Globalizare

“Două ţări care au, şi una şi alta,
restaurante MacDonald’s nu au purtat

niciodată război între ele de când au
aceste restaurante”
Thomas L. Friedman, “Lexus şi măslinul”

Globalizare şi regionalizare
CUPRINS
Introducere ……………………………………….
Capitolul 1
Globalizarea – conţinut şi semnificaţii ………
…
Capitolul 2
Corporaţiile multinaţionale – principalul vector
al globalizării ……………………………………..
Capitolul 3
Globalizarea producţiei – firma în faţa
provocărilor globale ……………………………
Capitolul 4
Globalizarea economiei – argumente pro şi
contra ……………………………………………..
Capitolul 5
Raportul globalizare – regionalizare …………..
Capitolul 6
Uniunea Europeană …………………………
…..
Capitolul 7
Dezvoltarea regională în România …………….
Capitolul 8
Planul Naţional de Dezvoltare ………………
….
2
Bibliografie
3
INTRODUCERE
Realizarea unui curs cu titlul “Globalizare şi

regionalizare” s-a dovedit încă de la început o
provocare. Motivele sunt numeroase: cele două
cuvinte se repetă aproape obsesiv în literatura de
specialitate a ultimilor ani. Cărţi, articole, comunicări la
conferinţe ştiinţifice …. nenumărate lucrări în care
autori renumiţi îşi spun părerea referitoare la procesul
de globalizare şi la cel de regionalizare. Principala
problemă în momentul în care trebuie să predai
studenţilor o disciplină cu acest nume este cea a
selecţiei: care sunt cele mai avizate păreri, care sunt
cele mai competente opinii în domeniu? Pentru că un
curs trebuie să transmită informaţie, să spună lucruri
necontroversate, despre un subiect extrem de
controversat.
În plus, pentru a scrie un curs de autor, trebuie
să spui ceva nou: se poate spune oare ceva nou
despre globalizare şi regionalizare? Cu siguranţă da.
Dar este oare important pentru studenţi să afle o
opinie anume despre acest subiect, sau, dimpotrivă
este bine să afle cât mai multe opinii pentru a-şi forma
în final propria părere?
Iată câteva dintre motivele care au dus la
actuala structură, mai puţin obişnuită a cursului de
4
Globalizare şi regionalizare. Fiecare capitol este tratat
pe baza unei bibliografii specifice, considerată
relevantă pentru tema respectivă. Coerenţa este
asigurată prin succesiunea – logică, spunem noi – a
capitolelor, precum şi prin comentariile de la începutul
sau sfârşitul fiecărei teme.
Parcurgerea acestui curs trebuie să asigure în
primul rând însuşirea câtorva concepte fundamentale
pentru fiecare viitor economist. Dar, cel puţin la fel de
important este ca fiecare dintre cititori să perceapă
deschiderea intelectuală pe care o presupune o
asemenea disciplină. Practic, fiecare referinţă
bibliografică, întregul curs se vrea un îndemn la
lectură.
Autoarea
5
Capitolul 1
GLOBALIZAREA – CONŢINUT ŞI SEMNIFICAŢII
Intensificarea globalizării constituie trăsătura

fundamentală a economiei mondiale la începutul
secolului XXI. Ea se caracterizează prin accentuarea
tendinţei de reducere şi eliminare a barierelor dintre
economiile naţionale, precum şi amplificarea
legăturilor dintre aceste economii. Deşi este unul
dintre cei mai utilizaţi termeni în literatura de
specialitate, nu se poate spune că există o definiţie
general acceptată.
Una dintre cele mai cunoscute este definiţia

Băncii Mondiale:
Globalizarea se referă la faptul observabil că în

ultimii ani o parte din ce în ce mai mare a activităţii
economice la nivel mondial se derulează între
persoane şi firme din ţări diferite.
6
Formele globalizării
Această creştere a activităţii economice în afara

graniţelor a luat diferite forme:
• Comerţul internaţional - o parte din ce în ce mai
mare a bunurilor şi serviciilor consumate provin din
importuri. În domeniul relaţiilor financiare externe,
procesul de globalizare se oglindeşte aşadar în
creşterea mai rapidă a comerţului internaţional faţă
de producţia mondială. În perioada 1950 – 1994,
comerţul internaţional a crescut de 14 ori, în timp
ce producţia mondială a sporit de 5,5 ori. Dinamica
rapidă a comerţului internaţional constituie o
consecinţă a adâncirii diviziunii internaţionale a
muncii, a liberalizării accesului pe pieţele externe
de bunuri şi servicii şi a progresului tehnici în
domeniul transporturilor şi telecomunicaţiilor.
• Investiţiile străine directe - factorii determinanţi ai
creşterii rapide a investiţiilor străine directe sunt:
liberalizarea politicilor în domeniu; implementarea
programelor de privatizare, cu participarea
investitorilor străini; achiziţiile şi fuzionările de
întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenţei; noile
tehnologii, care facilitează transporturile şi
telecomunicaţiile, precum şi organizarea
managementului firmelor implantate la mari
7
distanţe. Producţia internaţională, inclusiv producţia
societăţilor transnaţionale, a filialelor şi a altor
întreprinderi legate de societăţile multinaţionale,
prin acorduri şi alianţe, fără participarea de capital
a cunoscut o puternică dezvoltare. Vechea schemă
de fabricaţie într-o ţară şi vânzarea într-o altă ţară a
cedat terenul operaţiunilor de fabricaţie
internaţională. Progresul tehnologic permite
descompunerea şi dezagregarea proceselor de
producţie. Firmele îşi aleg pentru fiecare dintre
fazele procesului de producţie locul care întruneşte
cei mai favorabili factori de producţie. În
consecinţă, exportul nu mai reprezintă adeseori
vânzarea unui produs naţional către un cumpărător
străin, ci decurge din diferitele localizări naţionale
ale întreprinderilor care participă la crearea
aceluiaşi produs. Societăţile multinaţionale pot
contribui la stimularea dezvoltării economice în
ţările de implantare, la întărirea capacităţilor lor
tehnologice, la formarea resurselor lor umane, la
facilitarea accesului la noi pieţe.
• Pieţele financiare – globalizarea activităţilor
financiare a fost facilitată de progresele în
domeniul comunicaţiilor şi informaticii. Odată cu
pieţele financiare globale au apărut şi crizele
financiare globale care au relansat discuţiile cu
8
privire la avantajele şi dezavantajele procesului de
globalizare.
Există opinii conform cărora globalizarea nu

este un fenomen nou, ba chiar că lumea era mai
integrată acum un secol. Comerţul şi investiţiile, ca
proporţie din PIB erau comaparabile, iar datorită
graniţelor deschise, oamenii puteau circula liber. Ce
este totuşi nou în această perioadă?
Pieţe noi
• Pieţe globale cu dinamică ascendentă în servicii:
bănci, asigurări şi transporturi;
• Pieţe financiare noi: nereglementate, conectate, cu
posibilitatea de a acţiona şi reacţiona la distanţă, în
tim real, cu instrumente financiare noi precum
produsele financiare derivate;
• Dereglementarea şi scăderea legilor antitrust,
proliferarea achiziţiilor şi fuziunilor;
• O piaţă globală pentru bunurile de consum, cu
mărci globale.
Actori noi
• Corporaţiile multinaţionale integrează producţia şi
vânzarea, dominând producţia mondială;
9
• Organizaţia Mondială a Comerţului este prima
organizaţie multilaterală cu autoritatea de a impune
reguli guvernelor naţionale;
• O reţea internaţională în creşetere de organizaţii
neguvernamentale;
• Blocurile regionale au devenit mai numeroase şi
mai importante: Uniunea Europeană, ASEAN
(Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud – Est), NAFTA
(Asociaţia Nord – Americană a Liberului Schimb),
etc.
• Grupurile de coordonare politică : G – 7, G – 10, G
– 22, OECD.
Reguli şi norme noi

• Economia de piaţă s-a răspândit la scară
planetară;
• Democraţia s-a răspândit ca modalitate principală
de alegere a regimurilor politice;
• Convenţiile referitoare la drepturile omului sunt
adoptate şi cunoscute pe arii din ce în ce mai
extinse;
• Convenţii globale referitoare la problemele de
mediu;
• Convenţii multilaterale cu privire la drepturile de
proprietate intelectuală, comunicaţii, investiţii, etc.
10
Noi mijloace de comunicaţie (mai rapide şi mai

ieftine)
• Internet – ul şi comunicaţiile electronice
conectează simultan mulţi oameni;
• Telefonia celulară;
• Transport mai rapid şi mai ieftin – aerian, rutier şi
pe calea ferată.
11
Capitolul 2
CORPORAŢIILE MULTINAŢIONALE
principalul vector al globalizării –
Literatura de specialitate reţine numeroase

definiţii pentru corporaţiile multinaţionale. Astfel, una
dintre primele definiţii acceptată pe scară largă este
cea dată de R. Vernon în 1966, care menţiona că o
corporaţie multinaţională reprezintă o firmă mare,
deţinătoare de filiale industriale în cel puţin şase ţări.
Ulterior, ca urmare a faptului că au apărut şi firme
mijlocii cu vocaţie internaţională, această cifră a fost
redusă la două ţări şi, în cele din urmă, chiar la una.
Astfel, în prezent, majoritatea economiştilor acceptă că
o corporaţie multinaţională constă dintr-o firmă care
şi-a extins producţia şi piaţa dincolo de hotarele unei
singure ţări.
Un concept strâns legat de cel de corporaţie
multinaţională este cel de grup – holding, prin care se
înţelege un ansamblu format din societatea – mamă şi
filiale plasate direct sub controlul său. Deci, societatea
– mamă este un centru de decizie financiară cu rolul
12
de a arbitra permanent activitatea participanţilor, în
funcţie de rentabilitatea capitalurilor angajate.
O altă variantă de internaţionalizare urmată de
corporaţiile multinaţionale este strategia tehno –
financiară, care este rezultatul deplasării activităţii din
străinătate, de la producţia materială directă spre
furnizarea de servicii. Baza competitivităţii lor o
formează know – how –ul şi activitatea de cercetare –
dezvoltare. Firmele multinaţionale tind să valorifice
aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea
competenţelor tehnologice este posibilă.
Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor
multinaţionale au schimbat radical datele referitoare la
concurenţă. Au apărut industrii globale, definite drept
industrii în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o
anumită ţară este semnificativ afectată de poziţia lor
din alte ţări şi viceversa. O strategie globală va
însemna creşterea interdependenţelor între activităţile
separate geografic ale filialelor şi companiilor mamă.
În acelaşi timp, ea presupune optimizarea avantajelor
locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condiţiilor
cererii de pe piaţa vizată. A devenit celebru dictonul
“gândeşte global, acţionează local”. Urmarea
firească a acestui lucru este tendinţa specializării
filialelor în tipul de producţie care valorifică avantajul
comparativ al ţării gazdă. De exemplu, activităţile
intensive în muncă sunt localizate în ariile geografice
13
cu forţă de muncă ieftină. Laboratoarele de cercetare
– dezvoltare sunt construite în apropierea marilor
universităţi din ţările cu un potenţial ştiinţific şi
tehnologic ridicat.
În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou
stadiu al multinaţionalizării – cel al redistribuirii globale
a factorilor de producţie. Globalizarea a depăşit
paradigma tradiţională a utilizării şi combinării factorilor
de producţie clasici doar la scară naţională. Marile
corporaţii ale lumii caută să obţină avantaje în
producţie, marketing sau cercetare prin combinarea
tuturor factorilor de producţie la scară planetară,
ca urmare a intensificării procesului de globalizare
economică.
În 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii
aveau circa 7500 de corporaţii multinaţionale, pentru
ca, în 1994, aceleaşi 15 state să aibă aproximativ 25
000 de firme multinaţionale. În prezent, în întreaga
lume există apropape 50 000 de astfel de firme, cu
peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul
Internaţional al Muncii estimează că firmele
multinaţionale au aproximativ 100 milioane de angajaţi
proprii, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă
activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi
12% din cea a statelor în curs de dezvoltare. Vânzările
totale anuale ale tuturor corporaţiilor multinaţionale se
ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr
14
mare de corporaţii au vânzări anuale ce depăşesc 100
de miliarde dolari. La începutul anilor 90, General
Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB –
ul Finlandei şi Danemarcei, Ford depăşea PIB – ul
Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch
Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul
Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.
În anul 1997, aproape 2/3 din primele 100
corporaţii multinaţionale activau în industria
automobilelor, electronică şi de echipamente electrice,
petrol, industria chimică şi farmaceutică. De
asemenea, 89% din primele 100 companii
multinaţionale aparţineau marii traide alcătuită din
SUA, Uniunea Europeană şi Japonia.
Pentru a evalua gradul de transnaţionalitate,
UNCTAD (United Nations Conference on Trade and
Development – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru
Comerţ şi Dezvoltare) a adoptat indexul
transnaţionalităţii. Acesta are o structură compozită,
datorită luării în considerare a trei indici, şi anume:
active aflate în străinătate/total active;
vânzări în străinătate/total vânzări;
numărul angajaţilor în filialele amplasate în
străinătate/total angajaţi.
În perioada 1990 – 1999, în medie, indexul
transnaţionalităţii primelor 100 de corporaţii
15
multinaţionale a crescut de la 51% la 55%, cu
deosebire pe seama internaţionalizării activelor.
În topul primelor 100 corporaţii multinaţionale
sunt prezente doar câteva provenind din statele în
curs de dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD
realizează statistici paralele, pentru aceste state;
astfel, pe primul loc în acest clasament se afla
Daewoo Corporation (Coreea de Sud) cu 10,5 miliarde
de dolari active plasate în străinătate. Primele 50 de
corporaţii multinaţionale ce aparţin unor state în curs
de dezvoltare provin din China, Coreea de Sud,
Venezuela, Mexic şi Brazilia care împreună totalizează
mai bine de 80% din activele plasate în străinătate ale
celor 50.
În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată
un top al companiilor multinaţionale din Europa
Centrală şi de Est. Între primele 25 de firme este
prezentă o singură companie românească, Petrom SA
(locul 22), cu un index al transnaţionalităţii de 1,8% şi
cu 140 de angajaţi în străinătate din totalul celor 88350
pe care îi are.
Putem spune că astăzi, corporaţiile
multinaţionale şi nu ţările reprezintă primul agent
al comerţului internaţional.
16
Concluzii generale:
 Procesul globalizării economiei ne apare ca o
rezultantă a intensificării activităţii companiilor
multinaţionale, cât şi o cauză a afirmării lor tot mai
puternice pe plan internaţional. Deşi activitatea
acestora este concentrată în cea mai mare parte în
statele dezvoltate, nu trebuie neglijat impactul lor
asupra economiilor în curs de dezvoltare.
 Pe fondul diversificării şi globalizării producţiei,
valoarea adăugată creată în activităţile
desfăşurate în străinătate a crescut în ritmuri mai
înalte decât cea obţinută pe piaţa internă. În ultimul
deceniu a crescut numărul aşa – numitelor
megafirme care realizează vânzări în străinătate
peste un miliard de dolari.
 Se remarcă o tendinţă de concentrare a afacerilor
în sectoarele care prezintă cele mai mari avantaje
competitive şi spre pieţele cu un potenţial înalt de
creştere a cererii, amplificat de un grad mai mare
de liberalizare şi deschidere.
 Noul val al mondializării capitalului, al cărui
promotor sunt în primul rând corporaţiile
multinaţionale, se deosebeşte în multe privinţe de
cele precedente. El cuprinde o gamă largă de
activităţi, dominate de servicii, facilitate de
instrumente financiare extrem de sofisticate.
17
 În cadrul economiei globale, dimensiunile firmelor
au devenit un parametru esenţial. Mărimea
întreprinderilor condiţionează expansiunea lor
peste hotare, creând, totodată o sinergie
operaţională şi financiară menită a reduce
vulnerabilităţile.
18
Capitolul 3
GLOBALIZAREA PRODUCŢIEI
- Firma în faţa provocărilor globale –
“În următorii cinci ani vor exista două categorii de şefi: cei cu o
viziune globală şi cei fără ocupaţie” – PETER DRUCKER
Phillip Kotler, Managementul marketingului, Editura

Teora, 1997, p. 513 - 541
Globalizarea producţiei poate fi abordată din

două puncte de vedere distincte: din perspectiva firmei
sau din perspectiva teoriei comerţului internaţional.
Firma parcurge procesul de internaţionalizare pornind
de la întrebarea iniţială “să ne extindem sau nu în
străinătate?”, trecând prin diferiet etape ale procesului
respectiv, până la stadiul de organizaţie globală sau
corporaţie multinaţională.
Decizia de pătrundere pe pieţele internaţionale poate fi

generată de motive multiple:
 necesitatea de a riposta la creşterea concurenţei
pe pieţele naţionale;
19
 identificarea unor oportunităţi de afaceri foarte
profitabile;
 clienţii societăţii care se deplasează în străinătate
pot solicita servire internaţională., etc.
Riscurile ce trebuie luate în consideraţie pot fi

sistematizate astfel:
 datoria externă a ţării în care se investeşte;
 guvernele instabile;
 problemele de schimb valutar;
 restricţiille impuse de guvern la accesul pe piaţă al
firmelor străine şi birocraţia;
 tarifele şi alte bariere comerciale;
 corupţia – “oficialităţile din unele ţări iau mită în
schimbul cooperării, încredinţând o afacere mai
degrabă celui care dă mai mult decât celui care are
motive bine întemeiate să o ceară. Managerilor
americani li se interzice, printr-un act aprobat în
1977, să dea mită, în timp ce concurenţi din alte
ţări operează fără o asemenea interdicţie”
 pirateria tehnologică;
 costul de producţie ridicat şi adaptarea costisitoare
a sistemului de comunicaţie.
După ce avantajele şi dezavantajele au fost

analizate pentru fiecare piaţă potenţială în parte şi
20
firma a ales piaţa pe care urmează să se extindă,
va trebui stabilită modalitatea cea mai eficientă de
acces, variantele pentru care poate opta fiind
următoarele:
Exportul indirect
Principala modalitate de acces pe o piaţă externă

este exportul. Exportul de circumstanţă este o
modalitate de implicare pasivă în operaţiunile ce se
desfăşoară pe o anumită piaţă, firma exportând uneori
din proprie iniţiativă sau ca răspuns la comenzile
spontane venite de pe pieţele externe. Exportul activ
se desfăşoară în momentul în care firma se angajează
să-şi extindă vânzările pe o anumită piaţă. Şi într-un
caz, şi în altul, ea produce bunurile în propria ţară,
adaptându-se sau nu la condiţiile existente pe noua
piaţă externă. Exportul necesită efectuarea celor mai
mici schimbări în structura liniilor de produse, în
organizarea, investiţiile sau obiectivele firmei.
În mod obişnuit, firmele încep să desfăşoare
operaţiuni de export indirect prin implicarea
intermediarilor independenţi. Aceştia pot fi încadraţi în
patru categorii:
21
 Comerciant intern cu activitate de export: acest
intermediar achiziţionează mărfuri de la producători
interni şi le vinde în străinătate, pe cont propriu.
 Agent intern cu activitate de export: acesta caută şi
negociază achiziţii de mărfuri în străinătate în
schimbul unui comision.
 Organizaţie cooperatistă: o astfel de organizaţie
desfăşoară activităţi de export în folosul câtorva
producători, sub al căror control administrativ se
găseşte în parte. Ea operează în domeniul
valorificării pe pieţele externe a produselor
agricole, materiilor prime ş.a.
 Firmă – agent exportator: acest intermediar se
ocupă cu activităţile de export ale unei societăţi, în
schimbul unui comision.
Exportul indirect oferă două avantaje. În
primul rând, el implică investiţii mai mici, firma
nefiind obligată să-şi constituie un compartiment
de export, să angajeze personal de vânzare în
străinătate sau să încheie un număr de contracte
cu parteneri străini. În al doilea rând, exportul
indirect implică un risc mai scăzut, legăturile
stabilite cu intermediarii din străinătate
determinându-i pe aceştia să aducă tehnică nouă,
cunoştinţe şi servicii noi, ceea ce duce, în mod
22
normal, la creşterea eficienţei activităţii firmelor
vânzătoare.
Exportul direct
În unele situaţii, societăţile decid să se

ocupe singure de activităţile de export. Investiţia
şi riscul sunt ceva mai ridicate, dar şi profitul
potenţial este mai mare. Există câteva modalităţi
de realizare a exportului direct:
 Departament sau direcţie internă de export: un
director comercial pe probleme de export se ocupă
efectiv de vânzare şi de problemele pieţei, în
funcţie de solicitări. Sarcinile sale pot fi preluate, la
o scară mai mare, de un departament specializat al
firmei care să execute toate operaţiunile de export
şi să aibă ca obiectiv central obţinerea profitului.
 Sucursală sau filială în străinătate: aceasta permite
producătorului să – şi facă într-o mai mare măsură
simţită prezenţa pe piaţa străină şi să realizeze o
supraveghere mai atentă a acesteia. Filialele se
ocupă cu vânzarea şi distribuţia produselor, putând
desfăşura şi activităţi de depozitare şi promovare.
Adeseori, ele joacă rolul unor centre de prezentare,
reparaţie întreţinere a produselor societăţii.
23
 Reprezentanţii voiajori: societatea poate trimite în
străinătate agenţi care să o reprezinte şi să îi
găsească parteneri de afaceri.
 Distribuitori sau agenţi autorizaţi străini: societatea
poate acorda unor distribuitori sau agenţi străini
drepturile de comercializare a produselor sale, în
numele şi pe contul ei. Distribuitorului i se pot
acorda drepturi exclusive de reprezentare a
producătorului în ţara respectivă sau numai
drepturi generale.
Licenţierea
Licenţierea reprezintă o modalitate simplă

de implicare a producătorului pe piaţa
internaţională. Licenţiarul, respectiv proprietarul
unui drept de proprietate industrială, permite unei
firme străine folosirea procesului de fabricaţie, a
mărcii de comerţ, a brevetului, a secretului
comercial sau a oricărui bun de valoare, în
schimbul unei taxe sau redevenţe. Licenţiarul are,
astfel, posibilitatea de a penetr pe piaţa externă, în
condiţii de risc minime, iar licenţiatul beneficiază
de experienţa de producţie, de un produs
binecunoscut sau de un nume, fără a fi nevoit să
24
pornească totul de la zero. Coca – Cola se
bazează în politica sa de marketing internaţional
pe încheierea contractelor de licenţă cu societăţi
de îmbuteliere din întreaga lume – denumite
societăţi cesionare – furnizându-le acestora
siropul, precum şi pregătirea necesară producerii,
distribuţiei şi vânzării produsului.
Licenţierea are unele avantaje potenţiale, în
sensul că firma deţine un control mai redus asupra
licenţiatului decât dacă şi-ar instala propriile capacităţi
de producţie. Mai mult, dacă licenţiatul are succes
firma nu are nici un drept asupra profiturilor obţinute
de acesta, putând constata chiar, că la încheierea
contractului şi-a creat un concurent. Pentru a evita
această neplăcere, licenţiarul furnizează, de obicei,
câteva ingrediente şi componente necesare producţiei,
asupra cărora deţine dreptul de proprietate. Dar marea
speranţă a licenţiarului se legă de capacitatea sa
superioară de inovare, comparativ cu posibilităţile
licenţiatului, astfel încât acesta să depindă în
continuare de el.
Societăţile se pot lansa pe pieţele externe şi pe
alte căi, cum ar fi contractul de management. În
cadrul acestuia, o firmă încredinţează unei alte firme
conducerea unui hotel, unui aeroport sau a unei alte
instituţii din străinătate, în schimbul plăţii unei taxe. În
25
acest caz, firma nu mai exportă un produs, ci un
serviciu. Contractul de management este o metodă de
acces pe piaţa externă care presupune un risc scăzut
şi un profit imediat. El este cu atât mai atractiv, cu cât
firma contractantă îşi exprimă opţiunea de a deveni
acţionar la societatea administrată, în decursul unei
perioade de timp determinate. Pe de altă parte,
relaţiile contractuale nu se modifică în cazul în care
societatea dă puţinelor sale resurse manageriale o
întrebuinţare mai bună sau dacă preia riscul întregii
afaceri în scopul obţinerii unor profituri sporite.
Contractul de management este cel care împiedică
societatea să intre în concurenţă cu proprii ei clienţi.
O altă metodă de acces pe pieţele
internaţionale este contractul de producţie, prin care
o firmă angajează producători locali care să-i fabrice
produsul. Acest tip de contract prezintă dezavantajul
exercitării unui control redus asupra procesului de
producţie şi al unei posibile reduceri a profitului pe
parcursul acestuia. Pe de altă parte însă, el oferă
firmei şansa unui început mai rapid, cu riscuri mai mici
şi cu posibilitattea unei viitoare asocieri sau
achiziţionări a producătorului local.
Societăţile mixte
26
Investitorii străini se pot asocia cu investitorii
locali pentru a crea o societate mixtă, împărţind între ei
dreptul de proprietate şi controlul asupra acesteia.
Necesitatea sau dorinţa de a forma o societate mixtă
poate avea motivaţii de ordin economic sau politic: fie
că firmei străine îi lipsesc resursele financiare,
materiale sau manageriale pentru a suporta singură
întregul risc, fie că guvernul străin face din
coproprietate o condiţie a accesului pe piaţă.
Coproprietatea are câteva limite. Partenerii pot
să nu cadă de acord asupra politicilor de investiţii, de
marketing, ş.a., unul din ei optând pentru reinvestirea
profitului în scopul dezvoltării societăţii, iar altul pentru
retragerea lui. În plus, coproprietatea poate împiedica
o societate multinaţională în realizarea politicilor de
producţie şi de marketing la scară mondială.
Investiţia directă
O ultimă modalitate de intervenţie străină pe

piaţa unei ţări este proprietatea directă asupra
mijloacelor de producţie. Societatea străină poate
cumpăra toate drepturile asupra unei firme locale sau
poate construi propriile capacităţi “pe loc gol”. În
condiţiile în care firma capătă experienţă în activitatea
de export, iar piaţa externă îşi măreşte capacitatea ,
27
instalaţiile de producţie străine pot oferi avantaje
deosebite. În primul rând, firma ar putea obţine
economii de cost, concretizate în forţă de muncă sau
materii prime mai ieftine, stimulente acordate de
guvernul străin pentru investiţii, economii de transport
ş.a. În al doilea rând, ea şi-ar putea îmbunătăţi
imaginea în noua ţară prin crearea de noi locuri de
muncă. În al treilea rând, şi-ar putea consolida relaţiile
întreţinute cu guvernul, clienţii şi distribuitorii locali,
fapt care îi va permite să îşi adapteze mai bine
produsele la mediul intern de marketing specific ţării
respective. În al patrulea rând, firma ar putea exercita
un control total asupra investiţiei, perfecţionându-şi
astfel politica de producţie şi cea de marketing, în
vederea atingerii obiectivelor pe termen lung la nivel
internaţional. În al cincilea rând, firma şi-ar putea
asigura accesul pe piaţă, în cazul în care ţara gazdă ar
promova ideea ca produsele să se realizeze cu
componente fabricate pe plan local.
Principalul dezavantaj al investiţiei directe
constă în faptul că ea este expusă riscurilor generate
de blocaje financiare, devalorizări ale monedei,
înrăutăţiri ale conjuncturii pieţei sau de exproprieri.
Reducerea sau stoparea activităţii firmei ar fi
costisitoare, ţara gazdă putând solicita firmei să
plătească un substanţial ajutor bănesc personalului
disponibilizat. Firmei nu – i rămâne astfel, decât să
28
accepte aceste riscuri, în virtutea dorinţei exprimate de
a opera pe cont propriu în ţara respectivă.
Procesul de internaţionalizare
Numeroase firme tind să prefere o anumită

modalitate de acces pe piaţa externă. Unele aleg
exportul, datorită riscurilor minime pe care le implică
acesta, altele pot alege licenţa, iar altele vor prefera
investiţia directă. A insista însă în adoptarea unei
singure modalităţi de acces ar fi o optică îngustă, ştiut
fiind că nu toate ţările vor accepta importuri de orice
fel, nici realizarea de investiţii directe. În consecinţă,
este indicat ca firmele să-şi însuşească toate aceste
metode de acces, căci chiar dacă au anumite
preferinţe, ele trebuie să fie capabile să se adapteze
oricărei situaţii. Majoritatea societăţilor multinaţionale
importante utilizează mai multe asemenea metode.
Problema cu care se confruntă majoritatea
guvernelor este aceea că prea puţine societăţi
naţionale participă la comerţul exterior, împiedicând
astfel ţările să câştige suficientă valută pentru a plăti
importurile de care au nevoie. Prin urmare, guvernele
subvenţionează programe de promovare a
exporturilor, care trebuie să se fundamenteze pe o
29
profundă înţelegere a procesului de internaţionalizare
a firmelor.
Procesul de internaţionalizare presupune
parcurgerea a patru etape:
1. Activităţi de export neregulate
2. Export prin reprezentanţi (agenţi) independenţi
3. Stabilirea uneia sau mai multor filiale în
străinătate
4. Construirea de capacităţi productive în
străinătate.
Firmele îşi conduc activităţile pe piaţa

internaţională în cel puţin trei moduri:
 Departamentul de export: de obicei, o firmă
debutează în activităţile de comercializare a
mărfurilor pe piaţa internaţională prin simpla
expediere a acestora către beneficiarul extern.
Dacă vânzările în străinătate se extind, firma ăşi
organizează un departament de export compus
dintr-un director comercial şi câţiva asistenţi.
Dacă vânzările cresc şi mai mult, în
departamentul de export se includ diferite
servicii de marketing, astfel încât firma să poată
supraveghea mai atent activitatea. Dacă firma
participă ca parteneră într-o societate mixtă sau
se implică în operaţiuni de investiţii directe,
30
acest departament nu mai poate conduce
corespunzător operaţiunile de export.
 Divizia internaţională: numeroase firme se
implică în mai multe afaceri pe pieţele
internaţionale, o firmă putând realiza operaţiuni
de export într-o ţară, acordând licenţe unei alte
ţări, participând cu capital într-o a treia ţară şi
având filială într-o a patra. Mai devreme sau
mai târziu, ea îşi va crea o divizie internaţională
pentru a face faţă activităţii complexe pe care o
desfăşoară în străinătate. Această divizie va fi
condusă de către un preşedinte, care va stabili
obiectivele şi planurile financiare, el fiind
răspunzător pentru îmbunătăţirea poziţiei firmei
pe piaţa internaţională. Diviziile internaţionale
pot fi organizate sub o mulţime de forme.
Personalul unei asemenea divizii este alcătuit
din specialişti în marketing, producţie,
cercetare, finanţe, etc. Aceste unităţi pot fi
organizate în funcţie de unul sau mai multe
criterii. Astfel, ele pot fi organizaţii geografice
(preşedintelui diviziei internaţionale îi sunt
subordonaţi vicepreşedinţii regionali pentru
Europa, America de Nord, Africa, Orientul
Mijlociu, etc.; acestora le sunt subordonaţi
directorii la nivel naţional, care răspund pentru
forţele de vânzare, sucursalele, distribuitorii şi
31
deţinătorii de licenţe din ţările respective).
Unităţile operative pot fi grupuri internaţionale
de producţie, fiecare grup fiind condus de un
vicepreşedinte răspunzător pentru vânzările
efectuate de acesta pe piaţa mondială.
Vicepreşedinţeii pot solicita specialiştilor în
materie ai companiei să analizeze situaţia
existentă în diferite regiuni geografice. Şi, în
sfârşit, unităţile operative pot fi sucursale
internaţionale, fiecare condusă de un
preşedinte care raportează preşedintelul diviziei
internaţionale.
 Organizaţia globală: mai multe firme au
depăşit etapa diviziei internaţionale şi s-au
transformat în adevărate organizaţii globale. Ele
au încetat să mai joace rolul unor comercianţi
interni care se aventurează peste graniţe,
îndeplinindu-l în prezent pe cel al comercianţilor
care acţionează pretutindeni în lume.
Conducerea şi personalul corporaţiei îşi propun
să creeze condiţii favorabile de producţie,
politici de marketing, fluxuri financiare şi
sisteme de distribuţie la scară mondială.
Unităţile care operează la nivel global sunt
direct subordonate directorului executiv sau
biroului executiv şi nu şefului diviziei
internaţionale. Conducerea este alcătuită din
32
manageri selecţionaţi din mai multe ţări,
echipamentele şi materialele necesare sunt
achiziţionate din ţările care le furnizează la cel
mai mic preţ, iar investiţiile sunt realizate acolo
unde veniturile anticipate sunt cele mai mari.
33
GLOBALIZAREA ECONOMIEI
argumente pro şi contra –
1. Globalizarea este noul sistem, care a luat locul

Războilui Rece
Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura

Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2001
pg. 29 “ …Războiul Rece, ca sistem internaţional, îşi

avea propria sa structură de putere: echilibrul dintre
Statele Unite şi URSS. Războiul Rece îşi avea
propriile sale reguli: în plan extern, nici o superputere
nu va viola sfera de influenţă a alteia; în domeniul
economic, ţările mai puţin dezvoltate se vor concentra
asupra creşterii propriilor industrii naţionale, ţările în
curs de dezvoltare asupra creşterii orientate spre
export, ţările comuniste asupra autarhiei şi economiile
occidentale asupra comerţului regulat. Războiul Rece
avea ideile sale dominante: conflictul dintre comunism
şi capitalism, destindere, nealiniere şi perestroika.
Războiul Rece avea propriile tendinţe demografice:
mişcarea persoanelor dinspre Est spre Vest a fost în
34
mare măsură îngheţată de Cortina de Fier, dar
mişcarea de la Sud la Nord a fost un neîntrerupt şuvoi.
…. Războiul Rece avea propria anxietate definitorie:
teama de distrugerea nucleară. Toate aceste elemente
ale sistemului Războiului Rece luate la un loc au
influenţat politica internă şi relaţiile externe ale fiecărei
ţări din lume.
Actuala eră a globalizării este un sistem
internaţional similar, cu propriile sale atribute unice,
care contrastează violent cu cele ale Războiului Rece.
În primul rând, Războiul Rece era caracterizat de o
trăsătură unificatoare: divizarea. Acest sistem era
simbolizat de un singur cuvânt: zidul. …. Sistemul
globalizării este puţin diferit. Şi el are o trăsătură
unificatoare – integrarea. Lumea a devenit un loc tot
mai interconectat. … Acest sistem al globalizării este
caracterizat de un singur cuvânt: WEB. Globalizarea
are propriul set de reguli economice, reguli care
gravitează în jurul deschiderii, dereglementării şi
privatizării economiilor naţionale, pentru a le face mai
atractive pentru investiţiile străine. În 1975, la apogeul
Războiului Rece, numai 8% din ţările lumii aveau
regimuri liberale, de piaţă liberă, iar investiţiile străine
directe totalizau, potrivit Băncii Mondiale 23 miliarde
de dolari. În 1997, numărul ţărilor cu regimuri liberale
reprezenta 28%, iar investiţiile străine totalizau 644
miliarde de dolari.
35
Spre deosebire de sistemul Războiului Rece,
globalizarea are propria ei cultură dominantă, care
este şi cauza acţiunii ei omogenizatoare. …
Globalizarea înseamnă, din punct de vedere cultural,
extinderea amplă, chiar dacă nu totală a americanizării
globului – de la Big Mac la Mickey Mouse.
Globalizarea are propriile ei tehnologii
definitorii: comuterizarea, miniaturizarea, digitalizarea,
comunicarea prin satelit, fibrele optice şi Internetul.
Globalizarea are, de asemenea, propriul ei model
demografic: accelerarea rapidă a deplasării oamenilor
din mediul rural şi din stilul de viaţă agrar în mediul
urban care este mai strâns legat de tendinţele globale
din modă, alimentaţie, pieţe şi divertisment.
Globalizarea are prorpia structură de putere:
sistemul globalizării este construit pe trei echilibre de
forţă, care se intersectează şi se influenţează reciproc.
Primul este echilibrul tradiţional dintre statele
naţionale. În sistemul globalizării, Statele Unite sunt
singura superputere dominantă şi toate celelalte
naţiuni îi sunt subordonate într-un grad sau altul. Cel
de-al doilea echilibru din sistemul globalizării este cel
dintre statele naţionale şi pieţele globale. Aceste pieţe
globale se compun din milioane de investitori care
rulează bani de jur îmrejurul lumii printr-un simplu clic
pe mouse. Statele Unite vă pot distruge aruncând
bombe asupra ţării dumneavoastră, iar superpieţele vă
36
pot distruge scăzând dobânzile la obligaţiuni. Cel de-al
treilea echilibru este cel dintre individ şi statele
naţionale. … Globalizarea conferă indivizilor puterea
de a influenţa deopotrivă pieţele şi statele naţionale.
…. Osama bin Laden a declarat război Statelor Unite
la sfârşitul anilor ’90, iar US Air Force a trebuit să
lanseze un atac cu rachete de croazieră împotriva lui
ca şi când ar fi fost un alt stat naţional. Gândiţi-vă!
Statele Unite au lansat 75 de rachete de croazieră,
fiecare costând 1 milion de dolari împotriva unui
individ!” (+ 11 septembrie)
“Jonathan Galassi, editorul primei ediţii a acestei cărţi,

m-a sunat într-o zi şi mi-a zis: le-am spus câtorva
prieteni ai mei că scrii o carte despre globalizare şi ei
au replicat: Ah, Friedman, ăstuia îi place globalizarea!.
I-am răspuns lui Jonathan că îmi reprezint globalizarea
aşa cum îmi reprezint răsăritul. În general vorbind,
cred că e foarte bine că soarele răsare în fiecare
dimineaţă. Face mai mult bine decât rău, mai ales
dacă foloseşti ecran solar şi ochelari de soare. Şi chiar
dacă nu prea mi-ar păsa de răsărit nu aş putea
schimba ceva la el. Nu eu am declanşat globalizarea
şi nu eu pot s-o stopez ”
37
2. Globalizarea implică numeroase riscuri, printre
care şomajul, crizele financiare globale, adâncirea
decalajelor între bogaţi şi săraci, de –
culturalizarea, americanizarea, etc.
Hans – Peter Martin, Harald Schumann, Capcana

globalizării: atac la democraţie şi bunăstare,
Editura Economică, 1999
Pg. 13
“20% din populaţia aptă de muncă ar fi suficientă în
secolul următor pentru a asigura avântul economiei
mondiale. .. O cincime din cei care caută de lucru vor fi
de ajuns pentru a produce toate mărfurile şi a furniza
serviciile de înaltă calitate pe care şi le poate permite
societatea mondială. ..
Dar ce se va întâmpla cu ceilalţi? 80% dintre cei ce
doresc să muncească vor rămâne fără slujbe? …
Problema viitorului este “to have lunch or to be lunch”,
a avea mâncare sau a fi mâncat”.
George Soros, Criza capitalismului global, Editura

Polirom, 1999 Pg.105
“Sistemul este favorabil capitalului financiar, care are

libertatea de a se mişca acolo unde este mai bine
38
recompensat, ceea ce a dus la rapida dezvoltare a
pieţelor financiare globale. Rezultatul este apariţia unui
sistem circulator gigantic, care absoarbe capital prin
pieţele şi instituţiile financiare de la centru, după care îl
pompează către periferie, fie în mod direct, sub formă
de credite şi investiţii de portofoliu, fie indirect, prin
corporaţiile multinaţionale. … Sistemul este însă
profund deficient … câştigul banilor are prioritate
asupra tuturor celorlalte considerente sociale.
Dezvoltarea economiei globale nu se sincronizează cu
dezvoltarea societăţii globale.
Critica pe care o aduc sistemului capitalist
global are două direcţii principale: defectele
mecanismului de piaţă (instabilităţile de pe pieţele
financiare internaţionale) şi deficienţele apărute în
sectorul ce nu aparţine relaţiilor de piaţă (non – market
sector).”
David C. Korten, lumea post – corporatistă, Editura

Antet, 1999
“Cartea mea precedentă, Când corporaţiile

conduc lumea, împărtăşea opinii din conştientizarea
mea personală a realităţii unei lumi conduse de
speculanţi financiari şi afaceri la nivel înalt. De la
publicarea ei în 1995, tendinţele îngrijorătoare pe care
39
le descria s-au agravat puternic. …. Sistemul financiar
global este astăzi atât de instabil încât până şi marii
speculanţi care au făcut averi de pe urma acestei
instabilităţi lansează semnale de alarmă.
Lumea post – corporatistă porneşte de la
ameninţarea reprezentată de un colaps ecologic şi
social, provocat de excesele unui sistem economic orb
faţă de nevoile umane. … Ea este scrisă pentru a sfida
povestea ce a devenit o mantră a discursului public şi
care sună cam aşa:
Că ne place sau nu – odată cu prăbuşirea
socialismului – forţele globalizării economice şi noul
capitalism global sunt imuabile şi ireversibile. Nu
există alternativă. Trebuie să ne adâncim
devotamentul faţă de consumerism, liber – schimbism
şi creştere economică, chiar în timp ce îndurăm
încercările distrugerii creatoare provocate de
capitalism. Între timp, cei care vor supravieţui şi vor
prospera trebuie să înveţe să câştige în competiţia
nemiloasă generată de economia globală.
Pentru cei dintre noi care consideră că viaţa
înseamnă mai mult decât goana după bani şi
achiziţionarea din megamall-uri a unor produse despre
care aflăm că ne trebuie abia după ce vedem reclama
la televizor, acest discurs este un îndemn
dezumanizant la disperare şi resemnare.”
40
RAPORTUL GLOBALIZARE – REGIONALIZARE
Economia mondială contemporană cunoaşte o

evoluţie complexă, uneori contradictorie. Astfel, în
paralel cu integrarea crescândă a economiei mondiale
are loc şi o fragmentare a acesteia.
Regionalizarea este procesul realizării unor
aranjamente comerciale regionale cu grade diferite
de integrare.
În perioada postbelică pot fi identificate două
valuri de integrare regională: începând cu anii 1950,
au avut loc numeroase încercări de creare a unor zone
de comerţ liber sau a unor pieţe comune în Europa,
Africa, America Latină, Zona Caraibelor şi Asia. Cu
excepţia Europei, încercările de integrare regională ale
primului val au eşuat.
Regionalismul celui de-al doilea val este un
fenomen al anilor 1990. Este mai extins decât primul
val şi este posibil să fi fost provocat de
interdependenţa internaţională crescândă şi de
progresele în comunicaţii. Al doilea val constă în
încercările de a crea acorduri de comerţ regionale,
asociaţii vamale, uniuni vamale şi pieţe comune.
41
Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate
de Acordul General de Tarife şi Comerţ (GATT) în
perioada 1984 – 1994, o treime au fost înregistrate
între 1990 – 1994. Însă aceste proiecte de integrare
regională sunt încă într-un stadiu de dezvoltare fragil şi
niciunul nu se apropie de nivelul de integrare atins de
Uniunea Europeană.
Diverse grupări regionale au apărut între statele
foste socialiste în perioada post – comunistă.
Comunitatea Statelor Independente s-a creat în
1991 în urma prăbuşirii Uniunii Sovietice. Câteva ţări
membre au semnat o Cartă a Cooperării economice,
cu toate că principala orientare în politica economică a
ţărilor CSI pare să fie spre o autonomie naţională
sporită. Câteva ţări din regiunea Mării Negre au format
o asociaţie intitulată Clubul Mării Negre. În anul 1993,
membrii săi au convenit să creeze o bancă de comerţ
şi dezvoltare şi un secretariat permanent, însă starea
precară a economiilor statelor membre pare să
frâneze dezvoltarea asociaţiei. Grupul ţărilor de la
Vişegrad (Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi
Slovacia) au convenit să elimine în relaţiile lor
reciproce tarifele şi au format Zona de Comerţ Liber
Central – Europeană (CEFTA) la care au aderat
Slovenia, Bulgaria, România şi Ţările Baltice. Însă
toate aceste ţări îşi orientează comerţul către Europa
Occidentală şi doresc să adere la Uniunea Europeană.
42
Asociaţia Nord – Americană de comerţ liber
(NAFTA) este o zonă de comerţ liber alcătuită din
SUA, Canada şi Mexic. Are drept obiectiv eliminarea
tuturor restricţiilor din calea comerţului şi investiţiilor
dintre cele trei ţări în următorii 15 ani. Relaţia trilaterală
este în mod evident inegală. Canada are un
PIB/Locuitor puţin mai mic decât SUA, dar o populaţie
mult mai redusă. PIB – ul Mexicului este aproximativ
1/10 din cel al SUA. Comerţul intra – regional între
cele trei ţări este restrâns şi şansele de supravieţuire
ale acestei asociaţii sunt mici, dacă NAFTA nu vizează
grade mai înalte de integrare.
În America Latină cea mai semnificativă evoluţie
recentă în integrarea regională este formarea uniunii
vamale Mercosur, alcătuită din Brazilia, Paraguay,
Argentina şi Uruguay. Mercosur cuprinde 45% din
populaţia Americii Latine, reprezintă 33% din comerţul
exterior şi aproximativ 50% din PIB – ul acestei zone.
Pactul Andin încheiat în 1969 a căutat să
stabilească relaţii între Venezuela, Columbia, Ecuador,
Peru şi Bolivia însă membrii pactului au căzut de acord
să creeze o zonă de comerţ liber doar în octombrie
1992, iar acordul a intrat în vigoare în ianuarie 1995. În
anul 1960 a fost creată Piaţa Comună Central -
Americană alcătuită din Guatemala, El Salvador,
Honduras, Nicaragua, Costa Rica şi Panama, dar care
până în prezent a înregistrat puţine progrese pe calea
43
integrării. La fel, Comunitatea Zonei Caraibelor
creată în 1973 alcătuită din 15 ţări membre, dar având
o populaţie totală de numai 5,5 milioane de locuitori.
Perspectivele unei Comunităţi Economice
pentru Orientul Mijlociu (alcătuită din Israel, Iordania
şi Palestina) nu constituie până în prezent decât o idee
interesantă.
În Asia de Est, succesul strategiilor economice
individualiste înregistrate de cele opt ţări cu
performanţe economice de vârf în economia mondială
în perioada 1965 – 1994 (Japonia, Hong Kong,
Republica Coreea, Singapore, Taiwan, Indonesia,
Malayesia şi Thailanda) a făcut ca acestea să
considere puţin avantajoasă ideea unei integrări
economice profunde. Cooperarea regională în Asia s-a
concentrat asupra unor măsuri de creare a unor zone
de comerţ preferenţial. Membrii Asociaţiei Naţiunilor
din Asia de Sud – Est (ASEAN) – Singapore,
Malayesia, Thailanda, Indonesia, Filipine şi Brunei –
au convenit să creeze o zonă de comerţ liber până în
anul 2003. Dar aceste ţări desfăşoară majoritatea
comerţului lor cu alte ţări, nu una cu alta. Forumul de
cooperare economică Asia – Pacific (APEC) este un
forum consultativ creat în 1994 ce are drept obiectiv
promovarea cooperării economice multilaterale între
ţările de pe coasta Pacificului. Cei 15 membri ai
Forumului sunt SUA, Canada, Japonia, Coreea de
44
Sud, Australia, Noua Zeelandă, Brunei, Indonesia,
Malayesia, Filipine, Singapore, Thailanda, China,
Hong Kong şi Taiwan. Deşi membrii au convenit
elaborarea unui plan de creare a unei zone de comerţ
şi investiţii libere în regiune până în anul 2020, nu
există încă un acord de formalizare a relaţiei sub
forma unui bloc. De altfel, diversitatea membrilor
APEC poate împiedica evoluţia grupului spre forme
superioare de integrare.
Zona de comerţ liber = grup de ţări între care sunt

eliminate tarifele şi alte bariere comerciale, fiecare
ţăară menţinându-şi însă propriile politici comerciale
faţă de ţările din afara zonei.
Uniune vamală = grup de ţări între care sunt eliminate
restricţiile comerciale dar care aplică o politică
concertată faţă de ţările nemembre şi un tarif extern
comun pentru importurile din acele ţări, deşi ratele
tarifare pot varia pe mărfuri.
Piaţă comună = zonă care reuneşte mai multe ţări
care aplică în comerţul dintre ele condiţii egale. Un
asemenea sistem presupune o uniune vamală cu tarif
extern comun, circulaţia liberă a factorilor de producţie,
precum şi a bunurilor şi serviciilor şi armonizarea
considerabilă a impozitelor şi altor politici.
45
Grupări de integrare economică regională
Denumire Nivel de Ţări membre

integrare
Pactul Andin Zonă de Bolivia,
comerţ liber Columbia, Peru,
Ecuador,
Venezuela
Consiliul Arab de Egipt, Irak,
Cooperare Iordania, Yemen
Asociaţia Naţiunilor Zonă de Brunei,
din Asia de Sud – comerţ Indonezia,
Est (ASEAN) preferenţial Malayesia,
Filipine,
Singapore,
Thailanda
Benelux Uniune Belgia, Olanda,
vamală Luxemburg
Piaţa Comună Piaţă Costa Rica,
Central – Comună Salvador,
Americană Guatemala,
Honduras,
Nicaragua,
Panama
Comunitatea Est - Uniune Kenya,
Africană vamală Tanzania,
Uganda
Uniunea Europeană Uniune Belgia, Olanda,
46
economică şi Luxemburg,
monetară Franţa,
Germania,
Suedia, Marea
Britanie, Irlanda,
Italia,
Danemarca,
Grecia, Spania,
Portugalia,
Austria, Finlanda
Zona Economică Zonă de 15 ţări membre
Europeană comerţ liber UE + 4 ţări
membre AELS
Asociaţia Zonă de Islanda,
Europeană a comerţ liber Norvegia,
Liberului Schimb Elveţia,
(AELS) Liechtenstein
Asociaţia de Zonă de Argentina,
Integrare Latino – comerţ liber Bolivia, Brazilia,
Americană Chile, Columbia,
Ecuador, Mexic,
Paraguay,
Uruguay,
Venezuela
Uniunea Maghreb Piaţă Maroc, Algeria,
comună Mauritania,
Tunisia, Libia
Mercosur Uniune Argentina,
47
vamală Brazilia,
Paraguay,
Uruguay
Acordul Nord – Zonă de Canada, Mexic,
American de comerţ liber SUA
Comerţ Liber
(NAFTA)
48
UNIUNEA EUROPEANĂ
Uniunea Europeană este gruparea regională

cea mai importantă, care a înregistrat cele mai
spectaculoase evoluţii comparativ cu alte tentative de
integrare regională. Este o grupare alcătuită din 15
state industrializate dezvoltate, care a evouluat în
principal după al doilea război mondial.
Integrarea europeană este un proces cu
rădăcini istorice. Astfel, Pierre Dubois a propus
crearea unei confederaţii europene încă din secolul al
XIV – lea, iar William Perry propunea înfiinţarea unor
instituţii europene în secolul XVII. De asemenea, au
existat propuneri de demarare a unui proces de
federalizare, ca o alternativă de soluţionare a
conflictelor regionale la sfârşitul secolului al XIX – lea.
Sistemul continental napoleonian impunea
liberalizarea schimburilor comerciale la scară
europeană şi un nivel înalt de armonizare a legislaţiei
şi practicilor economice. În 1833 este înfiinţat
Zollverein – ul – o unuiune vamală a statelor germane.
Primul război mondial duce la fragmentare economică
datorită apariţiei unui număr mare de naţiuni mici ce
vor avea o politică economică protecţionistă. Abia
49
după al doilea război mondial renaşte ideea de
integrare, pe fondul procesului de internaţionalizare a
afacerilor. Ca o concluzie, integrarea europeană a fost
un fenomen cu pronunţată tentă politico – ideologică,
nefiind ghidată de calcule economice amănunţite care
să evidenţieze direct costurile şi beneficiile unui astfel
de proces.
Etapele constituirii Uniunii Europene
Un proces modern de integrare economică a

fost lansat în 1944, prin crearea BENELUX, o uniune
vamală formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Această grupare nu a avut un impact notabil până în
1948, când a devenit operaţională. Un alt pas a fost
făcut prin lansarea Comunităţii Europene a Oţelului şi
Cărbunelui (CECO) care a avut la bază determinanţi
politici. Scopul principal a fost relansarea industriei
grele germane şi franceze, ca o precondiţie a atenuării
surselor de instabilitate politică, puternic conturate
istoric. Ca urmare a propunerilor lui Jean Monet şi
Robert Schumann, s-a lansat o piaţă comună a
cărbunelui şi oţelului, astfel încât războiul dintre cele
două ţări să devină “inacceptabil şi material imposibil”.
Definită în 1951, prin tratatul de la Paris, CECO avea
ca participanţi: Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda şi LuxemburgÎntre cele 6 ţări fondatoare
50
CECO s-au negociat o Comunitate Europeană pentru
Apărare şi o Comunitate Politică. În 1955 s-au elaborat
proiectele de creare a unei Pieţe Comune, compusă
dintr-o Comunitate Economică Europeană (CEE) şi o
Comunitate Europeană pentru Energie Atomică
(EURATOM), care s-au consacrat în 1957, la Roma,
după intense negocieri, prin semnarea a două noi
tratate în acest sens.
Aşadar, în 1957, prin Tratatul de la Roma a fost
creată Comunitatea Europeană, alcătuită din 6 ţări
membre (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa,
Germania, Italia). Obiectivele tratatului erau crearea
unei pieţe comune în care ţările membre să
desfăşoare politici comune agricole şi regionale şi care
să sprijine dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate
din grup. Obiectivul final era crearea unei Europe
unite, care să preîntâmpine rivalităţile care au dus la
declanşarea a două războaie mondiale în decurs de
30 de ani şi care să constituie un partener economic şi
politic egal cu SUA.
La un deceniu de la creare, Comunitatea
Europeană a devenit o uniune vamală, dar, în
continuare procesul de integrare a stagnat. În 1971 CE
a aprobat un plan de dezvoltare pentru următorii 10
ani în care urma să se realizaze o uniune economică.
De atunci a fost urmărită crarea unei pieţe comune în
care se mai păstrau încă bariere netarifare şi
51
impedimente în calea fluxurilor de forţă de muncă şi de
capital, majoritatea legate de problema dreptului de
decizie naţională asupra politicii economice. Procesul
luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce mai
complex datorită lărgirii Comunităţii Europene de la 6
la 12 membri (Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca
au devenit membre în 1973, Grecia a fost admisă în
1981, iar Spania şi Portugalia în 1985) şi apoi la 15
membri (prin aderarea Austriei, Suediei, Finlandei în
1995).
Ideea de unificare europeană a fost continuată
prin întâlnirea Consiliului European de la Maastricht în
1991, când s-a căzut de acord asupra Tratatului
privind Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale
acestui tratat se referă la: Piaţa europeană, Uniunea
Economică şi Monetară, Uniunea politică, rolul
Parlamentului European, cetăţenia comună, etc.
Instituţiile Uniunii Europene
Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunităţi

– CECO, Euratom şi CEE – aveau instituţii similare,
dar separate. Prin tratatul de unificare, care a intrat în
vigoare în 1967, instituţiile celor trei comunităţi au fost
unificate.
Principalele instituţii ale celor trei comunităţi
sunt:
52
 Parlamentul European;
 Comisia Europeană;
 Consiliul de Miniştri;
 Curtea de Justiţie.
În afara lor, există o serie de instituţii cu rol
ajutător, de avizare sau tehnic: Comitetul
Reprezentanţilor Permanenţi (Sau Comitetul Economic
şi Social), Banca Europeană de Investiţii, Curtea de
Conturi, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE), etc.
Parlamentul European este organismul de
exprimare democratică şi de control politic al Uniunii
Europene, care participă şi la procesul legislativ.
Membrii Parlamentului sunt aleşi pe o perioadă de 5
ani; în cadrul lui ne există secţiuni naţionale, ci grupuri
politice organizate pe plan comunitar. Rolul primordial
al Parlamentului este de a controla activitatea comisiei
Europene (instituţia executivă).
Parlamentarii se reunesc lunar, timp de o
săptămână la Strassbourg, în şedinţă plenară iar când
este cazul se convoacă şedinţe suplimentare. Între
sesiunile lunare, două săptămâni sunt rezervate
reuniunilor pe comisii şi o săptămână şedinţelor pe
grupuri politice.
Comisia Europeană este elementul executiv,
cei 17 membri ai săi fiind independenţi de guvernele
53
naţionale, deşi sunt numiţi de ele. Competenţele
Comisiei pot fi enumerate pe scurt ca: iniţiere,
supraveghere şi îndeplinire. Ea are puteri autonome
substanţiale, mai ales în privinţa politicii concurenţiale
şi în conducerea şi administratrea unor proiecte
comune. Ea administrează diverse fonduri şi programe
europene, inclusiv cele care privesc ţările din afara
Uniunii.
Consiliul de Miniştri este instituţia decizională
principală, formată din miniştrii ţărilor membre. El
reuneşte miniştrii în funcţie de subiectul înscris pe
ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie,
etc. Fiecare dintre ţările membre exercită preşedenţia
Comunităţii, prin rotaţie, o perioadă de 6 luni.
Curtea de Justiţie are misiunea de a asigura
respectarea dreptului comunitar şi aplicarea tratatelor
comunitare. UE este constituită pe bază de tratate
obligatorii, care devin o parte a sistemului legislativ al
statelor membre.
România şi Uniunea Europeană
Relaţiile României cu CE (actualmente UE)

datează din 1980 când a fost semnat primul acord
comercial al Comunităţii Europene cu o ţară din
Europa de Est.
54
Un nou acord de comeţ şi cooperare a intrat în
vigoare în 1991, iar în 1992 au începu negocierile
pentru încheierea Acordului de Asociere la Uniunea
Europeană, acor semnat la sfârşitul aceluiaşi an,
România devenind una dintre cele 6 ţări asociate la
Uniunea Europeană (Bulgaria, Republica Cehă,
Ungaria, Polonia, România şi Republica Slovacă).
Semnarea şi aplicarea acestui acord (intrat în vigoare
la 1 februarie 1995) constituie începutul unei noi etape
în relaţiile României cu UE, prevăzând crearea
treptată a cadrului legislativ şi instituţional pentru
integrarea noastră ca membru cu drepturi depline în
Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale
Acordului de Asociere (cunoscut şi sub denumirea de
Acordul European) permit crearea şi dezvoltarea: a)
dialogului politic între Parlamentul European şi
Parlamentul României; b) unei zone de liberă circulaţie
a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor; c) cadrului de
tranziţie cât mai rapidă a României către economia de
piaţă.
În 22 iunie 1995, în cadrul Consiliului European
de la Cannes, a fost depusă cererea oficială de
aderare a României la Uniunea Europeană.
55
DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA
În România s-au înregistrat preocupări privind

dezvoltarea teritorială începând cu deceniul 6 al
secolului XX. În 1976 apare Planul Naţional Unic de
Stat al cărui obiectiv explicit a fost diminuarea
diferenţelor de dezvoltare între judeţele României, prin
aceasta înţelegând în principal nivelul dezvoltării
industriale.
Din punct de vedere al dezvoltării spaţiale şi
regionale, România are următoarele caracteristici:
1. Reşedinţele judeţelor din România se află în cel
mai mare oraş din judeţul respectiv, oraş care
înglobează în general mult peste 50% din totalul
activităţii economice din acea zonă;
2. Oraşele mici au avut în general un profil
monoindustrial, stabilit fără mare legătură cu
specificul zonei, ceea ce a contribuit la falimentul
rapid al profilului şi la apariţia unor probleme
sociale acute.
3. Dezvoltarea economică spaţială s-a făcut pe criterii
egalitariste. În procesul industrializării nu s-a reuşit
crearea de structuri industriale proprii fiecărui judeţ,
56
acestea dobândind o structură industrială foarte
diversificată şi amorfă. Astfel, în toate judeţele s-a
dezvoltat industria alimentară, a confecţiilor, a
pielăriei şi încălţămintei, precum şi industria
materialelor de construcţii şi a exploatării lemnului.
Toate judeţele, fără excepţie, aveau întreprinderi de
construcţii de maşini şi prelucrarea metalelor.
4. La nivelul fiecărui judeţ există decalaje economice
impresionante între marile zone urbane şi micile
oraşe, cât şi între mediul urban şi mediul rural.
5. Decalajele inter – judeţe sunt declarate ca fiind
nesemnificative de către oficialităţi, dar ele sunt
semnificative la nivel de indicatori specifici şi la
nivelul indicatorilor privind calitatea vieţii.
În aceste condiţii a fost imposibilă conturarea

unor regiuni de dezvoltare articulate, care să grupeze
zone spaţiale cu acelaşi specific de dezvoltare şi cu
identitate economică. Regiunile de dezvoltare din
România sunt constituite pe principiul proximităţii
spaţiale, au în medie 2,5 milioane locuitori şi nu
prezintă aspecte de specificitate.
Regiunile sunt următoarele:
1. N-E: Bacău;Botoşani; Iaşi; Neamţ; Suceava; Vaslui
2. S-E: Brăila; Buzău; Constanţa; Galaţi; Tulcea;
Vrancea
57
3. S: Argeş; Călăraşi; Dâmboviţa; Giurgiu; Ialomiţa;
Prahova; Teleorman
4. S-V: Dolj; Gorj; Mehedinţi; Olt; Vâlcea;
5. V: Arad; Caraş – Severin; Hunedoara; Timiş;
6. N-V: Bihor; Bistriţa – Năsăud; Cluj; Maramureş;
Satu Mare; Sălaj
7. Centru: Alba; Braşov; Covasna; Harghita; Mureş;
Sibiu
8. Bucureşti: Ilfov; Mun. Bucureşti
Structurile actuale de dezvoltare regională sunt:
Consiliul pentru Dezvoltare regională şi Agenţia pentru
dezvoltare regională şi Ministerul Dezvoltării şi
Prognozei. Planul Naţional de Dezvoltare Regională
(PNDR) asigură pentru perioada 2000 – 2007
fundamentarea cererilor ţării noastre de finanţare a
programelor de dezvoltare din fondurile UE – fondurile
de pre – aderare ISPA, PHARE, SAPARD. Acesta este
şi motivul pentru care aceste regiuni au fost conturate,
încercându-se şi crearea cadrului administrativ
necesar.
În paginile următoare este prezentat parţial
Planul Naţional de Dezvoltare, document care trebuie
parcurs ţinând seama de următoarele elemente:
 Fiind elaborat sub egida guvernului, el poartă,
inerent amprenta politică. Dincolo de aceasta,
perioada pentru care este elaborat (pe părţi, el
acoperă practic întregul interval 2000 – 2007) trece
58
dincolo de o singură legislatură, ceea ce face ca
liniile generale de dezvoltare să fie aceleaşi
stabilite prin Programul de dezvoltare pe termen
mediu a României, sau alte asemenea programe,
ce exprimă păreri mai generale.
 Planul Naţional de Dezvoltare nu este prezentat
integral, ci apare în principal partea de strategie.
59

PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE REGIONALĂ
INTRODUCERE
Elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare (PND) -

atât ca proces cât şi ca rezultat - face parte din
„managementul schimbării”. In acest cadru, este
necesară reluarea acestui proces şi actualizarea
documentului pentru o solidă fundamentare a Planului
de acţiune anual al Programului de guvernare.
Prin faptul că informaţiile cuprinse în acest

document sunt public accesibile, iar concluziile şi
deciziile conţinute pot fi supuse interpelărilor
constructive, PND este parte integrantă a
procesului de construire a unei societăţi
democratice.
Activitatea de planificare realizată prin PND trebuie

înţeleasă drept un cadru orientativ, care:
• promovează interacţiunea dintre ministere;

• susţine cooperarea între ministere şi
organismele regionale şi administraţiile locale;
• îmbunătăţeşte accesul liber la informaţie - ca
parte a consolidării societăţii civile şi promovării
unei „societăţi informaţionale”;
60
• conduce la creşterea transparenţei procesului
de elaborare a strategiei şi programelor de
dezvoltare ale României;
• implică partenerii sociali şi economici în
procesul de planificare.
Toate acestea reprezintă cerinţe ale Uniunii Europene

faţă de Statele Membre, îndeosebi pentru accesarea
Fondurilor Structurale.
PND asigură fundamentarea cererii ţării noastre de

finanţare a programelor de dezvoltare din
fondurile UE. De altfel, Uniunea Europeană utilizează
PND pentru evaluarea şi localizarea fondurilor
financiare acordate României.
Actualul PND nu se limitează numai la acele elemente

care fundamentează accesul ţării la fondurile UE, ci
realizează o abordare mai cuprinzătoare, în sensul că
include ansamblul strategiei Guvernului de atingere a
obiectivelor de dezvoltare, în cadrul căreia sprijinul UE
reprezintă o sursă importantă de finanţare pentru
realizarea obiectivelor identificate.
Pentru a servi scopurilor legate de accesarea, după

aderare, a Fondurilor Structurale, PND va trebui să
evolueze spre acelaşi tip de abordare pe care o
realizează şi Statele Membre în cadrul CSF (Cadrul
Comunitar de Sprijin) atunci când solicită sprijin
financiar pentru Obiectivul 1 al Fondurilor Structurale.
Actualul PND constituie o bună bază de la care se

poate dezvolta un CSF şi asigură, în acest stadiu de
preaderare a ţării la UE, fundamentarea cererii
61
României de sprijin financiar pentru programele de
dezvoltare, construcţie instituţională, adoptarea acquis
–ului comunitar.
Abordarea elaborării PND 2002 –2005 reprezintă un

progres comparativ cu varianta precedentă.
Aceasta este mult mai cuprinzătoare, în sensul că deşi
strategiile regionale ocupă, la fel ca şi în varianta
precedentă, o necesară şi însemnată pondere,
dezvoltă mult mai mult şi mai concret strategiile
sectoriale ale ministerelor.
PND s-a realizat în parteneriat cu ministerele şi

Consiliile de Dezvoltare Regională (CDR) pe baza
unor orientări metodologice, menite să sprijine
ministerele şi CDR la elaborarea şi formularea
obiectivelor lor de dezvoltare, în concordanţă cu
cerinţele PND.
Concepţia asupra conţinutului şi rolului PND a evoluat

faţă de abordarea conţinută în PND 2000-2002, ca
urmare a aprofundării analizelor economice şi sociale
efectuate la nivel sectorial şi regional. Aceste analize
au condus la identificarea a 7 Axe prioritare de
dezvoltare, în jurul cărora se vor articula, în perioada
de plan, toate obiectivele, măsurile, programele şi
proiectele care vor concura la realizarea acestor
priorităţi majore:
62
Axa 1. Dezvoltarea sectorului productiv şi a serviciilor
conexe, întărirea competitivităţii activităţilor
economice şi promovarea sectorului privat
Axa 2. Imbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii
Axa 3. Intărirea potenţialului resurselor umane, a

capacităţii forţei de muncă de a se adapta la
cerinţele pieţei şi îmbunătăţirea calităţii
serviciilor sociale
Axa 4. Sprijinirea agriculturii şi a dezvoltării

rurale
Axa 5. Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului
Axa 6. Stimularea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării

tehnologice, inovării, comunicaţiilor,
tehnologiei informaţiei şi crearea societăţii
informaţionale
Axa 7. Imbunătăţirea structurii economice a regiunilor,

sprijinirea dezvoltării regionale echilibrate şi
durabile
Elaborarea PND 2002 -2005 a parcurs mai multe

etape de consultări, atât cu ministerele, cât şi cu
Consiliile de Dezvoltare Regională, prin organismele
executive ale acestora - Agenţiile de Dezvoltare
Regională (ADR). Pentru prima dată s-au organizat
întâlniri între ministere şi Consiliile de Dezvoltare
Regională prin ADR, realizându-se un prim pas în ce
63
priveşte corelarea planurilor sectoriale cu planurile
regionale.
Programarea financiară sectorială şi regională s-a

realizat în strânsă legătură cu elaborarea Bugetului de
Stat pe anul 2002 şi cu orientările bugetare pentru
2003 –2005, astfel că aceasta include obiective,
măsuri şi programe care concură la realizarea axelor
naţionale prioritare de dezvoltare, având identificate
sursele de finanţare: Bugetul de Stat, inclusiv
împrumuturi garantate de stat, Fondurile de pre-
aderare de la UE; este estimată şi contribuţia
sectorului privat la programele de dezvoltare ale
României. In acest mod se realizează coerenţa
programării fondurilor PHARE, ISPA şi SAPARD cu
planificarea investiţiilor naţionale şi cu alte politici
economice şi acţiuni naţionale.
In absenţa unei definiţii standard sau a unui

„model” unanim acceptat pe plan european
privind rolul, conţinutul şi scopul în care se
elaborează PND, actualul PND a încercat să fie cât
mai cuprinzător cu putinţă, pentru a-şi merita numele
de „naţional” şi să acopere un număr cât mai mare
de factori economici de care depinde dezvoltarea
României, inclusiv probleme relevante regionale şi
sociale care pot influenţa performanţele
economice.
64
PND 2002 – 2005 încearcă este un document
integrator al strategiilor sectoriale, judeţene şi
regionale. Pe parcursul elaborării lui au fost
identificate mai multe acţiuni necesar a fi întreprinse
pentru întărirea contribuţiei instituţiilor implicate şi
îmbunătăţirea nu numai a conţinutului documentului,
dar şi a perioadei de timp în care să poată fi elaborat
următorul plan. Printre aceste acţiuni se numără:
• Crearea cadrului legislativ care să consacre

proceduri integrate de planificare,
metodologii clare, cu precizarea atribuţiilor,
responsabilităţilor instituţiilor implicate, şi
în primul rând ale Ministerelor şi CDR–urilor,
precum şi a relaţiilor între acestea, în
procesul de elaborare a PND;
• Clarificarea şi stabilirea scopului exact al
PND şi al conţinutului acestuia;
• Instruirea personalului Ministerelor pentru
însuşirea metodologiei şi practicii de
planificare a dezvoltării;
• Intărirea structurii instituţionale la nivelul
Consiliilor de Dezvoltare Regională şi
Agenţiilor de Dezvoltare Regională, astfel
încât acestea să fie capabile să asigure
informaţiile necesare;
• Crearea şi / sau îmbunătăţirea surselor de
date la nivel regional, a indicatorilor
statistici regionali, îmbunătăţirea accesului
la informaţii şi la analizele economice;
• Corelarea în mai mare măsură a strategiilor
judeţene de dezvoltare, cu cele regionale şi
sectoriale;
65
• Recunoaşterea PND ca un precursor al unui
CSF (Cadru Comunitar de Sprijin), dar mai
cuprinzător decât rezultă din cerinţele
Uniunii Europene faţă de CSF, care
reprezintă documentul înaintat Comisiei de
către Statele Membre aflate sub Obiectivul
1, pentru cererea de sprijin financiar din
Fondurile Structurale.
Ministerul Dezvoltării şi Prognozei a înţeles

importanţa participării mai largi a diferitelor
instituţii la elaborarea PND, comparativ cu ceea
ce s-a reuşit în anii precedenţi şi, ca urmare,
procesul de elaborare a PND a evoluat în acest
sens. Datorită nevoii de a integra în mai mare
măsură strategiile sectoriale ale ministerelor şi de
a asigura corelarea cu strategiile regionale, s-a
acordat prioritate şi s-au depus eforturi în
promovarea colaborării cu şi între MDP, ministere
şi regiuni. Colaborarea cu partenerii sociali se va
axa pe analiza primei schiţe a PND. Necesitatea
îmbunătăţirii colaborării cu partenerii economici şi
sociali pe tot parcursul elaborării viitorului PND
este recunoscută, existând propuneri privind
formalizarea acestei colaborări într-o posibilă Lege
a planificării. Se intenţionează, de asemenea, ca
partenerii sociali să fie implicaţi şi în etapele de
evaluare şi monitorizare a PND.
66
In stabilirea unui calendar de lucru pentru
elaborarea viitorului PND este esenţial să se ia în
considerare necesitatea pregătirii mai temeinice a
inputurilor necesare elaborării documentului de
către institute şi organisme specializate în analize
şi prognoze şi alocarea de timp suficient
consultărilor, atât în cadrul ministerelor, cât şi
între ministere şi Guvern, precum şi consultărilor
cu regiunile şi partenerii economici şi sociali.
Luarea în considerare a unei perioade de cel puţin

11 luni pentru elaborarea PND (de la lansarea
orientărilor metodologice iniţiale până la
definitivarea PND-ului) nu ar fi exagerată, dacă se
doreşte ca organismele participante să dispună de
timp suficient pentru pregătirea propriilor lor
contribuţii la PND şi pentru consultări, în afara
ministerelor, între ministere şi regiuni, ministere şi
parteneri economici şi sociali.
Pornind de la cerinţa esenţială – recomandată şi de

Comisia UE – de a utiliza la elaborarea PND
documente cu o largă bază şi acceptanţă politică,
actuala versiune a PND s-a realizat având ca
fundament Programul Economic de Preaderare, al
României. Pentru elaborarea următoarei versiuni a
PND 2003 – 2006 care va începe în prima lună a
anului viitor, vor fi necesare linii strategice actualizate,
care trebuie să fie pregătite şi aprobate până în
primăvara anului 2002. Procesul de elaborare a PND
67
va debuta cu briefinguri şi lansarea de orientări
metodologice elaborate de MDP.
COORDONATELE STRATEGICE ALE

DEZVOLTĂRII ECONOMICE A ROMÂNIEI
Planul Naţional de Dezvoltare a fost conceput în

conformitate cu direcţiile strategice, obiectivele de
dezvoltare şi previziunile economice promovate prin
Strategia Naţională de Dezvoltare Economică pe
termen mediu, actualizate şi dezvoltate prin Programul
Economic de Preaderare a României la Uniunea
Europeană (PEP), elaborat în septembrie 2001. La
rândul său, PEP este corelat cu Programul Naţional al
României de aderare la UE, măsurile de politică
economică fiind în acord cu programul de adoptare a
aquis-ului comunitar şi cu opţiunea, larg manifestată la
nivel politic şi pe plan social, pentru integrarea
României în UE. Programul Economic de Preaderare
a fost conceput şi structurat potrivit cerinţelor UE,
concentrându-se pe evidenţierea măsurilor de politică
economică necesare pentru îndeplinirea criteriilor
economice de aderare, stabilite la Copenhaga.
Fundamentându-se pe PEP, Planul Naţional de

Dezvoltare este expresia angajamentului politic al
Guvernului de a finaliza reformele necesare pentru
integrarea României în UE, fiind în acord şi cu
memorandumul stabilit cu FMI.
Având în vedere că PEP a fost elaborat cu participarea

ministerelor şi instituţiilor responsabile de proiectarea
şi implementarea diverselor componente ale politicii
economice, că pe parcursul elaborării au avut loc
68
ample consultări cu diverse organizaţii
neguvernamentare, sindicate, patronate, că s-a
beneficiat de sprijinul unor personalităţi ştiinţifice, se
poate declara că orientările strategice generale
preluate în Planul Naţional de Dezvoltare din PEP
reprezintă opţiunea societăţii româneşti.
Contextul macroeconomic în care se vor realiza

obiectivele Planului Naţional de Dezvoltare este
conturat de Prognoza evoluţiei economiei
româneşti în perioada 2001-2004, elaborată de
Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, în care sunt
estimaţi principalii indicatori macroeconomici.
Documentele strategice şi de prognoză

prefigurează o dezvoltare economică şi socială a
României bazată pe 5 piloni:
1. politicile macroeconomice
2. politicile de ajustare structurală
3. politicile sociale şi ale resurselor umane
4. politicile de protecţie a mediului
5. politica regională
69
1. Politicile macroeconomice
Ţinând seama de evaluările şi criteriile UE cu privire la

afirmarea unei economii de piaţă funcţionale,
principalul obiectiv al politicilor macroeconomice
pentru perioada 2001-2005, stabilit prin Programul
Economic de Preaderare, este stabilizarea economiei
şi aşezarea ei pe o traiectorie de creştere durabilă, cu
scopul final de creştere a standardului de viaţă şi de
reducere, în continuare, a decalajului care separă
România de standardele medii ale Uniunii Europene.
Creşterea economică va asigura în acelaşi timp
condiţii favorabile pentru accelerarea reformei
structurale a economiei şi a privatizării, prin reducerea
costurilor sociale antrenate de aceste procese.
Opţiunile strategice care au stat la baza configurării

politicii macroeconomice pentru perioada următoare
(aşa cum a fost prezentată şi în Programul Economic
de Preaderare, septembrie 2001) au fost următoarele:
• asigurarea creşterii economice,
• realizarea unei macrostabilizări consolidate
prin asigurarea unor progrese semnificative în
cadrul reformei structurale şi în domeniul
disciplinei financiare;
• îmbunătăţirea substanţială a mediului de
afaceri pe baza asigurării unui cadru
economico-financiar şi legal corespunzător;
• accelerarea şi aprofundarea în mod coerent
a reformei fiscale – prin reducerea gradului de
fiscalitate, îmbunătăţirea controlului cheltuielilor
bugetare, sporirea eficienţei colectării
impozitelor şi taxelor ;
70
• accelerarea procesului de privatizare şi
restructurare, pe baza principiului “privatizare
pentru relansare”, astfel încât transferul de
proprietate să se concretizeze în capitalizare,
modernizare, investiţii;
• promovarea unor politici coerente,
compatibile cu cele ale Uniunii Europene
vizând: restructurarea selectivă a economiei,
dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii
fizice, ştiinţifice şi sociale, revitalizarea
industriilor cu potenţial competitiv, construirea
unei agriculturi în concordanţă cu potenţialul
natural, economic şi uman de care dispune
România, sprijinirea activităţilor bazate pe
tehnologia informaţiei, dezvoltarea turismului ,
diversificarea sectorului terţiar, astfel încât, în
momentul aderării, România să fie capabilă să
facă faţă presiunilor concurenţiale din cadrul
UE.
Politicile de dezvoltare a Românei sunt bazate pe

următoarele principii:
• promovarea sectorului privat ca forţă majoră în
procesul de creare a unei economii a bunăstării
şi a unei cât mai depline ocupări a populaţiei
apte de muncă;
• stabilirea unui cadru democratic şi transparent
pentru luarea deciziilor,
• promovarea dezvoltării durabile şi protejarea
mediului, ca o precondiţie a activităţii
economice;
• dezvoltarea procesului de învăţământ, în
general, şi a formării continue, cu promovarea
71
mijloacelor pentru realizarea sistemului de
învăţare pe tot parcursul vieţii,
• promovarea oportunităţilor şi tratamentului egal
pentru toţi membrii societăţii.
Având în vedere opţiunile strategice pe termen

mediu ale României, politicile macroeconomice
propuse pentru perioada 2001-2005 vor pune
accentul pe desăvârşirea reformei fiscale, pe
creşterea gradului de compatibilitate a politicii
monetare cu economia de piaţă, pe aplicarea unei
politici a veniturilor care să coreleze mai bine
dinamica veniturilor reale cu creşterea
productivităţii, precum şi pe accelerarea
reformelor structurale, astfel încât evoluţia
economiei reale să favorizeze implementarea
acestor politici.
Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive,

politica financiară va fi astfel orientată încât să
contribuie la stimularea economisirii şi investiţiilor şi să
răspundă rigorilor stabilităţii macroeconomice.
Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare

în perioada 2001-2005 sunt subordonate obiectivelor
de relansare economică şi de reducere a ratei inflaţiei,
stabilite prin Strategia Naţională de dezvoltare
economică pe termen mediu. In acest sens, priorităţile
sunt următoarele:
•controlul deficitului bugetului consolidat;
•reducerea deficitului fiscal şi cvasi-fiscal,
72
•limitarea deficitului de cont curent şi
susţinerea, într-un mod mai eficient, a
eforturilor de reducere a inflaţiei;
•exercitarea unei guvernări corporatiste mai
eficiente şi creşterea veniturilor colectate la
buget;
•armonizarea legislaţiei fiscale cu normele
Uniunii Europene;
•creşterea eficienţei administraţiei fiscale;
•asigurarea transparenţei în cheltuirea banului
public.
Înscrierea României într-un proces de creştere

economică va impune, în perioada următoare, o
politică bugetară uşor mai restrictivă, care va trebui să
respecte următoarele coordonate:
•fundamentarea şi dimensionarea cheltuielilor
bugetare în funcţie de veniturile certe;
•restructurarea cheltuielilor bugetare, în funcţie
de ierarhizarea realistă a priorităţilor, ceea ce va
face posibilă trecerea de la un “buget de
mijloace” la un buget orientat spre politici
economice, - “bugetul pe programe”;
•creşterea autonomiei financiare a autorităţilor
locale.
Taxa pe valoarea adăugată, accizele şi contribuţiile la

asigurările sociale vor constitui pilonii fundamentali ai
sistemului românesc de impozite. Reforma sistemului
de impozite va fi consolidată pe baza cerinţelor de
lărgire a bazei de impozitare şi de raţionalizare a
ratelor marginale de impozitare.
73
Guvernul consideră că, prin politica veniturilor
salariale, munca trebuie să redevină o valoare socială.
În acest sens se vor lua măsuri pentru ierarhizarea
salariilor în funcţie de importanţa domeniului şi, mai
ales, pentru corelarea evoluţiei veniturilor salariale cu
performanţele agenţilor economici.
În cadrul politicii monetare şi a cursului de schimb,

scăderea susţinută a inflaţiei va constitui unul din
obiectivele principale ale programelor economice
româneşti. Această evoluţie ţine seama de strategia de
politică monetară, precum şi de principalele măsuri ce
urmează a fi implementate pentru creşterea disciplinei
financiare, reducerea arieratelor şi accelerarea
reformelor structurale.
74
2. Politicile de ajustare structurală
Restructurarea este un element important al ajustării

structurale, menit, în principal, să pregătească
companiile pentru privatizare. In acest sens, se au în
vedere criterii de performanţă pentru echipele de
management ale companiilor proprietate de stat, prin
care urmăresc: închiderea capacităţilor de producţie
ineficiente; realizarea de analize de piaţă şi strategice
ale companiilor pentru a identifica segmentele viabile
ale acestora şi a decide eliminarea secţiilor sau
capacităţilor neviabile; disponibilizarea personalului,
după ce s-au rezolvat problemele sociale;
îmbunătăţirea echipamentelor şi tehnologiilor în
unităţile viabile, utilizarea altor surse de finanţare
pentru diminuarea costurilor de funcţionare.
Acţiunile de ajustare structurală vor urmări, în mod

prioritar, sporirea productivităţii, a eficienţei şi
calităţii produselor şi serviciilor. Procesul de
restructurare a economiei româneşti are în vedere
implementarea unui pachet de politici care să
asigure compatibilizarea structurilor intra-sectoriale cu
cele existente şi de perspectivă în ţările Uniunii
Europene, ajustarea şi consolidarea structurilor
economice pentru apropierea progresivă de
nivelurile de competitivitate din economia ţărilor
comunitare, inclusiv pentru folosirea mai bună a
condiţiilor de acces pe piaţa Uniunii Europene a
produselor româneşti.
Procesul de ajustare sectorială va cuprinde, pe de o

parte, modernizarea şi dezvoltarea agenţilor
economici cu potenţial de competitivitate şi, pe de
75
altă parte, reorientarea, redimensionarea,
închiderea parţială sau totală a unor unităţi de
producţie fără perspective de a face faţă pieţei
interne şi celei externe – acţiuni ce vor fi precedate
de rezolvarea problemelor sociale.
Ajustarea structurală se va realiza pe fondul

accelerării privatizării. Transferul proprietăţii de la
sectorul de stat la sectorul privat va crea o
structură de proprietate care să susţină creşterea
competitivităţii şi adaptarea ofertei la cerinţele
pieţei interne şi externe , ţinând seama, totodată,
de obligaţiile asumate în cadrul organismelor
internaţionale. Guvernul României este hotărât să
accelereze procesul de privatizare, punând accent
pe aspectul calităţii procesului, pe atragerea de
investitori care au potenţial financiar şi tehnic şi o
poziţie competitivă pe piaţă, capabili să asigure
transformarea întreprinderilor preluate în operatori
economici performanţi viabili.
În Programul de Guvernare pentru perioada 2001-

2004 se acordă un loc important îmbunătăţirii
substanţiale a mediului de afaceri şi se afirmă rolul
fundamental pe care îl are sectorul privat pentru
dezvoltarea economică şi socială susţinută, pentru
relansarea economiei naţionale.
Guvernul este decis să promoveze un mediu stabil,

neutru şi eficient pentru afaceri. În acest sens, se
urmăreşte asigurarea unui cadru economico-financiar
şi legal corespunzător, fiind propus un set complex de
măsuri:
• dezvoltarea competiţiei de piaţă,
76
• calmarea inflaţiei şi continuarea procesului
de liberalizare a preţurilor,
• extinderea şi diversificarea instrumentelor
bancare şi fluidizarea fluxurilor financiare,
• revizuirea şi simplificarea sistemului de
impozite şi de colectare a acestora,
• combaterea evaziunii fiscale şi vamale,
• stimularea investiţiilor de capital românesc şi
străin,
• creşterea fluxului de capital străin şi a
colaborării economice internaţionale,
• dezvoltarea capacităţii de absorbţie a
inovării în mediul economic.
O pârghie hotărâtoare pentru restructurarea şi

dezvoltarea economiei de piaţă este politica în
domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM).
Politica în acest domeniu urmăreşte valorificarea
potenţialului IMM şi a sectorului cooperatist de a
contribui semnificativ la creşterea economică durabilă,
la crearea de noi locuri de muncă, sprijinirea inovării şi
a progresului tehnic şi tehnologic şi dezvoltarea clasei
de mijloc, cea care asigură stabilitatea economică şi
socială a unei ţări. Pentru perioada 2001-2004, se
prevede simplificarea şi îmbunătăţirea cadrului
legislativ şi administrativ, susţinerea organizaţiilor de
reprezentare a sectorului, îmbunătăţirea accesului
IMM la finanţare şi îmbunătăţirea ofertei de servicii
pentru IMM.
Susţinerea în continuare a dezvoltării IMM se va

realiza folosind instrumente economice, astfel încât
intervenţia publică să fie limitată, transparentă şi
77
corespunzătoare cu necesităţile întreprinderilor mici şi
mijlocii, măsurile de sprijin să nu distorsioneze
funcţionarea mecanismelor pieţei. Administrarea şi
aplicarea măsurilor de sprijin vor fi descentralizate
către autorităţile locale sau contractate cu bănci
comerciale, organizaţii neguvernamentale şi centre de
servicii pentru IMM.
Modificările structurale din sistemul financiar-bancar

au în vedere, cu deosebire, dezvoltarea sistemului
bancar, a instituţiilor de credit şi bursiere concomitent
cu creşterea eficienţei şi disciplinei financiar-bancare.
Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive,
politica financiar-bancară va armoniza rigorile
stabilităţii macroeconomice cu obiectivul creşterii
sustenabile şi de durată. Politica financiar-bancară va
contribui la stimularea economisirii şi a investiţiilor.
În prezent, deşi sistemul este stabil, există încă

vulnerabilităţi şi slăbiciuni la nivel individual care
necesită continuarea procesului de privatizare a
băncilor cu capital majoritar de stat şi integrarea
cooperativelor de credit sub autoritatea BNR. De
asemenea, se are în vedere creşterea exigenţei în
procesul de autorizare a băncilor, precum şi
îmbunătăţirea reglementărilor privind verificarea şi
sancţionarea băncilor sau conducătorilor care nu
asigură respectarea cerinţelor prudenţiale. Se va întări
cooperarea cu alte autorităţi de supraveghere,
naţionale şi străine, prin încheierea unor acorduri de
cooperare în domeniul supravegherii bancare. Va
continua procesul de armonizare a reglementărilor
prudenţiale cu cerinţele Uniunii Europene şi cu
recomandările Comitetului de la Basel.
78
Condiţiile existente în societatea românească impun

ca administraţia publică centrală şi locală să fie
supusă unui proces de schimbare, reforma
administraţiei realizându-se concomitent pe patru
planuri:
• în plan strategic, prin care să se
redefinească rolul statului, în sensul
delimitării rolului statului de cel al
organizaţiilor private;
• în plan legislativ, urmărindu-se diminuarea
densităţii reglementărilor, o utilizare mai
mare a legilor cadru, lăsând o marjă de
manevră ridicată autorităţilor executive;
• în plan organizaţional, orientată către
reducerea ierarhiilor, simplificarea
procedurilor şi supleţea posibilităţilor de
acţiune, în sensul creşterii puterii de a
delega execuţia sarcinilor publice către
organisme care nu fac parte din
administraţie;
• în planul mentalităţii profesionale, adică o
schimbare a modurilor de acţiune a aleşilor
politici, a funcţionarilor dar şi a cetăţenilor.
Guvernul apreciază că reforma administraţiei publice

este un obiectiv central. În consecinţă, se propun o
serie de măsuri care au ca scop creşterea eficienţei
sectorului public prin training intensiv, simplificarea
structurilor de management public şi creşterea utilizării
tehnologiei informaţiei.
Dezvoltarea agriculturii şi dezvoltarea rurală

constituie doi piloni ai politicii de dezvoltare integrată
79
durabilă în spaţiul rural, care are în vedere
promovarea unui amplu program de dezvoltare rurală
în toate zonele ţării - în cadrul unui concept de
dezvoltare rurală integrată, economică şi socială, a
satului românesc. Se urmăreşte, de asemenea,
asigurarea unui mediu mai favorabil pentru atragerea
capitalului străin, în vederea susţinerii programelor
investiţionale şi de dezvoltare a producţiei agricole în
România precum şi în vederea diversificării economiei
rurale.
Ponderea deţinută de agricultură în cadrul economiei

naţionale, cât şi multitudinea obiectivelor care trebuie
realizate în vederea integrări în U.E. sunt argumente
forte care au determinat Guvernul să acorde o
importanţă deosebită implementării de programe de
reformă şi restructurare în agricultură.
În concordanţă cu starea actuală a sectorului agricol,

Guvernul consideră că obiectivul principal al dezvoltării
agriculturii pe termen scurt şi mediu trebuie să fie
creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole,
în vederea asigurării securităţii alimentare a populaţiei,
creşterea contribuţiei acestei ramuri în schimburile
economice externe, în condiţiile respectării cerinţelor
protejării şi ameliorării mediului înconjurător.
Obiectivele propuse urmăresc atingerea parametrilor
minimali de performanţă în vederea integrării în
Uniunea Europeană.
Realizarea obiectivelor politicii agricole are în vedere

efectele implementării unui amplu pachet legislativ, cu
privire la crearea unor exploataţii agricole eficiente,
sprijinirea agricultorilor prin credite avantajoase,
80
destinate creşterii gradului de mecanizare, de
fertilizare şi de irigare a culturilor agricole.
România a elaborat Planul Naţional pentru

Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR), care a fost
aprobat de Comisia Europeană în 12.12.2000 şi
care fundamentează Programul SAPARD, ca
instrument de pre-aderare (pre-FEOGA) dedicat
sprijinirii agriculturii şi dezvoltării rurale. Strategia
acestuia contribuie la pregătirea României pentru
aderarea la Uniunea Europeană şi la consolidarea
agriculturii româneşti, pentru a putea face faţă
presiunii exercitate de competiţia de pe piaţa
comunitară şi, în egală măsură,pentru a îmbunătăţi
condiţiile de viaţă ale locuitorilor din zonele rurale.
Pivotul reformei structurale din agricultură îl

constituie clarificarea şi restabilirea drepturilor de
proprietate precum şi finalizarea privatizării
societăţilor comerciale din mediul rural, care să
contribuie la consolidarea exploataţilor agricole.
Adâncirea reformelor structurale presupune

perfecţionarea cadrului legal şi instituţional pentru
funcţionarea eficientă a pieţelor agricole şi rurale (piaţa
produselor, a materiilor şi serviciilor pentru agricultură,
piaţa creditului şi cea funciară).
În domeniul telecomunicaţiilor, cele mai multe servicii

au fost deja liberalizate. Ultimele restricţii vor fi ridicate
începând cu 1 ianuarie 2003 când Guvernul va asigura
liberalizarea serviciilor de telecomunicaţii şi a reţelelor
81
de piaţă. Legislaţia va fi pe deplin armonizată cu
Directivele Comunităţii Europene până la 30 martie
2002.
Înţelegând că utilizarea intensivă a informaţiilor

sporeşte spectaculos eficienţa şi productivitatea
activităţilor economice şi sociale, şi în acord cu
iniţiativa “Europa +”, Guvernul a inclus în programul
său dezvoltarea societăţii informaţionale. Sunt avute
în vedere mai multe proiecte pentru a spori accesul pe
Internet, pentru a organiza şi dezvolta comerţul
electronic, precum şi pentru a furniza populaţiei servicii
publice electronice.
3. Politicile sociale şi ale resurselor umane
Programul guvernului are ca scop creşterea gradului

de ocupare a populaţiei şi armonizarea legislaţiei
interne privind piaţa muncii cu acquis-ul comunitar
relevant. Politica în acest sector va trece treptat de la
măsuri pasive la măsuri active, punându-se mai puţin
accent pe asigurarea cu mijloace financiare a
şomerilor şi mai mult pe recalificarea lor şi pe crearea
de locuri de muncă. Structura stimulentelor se va
schimba prin adoptarea unei noi legi care urmăreşte
reformarea sistemului ajutoarelor de şomaj şi
stimularea creării de noi locuri de muncă.
Politicile sociale şi cele privind resursele umane

sunt construite în baza prevederilor Cartei Sociale
Europene revizuite şi a Codului Social European.
Ele vor reflecta practicile instituite de Uniunea
Europeană şi dezvoltate de modelul social
european.
82
Principalele obiective în domeniul resurselor umane şi

al politicii sociale urmăresc, de asemenea, în
implementarea reformei în domeniul muncii, educaţiei,
culturii, sănătăţii şi sistemului social.
Educaţia şi formarea continuă. Sistemul educaţional

este privit ca o prioritate naţională de către Guvern.
Programul de guvernare în acest domeniu, pentru
perioada 2001-2004, se concentrează pe o serie de
factori decisivi: asigurarea educaţiei de bază pentru
toţi, capacitatea de autoperfecţionare a sistemului
educaţional, învăţământul superior şi cercetarea
ştiinţifică, formarea continuă în contextul societăţii
educaţionale.
Politica în domeniul culturii. România are o

strategie culturală modernă, compatibilă cu
modelele europene, reflectând principiile de
bază ale Comunităţii Europene şi asigurând
condiţiile pentru satisfacerea nevoilor şi
aspiraţiilor culturale ale cetăţenilor, atât la nivel
local cât şi naţional.
Cultura este tratată ca un factor major pentru

realizarea coeziunii sociale, fiind recunoscută ca o
resursă importantă pentru dezvoltarea României,
reforma culturală recunoscând valoarea moştenirii
naţionale în contextul culturii mondiale.
83
Politica socială. Reforma în politicile sociale
vizează diferite categorii de populaţie care
întâmpină dificultăţi în procesul de tranziţie
economică (persoane cu handicap, persoane
în vârstă sărace etc.) şi se referă la
îmbunătăţirea sistemului de pensii, axarea pe
măsuri active în domeniul ocupării populaţiei şi
protecţiei şomerilor, armonizarea legislaţiei cu
normele UE, lupta împotriva sărăciei şi
continuarea reformelor sistemului de ocrotire a
copiilor.
În noul context economic al României, populaţia

tânără este o categorie vulnerabilă. În cursul acestui
an a fost elaborat Planul Naţional de Acţiune pentru
Tineret, care asigură şi o viziune, din perspectiva
regiunii balcanice, asupra rolului tineretului în
asigurarea stabilităţii în această zonă.
România a făcut progrese evidente în ce priveşte

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei roma. In
anul în curs a fost adoptată “Strategia pentru
îmbunătăţirea situaţiei populaţiei roma din România”.
România promovează în mod activ o politică pozitivă
pentru protejarea minorităţilor. Identităţile culturale şi
lingvistice sunt apărate prin intermediul sistemului
educaţional.
4. Politicile de protecţie a mediului
România a aderat la majoritatea tratatelor şi

convenţiilor internaţionale privind mediul şi protecţia
naturii. Prevederile acestor documente sunt preluate în
84
legislaţia românească, în conformitate cu prevederile
Constituţiei.
După participarea la Summit-ul de la Rio de Janeiro

din 1992, România şi-a sporit semnificativ măsurile de
soluţionare a problemelor de mediu. Acordul de
Asociere între România şi UE prevede că politicile de
dezvoltare în România trebuie să fie bazate pe
principiul dezvoltării durabile şi că acestea trebuie să
ia în considerare potenţialele efecte asupra mediului.
Politica de protecţie a mediului este concepută ca

parte integrantă a programului de dezvoltare şi
restructurare economică şi are ca scop armonizarea
politicii şi practicii româneşti în domeniul mediului cu
directivele UE în domeniu. Politica în domeniul
mediului se referă nu numai la măsurile şi acţiunile de
refacere a zonelor afectate, ci şi la cele de prevenire a
producerii altor dezastre.
În cadrul Planului Naţional de Adoptare a Acquis-ului

Comunitar de Mediu, România va asigura
transpunerea legislativă a acquis-ului comunitar de
mediu, în special în domeniile evaluării impactului
asupra mediului (calitatea aerului, a apei,
managementul deşeurilor, controlul poluării industriale,
a substanţelor chimice şi a zgomotului), dar va asigura
şi întărirea capacităţii instituţionale specifice.
Guvernul României, prin Bugetul de stat, va asigura cu

prioritate fonduri pentru co-finanţarea proiectelor
incluse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia
Mediului (PNAPM), a căror principală sursă de
85
finanţare o reprezintă fondurile alocate de UE prin
instrumentul de preaderare ISPA.
5. Politica regională
Cadrul legal al politicii şi dezvoltării regionale este

asigurat, în principal, de Legea nr.151/1998 privind
dezvoltarea regională, care stabileşte obiectivele,
cadrul instituţional, competenţele şi instrumentele
specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare
regională în România.
Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare

regională se referă la diminuarea dezechilibrelor
regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate,
revitalizarea zonelor defavorizate, prevenirea
producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperării
interregionale interne şi internaţionale care contribuie
la progresul economic şi social.
Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în

România vizează:
• promovarea mecanismelor economiei de piaţă în
toate regiunile ţării, în vederea îmbunătăţirii
competitivităţii şi realizării unei creşteri
economice permanente;
• promovarea unei dezvoltări spaţiale armonioase
şi a reţelei de localităţi;
• creşterea capacităţilor regiunilor de a-şi susţine
propriul proces de dezvoltare;
• crearea şanselor egale în ceea ce priveşte
accesul la informare, cercetare-dezvoltare
tehnologică, educaţie şi formare continuă a
populaţiei din zonele periferice;
86
• promovarea unor politici diferenţiate, conform
unor particularităţi zonale;
• reducerea decalajelor de dezvoltare dintre
judeţe, dintre mediul urban şi rural, dintre zone
centrale şi periferice;
• prevenirea apariţiei unor zone probleme
Obiectivele generale şi strategice se realizează treptat

şi etapizat, prin implementarea Planului Naţional de
Dezvoltare Regională (PNDR), care este parte
integrantă a Planului Naţional de Dezvoltare. Prin
PNDR guvernul stabileşte şi fundamentează priorităţile
naţionale de dezvoltare regională, identifică măsurile şi
programele prin care se pot realiza şi asigură cadrul
instituţional pentru implementarea acestora. Măsurile,
programele şi proiectele regionale sunt finanţate din
resurse interne, concentrate în Fondul Naţional de
Dezvoltare Regională şi resurse externe, reprezentate,
în principal, de sprijinul financiar acordat României de
către UE în cadrul Programul naţional Phare -
componenta coeziune economică şi socială. Pentru
accesarea fondurilor Phare – componenta coeziune
economică şi socială - PNDR constituie documentul
care fundamentează solicitarea României de ajutor
financiar din aceste fonduri.
PNDR se realizează în cadrul unui larg larg parteneriat

între instituţii ale administraţiei centrale şi locale,
agenţii de dezvoltare regională, alte instituţii
neguvernamentale, numeroase alte instituţii cu
activitate relevantă pentru dezvoltarea ţării, precum şi
parteneri economici şi sociali.
87
Un rol important în dezvoltarea regională îl are şi
cooperarea transfrontalieră. Obiectivul general al
cooperării transfrontaliere este promovarea dezvoltării
economice şi sociale a regiunilor de graniţă prin
identificarea şi valorificarea oportunităţilor de
cooperare.
∴
Obiectivul general al PND este orientarea şi
stimularea dezvoltării economice şi sociale a ţării
pentru obţinerea unei creşteri economice durabile
şi crearea de locuri de muncă stabile. Un rol
important în realizarea acestui obiectiv îl are stabilirea
axelor naţionale prioritare de dezvoltare şi pe baza lor
elaborarea şi implementarea de măsuri, programe şi
proiecte care să concretizeze aceste priorităţi.
Implementarea obiectivelor conţinute în Planul

Naţional de Dezvoltare şi în Programul Economic
de Preaderare va contribui la accelerarea
modernizării economiei şi societăţii, prin punerea
în valoare în condiţii de eficienţă şi competitivitate
a potenţialului real de care dispune România şi va
permite realizarea unui mediu economic favorabil,
stabil şi predictibil.
88

Globalizare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Globalizare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

“Două ţări care au, şi una şi alta,

restaurante MacDonald’s nu au purtat

Thomas L. Friedman, “Lexus şi măslinul”

Realizarea unui curs cu titlul “Globalizare şi

GLOBALIZAREA – CONŢINUT ŞI SEMNIFICAŢII

Intensificarea globalizării constituie trăsătura

Una dintre cele mai cunoscute este definiţia

Globalizarea se referă la faptul observabil că în

Această creştere a activităţii economice în afara

Există opinii conform cărora globalizarea nu

Reguli şi norme noi

Noi mijloace de comunicaţie (mai rapide şi mai

Literatura de specialitate reţine numeroase

Phillip Kotler, Managementul marketingului, Editura

Globalizarea producţiei poate fi abordată din

Decizia de pătrundere pe pieţele internaţionale poate fi

Riscurile ce trebuie luate în consideraţie pot fi

După ce avantajele şi dezavantajele au fost

Principala modalitate de acces pe o piaţă externă

În unele situaţii, societăţile decid să se

Licenţierea reprezintă o modalitate simplă

O ultimă modalitate de intervenţie străină pe

Numeroase firme tind să prefere o anumită

Firmele îşi conduc activităţile pe piaţa

1. Globalizarea este noul sistem, care a luat locul

Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura

pg. 29 “ …Războiul Rece, ca sistem internaţional, îşi

“Jonathan Galassi, editorul primei ediţii a acestei cărţi,

Hans – Peter Martin, Harald Schumann, Capcana

George Soros, Criza capitalismului global, Editura

“Sistemul este favorabil capitalului financiar, care are

David C. Korten, lumea post – corporatistă, Editura

“Cartea mea precedentă, Când corporaţiile

RAPORTUL GLOBALIZARE – REGIONALIZARE

Economia mondială contemporană cunoaşte o

Zona de comerţ liber = grup de ţări între care sunt

Denumire Nivel de Ţări membre

Uniunea Europeană este gruparea regională

Etapele constituirii Uniunii Europene

Un proces modern de integrare economică a

Instituţiile Uniunii Europene

Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunităţi

România şi Uniunea Europeană

Relaţiile României cu CE (actualmente UE)

DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

În România s-au înregistrat preocupări privind

În aceste condiţii a fost imposibilă conturarea

PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

Elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare (PND) -

Prin faptul că informaţiile cuprinse în acest

Activitatea de planificare realizată prin PND trebuie

• promovează interacţiunea dintre ministere;

Toate acestea reprezintă cerinţe ale Uniunii Europene

PND asigură fundamentarea cererii ţării noastre de

Actualul PND nu se limitează numai la acele elemente

Pentru a servi scopurilor legate de accesarea, după

Actualul PND constituie o bună bază de la care se

Abordarea elaborării PND 2002 –2005 reprezintă un

PND s-a realizat în parteneriat cu ministerele şi

Concepţia asupra conţinutului şi rolului PND a evoluat

Axa 2. Imbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii

Axa 3. Intărirea potenţialului resurselor umane, a

Axa 4. Sprijinirea agriculturii şi a dezvoltării