 40% în 1998, numărul cărţilor vândute în
limba ucrainiană a scăzut, reprezentând numai 10% din piaţa de carte din Ucraina.
Explicaţia constă pe de-o parte în influenţa limbii ruse, pe de altă parte în preţul de
două ori mai mic datorită politicii ruseşti a taxelor şi faptului că ele au o piaţă mai largă
şi posibilităţi mai mari de circulaţie. Deşi în teorie pentru vânzarea de cărţi în limba
ucrainiană nu se percep taxe, TVA este inclus în preţul hârtiei, transportului şi alte
servicii plătite de editură, ceea ce ridică costul cu 36%.
Ziarele de largă circulaţie în Rusia au o circulaţie mai mare decât a celorlalte
ziare ucrainiene, dintre care cel care are cel mai mare tiraj este tipărit numai în rusă şi
numai trei ziare sunt în limba ucrainiană iar restul au ediţii bilingve.
Mulţi lideri se plâng că invazia rusească este mai puternică acum decât în fosta
URSS şi se tem că limba ucrainiană va rămâne o limbă minoritară. Incertitudinea
actuală cu privire la politica culturală ucrainiană este datorată mai multor factori:
• Moştenire colonială, coloniştii şi-au dezvolatat o atitudine superioară, iar cei
conduşi au acceptat cu destulă uşurinţă eticheta de inferiori. Deşi etnicii ucrainieni
sunt majoritari, ei sunt în general în provincie, oraşe şi sate care au fost
dezavantajate politic. Exitsă diferenţe în gradul de educaţie, economice, sociale.
Foarte puţini ucrainieni care au educaţie superioară preferă limba ucrainiană.
• Ameninţările capitalismului. În Ucraina golul lăsat de faptul că statul nu a mai
sprijinit cultura nu a mai fost compensat de orientarea pieţei spre cultura de masă
(cum a fost cazul în Rusia, unde suprimarea ajutorului acordat de stat a fost rapid
înlocuit de dezvoltarea liberă a pieţei – emisiuni tv, ziare, reviste, jocuri pe
computerm diverse traduceri şi reproduceri piratate). Astfel, piaţa ucrainiană
ramâne doar o parte periferică a uriaşei pieţe ruseşti. Capitalismul în regiune este
reprezentat de oligarhia rusească (fosta nomenclatură comunistă) şi este mai
puternic în regiunile rusificate.
• Politica naţionalistă. Naţionalismul se bazează pe limbă şi cultură, şi nu pe etnie;
este mai degrabă inclusiv deoarece acceptă pe oricine este gata să îmbrăţişeze
cultura şi limba ucrainiană sau măcar să recunoască unicitatea acesteia.
• Politica statului. Eforturile naţionaliştilor ucrainieni n sunt susţinute de o politică
adecvată a statului, nu au fost create instituţiile care să susţină independenţa
statului. Elitele post-sovietice au interesul de a păstra vechile instituţii şi vechea

45
 identitate culturală. Restructurarea acestora ar da naştere ununi mediu nou, mai
puţin confortabil. Până acum politica statului a fost una duplicitară: compromisuri
atât pentru ruşi cât şi pentru ucrainieni, mesaje pozitive pentru Moscova cât şi
pentru Washington.

Între cele două comunităţi existe şi puncte comune: şi comunitatea ucrainiană şi cea
rusă au interesul de a întări instituţiile statului şi democraţia, ambele părţi sunt
interesate de reuşita reformei economice, interesul comun de a înlătura mantalităţile
sovietice şi de a adopta o orientare pro-europeană (aceasta pare mai convenabilă
pentru ucrainieni), şi ambele părţi sunt interesate de adoptarea unei politici de dialog.
Rusia rămâne cel mai important actor în acest joc, ea încearcă să îşi promoveze
cultura şi limba acolo unde este posibil. Este important faptul că aceasta este însoţită
de măsuri economice şi politice. Mediile ruseşti sunt foarte îngrijorate de soarta ruşilor
din “străinătatea apropiată” în special în momentul alegerilor parlamentare şi
prezidenţiale şi devin mai tolerante odată ce primesc ajutorul economic şi politic
necesar. Până acum, cultura rusă este percepută de naţionaliştii ucrainieni ca ostilă iar
rezistenţa la influenţa ei culturală este văzută ca o alegere civilizaţională între Europa şi
Eurasia.
Elitele culturale sunt interesate de promovarea propriei culturi care este
ameninţată de un rival mai puternic. Elitele politice care sunt rusofone trebuie să
promoveze constiuirea naţinunii pe baza unei identităţi culturale separate. În prima
categorie intră ţări precum Belarus şi Ucraina, iar în a doua ţările din Asia Centrală care
sunt diferite prin religie şi rasă şi folosesc limba rusă pentru nevoi pragmatice. Mai
devreme sau mai târziu, influenţa Rusiei în “străinătatea apropiată” va scădea, diaspora
rusească va descreşte, importanţa Rusiei ca centru economic, cultural şi politic va fi
schimbată sau înlocuită. În prezent, Rusia are două opţiuni: să transforme această
influenţă în câştiguri politice, economice, militare concrete (variantă care are cele mai
multe şanse), sau să transforme această relaţie în ceva mai puţin real, dar mai durabil
– normalizarea relaţiei dintre fostele colonii şi metropolă.

46
 5. PROBLEMA IDENTITĂŢII

În literatura de specialitate există mai multe teorii despre etnicitate:

- O primă teorie consideră etnicitatea de natură biologică. Din acest punct de vedere
tensiunile etnice sunt oarecum “naturale”.
- O altă teorie susţinută printre alţii şi de secretarul de stat american Warren
Christopher invocă teoria “primordialităţii” şi “recunoaşterii” pentru apariţia politicilor
etnice iar violenţa care le însoţeşte este explicată prin acumularea urii şi
resentimentelor între nqaţiunile respective. Această ură a izbucnit ca o consecinţă a
sfârşitului Războiului Rece şi a încetării mecanismelor represive care le-a împiedicat
să apară timp de patru decenii. Aceasta a fost explicaţia oferită pentru conflictul din
Serbia şi Croaţia. Este o teorie asemănătoare cu teoria “genetică” pentru că
încearcă într-un fel “naturalizarea “ acestor conflicte.
- A treia teorie este asociată cel mai des cu numele lui Benedict Anderson şi se
bazează pe ideea “comunităţii imaginare”. Această orientare susţine că etnicitatea
şi conştiinţa etnică sunt înţelese ca “proiecte intelectuale” ale elitelor, al căror scop
este de a stabili o cultură superioară, diferită de celelalte. Este caracteristică
regiunilor periferice ale statului şi celor excluşi de la luarea deciziilor, dar educaţi şi
conştienţi de posibilităţile oferite de o identitate culturală şi o politică diferită de cae
a centrului.
- Teoria defensivă susţine că auto-apărarea constituie motivul pentru apariţia
conflictelor etnice.
- În fine, abordarea instrumentală consideră că etnicitatea este rezultatul proiectelor
desemnate să menţină autoritatea statului. Este un răspuns la globalizare şi
structura instituţională, dar se bazează şi pe elemente culturale şi istorice deja
prezente şi invocă “ameniţările “ reprezentate de alte etnii pentru a justifica
formarea lor.

Toate aceste teorii au ca punct comun faptul că sunt incomplete, fiecare din ele
furnizând unele elemente pentru a explica apariţia conflictelor, dar nici una nu este
suficientă.
În continuarea perspectivei instrumentale de abordare a etnicităţii se înscrie şi
analiza detaliată pe care o face Ronnie Lipschutz referitoare la conflictele etnice,

47
considerând că diferenţele în ceea ce priveşte răspunsul la globalizare, liberalizare,
reprezentarea în cadrul instituţiilor publice, explică conflictele culturale dintre state, ami
precis explică variaţiile în intensitatea violenţei.
Pentru a-şi ilustra teoria, Lipschutz oferă exemplul unor state care sunt diferite
din mai multe puncte de vedere dar care au instituţii politice asemănătoare (prin
urmare, instituţiile au avut un rol important în politizarea identităţii culturale cum a fost
cazul în Abkhazia, Iugoslavia, Germania, India) şi societpţi similare dar cu o structură a
sistemului politic diferită (de ex. Bulgaria şi Bosnia, Germania şi Anglia, Abkhazia şi
Ajaria).
Dacă instituţiile politice au acordat pe perioade istorice îndelungate beneficii
unor grupuri politice sau etnice (a căror relevanţă politică a fost stabilită dinainte),
atunci politizarea etnicităţii sau a religiei va continua.
Legile şi reglementările ar putea fi structurate astfel încât să prevină politizarea
identităţii culturale (în acest caz, competiţia politică ia forma grupurilor de interes ca în
SUA sau Marea Britanie). R. Lipschutz identifică trei etape în evoluţia de la diferenţele
culturale la apariţia unor conflicte:
1) procesul de transformare a identităţii, care este un proces istoric;
2) identitatea culturală devine relevantă din punct de vedere politic sub influenţa a
două categorii de factori: pe de-o parte legile, ideologia naţională, şi pe de altă parte
instituţiile politice şi economice care alocă resursele;
3) rolul instituţiilor în scăderea violenţei.

Odată politizată, identitatea culturală depinde de instituţiile statului. Dacă structura

acestor instituţii de care depinde reprezentarea politică, sursa alocării se face pe
criteriile folosite înainte, ceea ce înseamnă că politica identitară domină dezbaterea
politică.

48
 5.1. CONFLICTUL DIN EX-IUGOSLAVIA

Rădăcinile conflictului pot fi găsite în structura instituţională a sistemului politic şi

economic iugoslav constituit după al-II-lea Război Mondial. În timp ce structura
instituţională oferea numeroşi stimuli pentru identificarea cu un stat iugoslav, la fel ca şi
pentru loialitate politică, totuşi încuraja şi rivalităţile interetnice prin instituţiile care
aveau ca activitate alocarea resurselor, reprezentarea şi participarea la viaţa politică.
Când autoritatea statului federal a slăbit, această structură a oferit motivele pentru ca
unii lideri politici să se folosească de etnie pentru a câştiga puterea. Cât timp statul
federal era puternic loialităţile regionale şi ideologice erau în competiţie cu cele etnice
pentru a se constiui în sursa unei identităţi politice. Instituţiile federale puteau câştiga
dispute şi oferi soluţii paşnice sau să reprime politicile naţionale exclusiviste. Dar în loc
să-şi menţină autoritatea prin demontarea criticilor privind discriminarea politică şi
economică, guvernul federal promovează descentralizarea atât asupra sistemului
economic cât şi celui politic. Fiecare pas spre descentralizare a însemnat un pas spre
fragmentare şi o consecinţă a slăbirii autorităţii federale deoarece liderii locali au putut
să discrediteze motivele care menţineau loialitatea faţă de guvernul central.
După 1989, elitele locale ar fi putut să se grupeze în jurul unor ideologii sau
principii regionaliste. Preferinţa pentru încurajarea diferenţelor culturale a dus la apariţia
unei politici de autonomie etnică. Aceasta se datorează în primul rând semnalelor
venite din partea instituţiilor guvernului federal, care au descurajat coaliţiile. Aceste
semnale au fost mai puternice odată cu apariţia noilor reguli de participare şi
reprezentare în vederea alegerilor din 1990, care încurajau politica de identitate
culturală. Diferenţele pe baze etnice care iniţial au avut succes au atras diviziunile
etnice perpetuate de vechii stimuli instituţionali. Politicienii care şi-au bazat campania
pe platforme naţionaliste au câştigat şi au trecut la discriminarea minorităţilor învinse.
Acestea, la rândul lor, grupate în jurul propriei identităţi etnice sau religioase, au
început să lupte împotriva câştigătorilor, ceea ce a determinat creşterea violenţei.
Liderii politici care au mizat pe identitatea etnică au avut mai mult succes decât ceilalţi
care propuneau soluţii şi platforme pentru întreaga Iugoslavie. Acest fenomen i-a
afectat mai mult pe sârbi şi croaţi, cele două mari grupuri etnice din Iugoslavia.
Sistemul iugoslav poate fi caracterizat drept etnofederalism, structurile de
conducere şi de control al resurselor îi determinau pe oficialii locali şi regionali să

49
fravorizeze specificul etnic. Descentralizarea întăreşte avantajul regiunilor asupra
autorităţilor centrale datorită faptului că permitea apelarea la alţi fuurnizori de resurse.
Pentru a câştiga controlul asupra resurselor, liderii regionali se bazează pe etnicitate în
efortul de a-şi menţine puterea politică. Cât timp autorităţile regionale sunt sub controlul
celor centrale, nu pot apela la politica etnică pentru a câştiga suportul populaţiei. Odată
instituţiile statului slăbite, ei calculează şansele de a câştiga popularitate prin
intermediul unor alternative politice. Dacă există o structură multietnică sunt posibile
două variante: formarea unei coaliţii care exclude cererile etnice în beneficiul tuturor
cetăţenilor sau cererea pentru autonomia unui grup etnic din partea liderilor care se
tem de pierderea sprijinului populaţiei. În cazul Iugoslaviei, odată ce partidele
naţioanliste au câştigat teren în Serbia, au apărut factori pentru susţinerea unei politici
etnice şi în Bosnia şi Croaţia. Când partidele naţionaliste au câştigat alegerile, au
înlăturat orice alternaitive politice. Oamenii nu aveau un partid care să-I reprezinte în
afara propriei republici, iar alianţele între partidele moderate au fost marcate de
neîncredere. Instituţiile statului, prin rolul lor de control, reprezentare, distribuire a
resurselor, participare, pot aplana sau stimula conflictul interetnic. În Iugoslavia au
promovat accesul diferenţiat la resurse, ceea ce a determinat crearea unor preferinţe
politice şi a unor identităţi distincte.
După primul război mondial, elitele politice din Serbia şi Croaţia au încercat
aplanarea conflictului etnic prin impunerea unui sistem politic pluralist şi a unei politici
de integrare în noul stat iugoslav prin instituirea unui sistem unitar în ceea ce priveşte
participarea şi reprezentarea. Acest stat se baza pe împărtăşirea unei identitităţi slave
comune şi pe umilinţele suferite sub Imperiul Otoman şi sub cel Habsburgic.
În 1921 prin Constituţie sunt statbilite votul universal, drepturi politice şi civile
egale pentru toţi cetăţenii iugoslavi. Acest aranjament a întâmpinat şi multe critici. Mulţi
naţionalişti croaţi au acuzat că noua Constituţie instaurează dominaţia sârbilor asupra
Croaţiei, aceasta însemnând supunerea unei naţiuni romano-catolice de către o
civilizaţie inferioară şi o cultură orientală. Divergenţele s-au sfârşit odată cu al doilea
război mondial, cînd statul iugoslav a fost distrus prin alierea croaţilor cu Germania
nazistă (şi a fost pus în aplicare un plan german prin care au fost ucişi numeroşi sârbi),
bosniacii de asemenea s-au aliat cu germanii, devenind astfel duşmanii sârbilor. După
înfrângerea Germaniei, în 1945, Croaţia s-a predat, iar sârbii şi-au luat revanşa
omorând mulţi prizonieri musulmani şi croaţi. Violenţele din al II-lea război mondial au

50
fost o sursă de diferenţiere care a influenţat structura instituţională pusă în aplicare
după război.
Cu amintirea masacrelor reciproce, Iosip Broz Tito a adoptat varianta unui stat
federal format din republici etnice (era garantată egalitatea între acestea), crezând că
nu este posibilă integrarea într-un stat unitar. Autoritatea a fost împărţită între guvernul
central şi guvernele regionale, responsabilităţile nu puteau fi schimbate fără acordul
mutual. Federaţia iugoslavă se baza pe trei principii: atât guvernul central cât şi cele ale
republicilor federative erau independente şi nu se subordonau unul altuia, guvernele
republicilor participau la luarea deciziilor la nivel federal, deciziile importante se luau
prin reprezentare egală a republicilor, fără a ţine seama de mărimea populaţiei
(federaţie diferită de cea a SUA, Germaniei sau URSS).
Constituţia din 1946 plasa toate resursele minerale, mijloacele de comunicaţie,
comerţul exterior sub controlul statului. Guvernul federal putea lua decizii fără
consultarea republicilor în puţine domenii. Etnofederalismul avea scopul de a
transforma identităţile politice bazate pe etnie în identităţi cultural-administrative, lucru
care ar fi prevenit apariţia unor politici identitare extremiste ca forţe politice dominante.
În Iugoslavia existau două mari grupuri: cele culturale, la început cinci – sârbi, sloveni,
croaţi, macedoneni, muntenegreni, iar după 1971 musulmanii sunt recunoscuţi ca
naţiune separată şi Bosnia-Herţegovina a fost recunoscută republică formată din trei
popoare (sârbi, croaţi şi musulmani) şi restul populaţiei, “minorităţile naţionale” care au
devenit apoi “naţionalităţi” (iniţial aveau o reprezentare politică mai slabă decât naţiunile
constitutive).
După modificarea constituţiei, în 1974, Kosovo (populaţie majoritar albaneză) şi
Voivodina (populaţie majoritar maghiară) au dobândit reprezentare la nivel federal
egală cu cea a naţinilor constitutive. Principalele instituţii erau: Ansamblul Federal opus
Consililului Federal (ales de cetăţeni ce votau în calitate de iugoslavi) şi Camera
Naţionalităţilor unde cetăţenii reprezentaţi în funcţie de naţiuni şi naţionalităţi. Această
structură urmărea să reprezinte interesele tuturor iugoslavilor. Federalizarea pe criterii
teritoriale nu era considerată potrivită pentru a asigura reprezentarea egală a tuturor
populaţiilor atâta timp cât aceste unităţi ar fi avut o populaţie mixtă. Etnofederalismul a
fost consolidat de un sistem de cote ca principiu central pentru participarea la viaţa
politică: toate intrările în instituţiile publice (inclusiv armată) se făceau după principiul
reprezentării proporţionale sau în unele cazuri egale. I. B. Tito a stabilit acest sistem

51
pentru că se temea că aparenţa favorizării unui grup putea să destabilizeze federaţia.
Pe de altă parte, au fost create şi structuri care să stimuleze cooperarea şi integrarea.
Cele mai importante au fost Partidul Comunist şi armata, susţinute de un sistem de
privilegii pentru cei ce demonstrau loialitate faţă de statul central. Aceste instituţii şi
reformele economice s-au constuit în factori pentru o competiţie interregională, au creat
diviziuni socio-economice în rândul populaţiei care se intersectau cu diviziunile etnice.
Membrii ai diferitelor grupuir etnice care făceau parte din aceeaşi structură socio-
economică erau încurajaţi să aibă mai multe lucruri în comun decât cu conaţionalii de
aceeşi etnie.
Integrarea a fost încurajată în primul rând de ideologia comunistă, care ar fi
trebuit să înlocuiască identitatea politică bazată pe etnie. Tito a văzut împărţirea
Iugoslaviei în republici ca pe o măsură temporară, acestea urmând să dispară odată cu
adoptarea ideologiei comuniste iar Iugoslavia ar fi devenit un stat unitar. Au fost
promovate măsuri prin care religia şi mişcările naţionaliste erau suprimate în interesul
creării unui stat multinaţional integrat. Exprimarea publică a naţionalismului era ilegală,
aveau loc persecuţii şi erau interzise orice incitări şi referiri la adresa inegalităţii
naţionale, rasiale sau religioase.
Liga comuniştilor din Iugoslavia a fost la început o instituţie centralizată, iar după
ruperea relaţiilor cu URSS s-a transformat dintr-o structură elitistă într-o organizaţie
populară. Armata înccuraja loialitatea faţă de centru prin regulile de participare şi
reprezentare şi era sub autoritatea preşedinţiei federaţiei. Toate unităţile miliatare erau
compuse dintr-un amestec de ofiţeri şi recruţi proveniţi din toată Iugoslavia, cotele
etnice fiind valabile în primul rând pentru ofiţeri. Influenţa politică a armatei era
considerabilă fiindcă beneficia de un vot egal cu cel al republicilor federative. Elitele
erau de asemenea încurajate să fie solidare, indiferent de apartenenţa lor etnică (de
exemplu, cei care luptaseră împotriva fascismului). Acest sistem a obţinut succese
parţiale în promovarea integrării: adoptarea iedntităţii iugoslave în special de cei tineri,
perferinţa sârbilor pentru păstrarea statului federal.
Factori favorabili integrării au existat şi în plan social. În 1953 a fost adoptată o
lege care întărea puterea politică a grupurilor de producători alcătuite din membrii de
toate naţionalităţile. S-a creat un sistem de diferenţiere în plan politic, una din camerele
ansamblului general fiind aleasă numai de muncitorii din întreprinderile de stat, în timp
ce în cealaltă cameră jumătate din voturi nu erau acordate pe principiul naţionalităţii. În

52
1960 proprietatea statului asupra întreprinderilor ste înlocuită de propritetatea socială,
conducerea fiind exercitată de consilii de muncitori după principiul auto-administrării. În
1965 sunt luate o serie de măsuri prin care autonomia întreprinderilor creşte iar taxele
asupra activelor fixe nu se mai percep. Reformele încurajează cooperarea dintre
întreprinderi din republici diferite şi au ca scop să transfere competiţia socială în jurul
unor considerente economice, nu etnice.
Din punct de vedere ideologic, disputele care au avut loc în cadrul partidului
comunist îi opuneau pe conservatori ce susţineau o politică egalitară şi centralizată
reformatorilor care doreau introducerea economiei de piaţă şi înlăturarea barierelor
economice între republici. Exista o coaliţie între conservatori şi liberali pe de-o parte şi
naţionalişti pe de altă parte, care s-a întrerupt ca urmare a crizei din Croaţia când
liberalii se asociază cu naţionaliştii în anii 1972-1973 (ca urmare liberalii sunt înlăturaţi
din partid în toate republicile). Totuşi tendinţele naţionaliste sunt ţinute sub control până
în anii ‘80.
Distribuirea resurselor a ridicat mari probleme datorită gradului diferit de
dezvoltare al republicilor. Slovenia şi Croaţia, republici bogate, preferau o alocare a
fondurilor oe criterii de eficienţă, în timp ce republicile mai sărace (Serbia, Bosnia,
Macedonia, Muntenegru) considerau fondurile nişte ajutoare pentru dezvoltare. Datorită
faptului că fondurile erau administrate la nivel central, divergenţele au luat forma unor
controverse între regiuni şi centru, deciziile erau o sursă de resentimente. Slovenia şi
Croaţia care aveau cele mai eficiente întreprinderi utilizau materii prime din Serbia,
Macedonia, Muntenegru, care erau obligate să le ofere la preţuri reduse pentru a
susţine industrializarea ţării. Lipsurile instituţiilor care administrau fondurile au
determinat apariţia unor conflicte inter-regionale şi creşterea loialităţii faţă de regiuni
comparativ cu cea faţă de centru (elitele deveneau responsabile de procurarea
fondurilor pentru republicile lor).
Condiţia necesară pentru ca conflictul cultural să devină dominant în Iugoslavia
era expanisunea etnofederalismului, care face ca identităţile culturale să aibă
importanţă politică. Acest lucru s-a produs odată cu scăderea autorităţii centrului şi
declinului economic. Reacţia autorităţilor a fost adoptarea unei politici de decentralizare
a activităţii economice şi politice care a slăbit puterea centrală. Constituţia din 1953
limita autoritatea centrală la apărare, afaceri externe, securitate internă iar în ceea ce
priveşte administrarea economiei naţionale, deşi era sub controlul guvernului, un rol

53
important revenea şi republicilor care primeau un buget asupra căruia aveau controlul
deplin. În 1963 situaţia conomică începe să se înrăutăţească şi guvernul apelează la
FMI pentru obţinerea unui împrumut. Condiţia acestuia este liberalizarea economică.
Astfel, în noua Constituţie se prevede descentralizarea, Camera Naţiunilor, care
reprezenta republicile dobândeşte o putere mai mare, prin urmare şi influenţa acestora
creşte. Principiul alegerii în Camera Naţiunilor era cel al egalităţii (20 de membrii din
fiecare republică, indiferent de populaţie) şi favoriza republicile mai mici şi mai bogate.
Astfel, tensiunile etnice s-au abătut asupra politicii de dezvoltare regională şi încercările
de a reduce diferenţele nu au avut succes.
În 1974 noua Constituţie reduce şi mai mult puterile autorităţii centrale şi
prevede ca deciziile să fie luate prin consensul reprezentanţilor republicilor. Aceste
schimbări au făcut ca liderii regionali să devină responsabili de republicile lor iar
acestea la rândul lor să depindă de ei pentru a beneficia de resurse. Cea mai
importantă schimbare prevăzută de Constituţie a fost schimbarea statutului regiunilor
Kosovo şi Voivodina în provincii autonome care beneficiau de principiul reprezentării
egale. Institţiile care aveau la bază principiile etnofederaliste au permis în acest context
apariţia unor rivalităţi naţionale între republici. Impactul cel mai dur este asupra
coeziunii armatei şi loialităţii faţă de partid. Loialitatea faţă de centru scade deoarece
funcţiile şi rolul pe plan regional devin mai importante iar liderii republicilor au
condiţionat suportul pentru guvernul federal de acordarea unor ajutoare cât mai
substanţiale pentru republicile lor. Treptat, şi autoritatea armatei a început să se
erodeze odată cu refuzul unor republici (Croaţia, Slovenia) de a contribui la bugetul
pentru apărare. Armata a devenit ţinta criticilor împotriva guvernului central. La aceasta
se adaugă problemele interne generate de sistemul cotelor care a determinat
nemulţumiri din partea sârbilor care deşi erau cei mai numeroşi nu puteau promova
datorită principiului egalităţii. În 1971 armata este marcată de o criză când recruţii croaţi
refuză să efectueze serviciul militar în afara Croaţiei. În 1987 aceeaşi cerere este
formulată din partea sloveniei iar în 1990 croaţii şi musulmanii ignoră complet ordinele
de recrutare.
Politica etnică a avut două efecte principale: discriminarea minortăţilor odată ce
un grup etnic a ajuns la putere, şi măsurile de răspuns luate în alte regiuni.
Slovenia a fost prima ţară în care s-u desfăşurat alegerile libere în aprilie 1990,
urmată de Croaţia unde alegerile au fost câştigate de Uniunea Democrată Croată.

54
Odată ajunsă la putere, această grupare refuză drepturile sârbilor din Serbia, ceea ce
generează reacţii în Serbia dar guvernul federal este prea slab ca să îi mai poată
apăra. Divergenţele culminează cu cerearea de autonomie a croaţilor care
degenerează în violenţe.
Bosnia-Herţegovina a fost ultima republică unde au avut loc alegeri libere
(decembrie 1990). La început se părea că alegerile au adus la putere un guvern
multietnic. Voturile au fost câştigate de cele trei partide naţionaliste care susţinuseră în
campanie platforme pluraliste. Partidul sârb condus de Radovan Karadzic a avut o
platformă naţionalistă dar nu a susţinut separarea Bosniei. Curând, sârbii au declarat
autonome mai multe regiuni din Bosnia, referendumul pentru independenţă a fost
boicotat de Partidul Sârb şi a fost creat un Ansmablu Federal Sârb la Banja Luka. În
mare parte, conflictul se datorează stabilirii de legături între conducătorii sârbi din
Serbia şi cei din Bosnia şi între cei croaţi din Bosnia şi din Croaţia. S-au format alianţe
etnice au traversat frontierele şi s-ai sprijiinit cu armament şi voluntari. Exclusivitatea
partidelor naţionaliste a făcut imposibilă coalizarea în jurul unor ideologii, aşa cum s-a
întâmplat în America Latină sau în Sudul Europei.
Macedonia a constituit o excepţie. Fiind una din republicile subdezvoltate, a
primit ajutor financiar substanţial din partea autorităţilor centrale şi nu a avut motive să
stopeze acest ajutor, în consecinţă, etnofederalismul a fost slab. Nu s-au creat alianţe
între partidele macedonene şi partidele etnic-naţionaliste din Serbia şi Croaţia. De
asemenea nu a existat o legitimitate istorică referitoare la pretenţii teritoriale.
În cazul provinciei Kosovo, a existat o mişcare albaneză care a susţinut statutul
de republică sau chiar separarea. Reforma constituţională din 1974, prin care Kosovo
era recunoscută “provincie autonomă” şi beneficia de puteri considerabile cu scopul de
a oferi kosovarilor o miză mai mare, ca parte a Federaţiei Socialiste Iugoslave. De fapt,
această reformă nu a făcut altceva decât să întărească simţul, şi aşa destul de
puternic, al conştiinţei naţionale a kosovarilor, aceştia având ocazia să experimenteze
o autonomie considerabilă şi o autoconducere în cadrul unei regiuni distincte.
Cristalizarea identităţii albanezilor din Kosovo a fost facilitată şi de: înapoierea
economică a provinciei, absenţa comunicării politice sau sociale semnificative între
Kosovo şi alte părţi ale Iugoslaviei, continuarea exodului sârbilor din Kosovo (pentru a
stopa emigraţia sârbă, au fost luate măsuri care îi favorizau pe aceştia: admiterea
automată în universităţi, interzicerea vânzării de pământ către albanezi), de lipsa unor

55
interacţiuni sociale sau culturale între sârbii şi albanezii din provincie. Astfel orice
sentiment ai identităţii comune iugoslave a fost inexistent printre etnicii albanezi din
Kosovo. După 1980, albanezii kosovari au încercat prin proteste mai mult sau mai puţin
zgomotoase să ceară o autonomie sporită, practic ridicarea provinciei la rangul de
“republică federativă” (în 1981 la Universitatea din Priştina, cererile studenţilor albanezi
au fost reprimate prin intervenţia armatei). Susţinerea făţişă a lui Slobodan Miloşevič
pentru sârbii din Kosovo cu scopul de a-şi creşte popularitatea a determinat proteste
ale albanezilor, dar acesta apelând la naţionalismul sârb a desfiinţat autonomia
provinciei în 1989.
Între 1989 şi 1998 în Kosovo şi-au desfăşurat practic activitatea două sisteme
organizatorice paralele:unul, oficial şi altul “neoficial” condus de LDK (Liga Democrată
din Kosovo) care funcţiona în toate domeniile vieţii socio-politico-economice, inclusiv în
politica externă, prin crearea Grupului Special Kosovo la Priştina. Interesant pentru
această perioadă a fost faptul că Belgradul, deşi a desfiinţat autonomia provinciei,
totuşi a tolerat existenţa acestor structuri “paralele” , preferând să nu le dizolve atât
timp cât strategia adoptată de Ibrahim Rugova, preşedintele LDK a fost orientată spre
nonviolenţă şi nu părea o ameniţare pentru suveranitatea statului iugoslav. Instituţiile
controlate de LDK au reprezentat nu numai nişte “organisma alternative de conducere”
ce au concurat capacitatea statului iugoslav de a-şi exercita controlul în Kosovo, ci ele
au reprezentat şi un for alternativ de exprimere a identităţii naţionale şi au dorit public şi
explicit să reprezinte un stat autonom în formare în interiorul unui stat iugoslav
trunchiat. În acelaşi timp autorităţile iugoslave au permis acestor instituţii să existe şi să
exercite funcţii importante, permiţând albanezilor kosovari să se comporte ca cetăţeni
ai unei naţiuni diferite pe teritoriul revendicat formal de Iugoslavia.

56
 5.2. CONFLICTELE DIN INDIA (PUNJAB ŞI KASHMIR)

Conflictele din Punjab şi Kashmir sunt diferite din punct de vedere al limbii,
religiei, culturii, geografiei. În ambele religia şi apartenenţa etnică au fost politizate în
mod asemănător.

Punjab
O politică îndelungată de discriminare şi privilegiere a politizat gradual religia şi
identitatea culturală a populaţiei sikh. De fiecare dată când autoritatea puterii centrale a
slăbit, relevanţa politică simbolurilor culturale s-a adâncit sub influenţa unor lideri politici
locali. În perioada actuală, întrt-un mediu economic global, factorii de origine
economică (cum a fost criza petrolului din 1973) au dat o puternică lovitură oricărui
regim slăbit oferind un mediu permisiv pentru escaladarea unor conflicte culturale.
Populaţia sikh formează o importantă grupare religioasă în Punjab, ale cărei
începuturi sunt plasate în secolul XVI. Identitatea politică a fost constituită ca răspuns
la ameniţările şi presiunile externe. Structura instituţională a fost cea mai importantă
pentru ca identitatea etnică să devină relevantă din punct de vedere politic. Fondatorul
religiei sikh, Guru Nanak, predica la începutul secolului XVI un mesaj de salvare
completat de un ghid de viaţă. Timp de 100 de ani discipolii săi au stabilit propriile
principii de organizare a societăţii. Rolul conducătorului era de lider pollitic şi spiritual.
Principiul egalităţii pe care îl promova a determinat convertirea multor persoane din
Punjab. Această regiune făcea parte din Imperiul Mogulilor, care-şi exercitau
autoritatea prin guvernatori regionali. Odată cu creştera popularităţii acestei religii,
autorităţile au început să se teamă de potenţialulacestei religii ca sursă alternativă de
autoritate socială, iar posibilitatea unui conflict cu autorităţile a crescut.
Conflictul a început cu arestarea şi executarea unor lideri religioşi şi a luat forma
unui conflict permanent, asemănător cu cel de gherilă. Tradiţional, se pare că sursa
conflictului este tratamentul inegal al hinduşilor faţă de musulmani (deşi sikh sunt o
populaţie distinctă, au fost asimilaţi în aceeaşi categorie cu hinduşii). A existat un
conflict permanent între hinduşi şi moguli, pe de-o parte şi pe de altă parte între hinduşi
şi populaţia sikh. Conflictul a fost motivat de lupta politică pentru controlul resurselor.
Lipsa unor instituţii care să medieze conflictul a făcut ca acesta să devină violent de
foarte multe ori. Măsurile coercitive i-a determinat pe sikh să-şi redefinească

57
comunitatea într-un mod care să aibă relevanţă politică, prin adoptarea unor simboluri
externe acestei religii. În secolul XVIII populaţia sikh era foarte aproape de identitatea
culturală şi politică modernă. Această evoluţie se datorează unei slăbiri a puterii
centrale care este factorul determinant pentru apariţia unor mişcări violente în toată
India, inclusiv în Punjab. Persecuţiile consolidează unitatea politică a populaţiei sikh iar
aceştia devin autonomi în absenţa puterii imperiale. A apărut şi un Regat Sikh în
Punjab condus de Ranjit Singh, timp în care si-au consolidat identitatea şi au asociat-o
cu puterea politică. Până la moartea lui Ranjit Singh, în 1839, acest regat a fost singura
provincie din India care nu se afla sub dominaţie britanică. Zece ani mai târziu, britanicii
reuşesc să aducă această populaţie sub controlul lor.
Declinul regatului Sikh nu a fost de lungă durată, în secolul XIX unii membrii din
mediul urban au răspuns provocării impuse de cultura, tehnologia şi valorile britanice
prin crearea unei puternice identităţi colective care să ţină piept influenţei culturii
europene. Acest efort a fost susţinut în mod oarecum ironic şi de politica britanică. Ca
parte a acestei strategii, britanii i-au încurajat pe membrii sikh care intrau în armată să-
şi menţină simbolurile religioase. Politica britanică de tipul “divide şi stăpâneşte” şi
instituţiile care au susţinut această practică au încurajat reprejentarea indiană pe baza
identităţii colective şi religioase, a întărit şi politizat identităţi, a crescut competiţia între
grupurile culturale. În perioada colonială, fiecare grupare îşi argumenta reprezentarea
pe baza specificului identităţii sale. În ultima parte a secolului XIX, Congresul Naţional
Indian dorea să construiască o singură identitate naţională, motiv pentru care liderii
unor mici grupuri culturale din India au acuzat dominaţia hindusă din acest partid.
Apariţia Ligii Musulmane a fost consecinţa acestei suspiciuni.
La începutul secolului XX, populaţia sikh a devenit importantă din punct de
vedere politic, şi ca o consecinţă a faptului că politica britanică acorda identităţii
religioase unrol important în distribuţia resurselor. Astfel, răscoala populaţiei sikh pentru
administrarea templelor (ce revenea unor funcţionari corupţi) a urmărit deopotrivă
motive simbolice şi materiale. În 1925 britanicii au consimţit ca administrarea tempelor
să treacă sub autoritatea unei organizaţii sikh, fapt ce semnifica recunoaşterea
indirectă a legimităţii politice a acestora. Între 1930-1940 se organizează un partid
politic, dar nu era foarte puternic deoarece comunitatea sikh reprezenta 13% din
populaţia provinciei Punjab. În lipsa unor garanţii care să-i protejeze de puterea
alternativă care a apărut odată cu crearea statului Pakistan, populaţia sikh a fost

58
nevoită să se orienteze spre India şi să accepte promisiunile verbale făcute de Consiliul
Naţional Indian.
În 1947, provincia Punjab a fost divizată între India şi Pakistan. În noul stat
indian a fost continuată politica colonială care favoriza politizarea identităţii culturale şi
includerea lor în constituţie. Populaţia sikh a fost afectată pentru că reprezenta doar 2%
din populaţie, o minoritate chiar şi în partea indiană a Punjabului şi s-a văzut aruncată
împreună cu buddhiştii în categoria hinduşilor. Reîmpărţirea administrativă s-a făcut pe
criterii lingvistice, 15 limbi au fost recunoscute oficial prin Constituţie în cadrul unui
proces care a durat 10 ani. Deşi în provincia Punjab se vorbeau trei dialecte apropiate
de hindi, politicienii au încurajat populaţia să declare hindi limbă nativă. Astfel, a
început un conflict pentru putere şi identitate politică în care problema lingvistică a
deevenit principalul obiectiv al politicii sikh.
În 1960, Punjab era singura provincie din India neorganizată şi teatrul unor
campanii non-violente pentru recunoaşterea oficială a limbii vorbite de populaţia sikh.
Sub conducerea lui Jawarharlal Nehru constituirea unui statz cu populaţie majoritară
sikh era considerată o ameniţare , ţinând cont de poziţia strategică a acestei provincii
care laga Kashmirul de India. Divizarea mult aşteptată a Punjabului (în 1966) îi permite
populaţiei sikh să aibă un stat în care să fie majoritară în semn de recunoaştere pentru
ajutorul dat în războiul împotriva Pakistanului (1965). Multe state din India, în special
cele de la periferie cer şi primesc o mai mare autonomie, dar exercitarea ei nu este
posibilă. Populaţia considera autorităţile centrale responsabile de sărăcia din ţară, prin
sistemul de taxe ce îi afecta mai mult pe ţărani (majoritatea de etnie sikh). Guvernul
central a susţinut dezvoltarea agriculturii în Punjab, dar a exclus investiţiile în industrie.
Hinduşii erau percepuţi ca cei ce dominau comerţul, Punjabul a atras valuri de migranţi
hinduşi, în timp ce şomajul în rândul populaţiei sikh era foarte mare.
Şocul petrolier din 1973 afectează foarte serios India unde se impune adoptarea
stării de necesitate. În Punjab se organizează o grupare opusă Congresului Naţional şi
bazându-se şi pe sprijinul altor partide reuşeşte să ajungă la putere înlăturând partidul
condus de Indira Ghandi. Punjabul devine teatrul unor lupte pentru putere căci în
vederea recâştigării poziţiei sale, Congresul Naţional sprijină în regiune un
fundamentalist - Jarnail Singh Bhindrawale care mobiliza populaţia împotriva hinduşilor
şi a grupărilor sikh moderate. În momentul ciocnirilor dintre aceştia autorităţile centrale
sunt prea slabe pentru a reinstaura ordinea. În acest mediu haotic grupări de tineri sikh,

59
care avuseseră o carieră militară se organizează şi cer constituirea unui stat
independent. Ca urmare a revendicărilor, guvernul aplică pedepse nediscriminatorii
cum a fost interzicerea pentru populaţia sikh de a călători la New Delhi pentru Jocurile
Asiatice din 1982.
Guvernul nu avea nici un interes în favorizarea unei populaţii mici, atât timp cât
acest lucru ar fi însemnat pierderea voturilor în rândul populaţiei hindi din centrul şi
nordul Indiei. Situaţia a explodat atunci când guvernul a atacat poziţiile gherilelor sikh la
Templul de Aur din Amristar, centrul spiritual al acestora.şi liderul J.S. Bhindrawale a
fost ucis. Consecinţele au fost creşterea numărului de militanţi şi asasinarea Indirei
Ghandi de către un sikh, care făcea parte din gărzile acesteia. Tot ceea ce a urmat:
represaliile împotriva populaţiei sikh-uciderea mai multor lideri politici, suspendarea
drepturilor civile în Punjab, câştigarea alegerilor de către fiul Indirei Ghandi-Rajiv cu o
campanie electorală incriminatorie la adresa sikhilor (prezentaţi ca o ameniţare pentru
securitatea Indiei) au constituit elemente discriminatorii pe baza identităţii culturale sau
religioase. Simultan guvernul a negiciat continuu diferite acorduri cu reprezentanţii sikh,
pe care însă, nu le-a respectat. În 1991 alegerile sunt boicotate de opoziţia sikh.
Mişcările insurecţionale împotriva puterii centrale şi-au pierdut din adepţi în lipsa unui
lider şi a unor obiective clare de separare faţă de India. În plus aceste mişcări au fost
asociate din ce în ce mai mult cu crima organizată. Se pare că scopul puterii centrale în
Punjab a fost atins din moment ce numărul violenţelor a scăzut şi nu s-a întâmplat
nimic semnificativ din punct de vedere politic. Deşi în India conflictul cultural are
rădăcini adânci, criza s-a datorat mai mult instabilităţii politice şi efectelor negative ale
şocului petrolier care au slăbit instituţiile responsabile cu strângerea şi distribuirea
veniturilor. Ea a fost asociată cu pierderea autorităţii instituţiilor centrale. Datorită
poziţiei strategice a Punjabului, guvernul a ezitat să facă concesii, iar atunci când
acestea au fost negociate nu le-a respectat. Dacă cererile au fost însoţite de mişcări
violente, singurul răspuns al puterii centrale a fost o violenţă şi mai mare. Instituţiile
care ar fi trebuit să încerce să medieze conflictul au fost extrem de slabe; cei care
făceau şi aplicau legile fiind direct subordonaţi executivului.

60
 Kashmir
Problema Kashmirului împărţit între Pakistan (partea vestică şi nord-vestică),
China (partea de nord-est) şi Îndia este mai mult o problemă internaţională, spre
deosebire de conflictul din Punjab. Conflictul priveşte partea indiană a provinciei şi
opune guvernul populaţiei în cea mai mare parte musulmană (70% din populaţia
provinciei). Implicarea Pakistanului în conflict l-a transformat într-un conflict cultural,
susţinerea ideii de alipire a Kashmirului la Pakistanul musulman I-a determinat pe
hinduşii din zonă să adopte o politică de includere în India.
Kashmirul a cunoscut multe perioade de autonomie, statut pe care l-a avut până
în 1586, când a trecut sub stăpânirea mogulilor, apoi s-a aflat o perioadă sub dominaţia
Regatului Sikh. În perioada colonială, conducătorii din regiune erau supuşi fideli ai
administraţiei britanice, iar o parte a provinciei era administrată direct de către britanici.
În 1931 are loc o răscoală musulmană împotriva stăpânirii. Acest eveniment este
prezentat din perspectiva a două abordări diferite: şeicul Mohammmed Abdullah
susţine ideea unei mişcări îndreptate împotriva regimului feudal fără să aibă motivaţii
religioase sau culturale, în schimb, maharajahul Kashmirului înfăţişa conflictul drept
unul bazat pe identitate culturală, deşi populaţia îl percepea ca pe unul împotriva
inegalităţilor. În interpretarea acestui conflict se opun două abordări: cea a diferenţelor
religioase susţinută de autorităţile centrale şi cea a divizării sociale adoptată de
AJKNC, dar respinsă de musulmanii care deţineau pământuri deoarece erau
consideraţi opresori. Considerând conflictul unul social, AJKNC-Conferinţa Naţională a
statului Kashmir şi Jammu (grupare desprinsă din Conferinţa Musulmană, cea mai
importantă grupare politică din Kashmir şi care era condusă de şeicul Abdullah) face
eforturi pentru o largă mobilizare politică, acceptând în rândurile sale orice grupare.
Ideologia socialistă pe care se sprijinea i-a permis o apropiere de Congresul Naţional,
condus de Jawaharlal Nehru.
Pe fondul discuţiilor privind partajarea Indiei, în 1946, AJKNC şi Liga Musulmană
încheie un acord cu Congresul Naţional pentru a obţine o autonomie crescută a
provinciei în schimbul susţinerii planului de alipire la India. Un an mai târziu, împărţire
Indiei Britanice în Pakistan şi India devine oficială, iar pentru a-şi menţina
independenţa, Kashimirul încheie acorduri cu ambele. Au loc revolte susţinute de
provizii şi diferite grupări provenind din Pakistan şi Afganistan. Ca urmare a intervenţiei
armatei indiene pakistanezii şi musulmanii din Kashmir iau cu asalt capitala provinciei.

61
Războiul se prelungeşte până în 1949, când se semnează Acordul de la Karachi prin
care se stabileşte o graniţă militară între India şi Pakistan.
După încheierea războiului autorităţile indiene se văd nevoite să urmărească
două obiective: să satisfacă cererile populaţiei hindi, care susţinea alipirea totală la
India şi să nu piardă suportul liderilor musulmani din provincie. Astfel încercarea de a
împăca aceste cereri a impus adoptarea unui statut special pentru Kashmir. Prin
Constituţie este prevăzută o autonomie mai mare decât a celorlalte provincii, numai
câteva sectoare- apărare, politica externă, comunicaţii- fiind controlate de centru.
Alegerile din 1951 aduc majoritatea pentru AJKNC, iar autorităţile indiene
interpretează acest rezultat ca o declaraţie de alipire. Însă imediat şeicul Abdullah
lansează un program de reformă opus puterii centrale şi este arestat deoarece exista
teama că va încerca obţinerea independenţei. Au urmat o serie de măsuri de întărire a
autorităţii: limitarea autonomiei Kashmirului, obligativitatea pentru candidaţi de a
susţine integritatea Indiei. Aceste măsuri creează o stare de tensiune care în 1965 ia
forma unui război între India şi Pakistan. Opţiunile alternative: independenţa sau
alipirea de Pakistan câştigă tot mai mulţi adepţi, dar victoria Indiei din 1971 a adus un
nou acord între India şi Pakistan prin care se recunoştea divizarea Kashimirului.
Moartea liderului Abdullah (1982) este urmată de o perioadă de instabilitate
politică, guvernul Farooq fiind nevoit să apeleze la violenţă pentru a controla mişcările
populare. Acest lucru îi aduce dezaprobarea atât din partea simpatizanţilor pakistanezi,
dar şi a autorităţilor indiene care îl înlătură de la putere prin decret prezidenţial. Nivelul
violenţei în zonă se menţine ridicat până în prezent.
Deşi între cele două conflicte observăm multe diferenţe: sikh sunt o minoritate în
timp ce musulmanii sunt majoritari în Kashmir; structura socială a celor două provincii
este diferită (în Kashmir distribuţia pământului este inegală iar musulmanii deţin cea
mai mare parte, în timp ce în Punjab nu există diferenţe mari în împărţirea pământurilor
care aparţineau în cea mai mare parte ţăranilor sikh), în Kashmir exista o clară
delimitare religioasă întărită de existenţa unei importante comunităţi musulmane în
Pakistan.
Punctul comun între aceste conflicte îl constituie faptul că identitatea a fost
politizată în ambele din cauza regimului colonialist, politică care a a fost continuată şi
după dispariţia acestuia.

62
 6. TEORII PRIVIND GLOBALIZAREA

La nivel internaţional mulţi teoreticieni au elaborat diverse scenarii referitoare la

evoluţia societăţii în secolul XXI. Toate aceste modele prezintă asemănări cât şi
deosebiri. Există foarte multe astfel de modele şi scenarii. Putem aminti câţiva autori
semnificativi: Mircea Maliţa, James Rosenau, Alvin Toffler, John Naisbitt.

1. Geomodernitatea
Referitor la teoria scenariilor, Mircea Maliţa prezintă în ultimul capitol al cărţii
sale “Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI” cinci
scenarii previzibile până în anul 2020:
 Scenariul civilizaţiei globale: caracterizat de “predominanţa cunoaşterii, progresul
instiuţiilor, evoluţia capitalismului, regionalism şi tehnologie” (Mircea Maliţa, 1998).
Vor fi evitate războaiele globale şi va predomina o evoluţie lină fără regrese.
Oamenii vor învăţa să coopereze pentru a evita conflictele, vor învăţa tehnici de
negociere şi de stingere a tensiunilor majore, nu se va realiza “ciocnirea
civilizaţiilor”.
 Scenariul catastrofelor: omenirea va trăi sub ameninţarea războiului şi a
incapacităţii sale de a susţine supravieţuirea. Ideea sfârşitului lumii planează asupra
omenirii (cutremure, erupţii vulcanice, catastrofe climaterice).
 Scenariul evoluţiei fluctuante: un progres ezitant, fluctuant, plin de impasuri şi
obstacole în calea realizării civilizaţiei globale. Un scenariu plin de suişuri şi
coborâşuri în care “geomodernitatea se va produce în arii largi şi noi economii vor fi
emergente”.
 Scenariul status - quo: plin de conflicte locale, etnice şi religioase. “Lumea va arăta
în mare măsură ca şi astăzi, dominată de aceleaşi crize, supusă aceloraşi încercări,
având aceeaşi frecvenţă de evenimente dificile, sângeroase şi de situaţii instabile”.
 Războiul de 30 de ani: apropiat de scenariul catastrofelor. Caracterizat de
proliferarea necontenită a conflictelor locale, civile, etnice: violenţa va duce la
divizarea societăţii în comunităţi şi grupuri adverse, un exerciţiu al jafului, distrugerii,
un război care va absorbi toate energiile şi toată atenţia omenirii.

63
 2. Turbulenţă în politica mondială
James Rosenau prezintă în lucrarea sa “Turbulenţă în politica mondială: o teorie
a schimbării şi continuităţii” (1994) patru scenarii care ar putea urma în politica
mondială.
 Scenariul societăţii globale: crearea de instituţii globale, predominanţa valorilor
societăţii globale, apariţia drepturilor omului ca o problemă prioritară pe agenda
societăţii globale, dezvoltarea conştiinţei globale.
 Scenariul sistemului statal resturat: un sistem statal centralizat în care cetăţenii vor
fi convinşi de către liderii politici de faptul că doar statul va putea interveni în haosul
creat de turbulenţa instalată la nivel internaţional şi de tendinţa oamenilor de a se
restrânge în grupuri mici.
 Scenariul pluralist: un sistem foarte descentralizat care întăreşte autoritatea
subgrupurilor. Se acceptă ca elemente fireşti ale societăţii globale toate conflictele
violente de mică intensitate şi dezordinile publice.
 Scenariul bifurcării de durată: avem de-a face cu un echilibru între centralizare şi
descentralizare realizat cu preţul unor tensiuni continue între continuitate şi
schimbare. Un scenariu în care nici una din părţi nu este suficient de puternică
pentru a o învinge pe cealaltă.

3. Valurile schimbării
Numele lui Alvin Toffler este asociat cu teoria valurilor schimbării. Primul Val
este cunoscut ca revoluţia agrară şi a început cu 10.000 de ani în urmă. În era agricolă
s-a produs transmutarea oamenilor de la nomadism şi vânâtoare la sate şi astfel apare
dezvoltarea culturală. Al Doliea Val a fost revoluţia industrială de la începutul secolului
al XVIII-lea când oamenii au părăsit fermele şi au venit la oraş să lucreze în fabrici. Al
Treilea Val a fost şi este revoluţia telecomunicaţiilor, informaţia fiind mult mai preţioasă
decât resursele materiale. Acest val nu se bazează pe forţa musculară ci pe forţa minţii
şi a cunoaşterii.

64
 4. Megatendinţele
John Naisbitt este autor al cărţilor “Megatendiţe” şi “Anul 2000 - Megatendinţe”.
În ultima lucrare prezintă zece coordonate ale sfârşitului de mileniu.
 Avântul economiei globale în anii ’90: o perioadă de prosperitate economică. Forţele
economice depăşesc graniţele naţionale constituindu-se într-o economie unică cu o
singură piaţă de desfacere. Economia a devenit mai importantă decât ideologia.
Acest avânt economic creează şi o polarizare socială: bogaţii devin din ce în ce mai
bogaţi, iar săracii, din ce în ce mai săraci. Există medii care vorbesc chiar de un
războin economic.
 Renaşterea artelor: această megatendinţă se referă la modalităţile de petrecere a
timpului liber. Este vorba de reconsiderarea sensului vieţii prin intermediul artelor,
ceea ce implică creativitate şi flexibilitate în contextul renaşterii artelor vizuale,
poeziei, dansului, teatrului şi muzicii. Toate acestea conduc la o creştere a puterii
comunităţii artistice. Cresc afacerile care au ca obiect sfera artistică.
 Apariţia socialismului de piaţă. “În anul 2010 sau 2020, privind înapoi, va fi limpede
pentru toată lumea că socialismul, confruntat cu pericolul dispariţiei sale definitive, a
fost transformat radical în pragul secolului XXI”. Autorul evidenţiază şase motive
pentru dispariţia socialismului clasic: economia globală, tehnologia, eşecul
centralismului, costul ridicat al structurilor socialiste, schimbarea forţei de muncă,
importanţa individului prin schimbarea centrului de interes de la stat la individ.
 Uniformizarea stilurilor de viaţă la nivel global şi naţionalismul cultural: apar semnele
unei culturi internaţionale incipiente. Engleza este pe cale să devină limba
universală constituindu-se într-un important agent de uniformizare.
 Privatizarea statului. Democraţiile vest-europene sunt hotărâte să devină naţiuni de
acţionari, tendinţa de privatizare atingând majoritatea statelor lumii. Chiar şi în ţările
africane cuvântul la ordinea zilei este privatizare.
 Creşterea rolului zonei Pacificului: din punct de vedere geografic, demografic şi
economic, coasta Pacificului reprezintă o puternică prezenţă globală. “Zona
Pacificului se dezvoltă asemenea unei Americi pline de dinamism, dar la o scară
mult mai mare”. Pacificul este oceanul viitorului, chiar se poate vorbi de intrarea într-
un secol al Pacificului.

65
 Anii ’90: decada femeilor aflate în posturi de conducere. Femeile iniţiază afaceri de
două ori mai repede decât bărbaţii. Femeia domină societatea informaţională:
“femeile şi societatea informaţională – celebrând victoria gândirii asupra forţei fizice
– iată asocierea ideală”. Femeile obţin rezultate fără precedent şi în sfera politică.
 Era biologiei: biologia şi electronica deţin supremaţia. Biotehnologia şi ingineria
genetică ar putea fi variante miniaturizate ale tehnologiei de vârf. Era informaţională
va fi şi era biologiei.
 Renaşterea religioasă în mileniul III: oamenii încep să se grupeze în jurul unor lideri
exotici şi excentrici. Creşte nevoia de credinţă. Oamenii se îndreaptă fie spre
fundamentalism, fie spre experienţă spirituală individuală.
 Trimful individului: în preajma acestui sfârşit de mileniu, individul este mai puternic
ca oricând. Era individualizării se desfăşoară simultan cu era globalizării.
Personalităţile acestei decade, mai mult ca niciodată, îşi croiesc propriul destin
politic. Orice persoană bine intruită poate deveni un lider.

5. Dialectica “local – global” – Anthony Giddens

În “Runaway World”, serie de conferinţe prezentate la BBC, Anthony Giddens
arată cum globalizarea ne influenţează mediul familial.
Globalizarea, definită ca fenomen social complet şi complex trebuie să
determine o restructurare a societăţii şi Giddens încearcă acest lucru în lucrarea sa.
Prima sa premisă este că globalizarea este un proces dialectic. Ea produce o
erodare dublă a statului: din exterior – de către pieţele mondiale şi organizaţiile
internaţionale, şi din interior – de către noile spaţii economice şi culturale
transfrontaliere cum sunt Catalonia şi Hong-Kong, deşi transferul suveranităţii a fost
dorit şi efectuat de către state. Se poate spune că dacă noile tehnologii au fost motorul
globalizării, dacă factorii culturali au accelerat procesul, statele au fost cele care prin
polticile de derelementare, de liberalizare şi de integrare regioanlă a început acest
proces. Globalizarea este sinonimă cu occidentalizarea, dar, adaugă Giddens, se
observă o colonizare culturală în sens invers: latinizarea Los Angelesului, recucerirea
Portugaliei de către televiziunea braziliană, dependenţa crescută faţă de informaticienii
indieni.

66
 Această societate mondială este o societate a riscului. Pentru prima dată în
istoria umanităţii riscurile cu care ne confruntăm sunt produsul activităţii umane, nu sunt
legate de fenomene naturale ci de inovaţie şi îi afectează în egală măsură pe cei bogaţ
şi pe cei săraci. Este un risc care nu poate fi observat decât în momentul realizării sale
(când este mult prea târziu), de unde necesitatea adoptării unor măsuri de precauţie pe
cât de dificile, pe atât de greu de pus în aplicare.
Societatea mondială, care se formează în aeroporturi, în cartierele financiare ale
marilor metropole, în comunităţile virtuale ale Internetului, este totodată o societate
care întreţine, ba chiar inventează tradiţii pentru a redresa legăturile între comunităţi.
Fundamentalismul religios este “copilul” globalizării de care se foloseşte şi impotriva
căruia se ridică.
Ultima idee susţinută de Giddens se referă la paradoxul democraţiei – adică
faptul că democraţia se împrăştie în toată lumea în momentul în care dezamăgirile faţă
de aceasta cresc brusc. Politica a pierdut din influenţa sa, indivizii sunt mai
independenţi, mai indiferenţi faţă de putere şi mult mai puţin ocupaţi de dezbaterile
parlamentare. Politica este desfiinţată de tineri care o consideră coruptă şi ineficace în
faţa forţelor pieţei.

6. Sf[r;itul “statului prizonier”

În “What is Globalization?”, culegere de articole publicate de sociologul german
Ulrich Beck în diferite reviste, acesta pune bazele teoriei celei de-a “doua modernităţi”,
generată de globalizarea economică, creşterea riscului produs de activitatea umană şi
depăşirea modelului statului-naţiune, limitat de graniţe.
Teoria lui Beck nu este foarte diferită de cea a lui Giddens, dar este mult mai
ambiţioasă şi incisivă. În timp ce Giddens rămâne optimist în privinţa capacităţii
societăţii mondiale de a depăşi amenin’[rile. Pentru el, alianţa dintre firmele
transnaţionale ce au ca obiectiv maximizarea profitului, statele lipsite de autoritate şi
grupuri sociale nu poate avea ca rezultat decât o planetă răvăşită din punct de vedere
ecologic, distrugătoare de locuri de muncă şi cu mari inegalităţi sociale. Scopul său
principal este de a pune bazele unei “sociologii a globalizării”.
Ca punct de plecare, Beck utilizează teoria societăţii văzută ca un recipient care
a permis statului să fie “prizonierul” unei societăţi, al unei culturi şi al unei politici (acest
proces este considerat prima modernitate): nici o societate fără stat şi nici un stat fără

67
autoritate asupra unui teritoriu delimiatat prin graniţe. “A doua modernitate” se
caracterizează prin:

• Apariţia unei societăţi civile mondiale alcătuită din comunităţi transnaţionale

fondate pe identitate, tehnologie, economie sau cultură. Astfel de comunităţi se pot
constitui în jurul religiei, cunoştinţelor (comunităţile de experţi), stiluri de viaţă,
orientării politice (mişcări ecologiste), relaţiilor de paternitate (familiale). De
exemplu, imigranţii de origine mexicană din SUA formează comunităţi care se pot
grupa după localităţile de origine. Societatea civilă mondială este formată din
reţele (mass media, diaspora), din spaţii (hoteluri, aeroporturi).

• Coexistenţa între state şi actorii transnaţionali. Aceşti actori pot fi firme, organizaţii
internaţionale (FMI, Greenpeace) sau insituşii spirituale (Biserica Catolică).
Rezultă dificultatea de a stabili nişte norme de drpt negociate între state pe
măsură ce autoritatea acestora se erodează fără să asistăm la apariţia unui stat
mondial sau la apariţia unor norme de drept fără a ţine cont de state (relaţiile între
ONG-uri şi cetăţeni sau relaţiile între ONG-uri şi instituţiile de reglementare
internaţionale).

• Multiplicarea constantă a tensiunilor între actori. În cazul primei modernităţi existau

două echilibruri: dominaţia unei puteri hegemonice sau echilibrul terorii. În a doua
modernitate, alegerea se face între pierderea suveranităţii şi cooperarea
transnaţioanle în cadrul unei dependenţe mutuale, subînţeleasă dar şi dorită.

• Caracterul indisolubil dintre global şi local (“glocal”) al societăţii civile mondiale.

7. Orasul mondial
Sociologul Soskia Sassen se referă la oraşul golbal, cosmopolit, martot al unei
duble mişcări realizate de persoanele cel mai calificate şi mobile pe de-o parte şi cele
mai puţin remunerate pe de altă parte. Migranţii, minorităţile etnice, femeile, sunt pentru
Sassen martori speciali ai transformărilor impuse de globalizare. În metropolele
mondiale coabitează mizeria extremă şi bogăţia sfidătoare, competenţele cele mai
înalte şi meseriile cel mai puţin calificate. Un astfel de oraş este foarte greu de
gestionat iar cheltuielile de securitate cresc şi minorităţile doresc să-şi valorifice
drepturile.

68
 Pentru sociologul Sassen spaţiile metropolitane actori capabili de strategii de
atractivittate şi de integrare. Astfel, New York, oferind deopotrivă o reţea de fibre optice
de mari dimensiuni, competenţe în drept, marketing şi finanţe pe de-o parte şi o armată
de muncitori puţin calificaţi poate atrage firmele transnaţioanle. Concentrarea
persoanelor defavorizate în metropolele capitaliste se explică prin faptul că fluxurile
migratorii sunt inseparabile de fluxurile de capitaluri, economia prosperă cu atât mai
mult cu cât este susţinută şi de economia invizibilă, concentrarea urbană dă o mai
mare vizibilitate şi importanţă celor fără putere.
Din cauza globalizării asistăm la apariţia unei noi geografii. Concentrarea
economiei în marile aglomeraţii urbane accelerează fenomenele de polarizare. În
concluzie, putem spune că multiculturalismul este un produs al globalizării, economia
reţelelor este un factor de polarizare geografică şi capacitatea politică a guvernanţilor
este principalul criteriu de succes al strategiilor de atractivitate urbană. În lipsa
autorităţii fiscale oraşul se divide între elite şi minorităţi.
Sassen analizează şi rolul femeilor în societate, influenţat de asemenea de
globalizare şi de fluxurile de migratori, constatând că în ţările din Sud un număr din ce
în ce mai mare de femei muncesc, iar în ţările din Nord femeile sunt prezente în
sectoare cum ar fi electronica şi informatica.

În concluzie, două scenarii domină discursul despre consecinţele culturale ale

globalizării, ceea ce înseamnă de fapt reducerea la stereotipuri:
- globalizarea este văzută ca omogenizare culturală (idee susţinută de Benjamin
Barbers în articolul “McWorld vs. Jihad”), societăţile au fost invadate de bunurile,
ideile, instituţiile globale. Într-o lume în care oamenii pot circula pe tot globul,
mănâncă BigMac, urmăresc MTV şi CNN, vorbesc despre drepturile omului şi
lucrează la calculatoare IBM, caracteristicile culturale sunt în pericol de a dispare.
Cum aceste idei sunt de origine occidentală, globalizarea este sinonimă cu
occidentalizarea sau americanizarea.
- Fragmentarea şi conflictele interculturale.
Globalizarea, însă, nu poate fi redusă la aceste două stereotipuri, reacţiile la
aceste idei sunt mult mai complexe şi nuanţate.
În primul rând trebuie să ţinem cont de de faptul că oamenii interpreează
bunurile, ideile şi instituţiile globale în moduri diferite. Există mai multe strategii de a

69
reacţiona în faţa influenţelor străine: rezistenţa şi apropierea. În cazul rezistenţei, statul
încearcă adesea să împiedice influenţele străine să pătrundă în teritoriul său (de
exemplu, statul iranian interzice cetăîenilor săi să deţină antene satelit, Franţa încearcă
să protejeze limba franceză prin inventarea unor cuvinte noi care să fie folosite în locul
celor americane- fast food= formule rapide; internet= entre reseau). Dar bunurile
importate, instituţiile şi ideile globale întâmpină rezistenţă şi din partea mişcărilor
sociale, mergând de la protestul împotriva Miss World în Bangalore sau războiul pe
internet între zapatişti şi chaipas.
De cele mai multe ori se observă procesul de incorporare şi apropiere a
modelelor globale, iar exemplul cel mai semnificativ îl reprezintă restaurantele
McDonald’s, prezente în peste 100 de ţări.
În al doilea rând observăm că globalizarea duce la o nouă diversitate culturală.
Elementele noi se amestecă cu cele tradiţionale dând naştere la noi practici şi puncte
de vedere, care nu se regăsesc ăn rădăcinile istorice, ci sunt unrezultat al
interconexiunilor la scară globală (antropologul suedez Ulf Hannerz utilizează pentru
acest fenomen termenul de “creolizare”, ce sugerează creativitatea şi bogăţia
acestuia). La nivelul oamenilor apar noi comunităţi – afro-germanii, cuprinzând
aproximativ 400.000 de persoane, comunitatea latină din Germania, acestea fiind o
expresie a “creolizării” comunităţilor locale.
Apoi, apariţia unei culturi globale este sistemul de referinţă care organizează
diversitatea culturală. Societăţile din întreaga lume au devenit pe de-o parte mai
asemănătoare între ele, iar pe de altă parte sunt tot mai diferite. Structurile globale
organizează diversitatea. Cea mai mare parte a standardelor globale sunt originare din
Vest, dar se împrăştie datorită faptului că oamenii le adoptă şi le folosesc pentru a-şi
exprima ideile şi a lupta pentru scopurile lor. Unele idei, evenimente cum ar fi:
instituirea drepturilor omului, prăbuşirea regimului de apartheid în Africa de Sud sunt
cunoscute prin intermediul mass-media, care reflectă propriul mod de viaţă şi modul
altora de viaţă, dezvoltând astfel comparaţiile.

70
 BIBLIOGRAFIE

1. *** ”La mondialisation”, PRESS UNIVERSITAIRE FRANÇAISE , PARIS, 1997

2. BENHAM, FRANÇOISE; MOREAU, NATHALIE – “Les galeries d’art contemporain:
des entreprises trés vulnérables” în PROBLEMES ECONOMIQUES, nr. 2692 (13
decembrie 2000), LA DOCUMENTATION FRANÇAISE, PARIS, 2000
3. BENZONI, LAURENT – “Les biens culturels, une exception économiques?” în
PROBLÈMES ÉCONOMIQUES, nr. 2750, LA DOCUMENTATION FRANÇAISE,
PARIS, 2002
4. BLANC, GEORGE; CAPRON, LAURENCE – “Management strategique”, DUNOD,
PARIS, 1997
5. BREIDENBACK, JOANNA; ZUKIAL, INA – “Cultural Collaboratory”,
www.globalpolicy.org
6. BUZDUCEA, DORU – “Globalizarea. Structuri şi paradigme moderne”, ARS
DOCENDI, BUCUREŞTI, 2001
7. COHEN, ELIE – “Mondialisation – un processus protéiforme” în PROBLEMES
ECONOMIQUES, nr. 2722 (18 iulie 2001), LA DOCUMENTATION FRANÇAISE,
PARIS, 2001
8. CRAWFORD, BEVERLY; LIPSCHUTZ, RONNIE – “The myth of Ethnic Conflict.
Politics, Economics and Cultural Violence. Cultural Identity in India”,
www.escholarship.cdlib.org
9. DEFARGES, PHILIPPE MOREAU – “La communauté internationale et diversité
culturelle” în CAHIERES FRANÇAISE nr. 302 (mai – iunie 2002)
10. DEFARGES, PHILIPPE MOREAU – “La mondialisation. Vers la fin des frontieres”,
DUNOD, PARIS, 1993
11. FUKUYAMA, FRANCIS – “Economic Globalization and Culture”, www.ml.com

71
12. GARDELS, NATHAN – “Schimbarea ordinii globale”, ANTET, BUCUREŞTI
13. GREGOR, PAUL – “Cultural Globalization: Advantages and Disadvantages”, 2001,
www.dog.de
14. HENRY, PAUL-MARC – “Reflecţii privind globalitatea” în MILENIUM, nr. 1 (februarie
2000)
15. KALB, DON – “Globalization and the Question of Cultural Identity”, www.univie.ac.at
16. LECLERC, GÉRARD – “La circulation mondiale des images. De la fracture Nord-
Sud à l’asymétrie transatlantique”, ESPRIT, mai – aprilie 2002
17. LECLERC, GÉRARD – “Mondes émergents et civilisations à l’épreuve”, ESPRIT, nr.
270 (decembrie 2000)
18. LLOSA, MARIO VARGAS – “The Culture of Liberty”, Foreign Policy, februarie 2000,
www.globalpolicy.com
19. LOROT, PASCAL – “Introduction à la géoeconomie”, ECONOMICA, PARIS, 1999
20. MALIŢA, MIRCEA – “Zece mii de culturi o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea
secolului XXI”, NEMIRA, BUCUREŞTI, 2001
21. MALIŢA, MIRCEA – “Polarităţi concordante”, MILENIUM, nr. 1, 2000
22. MOÏSI, DOMINIQUE – “L’Àmérique – l’ère de la maturité”, RAMSES, DUNOD,
PARIS, 2000
23. NEGUŢ, SILVIU – “Différences et complémentarité géografiques et culturelles dans
un monde global”, ÉTUDES INTERNATIONALS, nr. 4, 2000
24. NYE, JOSEPH – “Globalism vs. Globalization”, www.theglobalist.com
25. PELTIER, STÉPHANIE – “La concentration au péril de la création culturelle?” în
PROBLEMES ECONOMIQUES, nr. 2750 (27 februarie 2002), LA
DOCUMENTATION FRANÇAISE, PARIS, 2002
26. POPA, IOAN – “Globalisations et valeurs culturelles”, ÉTUDES INTERNATIONALS,
nr. 4, 2000
27. ROTHKOP, DAVID – “In Praise of Cultural Imperialism? Effects of Globalization on
Culture”, Foreign Policy, 1997, www.globalpolicy.org
28. RYABCHUK, MYKULAK – “Russia’s Cultural Influence in the Near Abroad: The
Ukrainian Case”, www.univie.ac.at

72
29. SACHWALD, FRÉDÉRIQUE – “Les fusions – ácquisitions, instruments de la
destruction créatrice”, RAMSES, DUNOD, PARIS, 2001
30. SIROËN, JEAN-MARC – “L’État doit-il intervenir dans l’industrie du cinéma?” în
PROBLEMES ECONOMIQUES, nr. 2681 (27 septembrie 2000), LA
DOCUMENTATION FRANÇAISE, PARIS, 2000
31. ZHURZHENKO, TATIANA – “Language Politics in Contemporary Ukraine”,
www.univie.ac.at

73
 CUPRINS

1.INTRODUCERE............................................................................................. 2

2. CARACTERISTICILE TRANSNAŢIONALIZÃRII VIEŢII ECONOMICE ....... 4

2.1. TRANSNAŢIONALIZARE – GLOBALIZARE ................................... 4
2.2. FACTORI DETERMINANŢI AI GLOBALIZÃRII ............................... 8
2.3. CÃILE DE DEZVOLTARE A GLOBALIZÃRII –
ACHIZIŢII ŞI FUZIUNI ............................................................... 11
2.4. RELAŢIA TRANSNAŢIONALE – STAT ......................................... 13

3. INDUTRIILE CULTURALE ........................................................................ 18

3.1. FUZIUNI ŞI ACHIZIŢII ÎN INDUSTRIILE CULTURALE ................. 22
3.2. PIAŢA OPERELOR DE ARTÃ – CARACTERISTICI ..................... 28

4. DIVERSITATE VS. OMOGENIZARE ........................................................ 33

4.1. MULTICULTURALISM .................................................................. 33
4.2. HEGEMONIA AMERICANÃ – EXCEPŢIA CULTURALÃ .............. 39

5. PROBLEMA IDENTITÃŢII ......................................................................... 47

5.1. CONFLICTUL DIN EX-IUGOSLAVIA ............................................ 49
5.2. CONFLICTELE DIN INDIA (PUNJAB ŞI KASHMIR) ..................... 57

6. TEORII PRIVIND GLOBALIZAREA ............................................................ 63

BIBILOGRAFIE ............................................................................................... 70

74